« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

Eroare judiciară
11.01.2022 | Cecilia MARAN

JURIDICE - In Law We Trust
DPO Lives
Secţiuni: Articole, Drept penal, Opinii, Procedură penală, Selected, Sistemul judiciar | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Cecilia Maran

Cecilia Maran

Cred că era prin martie 1988, când, o femeie mărunţică de vreo 35 de ani, purtând un frumos cojoc, mă căută la fumoarul avocaţilor din Palatul de Justiţie, aflat pe Cheiul Dâmboviţei, în Bucureşti.

Mi-a spus numele şi faptul că vine la mine din partea colegului de breaslă, V.T., un mai tânăr avocat cu care fusesem prietenă în Baroul Călăraşi, şi mă rugă să-l apăr pe fratele ei într-un proces care avea ca obiect recursul inculpatului, proces ce avea termen la Tribunalul Suprem (astăzi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) peste vreo două săptămâni.

– Pentru ce faptă a fost condamnat fratele dumitale? întreb eu

– Pentru o crimă! O crimă oribilă! Dar să ştiţi că fratele meu este nevinovat!

– La câţi ani de închisoare a fost condamnat fratele dv.?

– La 18 ani de închisoare! Doamne, Dumnezeule, e nevinovat, doamnă avocat! I-au distrus viaţa şi e un băiat aşa bun, are doar 28 de ani! Şi eu şi părinţii mei suntem împietriţi de durere, vă rog, vă rog apăraţi-l! Mi-a spus domnul avocat care l-a apărat la Călăraşi că dv. aţi putea să-l salvaţi. Sunteţi singura noastră speranţă, vă implor, acceptaţi procesul!

– Liniştiţi-vă! O să-l apăr pe fratele dv. şi dacă e nevinovat, şi dacă e vinovat. E un principiu consacrat dreptul la apărare în mai toate legislaţiile ţărilor civilizate. Ştiţi, poate aţi auzit că şi criminalii de război, judecaţi la Nurenberg, au avut parte de un proces echitabil şi au fost strălucit apăraţi de avocaţii lor. Pedeapsa pentru infracţiunea de omor prevăzută la art 174 c. penal este de la 10 la 20 de ani închisoare. Una este să fii condamnat la 18 ani închisoare şi cu totul altceva e să reducem pedeapsa la 10 ani, alta dacă totuşi a săvârşit fapta de omor. Ai la dumneata hotărârea judecătorească pronunţată de Tribunalul Călăraşi?

– Nu o am. Am doar citaţia pentru Tribunalul Suprem.

Am mers la sediul Colegiului de Avocaţi de pe strada Dr. Rîureanu, unde am încheiat formalităţile necesare pentru a-l apăra pe acest bărbat, adică un contract, delegaţie, s-au încasat banii ce reprezentau onorariul avocatului şi s-a tăiat chitanţă de către secretară. Apoi am mers într-un birou liber unde au rugat-o să-mi răspundă la întrebări şi să-mi relateze tot ceea ce ştia despre fapta pentru care era acuzat fratele ei.

Vă povestesc ce am aflat de la sora inculpatului pe care o să-l numim Alexe Albu, născut în urmă cu 28 de ani într-o familie înstărită, într-o comună mare din judeţul Călăraşi. Tatăl şi bunicul său erau ciobani, locuiau într-o casă arătoasă de cărămidă, cu mai multe camere, cu tot confortul, erau gospodari şi muncitori, aveau vreo 300 de oi. Muncă multă, dar şi banii câştigaţi din vânzarea laptelui, a brânzei şi a cărnii erau pe măsură, cu mult peste posibilităţile altor oameni din statul socialist.

Alexe terminase liceul la Călăraşi şi ar fi putut să urmeze o facultate, familia nu s-ar fi împotrivit, dar el, care iubea animalele, a ales să fie cioban, la fel ca tatăl şi bunicul lui.

Deschid o paranteză pentru a vă relata succint o altă povestire care-mi pare nostimă, apropos de chemarea către o anumită îndeletnicire.

Am avut la Facultatea de Drept un coleg de an, machedon, care provenea dintr-o familie de ciobani, aveau vreo 600 de oi în proprietate. Ei, şi acest coleg, după terminarea facultăţii, devenise procuror, fratele lui urmase medicina. M-am întâlnit de câteva ori prin Bucureşti cu acest coleg al meu şi el îmi povestea că tot timpul liber şi-l petrecea la stână, alături de tatăl său, ajutându-l efectiv, deşi aveau mai mulţi angajaţi. Unii erau trimişi în diferite pieţe din Bucureşti să vândă brânză, iar el îi controla şi la o adică se implica direct în activitatea de vânzare-cumpărare a acestui produs atât de căutat în statul socialist. Ce mai, îl trăgea aţa către munca de cioban şi nu spre cea de procuror. Ultima dată când l-am întâlnit mi-a povestit că a fost dat afară din Procuratură după ce diverse persoane din branşa noastră, a juriştilor, l-au văzut comercializând brânză în Piaţa Unirii, lângă Palatul de Justiţie. Mi-a mai spus că familia a hotărât să emigreze în America, nu ştiu dacă a reuşit sau nu, asta se întâmpla prin 1980, dar la întâlnirile cu colegii nu a participat.

Dar revin la Alexe Albu. Mi s-a spus că e un tânăr care nu a avut niciodată necazuri cu poliţia, nu are vicii, nu bea aproape deloc, doar fumează mult, cam două pachete de Carpaţi pe zi. E muncitor, săritor să-şi ajute prietenii şi vecinii, respectuos, o fire veselă, îi place să participle la serbările de la Căminul Cultural, să citească şi să danseze. Dacă nu sunt seri dansante în comună, pleacă însoţit de 2, 3 prieteni în alte localităţi. Aşa a cunoscut, în urmă cu 6 ani, o tânără dintr-un sat din judeţul Ialomiţa cu care a început o relaţie de dragoste. Întâlnirile amoroase se petreceau în casa familiei fetei care acceptase cu uşurinţă relaţia tinerilor, sperând că băiatul o va lua de nevastă.

Familia băiatului nu a aflat despre această relaţie decât târziu, când Alexe i-a înştiinţat cu jenă că i s-a născut un copil, o fetiţă pe care a recunoscut-o dând declaraţie în acest sens la starea civilă şi pe care a hotărât că o va întreţine.

Din discuţiile purtate a reieşit că fata făcea parte dintr-o familie săracă, de etnie romă, că nu muncea, urmase doar patru clase, dar nici părinţii nu se omorau cu munca, prin urmare, erau nepotriviţi unul cu celălalt. Alexe nu avea de gând să se căsătorească şi nici nu-i promisese fetei acest lucru, de altfel, nici nu mai aveau relaţii intime. Îşi iubea însă fetiţa şi avea grijă, practic, de întreaga familie, dându-le bani necesari traiului zilnic, iar la o săptămână, maxim două, pleca încărcat cu alimente şi lucruşoare pentru copil, rămânea peste noapte la familia aceea ca să se bucure de fetiţa lui.

Din păcate, uneori, Alexe nu găsea acasă fetiţa şi nici pe mama acesteia, i se spunea că au plecat într-un alt sat la o rubedenie, deşi el îşi anunţa întotdeauna vizita. Nu ştia cine avea această iniţiativă, fosta lui iubită, ori părinţii ei care sperau, probabil, că în felul acesta îl vor determina să se căsătorească pentru a se bucura zilnic de prezenţa fetiţei lui.

Aşa s-a întâmplat şi în septembrie anul trecut când Alexe a venit încărcat de alimente şi cu bani, să-şi vadă fetiţa, dar nu a găsit-o acasă. A rămas să doarmă la acea familie, ca să ajungă înapoi acasă, nu avea tren decât la 4.35 dimineaţa. I-a rugat să-l trezească la 3.30 deoarece trebuia să străbată satul ca să ajungă la gară.

– Dormi liniştit, i-a spus bunica fetiţei lui, o să te trezesc la timp, şi eu plec în zori la târg, într-o comună apropiată!

A fost trezit la vreme, s-a spălat, s-a îmbrăcat, a luat trenul şi s-a întors acasă. Cum era tare obosit, s-a aruncat îmbrăcat pe pat şi a adormit. În jurul orei 10 dimineaţa s-a trezit cu reprezentanţii miliţiei care l-au arestat.

– Pentru ce? a întrebat încă somnoros Alexe.

– Pentru uciderea mamei concubinei tale! i s-a răspuns.

Şi aşa a început calvarul pentru Alexe, a aflat că acea femeie a fost găsită moartă de către un sătean, în jurul orei 5.30, omorâtă cu vreo 20 de lovituri de cuţit şi că el este suspect de săvârşirea infracţiunii.

M-am despărţit de sora clientului meu în jurul orei 15, când arhiva Tribunalului Suprem se închisese şi n-am mai avut acces la dosar.

La plecare femeia mi-a spus:

– Nu uitaţi, doamnă avocat, toată speranţa noastră este în dv.! Trebuie să-l puneţi în libertate! Iniţial, fratele meu s-a aflat în arest preventiv la Slobozia, acum este la penitenciarul Jilava. Nu uitaţi că este nevinovat!

Îmi tot repeta cu obstinaţie că fratele ei e nevinovat, încât m-am trezit spunându-mi în gând: „eii, toţi inculpaţii afirmă iniţial că sunt nevinovaţi, să vedem!”, apoi cu voce tare i-am spus:

– Draga mea, te asigur că voi depune toate eforturile pentru a-l apăra pe fratele dumitale, dar eu minuni nu pot face! Să văd dosarul!

Am ajuns acasă, dar eram incitată de această speţă, abia aşteptam să văd dosarul şi probele care-l incriminau pe acest tânăr.

Am sunat la Baroul Călăraşi să vorbesc cu colegul care-l apărase la fond, dar nu l-am mai găsit. Acasă nu avea telefon. Faptul că Tribunalul Călăraşi îl condamnase la 18 ani de închisoare pentru infracţiunea de omor reprezintă pentru mine o anumită garanţie de temeinicie şi legalitate. Lucrasem 4 ani şi jumătate la Călăraşi, judecătorii specializaţi pe procese penale aveau vechime de circa 20-25 de ani, îşi studiau serios dosarele, erau omenoşi şi conştienţi de uriaşa responsabilitate care le apăsa pe umeri, aveau îndrăzneală care, uneori, chiar putea atrage sancţiuni.

Obţinusem soluţii de excepţie în penal cât timp am lucrat la Călăraşi, schimbări de încadrare juridică a faptelor, circumstanţe atenuante legale sau judiciare, care făceau ca pedeapsa aplicată să scadă mult sub minimul prevăzut de legiutor, chiar şi achitarea inculpatului.

Îmi amintesc că prin 1983, după o soluţie de achitare a clientului meu, soluţie cu care fusese de acord inclusiv procurorul de caz care, în şedinţă, după ce am pus condiţii de achitare, a pus şi domnia sa aceleaşi concluzii, recunoscând că a greşit deoarece instrumentase şi urmărirea penală, dar din probele noi, administrate în dosar, rezulta că fapta nu există. Pe scurt, vă povestesc câte ceva despre acel dosar: trei ciobani cu turma lor de oi treceau pe lângă terenurile unui C.A.P., în drum către păşunea comunală. Se mai întâmpla ca oile să intre pe terenul cultivat de C.A.P. şi să provoace o mică stricăciune. Un brigadier de la această instituţie pândea ciobanii şi le cerea în schimbul tăcerii sale cantităţi mari de brânză şi chiar câte o oaie, două. Ciobanii, ce să facă? Acceptau târgul, dar într-o zi, când brigadierul le-a cerul doi miei, s-au enervat, şi-au pierdut cumpătul, clientul meu i-a tras o palmă pe obraz şi a plecat. Celalţi doi ciobani l-au lovit pe brigadier cu ciomegele, faptă reprobabilă, fireşte, pentru care trebuiau să răspundă penal, mai ales că partea vătămată, potrivit documentelor medico-legale, nu-şi mai putea folosi braţul stâng care rămăsese anchilozat ca urmare a acelor lovituri. Dar încadrarea juridică făcută prin rechizitoriul procuraturii era pentru toţi trei ciobanii, faptă de lovituri cu consecinţe foarte grave, ori era nedrept şi ilegal ca ciobanul pe care-l apăram, cel ce aplicase cu palma o lovitură pe obrazul victimei, să răspundă la fel ca şi ceilalţi doi. Nu poate exista legătură de cauzalitate între anchilozarea braţului cu o palmă dată peste faţă. În acest sens erau toate declaraţiile celor trei ciobani, dar şi brigadierul declarase, atât la urmărirea penală, cât şi în instanţă că ciobanul pe care-l aveam client i-a tras doar o palmă. Aşa că soluţia de achitare se impunea, iar gestul procurorului de şedinţă rămâne de o rară eleganţă profesională.

Eii, şi ce să vezi? Brigadierul, partea vătămată, cel bătut se plânge lui Nicolae Ceauşescu că a fost ciomăgit de trei ciobani, nu în calitatea lui de ins care cerea miei şi brânză ca să închidă ochii la stricăciuni, ci în calitate de secretar de partid al C.A.P. Ciobanii erau, după opinia sa, nişte elemente subversive, care complotau împotriva Partidului Comunist Român şi beneficiau de clemenţa instanţelor judecătoreşti, un cioban a fost achitat, iar ceilalţi au primit doar câte doi ani de închisoare fiecare. Şi, uite aşa, ca urmare a acestei plângeri, s-a dispus de către Nicolae Ceauşescu personal, am văzut cu ochii mei rezoluţia, ca un tovarăş din Comitetul Central al P.C.R. să vină la Călăraşi, să-i ancheteze pe judecători, pe procuror şi pe avocaţii inculpaţilor. Norocul nostru că domnul acela care venise să ancheteze era absolvent al Facultăţii de Drept, un om politicos şi cu mult bun-simţ care, după ce a ascultat pe fiecare dintre noi, eu indicându-i chiar şi paginile din dosar unde se aflau declaraţiile părţii vătămate, constituită şi parte civilă, care arată că ciobanul apărat de mine l-a lovit doar cu palma peste faţă, după ce a parcurs cu atenţie dosarul, a înţeles că soluţiile pronunţate în cauză erau legale şi temeinice. Şi mai cred că din start şi-a dat seama că brigadierul abera, dând o tentă politică acestei poveşti, eram în anii ’80, nu în anii ’50 când la ordinea zilei erau condamnări politice pentru sabotaje închipuite, pentru comploturi contrarevoluţionare, legionarism, crime de război etc. Şi totuşi procurorul de caz a fost sancţionat cu mutarea disciplinară, cred că la Procuratura Tulcea, nu mai ştiu exact pentru câtă vreme.

Revenind la Alexe Albu, îmi suna în minte acel obsesiv „fratele meu e nevinovat, ar fi incapabil să omoare, e nevinovat!” Şi apoi care ar fi putut fi mobilul crimei? Să se fi supărat atât de tare că nu le găsise pe fosta iubită şi pe fetiţa sa? Putea să sisteze ajutorul financiar şi cel cu alimente şi, desigur, ar fi găsit totdeauna fetiţa alături de bunicii materni, mai mult chiar, dacă ar fi dorit ca fetiţa să-i fie încredinţată lui spre creştere şi educare, putea intenta un proces în acest sens, pe certificatul de naştere al copilei, la rubrica numele tatălui era menţionat Alexe Albu. Desigur, procesul ar fi fost dificil, în anii ’80, copiii erau, de regulă, încredinţaţi spre creştere şi educare mamei, dar nu era imposibil să fie şi invers.

Mama fetiţei nu avea niciun venit din muncă, locuia într-o căsuţă de paiantă cu două camere, împreună cu părinţii, la marginea comunei în zona în care locuiau familiile de romi, dar sora clientului meu îmi spusese că niciodată fratele ei nu-şi dorise acest lucru, dimpotrivă, afirma în familia sa că pentru o fetiţă e foarte bine să fie îngrijită de mama ei, să locuiască împreună cu aceasta, câtă vreme tatăl are grijă să acopere lipsurile financiare, să ducă alimente şi îmbrăcăminte copilului.

Să fi aflat că fosta lui concubină are relaţii cu un alt bărbat şi să fi fost gelos? Dar atunci s-ar fi răzbunat pe ea, nu pe mama acesteia.

A doua zi m-am înfiinţat la prima oră la Arhiva Tribunalului Suprem să văd dosarul. Trebuie să vă spun că pe vremea aceea nu exista posibilitatea să obţii copii xerox după actele şi lucrările existente, ci stăteai cu zilele în arhivă, copiind de mână totul. În plus, la urmărirea penală, declaraţiile învinuitului, ale martorilor, procesele verbale etc. erau scrise toate de mână şi te chinuiai să desluşeşti scrisul fiecăruia, nu vă mai povestesc de situaţia în care aveai de studiat vreo 7, 8, 10 volume.

Dosarul meu era însă unul subţire. Prin rechizitoriul Procuraturii, Alexe Albu, infractor primar, era trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor cu premeditare, suprimând prin cruzime viaţa numitei B.D., mama fostei sale concubine, aplicându-i acesteia vreo 20 de lovituri de cuţit.

Mobilul crimei era răzbunarea, întrucât se consemna că învinuitul Alexe Albu venea încărcat cu alimente şi bani la fiica lui în vârstă de 5 ani şi, uneori, fetiţa Alina şi mama ei erau plecate în alt sat, iar Alexe Albu bănuia că acest fapt se întâmpla din vina numitei B.D., bunica Alinei. Totodată se menţiona că, probabil, enervat de această situaţie, după o ceartă cu bunicii Alinei şi aflând că B.D. va pleca la târg în dimineaţa următoare şi sperând că va putea să o ia cu el şi pe fetiţă, inculpatul a hotărât şi a premeditat uciderea femeii. În acest scop, inculpatul, deşi îi ceruse numitei B.D., în prezenţa soţului ei, să-l trezească la 3.30 pentru a lua trenul către casă, în realitate nu a dormit, ci a plănuit crima, avea asupra lui un briceag obişnuit cum poartă bărbaţii de la ţară, a plecat pe drumul ce urma să fie parcurs de victimă şi, găsind în dreptul unei case un şanţ, s-a ascuns acolo, a fumat vreo 6 ţigări Mărăşeşti ale căror mucuri au fost găsite şi colectate de poliţie. Când a apărut victima care avea asupră-i o căldare, inculpatul de departe a crezut că femeia era însoţită de fetiţă, a hotărât să se răzbune pe B.D. şi să ia acasă fetiţa. A ieşit din şanţ, a aplicat victimei vreo 20 de lovituri de cuţit, aşa încât, pe gardul de lemn al locuinţei în dreptul căreia s-a petrecut fapta se aflau stropi de sânge împrăştiaţi pe o suprafaţă de circa un metru dovedind persistenţa dorinţei numitului Alexe Albu de a suprima viaţa femeii. Victima a fost găsită de un sătean în jurul orei 5.30. Întrucât Alexe era cunoscut în comună, dată fiind frecvenţa cu care îşi vizita fiica, şi după audierea soţului victimei, Alexe Albu a devenit suspect. În jurul orei 10 dimineaţa, reprezentanţii miliţiei şi un procuror s-au deplasat la domiciliul suspectului, pe care l-au găsit dormind, îmbrăcat cu hainele purtate în ziua anterioară şi în noaptea crimei, adică o pereche de blue-gins şi o cămaşă în carouri, îmbrăcăminte ce a fost confiscată, la fel ca şi briceagul, iar suspectul a fost arestat preventiv. Se mai consemna că iniţial învinuitul nu a recunoscut săvârşirea faptei la prima declaraţie luată de procuror, dar ulterior, după câteva zile de arest preventiv a recunoscut săvârşirea faptei, povestind amănunţit ce l-a determinat şi în ce condiţii s-a întâmplat totul. Recunoaşterea învinuitului A.A. se coroborează cu declaraţia martorului Stoica Gh., care a stat în aceeaşi încăpere cu învinuitul, în timpul arestului preventiv şi care, întrebându-l pentru ce este arestat, ce faptă a comis, acesta i-a răspuns că se află acolo pentru o crimă.

La dosar se afla raportul medico-legal privind autopsia victimei din care reieşea că femeia în vârstă de 52 de ani a decedat ca urmare a multiplelor plăgi înjunghiate, produse, probabil, de un cuţit de bucătărie. Rănile au avut ca efect pierderea unei mari cantităţi de sânge. Decesul s-a produs în jurul orei 4.30 dimineaţa, victima avea grupa de sânge B1, stropi mari de sânge se aflau pe o suprafaţă de circa un metru pătrat pe gardul locuinţei aflată în apropierea locului unde a avut loc fapta de omor, dar şi îmbibat în pământul unde căzuse victima, lângă ea se afla o căldare.

O declaraţie importantă de martor mi s-a părut depoziţia soţului victimei, dată atunci, „la cald”, în ziua descoperirii cadavrului. Acesta relata că în ziua anterioară, în jurul orei 16, la domiciliul său a venit Alexe, tatăl nepoatei sale, Alina. El a adus produse alimentare: carne, brânză, smântână, ouă, unt şi dulciuri pentru fetiţă. Fiica sa şi Alina plecaseră într-un sat învecinat, la o mătuşă bolnavă. Alexe, constatând absenţa celor două, s-a înfuriat, i-a insultat şi i-a ameninţat pe el şi pe soţia lui că va sista ajutorul material pentru fiica sa. De teamă că va pleca şi va lua cu el şi alimentele aduse, l-a lăsat pe Alexe să înţeleagă că fiica şi nepoata se vor întoarce poate spre seară. În felul acesta se încheiase cearta. Pe la ora 20.30 au luat masa cu toţii, iar Alexe i-a cerut femeii să-l trezească pe la 3.30 ca să prindă trenul. Femeia i-a spus că poate dormi liniştit, că-l va trezi la timp deoarece intenţiona să plece la târg în satul vecin, tot în zori. Alexe s-a culcat într-o cameră, iar cei doi în altă cameră. Când s-a trezit bărbatul, Alexe deja plecase şi soţia lui, de asemenea. Apoi a venit miliţia de la care a aflat de nenorocirea ce se abătuse asupra familiei sale. Fiica lui şi Alexe Albu întrerupseseră relaţia de vreo 4 ani, la dorinţa lui Alexe.

La dosarul de urmărire penală se afla, într-un plic de plastic, biletul de tren cu ajutorul căruia s-a stabilit, fără echivoc, că învinuitul luase către casă trenul de la 4.35 dimineaţa.

Mai era şi un proces verbal întocmit de o doamnă procuror care începuse instrumentarea urmăririi penale şi care luase prima declaraţie când învinuitul nu încă recunoscuse săvârşirea faptei.

După aproximativ o săptămână, doamna procuror a dorit să ia o nouă declaraţie învinuitului, aşa că a anunţat avocatul să se prezinte pentru a-l asista. Atât procurorul, cât şi avocatul au observat că Alexe are o stare foarte proastă, iar atunci când a fost invitat să se aşeze pe scaun, i-au scăpat câteva vaiete. Fiind întrebat ce se întâmplă, învinuitul a acuzat dureri mari în braţul stâng.

Doamna procuror l-a întrebat pe gardianul care-l însoţea dacă acesta cunoaşte motivul şi dacă Alexe raportase starea de sănătate precară. Gardianul a povestit că în ziua anterioară învinuitul alunecase la duşuri, căzuse şi se lovise la braţul stâng.

La cererea avocatului, dar şi din oficiu, doamna procuror a renunţat să-i mai ia o declaraţie, a întocmit un proces verbal în care a consemnat cele de mai sus, dispunând ca Alexe să fie văzut urgent de către un medic.

Medicul a constatat că arestatul avea braţul stâng rupt, a primit tratament şi i-a fost pus în ghips.

Doamna procuror s-a transferat şi dosarul de urmărire penală a fost preluat de către alt procuror.

Şi iată cum suna declaraţia de recunoaştere a săvârşirii omorului dată de clientul meu, în condiţiile în care avea braţul stâng rupt, declaţie dată celui de al doilea procuror:

„În ziua de … sept. 1987 m-am deplasat de la domiciliul meu cu alimente, îmbrăcăminte şi bani, la domiciliul fetiţei mele, Alina, rezultată dintr-o fostă relaţie de concubinaj.

Am constatat cu neplăcere şi indignare că fiica mea şi mama ei lipseau, deşi îmi anunţasem înainte vizita. Nu era prima dată când se întâmpla să lipsească atunci când veneam eu. M-am enervat, am ţipat la bătrâni, i-am insultat, le-am spus că sunt ţigani care mă şantajează, deşi eu întreţin practic toată familia şi o să-mi iau fetiţa la mine. Şi-au cerut iertare, m-am calmat, pe la 20.30- 21 ne-am aşezat la masă, am mâncat şi-am băut câteva păharele de ţuică. I-am cerut femeii să mă trezească pe la 3.30 deoarece singurul tren către casă era la 4.35 şi trebuia să străbat toată comuna pentru a ajunge la gară. Femeia mi-a spus să dorm liniştit, şi ea avea să plece pe la 4 dimineaţa la târg, în satul vecin.

N-am putut să adorm, mai ales că băusem ţuică, cred că eram ameţit, nu prea obişnuiam să beau, mi-a revenit starea de surescitare nervoasă, eram furios pe fosta mea concubină şi pe mama acesteia pentru că o influenţa, răpindu-mi dreptul de a mă bucura de fetiţa mea pe care o iubesc mult.

Atunci mi-a venit ideea de răzbunare. M-am gândit că victima se va întâlni cu fiica ei şi cu fetiţa, că poate va pleca la târg cu Alina şi atunci o s-o omor cu briceagul pe care-l port asupra mea, o să-mi iau fetiţa şi o să o duc acasă la mine.

M-am ridicat din pat încetişor, am mai băut nişte ţuică, sticla era pe masă, şi pe la ora 2 am plecat fără să-i trezesc pe cei doi. Cunoşteam drumul pe care femeia trebuia să meargă la târg. În apropierea unei case era un şanţ adânc, m-am aşezat în el şi am fumat vreo 5-6 ţigări cu hotărârea fermă să o omor pe această femeie dacă va fi cu fiica mea, pe care o voi recupera astfel, vom alerga la tren şi-l vom prinde.

Pe la ora 4-4.15 minute a apărut femeia care purta în mână o căldare, dar eu, în dorinţa mea de răzbunare, am crezut că ducea de mână fetiţa, m-am repezit asupra femeii aplicându-i mai multe lovituri cu briceagul, nu ştiu exact câte, până a căzut la pământ. Am lovit-o în neştire, apoi am rupt-o la fugă, am prins trenul, am ajuns acasă şi, epuizat, m-am aruncat îmbrăcat pe pat şi am dormit până la ora 10 când a venit miliţia şi m-a arestat preventiv. Recunosc şi regret fapta comisă!”

Trec la cercetarea judecătorească, adică la lucrările din instanţa judecătorească, după ce a fost investită prin rechizitoriul Procuraturii. Pentru cititorii neavizaţi, la primul termen în şedinţă publică, inculpatului, în prezenţa obligatorie, în aceste infracţiuni grave, a avocatului său, i se citeşte actul de inculpare (rechizitoriul Procuraturii, astăzi Parchet), după care instanţa ia inculpatului o nouă declaraţie.

La întrebarea pusă de preşedintele completului de judecată, format din 3 judecători:

– Inculpat, recunoşti săvârşirea infracţiunii de omor pentru care ai fost trimis în jedecată?

– Nu, doamnă preşedinte! Nu recunosc, nu am comis nicio crimă, sunt incapabil să săvârşesc o asemenea faptă! Revin asupra primei mele declaraţii date procurorului în ziua arestării preventive, când am arătat că nu sunt vinovat de această faptă. Este adevărat că ajungând la domiciliul fostei mele concubine, m-am enervat şi i-am insultat pe părinţii acesteia, deoarece fetiţa mea nu era prezentă. Câtă vreme am recunoscut că sunt tatăl Alinei, fără a mi se fi intentat un proces, şi mă achit cu conştiinciozitate de obligaţiile legate de întreţinerea şi creşterea în condiţii normale a copilului meu, cred că am dreptul unor legături personale cu fetiţa mea şi să mă bucur de prezenţa ei. Nu era prima dată când veneam încărcat cu produse alimentare la copilul meu şi nu-l găseam acasă. Am avut certuri cu fosta mea concubină şi cu părinţii ei, dar niciodată nu am lovit pe cineva, nu am avut ieşiri necontrolate, cu atât mai puţin să doresc moartea cuiva, şi mai ales să premeditez uciderea unui om. De altfel, acest fapt nici nu ar fi fost posibil, deoarece, din satul de romi, ca să ajungi la gară, trebuie să străbaţi întreaga comună, adică vreo 3 km., drum pe care îl parcurg în pas alert în circa 30 de minute. Şi apoi, cum ar fi putut un om întreg la minte, oricât de nervos şi violent ar fi fost, să suprime viaţa cuiva în prezenţa copilului său de numai 5 ani? Şi aş mai adăuga ceva, eu fumez ţigări Carpaţi, şi nu Mărăşeşti. Nu am săvârşit fapta de omor! Sunt nevinovat!

Avocatul care îl apărase la fond solicitase efectuarea unei expertize medico-legale care să stabilească dacă Alexe suferă de vreo boală psihică, iar aceasta i-ar fi putut afecta discernământul. Nu erau cunoscute antecedente sau probleme psihice anterioare.

A mai solicitat audierea martorului din lucrări, soţul victimei şi, de asemenea, probe în circumstanţiere cu înscrisuri şi un martor. Instanţa a încuviinţat probele solicitate.

Soţul victimei, audiat în instanţă, şi-a menţinut declaraţia dată în timpul urmăririi penale şi în completare la întrebările puse de inculpat a răspuns că Alexe Albu, chiar dacă i-a certat sau i-a insultat când nu-şi găsea fetiţa, niciodată nu a avut manifestări violente, nu a distrus obiecte şi nu a lovit pe nimeni, pe el, pe soţia sa sau pe fosta concubină. Era un bun tată, se îngrijea ca minorei să nu-i lipsească nimic. De asemenea, martorul a confirmat că, pentru a ajunge la gară, trebuie străbătută comuna, cam 3 km. Fiind întrebat dacă inculpatul este fumător şi ce ţigări fumează, martorul a răspuns că fumează Carpaţi, dar dacă rămânea fără ţigări, fuma orice ţigări se găseau la bufetul din comună. La întrebarea dacă familia sa este în ceartă sau în duşmănie cu cineva, martorul a răspuns negativ. La întrebarea legată de cantitatea de ţuică pe care inculpatul a consumat-o când au luat masa împreună, martorul a răspuns că, după părerea sa, au consumat cel mult 100 ml. de ţuică de persoană.

Din actele în circumstanţiere şi din dispoziţia martorului propus de inculpat a reieşit că Alexe Albu are un comportament ireproşabil în familie şi în societate, este o fire veselă şi calmă.

Raportul de expertiză medico-legală avea următoarele concluzii: Alexe Albu a fost cooperant, coerent, nu a încercat să simuleze vreo boală psihică în cele 3 zile de internare. Nu prezintă tulburări de comportament, are discernământul faptelor.

Acestea erau toate lucrările din dosar, instanţa judecătorească relua practic rechizitoriul Procuraturii şi pe baza unei singure declaraţii în care Alexe Albu recunoştea săvârşirea acelei oribile crime, băiatul ăsta a fost condamnat la 18 ani de închisoare. Mi se părea de necrezut.

În primii ani la Facultatea de Drept, la Drept procesual penal învăţasem că în evul mediu regina probelor era recunoaşterea făcută de învinuit sau inculpat, recunoaşterea făcută sub tortură – sinistra tortură. În statul modern, însă, nu doar tortura, ci bătaia era interzisă prin lege. Recunoaşterea de către o persoană a săvârşirii unei infracţiuni trebuia coroborată cu alte probe solide, pertinente, din care să rezulte în mod indubitabil că acea persoană a săvârşit infracţiunea de care era acuzat. Fără să fi studiat Dreptul, vă puteţi aminti de cărţi citite, de filme vizionate, despre inchiziţie şi despre cruzimile înfăptuite de celebri inchizitori, cum ar fi Savonarola sau Torquemada, aceşti călăi care torturau oameni nevinovaţi, mulţi artişti sau savanţi, acuzându-i de erezie şi de vrăjitorie, şi dacă cineva nu avea puterea să îndure tortura, precum Giordano Bruno, care susţinea că pământul se învârteşte în jurul axei sale şi în jurul soarelui, convingere pentru care a sfârşit ars pe rug. Galileo Galilei care nu rezistase ideii de a fi torturat şi care susţinea aceeaşi teză, a retractat teoria sa ca să scape de inchiziţie şi doar în pragul morţii a declarat iar: „Şi totuşi se învârteşte!”

Să-l fi bătut la miliţie şi atunci clientul meu, un bărbat tânăr de 28 de ani să fi recunoscut oare fapta, acea crimă oribilă? Din dosarul pe care tocmai îl văzusem rezulta că Alexe nu săvârşise crima, probele aflate la dosar dovedeau acelaşi lucru. Dacă am accepta teza pierderii autocontrolului, pe fondul supărării şi fiind provocat, poate chiar lovit de bunicii fetei, aş fi înţeles să fi scos briceagul şi să aplice o lovitură, poate două, care să fi avut ca urmare moartea femeii, dar să premediteze fără niciun rost moartea unei persoane şi să aplice în neştire lovituri de cuţit, îmi părea total imposibil.

Toate declaraţiile sale menţionau faptul că a luat masa cu părinţii fostei iubite şi au băut împreună câteva pahare de ţuică, deci îi trecuse starea de nervi. Declaraţiile sale se coroborau cu cele ale bunicului Alinei, care relatase că au luat masa împreună şi niciodată Alexe nu fusese violent cu ei. Şi apoi, raportul de autopsie stabilea clar că victima B.D. decedase în jurul orei 4.30 dimineaţa, iar Alexe trebuia să străbată comuna ca să ajungă la gară, o distanţă de circa 3 km., luase trenul la 4.35, la dosar exista biletul lui de tren.

Alte inadvertenţe erau legate de faptul că Alexe fuma ţigări Carpaţi, iar în şanţ se găsiseră mucuri de ţigări Mărăşeşti. Sau cum ar fi putut el să confunde fetiţa cu acea căldare pe care o avea în mână victima? Cum ar fi fost posibil ca un om întreg la minte, care absolvise liceul, să-şi răpească fetiţa după ce-i omorâse bunica, fără să realizeze că a doua zi va fi acuzat de crimă?

La vremea aceea, anul 1988, nu era cunoscută încă proba ADN, dar existau alte modalităţi legate de grupa sangvină, pentru a stabili vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane.

Am depus o cerere prin care solicitam să iau legătura cu inculpatul, cerere ce a fost aprobată. Apoi l-am cunoscut pe clientul meu.

Era un tânăr de înălţime medie, 1,78 cred, subţire dar bine legat, datorită muncii fizice. Deşi condamnat la 18 ani de închisoare, mă privea cu oarecare speranţă, dar şi dubitativ, pe atunci eu aveam în jur de 40 de ani şi cred că el ar fi dorit un avocat mai în vârstă, cu mai multă experienţă profesională, poate chiar să fie bărbat. Avea ochii mari, căprui, cu o privire deschisă şi inteligentă.

– Alexe, îl întreb eu, ai omorât-o pe femeia aceea? Eu o să te apăr şi o s-o fac foarte bine oricum, în orice condiţii, dar am nevoie să cunosc adevărul!

– Doamnă avocat, sunt incapabil să omor pe cineva, pe oricine! Stând închis în aceste luni, am tot reflectat asupra acestui lucru, cred că şi dacă aş fi fost insultat sau lovit, n-aş fi putut să lovesc cu cuţitul o persoană. Ştiţi, pe la căminele culturale unde mergeam la dans au mai fost altercaţii între grupuri, dar m-am retras întotdeauna. Nu suport violenţa şi nici nu vreau să am necazuri! Şi apoi, ce să fi avut cu această femeie? E bunica fetiţei mele, Alina, pe care o iubesc, ştiu că este a mea şi mai ştiu că la rându-i, bunica ei o iubea şi o îngrijea pe copilă cum putea ea mai bine. Şi fosta mea concubină şi părinţii ei sunt oameni simpli, rudimentari, neştiutori de carte, nu prea muncesc, încearcă din răsputeri să-mi speculeze dragostea pentru fetiţă, un copil frumos şi deştept, sperau să reiau relaţia cu fosta mea concubină şi poate chiar să mă căsătoresc cu ea, dar ce părinte nu şi-ar dori asta pentru fiica lor? Pentru aşa ceva să omor? E absurd! E abominabil! Sigur, o să mă căsătoresc, adică speram lucrul acesta înainte, doresc să am şi alţi copii, dat totdeauna o s-o iubesc şi o s-o îngrijesc pe Alina.

– Dar cum se face că la urmărirea penală ai recunoscut săvârşirea faptei? Nu te-ai gândit la consecinţe?

– Iniţial nu am recunoscut. Am rămas siderat aflând că B.D. a fost ucisă în felul acela, cu zeci de lovituri de cuţit. Nu înţelegeam, trezit din somn, cum ar putea crede cineva că eu aş fi capabil de o asemenea faptă? Am fost arestat preventiv şi mi-am reamintit de cărţile poliţiste citite, primii suspecţi într-o crimă sunt deseori rudele sau apropiaţii victimei. Doamna procuror care s-a ocupat de cazul meu a fost amabilă şi echidistantă când am dat prima declaraţie. În arestul preventiv, la Slobozia, un lucrător de la miliţie, convins că eu am înfăptuit omorul a început să mă lovească peste spinare cu vâna de bou, cerându-mi să recunosc fapta. Am rezistat la început, încercând să explic că nu sunt vinovat, mai am şi acum urme pe spate. Vreo două zile am rezistat palmelor şi pumnilor, a treia zi, însă, m-au bătut atât de rău că mi-au rupt braţul stâng şi atunci am recunoscut faţă de miliţian că am săvârşit fapta şi am promis că atunci când m-o chema doamna procuror, am să dau declaraţie în acest sens. Mi s-a cerut să nu îndrăznesc să mă plâng că am fost bătut că oricum nu o să mă creadă nimeni şi apoi o să primesc o bătaie soră cu moartea. După două zile un gardian m-a însoţit la doamna procuror pentru o nouă declaraţie. Ştiţi deja că doamna procuror, dându-şi seama că mă simt rău, şi după ce gardianul i-a spus că am alunecat la duş şi m-am lovit, nu mi-a mai luat o nouă declaraţie, ci a cerut să mă vadă un medic. Nu ştiu dacă l-aţi văzut pe gardian, de frică nu am îndrăznit să-i spun doamnei procuror că fusesem bătut, nu am spus nimic nici după o săptămână când a venit gardianul să mă ia de la infirmerie, după ce mi-a fost pusă mâna în ghips. Atunci m-a ameninţat din nou că dacă vorbesc îmi va rupe şi braţul celălalt. Venise un alt procuror, unul tânăr, de vârsta mea cred, care mi-a adus la cunoştinţă că a preluat el cazul meu, colega lui se mutase în alt oraş.

Mi-a luat acea declaraţie în care eu, de frică, am recunoscut săvârşirea faptei, în prezenţa avocatului meu, uimit şi el de acest fapt. Sigur că eram conştient de urmări, dar mi-am spus că la tribunal o să retractez această declaraţie. Aflasem că după ce se întocmeşte rechizitoriul eşti transferat din arestul preventiv la o închisoare, ceea ce mi s-a întâmplat şi am ajuns la Jilava.

Avocatul meu de la Călăraşi nu a mai luat legătura cu mine, cred că şi-a spus că sunt nebun şi a cerut instanţei să încuviinţeze efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice cu internare, explicându-mi în instanţă că lipsa discernământului e o cauză care înlătură răspunderea penală pentru orice faptă comisă, urmând să fiu internat într-un spital de psihiatrie.

– Rezultatul – concluziile expertizei le cunosc, ca şi celelalte înscrisuri din dosar. Am înţeles, Alexe cum e cu recunoaşterea ta. N-ai putut suporta bătaia, nu pot să te condamn. Voi solicita două expertize, la primul termen, te rog, ai grijă, dacă vei fi reaudiat la instanţa supremă, fii sincer, coerent şi convingător! Aminteşte-ţi toate amănuntele zilei şi nopţii anterioare arestării tale şi priveşte deschis completul de judecată, cu speranţă!

M-am despărţit de clientul meu insuflându-i încredere în avocatul său, aşa speram…

Mi-am revăzut dosarul cu toate înscrisurile, planşele fotografice şi încheierile de şedinţă, rechizitoriul şi hotărârea judecătorească. Aveam de ales între două alternative: să solicit restituirea cauzei la procuror pentru completarea dosarului cu noi probe, dar această soluţie ar fi avut drept consecinţă prelungirea pe multă vreme a stării de arest şi a incertitudinii pentru clientul meu, sau, mai exista posibilitatea să solicit instanţei supreme două expertize tehnice care, dacă vor fi încuviinţate, în maxim 3 săptămâni voi soluţiona dosarul.

Şi a venit ziua când dosarul meu avea un prim termen. La ora 8 dimineaţa eram deja în faţa sălii de şedinţă, aşteptând cu nerăbdare să-mi văd clientul, să schimb cu el câteva cuvinte de îmbărbătare înainte de şedinţă şi să văd componenţa completului de judecată. La vremea aceea, cam 80% dintre dosarele mele erau soluţionate de judecătorii Tribunalului Suprem, jurişti cu mare experienţă profesională, cu vechime de 30-40 de ani în profesie, marea majoritate plini de căldură umană şi responsabilitate, foarte puţini pe care rutina şi dorinţa de a-şi păstra scaunele îşi puseseră amprenta. Când vedeam completul de judecată ştiam deja ce şanse am, mai mici sau mai mari, să obţin o soluţie bună sau foarte bună pentru clientul meu.

Pe la ora 8.20 s-a auzit un fel de huruit surd, care devenea tot mai puterrnic, erau deţinuţii care veneau purtând lanţuri la picioare, legaţi doi câte doi şi, fireşte, aveau cătuşe la mâini. Oamenii aceştia, în marea lor majoritate, încălcaseră legea, trebuiau pedepsiţi, iar societatea apărată, dar procedura mi se părea sinistră, era o încălcare a demnităţii umane. Dacă unuia i s-ar fi făcut rău, s-ar fi împiedicat, ar fi căzut trăgând după el şi pe ceilalţi inşi de care era legat cu lanţuri la picioare.

După Revoluţia din 1989, în România s-a renunţat, slavă Domnului, la acest obicei, dar şi acum când scriu această povestire am în urechi zgomotul acela surd şi monoton care mă înfioară.

Odată ajunşi în boxa acuzaţilor, lanţurile erau scoase. Eram deja convinsă de nevinovăţia clientului meu, de faptul că hotărârea judecătorească pronunţată la fond era o eroare judiciară gravă. Una e să condamni un nevinovat la unu, doi ani de puşcărie, e grav şi cu totul altceva să ţi se pună ştampila de criminal şi să ştii că ai de ispăşit 18 ani de închisoare.

În urmă cu vreo 10 ani, un alt tânăr, un băiat frumos, de familie tare bună, lucra ca şofer de taxi, a fost acuzat şi condamnat la o pedeapsă asemănătoare, pentru uciderea unei fete de 18 ani din Sibiu, pe care, după ce a omorât-o, ar fi tranşat-o şi ar fi aruncat coletele macabre în diverse locuri din Bucureşti. Împotriva lui erau mai multe probe, dar el îşi clama nevinovăţia. Norocul lui a fost că la vreo 2 ani după condamnare, adevăratul criminal a comis o faptă asemănătoare şi fiind prins, a recunoscut şi uciderea primei fete, aşa încât nevinovatul a fost eliberat.

În 1980 când eram în primul an de profesie ca avocat, tuturor juriştilor, judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor pe judeţe ne-a fost adusă la cunoştinţă această eroare judiciară cumplită, cu consecinţe nefaste pentru familia celui condamnat nevinovat. Din nefericire, asemenea erori judiciare se petrec în toate ţările civilizate.

Revenind la Alexe Albu, am luat legătura cu el câteva minute şi l-am încurajat. Apoi a intrat completul de judecată. Prezida un judecător pe care nu-l cunoşteam, din complet însă făceau parte doi judecători pe care îi ştiam, avusesem la domniile lor mai multe dosare.

Se face apelul în dosarul meu. Cu emoţie anunţ:

– Alexe Albu se prezintă personal şi asistat de av. Cecilia Maran.

Mi se dă cuvântul pe probe. Insist asupra necesităţii administrării a două probe noi, două expertize tehnice fără de care acest dosar nu poate fi soluţionat, prin urmare, nu poate fi aflat adevărul, în condiţiile în care hotărârea judecătorească are la bază o singură probă, o declaraţie în care inculpatul, pentru un anume motiv, a recunoscut o faptă pe care nu a săvârşit-o, n-ar fi avut cum s-o ucidă pe acea femeie din motivele pe care le-am expus mai sus şi pe care eu le-am reluat în faţa completului de judecată.

Cum din planşele fotografice luate la locul faptei şi din procesul verbal de constatare rezultă că sângele victimei era în stropi mari pe gard pe o suprafaţă de circa un metru pătrat, victima având grupa de sânge B1, era imposibil ca pe hainele inculpatului să nu fi sărit stropi de sânge. Cum hainele purtate de acesta fuseseră confiscate şi sigilate în saci, se impune efectuarea unei expertize tehnice, care să stabilească dacă pe aceste haine există într-adevăr urme de sânge uman, aparţinând grupei B1. Este surprinzător că nu s-a efectuat la fond o astfel de expertiză, fie la solicitarea avocatului inculpatului, fie din oficiu, dispusă de instanţă.

Am mai solicitat expertizarea celor 6 mucuri de ţigări Mărăşeşti găsite în şanţul unde stătuse ascuns adevăratul criminal, care, de asemenea, fuseseră colectate şi sigilate, analiza salivei de pe aceste resturi de ţigări şi analiza salivei inculpatului. Am anunţat instanţa că Alexe Albu are grupa de sânge 0.

Instanţa a încuviinţat probele pe care le-am solicitat, a dispus efectuarea expertizelor, acordând termen peste trei săptămâni. Fusese un prim succes.

Curând au apărut rezultatele celor două expertize.

Expertiza tehnică a hainelor purtate de inculpat în dimineaţa crimei stabilea că pe cămaşă nu existau urme de sânge, iar pe pantalon erau vagi urme de sânge animal.

Cea de-a doua expertiză, a resturilor de ţigări Mărăşeşti, concluziona că acele ţigări nu au fost fumate de Alexe Albu. Procesul putea fi soluţionat.

În dimineaţa respectivă am luat legătura 5 minute cu clientul meu, aducându-i la cunoştinţă concluziile celor două expertize, pentru a-l încuraja.

A fost strigată cauza. Domnul preşedinte l-a audiat personal pe Alexe timp de vreo 45 de minute, punându-l să povestească tot ce s-a întâmplat din momentul sosirii la domiciliul fiicei sale, apoi pe parcursul zilei şi al nopţii, până la urcarea în tren.

Tânărul meu client a fost extrem de atent, a răspuns fără umbră de echivoc tuturor întrebărilor ce i s-au pus, subliniind că nu a săvârşit acea crimă, că era imposibil să o comită.

Mi s-a dat cuvântul pentru a-mi susţine pledoaria, ceea ce am şi făcut insistând pentru achitarea inculpatului. Nu e cazul să reiau părţi din pledoarie deoarece aţi înţeles din întreg cuprinsul povestirii care erau argumentele mele.

Am aşteptat cu înfrigurare pronunţarea în acest dosar. Clientul meu plecase cu ceilalţi deţinuţi şi cu garda la penitenciar.

Pronunţarea s-a dat în jurul orei 17 şi suna aşa: în temeiul art… instanţa admite recursul, dispune achitarea inculpatului şi punerea sa de îndată în libertate.

Doamne! Cât sperasem într-o asemenea soluţie şi totuşi câtă emoţie şi câtă bucurie a împlinirii profesionale şi, mai ales, a salvării vieţii unui om!

După două zile a venit la mine acasă Alexe. Ce bucurie!

Mi-a povestit cu lacrimi în ochi cum, în urmă cu două zile, după proces, parcă începuse să spere, nu ştia când se va da pronunţarea, auzise de la alţi arestaţi că uneori se amână pronunţarea, sau chiar se dispune reluarea procesului. Povestise colegilor de cameră cum a decurs soluţionarea cauzei, oamenii erau sceptici că ar fi posibil ca după o condamnare pentru omor să fie achitat. Se dăduse stingerea, s-a tot perpelit şi în final a adormit. Pe la 12 noaptea s-a deschis cu zgomot uşa, s-a aprins lumina şi un gardian a spus:

– Alexe Albu, strânge-ţi lucrurile şi vino cu mine!

Acesta s-a dezmeticit cu greu, nu ştia unde va fi dus.

Atunci gardianul l-a lămurit spunându-i:

– Alexe Albu, strânge-ţi lucrurile, s-a dispus achitarea şi punerea ta în libertate! Înţelegi, măi, băiatule?

Alexe îmi povesteşte că i s-a făcut rău, credea că va face infarct. De bucurie nu putea să coboare din pat. A fost ajutat şi dus într-o cameră unde se afla un pat, iar dimineaţa i s-au predat lucrurile personale şi a fost eliberat.

– Nu ştiu cum să vă mulţumesc, sunteţi pentru mine o a doua mamă, mi-aţi dăruit din nou viaţa! Mii de mulţumiri! Sărut mâinile!

Nu mă întrebaţi cine a ucis-o pe acea femeie, nu ştiu şi nu e treaba mea!

Câmpulung, august 2021

Avocat Cecilia Maran

* Povestirea face parte din volumul „Semne ale fratelui timp”, antologie de poezie, proză, eseu, aforisme și cronică literară apărută la Editura Art Creativ București, 2021, o carte de excepție, care reprezintă cel de-al 25-lea volum antologic publicat de această apreciată editură.

Despre proza din această carte, Prof. Daniela Toma, Directorul Editurii Art Creativ București, în Prefața volumului, intitulată „Mult mai târziu, dar mult mai înalt…”, observă că aceasta <<dezvoltă viziuni coerente şi oferă o imagine convingătoare, un traseu bine stabilit al ideilor, construcţii remarcabile, fapt care ne face să concluzionăm că gândirea se dezvoltă, funcţionează, este rezultatul acumulării de noi cunoştinţe, al căutării, al analizei, al concentrării esenţialului, acesta din urmă, criteriu important pe care se bazează construcţia prozei.

Nicio tristețe nu are sens în marele plan universal”, nu atât timp cât se plămădesc „stele sortite acestei unice întâlniri, timp țesut de viziunea unei legende… „cineva mă prinde de cot și mă leagă uimire în poveste”…

Indiferent în ce câmp literar se încadrează scrierile acestui volum, cert este faptul că autorii sunt fascinaţi de ceea ce spun şi scriu, ei reuşesc să găsească esenţa, spontaneitatea în exprimare şi în susţinerea intensivă a discursului, sunt împreună în spaţiul liber de alegere şi mai ales în Timpul favorabil izbânzii literare, dau semne de vrednică, de memorabilă înfrăţire cu acesta – demonstaţia se află în volumul de faţă, cu încărcătură umană, cu idee de Om…

acest timp are un pumn imens / îl vezi, îl miroşi / iese fum din el / acest timp urăşte pereţii de fier / iar tu, omule / tot o carte eşti”…

bine că ați venit, scrieți repede o dorință și agățați-o de-un ram!”>>

Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.