« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Arbitraj
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Powered by POPOVICI NIŢU STOICA & ASOCIAŢII. Official partner: Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
 

Practica arbitrajului internațional instituționalizat: posibil reper în sprijinul verificării caracterului rezonabil al onorariului avocatului în sensul articolului 451 alineatul (2) al Codului de procedură civilă?
17.01.2022 | Mihnea-Tudor ORJAN

Drept Timisoara
Secţiuni: Arbitraj, Articole, Procedură civilă, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , ,
JURIDICE - In Law We Trust
Mihnea-Tudor Orjan

Mihnea-Tudor Orjan

Abstract: Prezentul articol prezintă principalele repere din practica de arbitraj internațional instituționalizat în legătură cu suportarea de către părțile arbitrajului a costurilor ocazionate de asistarea/ reprezentarea acestora de către avocați în cadrul unor atare proceduri, astfel cum acestea au fost identificate, sintetizate și compilate de către Camera Internațională de Comerț, Paris (I.C.C.; franceză: Chambre de commerce internationale) – în anul 2015, în cadrul studiului denumit „I.C.C. Commission Report. Decisions on Costs in International Arbitration‟. Totodată, articolul aduce atât argumente legislative și științifice, cât și argumente de ordin practic în favoarea tezei aplicării acestor linii generale în materia stabilirii caracterului rezonabil sau nerezonabil al onorariului avocatului în procesul judiciar civil lato sensu, în contextul aplicării de către judecătorul român a dispozițiilor alineatului (2) al articolului 451 al actualului Cod de procedură civilă român, în scopul unei temeinice și echitabile aplicări a acestui text de lege.

1. Aspecte de ordin general: activitatea avocatului, privită ca dimensiune fundamentală a dreptului la apărare

Dreptul la apărare a fost adesea și, într-un mod deplin justificat, continuă să fie considerat de către doctrină a fi  un drept natural, universal și imanent[1] actului de justiție, fiind perceput ca ansamblu al mijloacelor procedurale de care dispune o parte a unui proces spre ocrotirea ori spre realizarea propriilor drepturi și interese legitime.

Dreptul părților unui proces judiciar de a fi reprezentate și/ sau asistate de un avocat, în tot cursul procesului, reprezintă o dimensiune esențială a dreptului la apărare, garantată la nivel constituțional prin art. 24 alin. (2) al Constituției României.

Legea Fundamentală instituie posibilitatea asistării părților de către avocați ca o garanție a dreptului la apărare privit în sens larg, adică atât în privința unui proces civil lato sensu, cât și în ceea ce privește procesul penal. Cu privire la procesul civil înțeles lato sensu, reglementat cu titlu general de către Codul de procedură civilă (C. proc. civ.), dispoziția constituțională este reluată, cu titlu de principiu, prin art. 13 alin. (1) C. proc. civ., prin care se reafirmă dreptul constituțional al părților de a fi reprezentate sau asistate în tot cursul procesului și în condițiile legii.

După cum doctrina a remarcat, asistența sau, de la caz la caz, reprezentarea în cadrul procesului la care se referă art. 13 alin. (1) C. proc. civ. privesc, cu preponderență, posibilitatea fiecăreia dintre părți de a-și conduce cauza beneficiind și de serviciile profesionale ale unui avocat[2]. În acest sens, precizăm faptul că, în opinia noastră,  noul Cod de procedură civilă a restrâns în mod oportun posibilitatea de reprezentare a părții printr-un mandatar fără calitatea de avocat, întrucât acesta din urmă, ca regulă, nu are dreptul de a pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și pe fondul cauzei, aspecte de o deosebită relevanță pentru deznodământul procesului.

Corolarul dreptului justițiabilului de a fi reprezentat sau asistat de către avocat îl reprezintă dreptul avocatului de a asista și de a reprezenta persoanele fizice și juridice în fața instanțelor judecătorești, astfel cum expres se precizează în art. 2 alin. (3) al Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Instanța de judecată, la rândul său, în temeiul aceluiași art. 2 alin. (3) al Legii nr. 51/1995, precum și al art. 20 C. proc. civ. (care face din respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil o îndatorire pentru însăși instanța judecătorească) are obligaţia să îi permită şi asigure avocatului desfăşurarea nestingherită a activităţii sale, în condiţiile legii.

Mai mult, o componentă definitorie la dreptul la serviciile unui avocat o reprezintă libertatea justițiabilului de a-și alege avocatul în funcție de propria apreciere și de propriile criterii.

2. Activitatea avocatului, o activitate indispensabilă actului de justiție, dar al cărui cost, ca regulă, cade în sarcina justițiabililor

Dincolo de această viziune generoasă care caracterizează litera și spiritul Constituției României și care se reflectă armonios atât în legislația profesiei de avocat, cât și în dispozițiile cu valoare de principiu ale Codului de procedură civilă, atâta situația legislativă, cât și, cu atât mai mult, realitatea cotidiană ne dovedesc natura relativă a dreptului justițiabilului de a se bucura de consilierea, de susținerea, de îndrumarea, de asistența și de reprezentarea pe care un profesionist al Dreptului care a dobândit calitatea de avocat le poate asigura.

O barieră majoră care adesea se interpune între justițiabil și serviciile unui avocat, una cu atât mai evidentă în cadrul procesului civil, în care noțiunea de asistență judiciară obligatorie este mult mai slab conturată decât în cazul procesului penal, o constituie costul care trebuie avansat de către parte în vederea retribuirii eforturilor profesionale ale avocatului.

Art. 30 alin. (1) al Legii nr. 51/1995 prevede fără echivoc dreptul avocatului de a-și avea retribuită activitatea profesională depusă în beneficiul clientului său, precum și dreptul la recuperarea cheltuielilor pe care le-a întreprins în beneficiul procesual al acestuia (de pildă, deplasări, taxe poștale sau tarife de curierat etc.):

Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său.

Pe cale de consecință, cu excepția asistenței judiciare obligatorii, retribuirea avocatului cade în sarcina clientului său, adică a beneficiarului direct al serviciilor sale. Retribuirea avocatului de către client, fără a fi nevoie de interpunerea unei terțe persoane, reprezintă un aspect de esența naturii liberale a profesiei de avocat. Acest aspect semnifică necesitatea unui efort financiar din perspectiva clientului în eventualitatea în care acesta dorește a solicita sprijinul unui avocat în vederea conducerii propriei cauze, efort care urmează a se materializa ca o cheltuială în bugetul celui dintâi, efortul mai sus descris dovedind faptul că, prin raportare la actualul stadiu de dezvoltare politică, economică și socială a societății noastre, dreptul la apărare comportă limitări de ordin pecuniar.

Altfel spus, de facto, întinderea serviciilor avocațiale, cu atât mai mult a celor aflate în legătură cu procesul civil, atât sub aspect calitativ, cât și cantitativ, este, cel mai adesea, direct proporțională cu resursele materiale pe care justițiabilul poate sau este dispus să le aloce în vederea contractării serviciilor unui apărător calificat.

Problema suportării cheltuielilor ocazionate de solicitarea sprijinului unui avocat în vederea apărării unor drepturi și a unor interese legitime dobândește pronunțate valențe etice din perspectiva părții care a câștigat procesul, adică, schematic, fie a reclamantului care a fost nevoit să parcurgă întreaga cale litigioasă (și să solicite și să plătească sprijinul unui avocat în vederea parcurgerii ei cu succes) pentru a dobândi ceea ce i se cuvenea, fie a pârâtului care a fost atras într-un proces și a fost astfel obligat să suporte inconvenientele acestuia (deci inclusiv pe cele aferente suportării onorariului apărătorului) pentru a putea dovedi faptul că nu este obligat a da, a face sau, după caz, a nu face ceea ce în mod nejustificat i-a pretins reclamantul.

3. Problema cel puțin delicată a suportării finale a cheltuielilor incidente activității avocatului în procesul civil

Pentru remedierea situației injuste în care partea care a câștigat procesul a avut de înaintat cheltuieli în vederea susținerii acestuia (situație care, în mod evident, contravine părții de adagiu alterum non laedere), legiuitorul noului Cod de procedură civilă a consacrat mecanismele concretizate prin art. 451 – 455 C. proc. civ., dintre care, pentru tematica abordată prin prezentul articol, o relevanță deosebită prezintă art. 451.

Conform art. 451 C. proc. civ.:

Art. 451 – Cuantumul cheltuielilor de judecată

(1) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

(2) Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experţilor judiciari şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3).

(4) Nu vor putea fi însă micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1).

Onorariile avocațiale constituie cheltuieli de judecată în accepția art. 451 C. proc. civ. mai sus citat, astfel încât, cu titlu de principiu, conform art. 453, partea care a pierdut procesul, la cererea celei care l-a câștigat, va fi obligată să îi suporte (să îi plătească) acesteia din urmă onorariul avansat avocatului său.

Noua reglementare a cheltuielilor de judecată nu mai permite mărirea onorariilor avocaților de către instanță, ceea ce vechiul C. proc. civ. permitea. Această modificare este considerată a avea un caracter pozitiv de către un reputat autor de literatură de specialitate, care aprecia posibilitatea măririi onorariului pe cale judiciară drept o soluție bizară și impracticabilă. Pe de altă parte, același autor critică noua reglementare, sub aspectul că acesta nu prevede drept criterii de reducere a cheltuielilor de judecată cerințele echității și condiția economică a părții perdante[3].

După cum precis a remarcat doctrina și după cum ne arată și experiența de zi cu zi, dat fiind că onorariul se stabilește, de regulă, prin înțelegerea avocat – client, în raport cu valoarea și cu complexitatea cauzei, onorariile din cauze similare sunt adesea foarte diferite, de la barou la barou și de la avocat la avocat[4].

Totuși, legiuitorul protejează partea care a pierdut procesul de abuzul de drept procesual al părții care l-a câștigat, în cazul în care cea din urmă îi pretinde celei dintâi suportarea unui onorariu avocațial care, în ansamblul circumstanțelor cauzei, se prezintă ca fiind vădit disproporționat cu valoarea sau cu complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de către avocat în legătură cu aceasta. Practic, legiuitorul s-a împotrivit ca partea perdantă să fie obligată a suporta acea diferență dintre onorariul avocatului părții câștigătoare și ceea ce ar însemna un onorariu avocațial în limitele rezonabilului, limite care sunt incidente cauzei. Această sumă, dacă ar fi suportată de către partea perdantă, ar constitui pentru aceasta o sărăcire nejustificată, în timp ce, în paralel, pentru avocatul celui ce a câștigat procesul ar semnifica o îmbogățire fără o reală și efectivă acoperire în activitate profesională (în muncă), ceea ce ar conduce la o disproporție inechitabilă care s-ar repercuta asupra gradului de echitate al procesului civil în ansamblul său.

Reglementarea actuală a reducerii onorariului avocațial de către instanță este una sumară, aceasta mărginindu-se a face referire la posibilitatea acordată instanței de a reduce, chiar și din oficiu, motivat, onorariul „vădit disproporțional” prin raportare la valoarea sau complexitatea cauzei sau la activitatea desfășurată de către apărător, cu ținere de cont de circumstanțele speței.

Din actuala reglementare, se deduc trei concluzii importante: (i) prima, că instanța are posibilitatea, adică facultatea reducerii onorariului vădit disproporțional, deci nu obligația de a proceda în acest sens, (ii) a doua, că reducerea poate opera fie la cererea părții interesate, fie din oficiu, ea fiind mereu motivată și (iii) a treia, în sensul că instanța, anterior dispunerii reducerii onorariului, are de aplicat testul văditei disproporționalități dintre onorariul perceput, pe de o parte, respectiv miza și complexitatea cauzei și eforturile profesionale ale avocatului, pe de altă parte.

Ultimul aspect dintre cele trei mai sus enumerate, acela al testului văditei disproporționalității, comportă discuții aprinse în practică, precum și nemulțumiri în rândurile justițiabililor care, deși au câștigat procesul, se văd nevoiți a suporta din propriile resurse diferența dintre onorariul convenit cu avocatul și cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat finalmente acordate de către instanță (în urma reducerii onorariului inițial negociat), sumele alocate în acest sens urmând a fi contorizate drept pierderi irecuperabile, pricinuite, în mod paradoxal, de către procesul care a fost câștigat.

Ceea ce trebuie să subliniem în actualul context este, în egală măsură, faptul că reducerea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocatului este și trebuie să rămână o măsură cu caracter excepțional, iar simplul fapt că partea care a câștigat i-a plătit avocatului său un onorariu mai mare decât cel plătit de adversar nu este suficientă numai prin el însuși pentru a atrage aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., după cum literatura de specialitate a remarcat[5].

În egală măsură, reducerea onorariului avocațial poate genera o situație delicată și în privința avocatului părții câștigătoare, care, nu arareori, nu a primit anticipat întreg onorariul negociat cu clientul și care se vede expus astfel riscului insolvabilității acestuia din urmă și al pierderii unei părți mai mult sau mai puțin însemnate din retribuția pe care o aștepta în considerentul prestației sale profesionale (în ciuda faptului că, din punct de vedere teoretic, măsura instanței nu va avea niciun efect în ceea ce privește raporturile juridice patrimoniale dintre avocat și clientul său).

4. Căutarea parametrilor testului văditei disproporționalități a onorariului avocațial: se pot identifica repere pornind de la arbitrajul internațional instituționalizat?

Dincolo de totalitate aspectelor expuse prin art. 451 C. proc. civ., parametrii testului văditei disproporționalități (valoarea și complexitatea cauzei, prestația avocatului, circumstanțele speței) au fost schițați de către legiuitor mai degrabă ca orientări cu caracter general, legiuitorul lăsând la înțelepciunea și la aprecierea instanței definirea unor criterii subsumate pentru evaluarea acestor parametrii expres indicați de lege.

Pe cale de consecință, în vederea unei motivării temeinice a măsurii reducerii onorariului avocațial, a evitării transformării acestei măsuri excepționale într-o regulă și a creării unor situații inechitabile atât pentru justițiabili, cât și pentru apărătorii acestora, instanța este datoare să analizeze aspectele în funcție de care determină oportunitatea acestei măsuri într-un mod profund, pragmatic, adaptat concretului fiecărei spețe și, îndrăznim să adăugăm, lipsit de judecăți de valoare performate și nesusținute de fundamente obiective.

Așadar, fiecare judecător se va afla în căutarea unor juste repere ale aprecierii valorii, complexității și circumstanțelor cauzei, precum și de apreciere justă a activității avocatului. În mod natural, aceste juste repere vor fi căutate atât în practica judiciară, cât și în conștiința juridică a judecătorului.

Din punctul nostru de vedere, arbitrajul internațional instituționalizat, preocupat la rândul său, în egală măsură cu judiciarul, de problema cheltuielilor cu apărarea ocazionate de un litigiu, a găsit soluții ingenioase (și de un sporit grad de obiectivitate) de evaluare a proporționalității dintre onorariul avocatului și împrejurările aferente cauzei, precum și a activității acestuia în vederea diminuării cheltuielilor exagerate aferente onorariului, în scopul protejării părții perdante de suportarea unor cheltuieli mult mai ridicate decât cele cu adevărat justificabile.

Astfel, există orientări constante în practica unora dintre cele mai prestigioase instituții de arbitraj ale lumii în ceea ce privește o cât mai obiectivă apreciere a mizei și a complexității unei cauze și a valorii muncii efective a avocaților care au contribuit la soluționarea sa, orientări care, luate în considerare până și cu titlu de principiu de către judecătorul român, considerăm că ar putea fi de un real folos în efectuarea testului văditei disproporționalități, prevăzut de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., într-un mod cât mai obiectiv, mai transparent și mai echitabil.

Prin urmare, fără a face o teorie generală a cheltuielilor de arbitrare în arbitrajul instituționalizat, în cuprinsul paginilor următoare vom prezenta aceste orientări generale, astfel cum le-am identificat prin studierea doctrinei și a practicii arbitrale, explicând, totodată, modalități concrete în care instanțele judecătorești din țara noastră le-ar putea da aplicare spre a determina temeinic dacă un onorariu avocațial stabilit în favoarea părții câștigătoare a procesului este sau nu unul vădit disproporționat prin raportare la elementele indicate prin art. 453 alin. (2) anterior precizat.

După cum s-a punctat într-un raport concretizat în urma cercetării întreprinse de către I.C.C. la nivelul anului 2015[6] (și care compilează practica în materie a principalelor curți de arbitraj internațional ale lumii[7]), marea majoritate a normelor procedurale ale principalelor curți de arbitraj internațional instituționalizat permit recuperarea cheltuielilor ocazionate de procedura arbitrală, în această categorie fiind incluse și acele cheltuieli ale părților aferente serviciilor avocațiale.

Astfel de cheltuieli cu serviciile avocaților se pot ridica în arbitrajul instituționalizat la sume considerabile (de la zeci de mii și până la milioane de dolari/euro/lire sterline), la acest rezultat concurând mai mulți factori: volumul ridicat de muncă necesar (de pildă, ca orientare generală, un arbitraj la I.C.C. implică între 1.000 și 5.000 de ore de muncă a avocaților), complexitatea deosebită a cauzelor (ceea ce, implicit, reclamă participarea unor avocați înalt pregătiți, specializați în ramuri juridice diverse, cu un nivel de experiență semnificativ, adesea cu expunere academică etc.), miza considerabilă a cauzelor, necesitatea unor deplasări pe distanțe lungi și așa mai departe. Astfel, este firească apariția și evoluția unei preocupări constante pentru problematica împărțirii unor asemenea cheltuieli între părțile implicate în procedura arbitrală.

Ca linie directoare, inclusiv în materia obligării părții adverse la suportarea cheltuielilor ocazionate de prestația avocațială, marea majoritate a instituțiilor arbitrale internaționale recurg la principiul naturii rezonabile a cheltuielii, principiu care, precum am arătat, este cel consacrat și de către actualul nostru Cod de procedură civilă. Bune exemple în acest sens sunt I.C.C., Centrul Internațional de Arbitraj din Hong Kong (H.K.I.A.C.), precum și legislațiile naționale ale arbitrajului care indică expres acest exemplu – precum legislația germană sau austriacă.

După cum pare a sintetiza I.C.C., arbitrajul internațional instituționalizat a preluat, în general, principii în materia suportării cheltuielilor cu onorariile avocațiale atât din sistemul de drept continental, cât și din sistemul de drept anglo-saxon[8], aceste principii fiind: faptul că astfel de costuri nu reprezintă o sancțiune pentru partea care a pierdut procesul, respectiv o bonificație pentru partea care l-a câștigat, facilitarea accesului tuturora la procedura de soluționare a litigiilor, precum și luarea în considerare a conceptului de echitate și a situației financiare a părților.

Astfel, în privința aprecierii naturii rezonabile a onorariului avocaților, aceste instituții se orientează după aspecte precum reputația avocatului în piața serviciilor specifice (ținând cont, spre exemplu, de specializarea recunoscută de către piață sau chiar în mod formal, în privința avocaților proveniți din statele în care este aplicat conceptul de avocat specializat), experiența acestuia (care nu înseamnă numai vechimea efectivă în profesia de avocat, ci și nivelul de consacrare care îi este recunoscut „pe piață” (în limba engleză, „seniority”: concept greu traductibil, care desemnează, aproximativ, recunoașterea la scară largă a unui anumite consecvențe a calității profesionale într-o anumită ramură de drept, o anumită experiență a unui anumit profesionist șamd.), chiar numărul avocaților, în privința părților care angajează echipe de avocați, dar și după timpul alocat cauzei (în funcție de varii circumstanțe ale acesteia – complexitatea problemei juridice, gradul de noutate etc.).

Totodată, în privința experienței și a specializării avocaților, se ține cont de complexitatea care adesea caracterizează litigiile, imprimându-le acestora un caracter transdisciplinar și care implică participarea unor echipe de avocați cu specializări distincte.

Dincolo de toate aceste detalii imanente persoanei avocatului, caracterul rezonabil al opțiunii părții legate de întinderea resurselor financiare alocate asigurării propriei apărări este apreciat în legătură cu miza litigiului, aceasta chestiune fiind o veritabilă piatră unghiulară a raționamentului de soluționare a problemei cheltuielilor de arbitrare ocazionate de pregătirea apărării. Desigur că, în ceea ce privește litigiile de natură patrimonială (majoritatea covârșitoare a cauzelor aduse în fața arbitrilor), valoarea pecuniară a obiectului litigiului (miza economică) joacă rolul principal în identificarea a ceea ce ar putea fi plastic numite limite ale rezonabilului. Cu toate acestea, valoarea economică a obiectului litigiului nu reprezintă singura prismă a aprecierii acestor limite, o consolidată practică a instituțiilor arbitrale internaționale fiind în sensul luării în calcul a tuturor celorlalte circumstanțe ale cauzei de natură subiectivă (miză subiectivă – socială, morală, psihologică etc.), cu precădere în materia aprecierii caracterului rezonabil sau nerezonabil al volumului de muncă depus de către avocat (și, implicit, a dimensiunii adesea direct proporționale a onorariului său cu acest volum).

În acest context, se impune o profundă cunoaștere atât a tuturor elementelor cauzei, pe de o parte, cât și, în egală măsură, a modalității în care fiecare dintre părți se raportează la fiecare dintre aceste elemente, pe de altă parte. O asemenea profundă cunoaștere poate justifica rațional o împrejurare în care, în pofida unei mize patrimoniale aparent modeste, partea care identifică o miză nepatrimonială considerabilă în respectiva cauză optează pentru alocarea unor resurse financiare foarte consistente în vederea pregătirii propriei apărări.

Anumite prestații avocațiale aparent mai puțin vizibile pentru arbitri pot fi luate în considerare în privința aprecierii efortului global al avocatului, în măsura în care acestea au fost întreprinse cu bună-credință și în scopul stingerii litigiului. Facem trimitere, în actualul context, la conduite conexe înaintării arbitrajului de la un termen la altul, desfășurate fie anterior aducerii litigiului în fața tribunalului arbitral, fie între termenele de arbitrare, care pot lua forma negocierilor, medierilor, concilierilor, încercărilor de încheiere a unei tranzacții sau, mai general spus, forma încercărilor de stingere pe cale amiabilă a neînțelegerii. Chiar dacă, aparent, atare eforturi nu pot fi asociate unui termen de arbitrare, este de esența lor vocația de a contribui la stingerea conflictului juridic dintre părți, ceea ce denotă rolul lor benefic găsirii echilibrului necesar împăcării părților, împăcare ce nu contravine rațiunii existenței instituției arbitrajului.

Tot astfel de demersuri profesionale mai puțin vizibile ale avocaților constituie procurarea și consultarea literaturii de specialitate, adică studiul individual, necesar înțelegerii și identificării de rezolvări pentru problema juridică a clientului, consultarea practicii instanțelor arbitrale, solicitarea opiniei forurilor academice și altele asemenea. Dată fiind complexitatea spețelor care ajung  nu de puține ori în fața arbitrilor, asemenea demersuri pot fi remarcate cu o relativă ușurință de către un observator avizat, motiv pentru care adesea vor fi evaluate și apreciate, în sensul de a contribui la punctul de vedere final al arbitrilor asupra cheltuielilor legate de asistența juridică incidentă cauzei.

De regulă, prestația avocaților este cuantificată în baza facturilor care, adesea în practică, prezintă activitatea concret desfășurată, data sau datele la care aceasta s-a derulat, forma sa concretă, perioada de timp alocată, onorariul orar aferent, respectiv numărul de avocați care au luat parte la ea (cu indicarea contribuției concrete a fiecărui avocat). Totuși, după cum I.C.C. a considerat de cuviință a puncta în cadrul studiului anterior precizat, arbitrajul instituționalizat, ca regulă, nu a ajuns încă în punctul în care cuantifică toate aceste elemente cu o precizie matematică, astfel încât aceste informații pot juca un rol mai degrabă orientativ, decât unul de determinare a unui rezultat exigent din punct de vedere cifric.

Prin urmare, sistemul britanic de apreciere a întinderii cheltuielilor de judecată – bazat pe calcule precise, pe evaluarea fiecărei activități, a fiecărei piese depuse la dosar, pe o analiză în profunzime a fiecărui demers al avocatului șamd. – inclusiv a celor inerente activității unui avocat – nu a fost preluat în arbitrajul internațional instituționalizat la modul strict. De altfel, apreciem că un atare sistem, dincolo de echitatea și de rigoarea pe care în mod cert le probează, ar fi dificil de aplicat în practica arbitrală, unde activitățile avocaților dovedesc o complexitate adesea deosebită și, cu atât mai puțin, în sistemul românesc de justiție, un sistem, considerăm, încă supraîncărcat și în care rigoarea celerității soluționării cauzelor este atinsă în urma unor eforturi susținute ale profesioniștilor care compun sistemul (magistrați, dar și grefieri, avocați, personal auxiliar al instanțelor de judecată etc.).

Totodată, prestația avocațială este supusă unei evaluări nu numai cantitative, ci și calitative, în sensul că arbitrii apreciază inclusiv precizia de care avocatul a dat dovadă în gestionarea cauzei. Pe cale de consecință, activitățile profesionale specifice acestuia, precum formularea de cereri sau ridicarea de excepții, sunt trecute printr-un filtru care conduce la sancționarea conduitelor profesionale lipsite de utilitate sau chiar contrare bunei-credințe, care determină îngreunarea conducerii cauzei, precum, de pildă, formularea unor cereri vădit inadmisibile în cursul procedurii, depunerea de înscrisuri inutile soluționării cauzei, depunerea unor piese scrise fără un real punct de legătură cu speța sau de dimensiuni nerezonabile, exagerate, depunerea repetată nejustificată a acelorași înscrisuri și altele asemenea.

Pornind de la aceste observații, putem remarca faptul că există conturată o orientare a arbitrilor în sensul de a considera că merită a fi retribuită acea prestație a avocaților realmente utilă cauzei, adică îndreptată înspre soluționarea acesteia, în timp ce acele manifestări care conduc, din contră, la îngreunarea (nejustificată) a cursului arbitrajului trebuie descurajate prin oprirea părții căzute în pretenții de la suportarea costului lor, în pofida faptului că, adăugăm noi, oarecum paradoxal, și aceste prestații implică, prin natura lor, consum de timp pentru avocat, investirea de cunoștințe profesionale, punerea în joc a reputației profesionale sau chiar asumarea unor răspunderi față de client.

O prestație întreprinsă în scopul contrar, acela al tergiversării sau al complicării artificiale a cauzei (de pildă, formularea unor cereri incidente cunoscute în jargonul profesional sub denumirea de „cereri șicanatorii”) va fi, din contră, sancționată, având un impact nefavorabil asupra examenului de rezonabilitate la care va fi supus ansamblul eforturilor avocatului care a îndrumat partea într-o atare direcție sau care a acceptat propunerea acesteia de a stânjeni cursul firesc al cauzei prin astfel de modalități care nu denotă bună-credință și profesionalism.

De asemenea, un alt aspect de care arbitrii țin cont în aprecierea întinderii onorariului avocațial este prezența sau, după caz, absența unor jurisconsulți care lucrează în beneficiul uneia dintre părți, luând în considerare faptul că aceștia pot contribui prin eforturile lor la soluționarea cauzei, sprijinind avocatul, precum și că întreaga contribuție a acestora este, la rândul său, retribuită de către partea beneficiară a serviciilor jurisconsulților. Relevantă este și existența unor colaborări între avocat și alți profesioniști, juriști sau „non-juriști” (de pildă, experți din varii domenii, cadre universitare etc.).

Dincolo de indicarea din cadrul paragrafelor anterioare a fiecăruia dintre reperele practicii arbitrale de evaluare a cheltuielilor ocazionate de solicitarea sprijinului unui avocat în susținerea cauzei, trebuie subliniată marja generoasă de libertate a arbitrilor în aprecierea acestei chestiuni, care caracterizează principalele curți arbitrale ale lumii. Tocmai prestigiul de care arbitrii se bucură în mediile juridice atrage, putem considera, acest grad generos de libertate de apreciere. Desigur că și instanțele judecătorești se bucură de un astfel de prestigiu, motiv pentru care considerăm că vocația largă a liberei aprecieri trebuie acceptată cu aceeași încredere și în cazul acestora.

De regulă, normele procedurale ale curților sunt sumare și joacă mai degrabă rolul unui cadru general, lăsând arbitrii cauzei să stabilească în funcție de propria apreciere măsura în care vor transpune reperele practice în propriile considerente asupra cheltuielilor specifice. Cu titlu de exemplu, în dovedirea tezei anterior enunțate, ne rezumăm să indicăm art. 38 alin. (5) al Regulilor de Arbitrare ale I.C.C., intrate în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2021[9]:

În luarea deciziilor cu privire la costuri, tribunalul arbitral poate lua în considerare circumstanțele pe care le consideră relevante, inclusiv măsura în care fiecare parte a efectuat arbitrajul într-un mod rapid și eficient din punctul de vedere al costurilor.

Similar, Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (C.A.C.I.C.C.I.R.)[10] conțin o normă de tip orientare generală, materializată sub forma art. 51, care poartă denumirea marginală „Alocarea cheltuielilor arbitrale” și care prezintă următorul conținut:

Cu excepția cazului în care părțile au stabilit altfel, tribunalul arbitral, la solicitarea uneia dintre părți, va dispune în sentința arbitrală, plata de către una dintre părți a oricăror costuri rezonabile suportate de cealaltă parte, inclusiv costurile cu reprezentarea în fața tribunalului arbitral, luând în considerare modalitatea de soluționare a cauzei, modul în care fiecare dintre părți a contribuit la asigurarea eficienței și a celerității în desfășurarea procedurii și orice alte circumstanțe relevante.

Chiar de la o primă parcurgere a textului anterior citat, se poate observa faptul că Regulile de procedură arbitrală ale C.A.C.I.C.C.I.R. preiau importante orientări generale în materie de dispunere asupra suportării cheltuielilor ocazionate de reprezentarea părții din practica altor prestigioase curți arbitrale internaționale, orientări generale precum examenul caracterului rezonabil, deznodământul cauzei, contribuția părții la soluționarea acesteia.

5. Existența posibilității legale a judecătorului român de a analiza orientativ onorariul avocatului inclusiv prin prisma reperelor conturate în arbitraj

De o majoră importanță rămâne a clarifica măsura în care judecătorul român, în condițiile actualului Cod de procedură civilă, poate recurge la toate aceste repere atunci când evaluează ce anume reprezintă o retribuire rezonabilă a avocatului sau, din contră, unde se situează limita dincolo de care diferența de onorariu, fără a i se mai identifica o reală acoperire, devine o povară injustă în sarcina părții (total sau predominant) perdante a procesului.

Opinăm că, dat fiind modul foarte general de formulare a alin. (2) al art. 451 al Codului de procedură civilă, instanța de drept comun poate recurge la atare orientări practice, împrumutându-le din repertoriul practicii arbitrilor, întrucât ele nu contravin principiilor generale de drept ale sistemului juridic românesc, pe de o parte, iar, pe de altă parte, principiilor procesului civil, în mod particular. Din contră, acestea pot fi privite și înțelese ca aplicații punctuale, concrete, ale conținutului abstract și de o natură foarte generală al alineatului mai sus indicat.

În același sens, art. 5 alin. (3) C. proc. civ. permite și, mai mult, impune judecătorului să acopere lacunele legii ținând cont, în anumite binecunoscute împrejurări, de principiile generale de drept, de toate circumstanțele cauzei și de cerințele echității, astfel încât judecătorul poate acoperi lacunele art. 451 alin. (2) C. proc. civilă – acceptând că atare lacune există – prin scoaterea în relief a principiilor desprinse din practica de arbitraj, în măsura în care judecătorul consideră aceste principii, prin raportare la propria conștiință juridică, a fi compatibile cu conceptele mai sus enumerate.

Astfel, din punctul nostru de vedere, prezenta analiză nu trebuie să conducă la concluzia necesității unei propuneri de lege ferenda care să ducă la teza unor modificări ale legislației procesual civile care să confere judecătorului noi instrumente de evaluare a gradului de rezonabilitate al onorariului avocațial, întrucât judecătorul are deja posibilitatea de a împrumuta astfel de instrumente din sfere precum cea a arbitrajului pentru a se pronunța într-un mod cu adevărat temeinic asupra acestui deosebit de important și, totodată, delicat aspect al procesului civil.

De altfel, nu vedem ce anume ar împiedica din punct de vedere legal instanța să procedeze în această modalitate, atâta timp cât acesteia nu îi este procedural sau statutar interzis să se orienteze și după opinii ale altor instanțe sau ale autorilor de literatură de specialitate, chiar în pofida faptului că în sistemul nostru juridic jurisprudența și doctrina nu constituie izvoare de drept.

Un puternic argument în susținerea acestei afirmații constă, din punctul nostru de vedere, în preluarea unui mare număr de repere ale practicii arbitrale în materie de evaluare a caracterului rezonabil al prestației specifice avocatului în conținutul art. 92 alin. (1) al Ghidului de bune practici privind relația sistemului judiciar cu celelalte profesii juridice, în special avocați, adoptat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 287 din16 decembrie 2019[11]:

În aprecierea cuantumului onorariului avocaţial şi a proporţionalităţii acestuia faţă de activitatea avocatului într-o anumită cauză, ar putea fi avute în vedere criteriile regăsite în Statutul profesiei de avocat, pentru stabilirea onorariilor, respectiv: timpul şi volumul de muncă solicitate; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanţa intereselor în cauză; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat etc.

Mai mult, este foarte important de menționat faptul că Ghidul aduce și alte linii de orientare în vederea aprecierii onorariului, precum: (i) interpretarea sintagmei „vădită disproporționalitate” în sensul limbajului comun, (ii) luarea în considerare a diferenței (adăugăm, considerabile) dintre onorariul brut și onorariul net sau (iii) luarea în calcul a eforturilor mai puțin vizibile ale avocatului.

De altfel, la o simplă lectură a art. 127 alin. (3) din Statul profesiei de avocat[12], rezultă faptul că dispozițiile acestui text (care aduce puncte orientative pentru stabilirea de către avocat a onorariului) sunt, încă de la data intrării în vigoare a Statutului (3 decembrie 2011) într-un remarcabil acord cu practica devenită constantă în arbitrajul instituționalizat, fără să putem preciza dacă această realitate este întru totul rezultatul unei coincidențe sau dacă studiile prealabile redactării formei finale a textului s-au aplecat și asupra aspectelor analizate prin prezentul articol (precizare pe care, nota bene, nu o putem face nici în privința Ghidului de bune practici).

Totuși, după cum corect s-a remarcat în doctrină[13] – și considerăm că susținerea își menține valabilitatea și în cazul reperelor trasate în practica de arbitraj instituționalizat: „criteriile prevăzute în Statut nu pot standardiza valoare muncii avocatului, în consecință acestea sunt orientative”.

Există, prin urmare, argumente solide în favoarea posibilității instanței de drept comun de a evalua prestația avocatului, în sensul art. 451 alin (2) C. proc. civ., în lumina practicii arbitrale. Se pune întrebarea cu miză practică în ce măsură instanța, precum și alți profesioniști  juriști ar putea cunoaște această practică, de regulă creată într-o zonă specializată a juridicului și caracterizată printr-o existență în esența sa paralelă celei a activității cotidiene a instanțelor judecătorești.

Considerăm că un răspuns adecvat se poate regăsi prin identificarea mai multor împrejurări concrete în care judecătorul (și avocatul) ar putea cunoaște spiritul acestei practici, dintre care amintim perfecționarea profesională continuă, realizată preponderent prin studierea doctrinei, participarea la conferințe științifice sau la reuniuni de perfecționarea profesională realizate în comun cu reprezentanții altor profesii juridice, printre care s-ar putea număra și profesioniștii din arbitraj. De asemenea, am considera oportună studierea, în scop orientativ și în linii generale, a practicii arbitrare în materie de cheltuieli aferente reprezentării părților și în cadrul cursurilor de formare profesională inițială din cadrul Institutului Național al Magistraturii și al Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților.

Totodată, apreciem a fi cel puțin la fel de oportună cunoașterea tuturor acestor practici și de către avocații litiganți și consilierii juridici, întrucât aceștia ar putea să își contureze în baza lor o argumentație consistentă în apărarea valorii reale a propriei munci în situațiile în care consideră că onorariul le-a fost redus în absența unui examen adecvat al activității specifice. Trebuința unei cunoașteri aprofundate a temei de către avocații și consilierii juridici care activează și în calitate de arbitri este de la sine înțeleasă.

Nu în ultimul rând, considerăm a fi de o importanță crucială abordarea și dezvoltarea acestui subiect de către mediul academic și științific, care are autoritatea morală recunoscută de a crea punți de circulație a ideilor juridice între instanțele judecătorești și jurisdicțiile arbitrale din țară și din străinătate.

Ceea ce, în opinia noastră, este demn de apreciat în legătură cu optica majoritară din arbitrajul internațional instituționalizat în privința suportării cheltuielilor de arbitrare legate de onorariile avocaților constituie echilibrul pe care aceasta pare a-l fi găsit între cele două extreme alternative, fiecare periculoasă în felul său, anume: (i) cântărirea cu precizie matematică a fiecărui efort al avocatului, practică, după cum am arătat, cronofagă și prea puțin fezabilă într-un sistem judiciar caracterizat printr-o încărcătură remarcabilă pe judecător, respectiv (ii) aprecierea globală, distantă a tuturor acestor eforturi, care nu se caracterizează printr-o cercetare aprofundată a ceea ce a însemnat concret munca avocatului, limitându-se la a aprecia ceea ce pare să fi fost aceasta, cu consecința unui risc sporit al unei evaluări finale neechitabile a activității profesionale.

***

Ca o concluzie a prezentului articol, ne pronunțăm în favoarea studierii practicii arbitrale în materia acordării cheltuielilor ocazionate de solicitarea serviciilor specifice ale unui avocat și a posibilității considerării acesteia ca un bun reper în aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în scopul pronunțării în mod temeinic a judecătorului asupra menținerii sau, după caz, a reducerii onorariului avocatului. Deși diferențe de ordin conceptual și procedural semnificative separă litigiile clasice de cele arbitrale, între procesul judiciar și arbitraj apreciem că poate exista un schimb de idei, de teze, de abordări practice care finalmente să conducă la un plus de calitate al fiecăreia dintre cele două căi litigioase de soluționare a neînțelegerilor de ordin juridic.


[1] Deleanu, Ion, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Vol. I (Art. 1-621), Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 57
[2] Ibidem, p. 58
[3] Ibidem, pp. 562-563
[4] Ciobanu, Viorel Mihai, Briciu, Traian Cornel, Dinu, Claudiu Constantin, Drept procesual civil, ediția a II-a, Editura Național, București, 2018, p. 411-412
[5] Boroi, Gabriel, Stancu, Mirela, Drept procesual civil, ediția a IV-a, Editura Hamangiu, București, 2017, pp. 635-636
[6] Disponibil aici
[7] Raportul analizează practica a opt dintre cele mai consacrate curți de arbitraj ale lumii.
[8] În acest sens, documentul menționează dispozițiile art. 700 al Codului de procedură civilă francez, respectiv hotărârea pronunțată de către instanța britanică în cauza Harold v. Smith (1860), 5 H. & N. 381, 385
[9] Disponibil aici
[10] Disponibil aici
[11] Disponibil aici
[12] Pentru o interpretare detaliată a textului indicat: Moldovan, Carmen, Fișe privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, Editura Universul Juridic, București, 2019, pag. 120-121
[13] Dinu, Claudiu Constantin, Onorariul avocatului și cheltuielile efectuate în interesul clientului. Interpretarea sintagmei ”contestații și reclamațiile privind onorariile”, www.unbr.ro, 3 decembrie 2016


Avocat Mihnea-Tudor Orjan

* Aduc mulțumiri cordiale domnului avocat Ionuț-Alin Sava, din Baroul București, pentru atenta îndrumare acordată în vederea pregătirii acestui articol.

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.