« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Provocarea unui răspuns obiectiv la întrebarea: Cine înclină balanța în societate? Justiția sau Presa?
18.01.2022 | Raul Alexandru NESTOR

Drept Timisoara
Secţiuni: Drept penal, Life, RNSJ, Selected, Sistemul judiciar, Studii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
JURIDICE - In Law We Trust

Provoking an objective answer to the question: Who tilts the balance in society? Justice or the Press?

 Abstract

As for most citizens, the functioning of the judiciary is unknown, and the use in court of a language that is difficult for the general public to understand is not helpful, one of the problems currently facing the judiciary is the communication of public interest.

European magistrates certainly know that they cannot avoid the growing interest in the media and that the judiciary must face all communication challenges in the most effective way.

This trend is nothing more than the natural consequence of an increased need for transparency for all the activities of the state authorities. Transparency is now becoming essential for the efficient functioning of the justice system, which is a factor that ensures public trust and respect for the courts and prosecutors and at the same time promotes a positive image. Public confidence in the judiciary also depends on understanding the work of the judiciary. This agreement is also a condition for citizens’ access to justice.

The most visible aspect of the judicial communication includes information provided to the public on the actual activities of the judicial system in relation to specific cases, such as the publication of information on procedures of specific importance, which are administered by the judicial authorities. The interest of the public and the media in these proceedings may be triggered by the gravity of the events (violent crimes, large-scale fraud, etc.); the popularity of the people involved (wealth of a famous artist, criminal proceedings against public authorities, etc.); principles applied to specific situations (assisted suicide, clinical death, marital status of a transgender person, etc.); seasonal situations (crimes committed during the summer in seaside leisure centers, etc.); and other specific situations (especially smart fraud, etc.).

The media coverage of an event may take place at less than expected times, due to the fact that a journalist showed interest in the case or because a person shared a post on a social network. In all these situations, the public expects from the judicial authorities a report containing the necessary elements to understand the problem, and even a confirmation or invalidation of the information that is already known to the public.

Although Romanian law regulates an adequate mechanism for defending the professional reputation of magistrates in the event of the publication of false or derogatory information, the effectiveness of this mechanism is debatable.

In the absence of effective interinstitutional cooperation and intervention of the legislator, other measures towards the respective publication or the respective means of information cannot be ordered, a possible deletion from the virtual space of the respective material can become effective only by virtue of art. 17 of the General Data Protection Regulation „Right to erasure of data (” right to be forgotten „)”

Communication between the judiciary and the press takes place through a spokesperson. The spokesperson specializing in communication techniques will need to become familiar with the judicial work.

Most often, the role of spokesperson is assigned to a judge or prosecutor who, being released from certain tasks, can devote the necessary time and effort to the communication activity. In this case, the spokesperson is very familiar with the functioning of the justice system, but does not necessarily have all the communication skills, and so he must follow an appropriate training course.

The activity of the spokesperson (magistrate or specialist in communication methodology) will take place on the premise that the communications sent by the judicial authorities must meet the needs of the authorities, and on the other hand such communications must meet the expected expectations of the media and the public.

Although countless legal arguments can be made to show that justice must be based only on legally and fairly administered evidence, the independence of the judiciary being enshrined in the constitution, a reiteration of some issues that the Romanian judiciary faced in the second half. of the twentieth century, is able to represent the most appropriate demonstration of the consequences that may occur if the activity of justice is subjected to ideological, social, political or other pressures.

Informing the public must be objective and the court’s solution must demonstrate the absence of any prejudice (regardless of what material it has brought to the public’s attention) and impartiality, both of which are indispensable for the proper functioning of the judiciary.

Rezumat

Cum pentru cei mai mulți cetățeni, funcționarea sistemului judiciar reprezintă o necunoscută, iar utilizarea în instanță a unui limbaj greu de înțeles de publicul larg, nu este de ajutor, una dintre problemele cu care se confruntă în prezent sistemul judiciar este aceea a comunicării datelor de interes public.

Magistrații europeni cunosc cu certitudine nu pot evita interesul din ce în ce mai mare al mijloacelor de informare în masă și că instituțiile judiciare trebuie să facă față în cel mai eficient mod tuturor provocărilor cu privire la comunicare.

Această tendință nu reprezintă altceva decât consecința firească a unei nevoi accentuate de transparență pentru toate activitățile autorităților statului. Transparența devine în prezent esențială pentru funcționarea eficientă a sistemului de justiție, reprezentând un factor care asigură pentru instanțele judecătorești și procurori încrederea și respectul publicului și în același timp promovează o imagine pozitivă. Încrederea publicului în justiție depinde, de asemenea, de înțelegerea activității judiciare. Această înțelegere reprezintă, de asemenea, o condiție pentru accesul cetățenilor la justiție.

Cel mai vizibil aspect al comunicării judiciare include informațiile oferite publicului cu privire la activitățile efective ale sistemului judiciar în legătură cu cazuri specifice, ca de exemplu publicarea informațiilor cu privire la procedurile cu importanță specifică, care sunt administrate de autoritățile judiciare. Interesul publicului și al mass mediei pentru aceste proceduri poate fi declanșat de gravitatea evenimentelor (crime violente, fraudă de mare amploare etc.); popularitatea persoanelor implicate (averea unui artist renumit, proceduri penale împotriva autorităților publice etc.); principii aplicate situațiilor specifice (suicid asistat, moarte clinică, starea civilă a unei persoane transgen etc.); situații sezoniere (infracțiuni comise pe timpul verii în centrele de agrement de pe litoral etc.); și de alte situații specifice (în special fraude inteligente etc.).

Relatarea în mass media a unui eveniment poate avea loc și la momente mai puțin așteptate, datorită faptului că un jurnalist a manifestat interes pentru cazul respectiv sau deoarece o persoană a distribuit o postare pe o rețea socială. În toate aceste situații, publicul așteaptă de la autoritățile judiciare un raport care să conțină elementele necesare pentru înțelegea problemei și chiar o confirmare sau invalidare a informațiilor care sunt deja cunoscute public.

Deși legea română reglementează un mecanism adecvat pentru apărarea reputației profesionale a magistraților în ipoteza publicării unor informații false sau denigratoare, eficiența acestui mecanism este discutabilă.

În absența unei cooperări interinstituționale eficiente și a unei intervenții a legiuitorului, alte măsuri față de publicația respectivă sau față de mijlocul respectiv de informare nu pot fi dispuse, o eventuală stergere din spațiul virtual a materialului respectiv putând deveni efectivă doar în virtutea art.  17 din Regulamentul general privind protecția datelor „Dreptul la ștergerea datelor („dreptul de a fi uitat”)”

Comunicarea dintre instituțiile judiciare și presă are loc prin intermediul unui purtător de cuvânt. Purtătorul de cuvânt specializat în tehnici de comunicare va trebui să se familiarizeze cu activitatea judiciară.

Cel mai adesea, rolul de purtător de cuvânt este atribuit unui judecător sau unui procuror care, fiind eliberat de anumite sarcini, poate dedica timpul și eforturile necesare pentru activitatea de comunicare. În acest caz purtătorul de cuvânt cunoaște foarte bine funcționarea sistemului de justiție, însă nu deține neapărat toate aptitudinile de comunicare, și astfel acesta trebuie să urmeze un curs de instruire adecvat.

Activitatea purtătorului de cuvânt (magistrat sau specialist în metodologia comunicării) va avea loc pornind de la premisa conform căreia comunicările transmise de autoritățile judiciare trebuie să satisfacă nevoile autorităților, iar pe de altă parte asemenea comunicări trebuie să satisfacă așteptările preconizate ale mass mediei și publicului.

Deși se pot aduce nenumărate argumente de ordin juridic care să demonstreze că justiția trebuie să se bazeze numai pe probe legal și loial administrate, independența justiției fiind consacrată la nivel constituțional, o reiterare a unor aspecte cu care sistemul judiciar român s-a confruntat în a doua jumătate a secolului XX, este în măsură să reprezinte cea mai adecvată demonstrație a consecințelor care pot interveni în cazul în care activitatea justiției este supusă unor presiuni de ordin ideologic, social, politic sau de altă natură.

Informarea publicului trebuie să aibă un caracter obiectiv iar soluția instanței de judecată trebuie să demonstreze lipsa oricărei prejudecăți (indiferent de ce material ar fi adus la cunoștința publicului) și imparțialitate, ambele fiind indispensabile pentru funcționarea corectă a sistemului judiciar. 

I. Actualitatea și necesitatea unei analize a raporturilor dintre justiție și presă

În urma dezbaterilor care au avut loc pe data de 10 ianuarie 2022 sub egida www. juridice.ro, au fost readuse în atenția practicienilor dar și a publicului larg mai multe aspecte extrem  de importante specifice relației dintre justiție și presă.

Pentru caracterul corect și complet al unei asemenea analize a raporturilor dintre justiție și presă, credem că se impune reiterarea cu titlu prealabil a mai multor premise esențiale pentru activitatea fiecăreia dintre părțile implicate într-un asemenea raport, aceste aspecte fiind reflectate pe larg și în diferite documente internaționale.

Dintre cele trei puteri la care se referă expres Constituția României – executivă, legislativă și judiciară – puterea judiciară este cel mai puțin vizibilă pentru publicul larg, ca și consecință a faptului că aceasta intervine cel mai puțin în dezbaterile publice.

Această caracteristică este explicabilă în mare parte prin faptul că membrii celorlalte două puteri trebuie să justifice în permanență electoratului acțiunile, viziunile și programele lor. Partidele politice au înțeles întotdeauna că pentru a ajunge la electoratul lor, ele trebuie să implementeze strategii de comunicare prin toate mijloacele disponibile.

Din acest punct de vedere, dacă pentru liderii politici comunicarea reprezintă o chestiune esențială în activitatea curentă, în virtutea acestei calități având obligația de a dedica timp și efort în acest scop, în mod normal, instituțiile judiciare nu se supun acelorași limitări deoarece „clienții” acestora nu au pot posibilitatea de a alege între utilizarea serviciilor lor și evitarea contactului cu acestea.

În general, cel puțin la nivelul statelor Uniunii Europene, magistrații nu pot fi realeși, fiind astfel  mai puțin interesați de ideea de a se identifica cu publicul sau de a informa publicul cu privire la activitatea lor.

În același timp, magistrații se supun în general obligației de a păstra secretul profesional cu privire la dosarele pe care le instrumentează și, în orice caz, în virtutea obligației de rezervă, trebuie să manifeste o oarecare doză de discreție în relațiile cu mass media.

Ca urmare a acestei caracteristici justiția poate fi necunoscută și neînțeleasă de publicul larg, de politicieni sau de mass media, fie din punct de vedere al funcționării generale a instituțiilor judiciare, al instrumentării cazurilor sau din punct de vedere al limitelor impuse de lege asupra pronunțării hotărârilor.

Pentru cei mai mulți cetățeni, funcționarea sistemului judiciar reprezintă o necunoscută, iar utilizarea în instanță a unui limbaj greu de înțeles de publicul larg, nu este de ajutor.

Chiar în aceste condiții, în anumite țări europene, publicul larg tinde să aibă o părere pozitivă despre instituțiile judiciare și să aibă o mai mare încredere în acestea decât în politicieni sau chiar  în jurnaliști.

Avizul nr. 7 (2005) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind “Justiția și societatea”, adoptat de către CCJE în cadrul celei de-a șasea reuniuni (Strasbourg, 23-25 noiembrie 2005), în capitolul 8, a reținut că: „Instanțele reprezintă, și sunt astfel acceptate de către publicul larg, forumul adecvat pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor juridice și pentru soluționarea litigiilor referitoare la aceasta; publicul larg respectă și are încredere în capacitatea instanțelor de a îndeplini această funcție. Cu toate acestea, înțelegerea rolului pe care îl are sistemul judiciar în democrații – în special, înțelegerea faptului că datoria judecătorului este de a aplica legea într-o manieră echitabilă și imparțială, fără a ține cont de posibilele presiuni sociale sau politice – diferă în mod considerabil în diferite țări și medii socio-economice din Europa. Nivelurile de încredere în activitățile instanțelor nu sunt, în consecință, uniforme.”

Ca urmare a unei veritabile revoluții în materia mijloacelor de comunicare la distanță, se poate afirma fără exagerare că secolulul XXI este un secol al comunicării. Caracteristica esențială a acestui veritabil univers al comunicării constă într-o dezbatere publică permanentă, activitatea instituțiilor publice fiind cel mai des spusă acestei dezbateri. Tot mai frecvent, părțile procedurilor juridice și avocații lor, uneori și polițiștii sau alte persoane, nu ezită să comenteze public asupra cazurilor pe rol și a hotărârilor respective.

În concluzie, din punct de vedere al imaginii, niciun aspect nu mai poate fi considerat indiscutabil, iar justiția nu poate evita această tendință. Fiecare pretinsă eroare va primi probabil o atenție deosebită, cu eventuale consecințe dăunătoare pentru instituții și pentru persoanele care le reprezintă.

Autoritățile judiciare nu vor putea să se izoleze într-un turn de fildeș, să pronunțe hotărâri fără a ține cont de modul în care acestea vor fi percepute și înțelese, nemaifiind posibilă tratarea cu superioritate și detașare a modului în care cetățenii și mass media percep activitatea acestor autorități.

Este extrem de ilustrativă o sintagmă folosită în acele sisteme judiciare de orientarea anglo – saxonă, într-o traducere aproximativă: ”justiția nu doar că trebuie să se facă, ci trebuie să se vadă că a și fost făcută”

Magistrații europeni cunosc cu certitudine nu pot evita interesul din ce în ce mai mare al mijloacelor de informare în masă și că instituțiile judiciare trebuie să facă față în cel mai eficient mod tuturor provocărilor cu privire la comunicare.

Această tendință nu reprezintă altceva decât consecința firească a unei nevoi accentuate de transparență pentru toate activitățile autorităților statului. Transparența devine în prezent esențială pentru funcționarea eficientă a sistemului de justiție, reprezentând un factor care asigură pentru instanțele judecătorești și procurori încrederea și respectul publicului și în același timp promovează o imagine pozitivă. Încrederea publicului în justiție depinde, de asemenea, de înțelegerea activității judiciare. Această înțelegere reprezintă, de asemenea, o condiție pentru accesul cetățenilor la justiție.

Avizul nr. 8 (2013) al Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni privind relațiile dintre procurori și mass media, adoptat de către CCJE în cadrul celei de-a opta reuniune plenară (Erevan, 8-9 octombrie 2013) a afirmat despre această cerință de transparență următoarele: „Transparența ca parte în desfășurarea activității procurorului reprezintă o componentă esențială a statului de drept și o garanție importantă a unui proces echitabil. Nu este suficient ca justiția să fie implementată, ci trebuie să se vadă că este implementată. Pentru ca acest lucru să fie posibil, mass media trebuie să poată oferi informații cu privire la procedurile judiciare, penale sau de altă natură” (alin. 30). „Aplicarea principiului transparenței pentru activitățile procurorilor reprezintă un mijloc de asigurare a încrederii publicului și a diseminării informațiilor cu privire la funcțiile și aptitudinile lor. Imaginea procuraturii are o contribuție semnificativă la încrederea publicului în funcționarea adecvată a justiției. Oferind mijloacelor de informare în masă dreptul de acces la informațiile privind activitățile procurorilor contribuie, de asemenea, la consolidarea democrației și la dezvoltarea unei interacțiuni deschise cu publicul” (alin. 31).

Rolul presei este esențial în transmiterea către public a informațiilor privind rolul și activitățile instanțelor. Profesioniștii din mass media sunt în totalitate liberi să decidă subiectele care trebuie aduse în atenția publicului și modul în care sunt tratate acestea. Nu trebuie să existe nicio încercare de a opri mass media de la evaluarea critică a organizării sau a funcționării sistemului justiției.

Sistemul justiției trebuie să accepte rolul presei care, în calitate de observator extern, poate evidenția deficiențele și poate aduce o contribuție constructivă la îmbunătățirea metodelor instanțelor și a calității serviciilor pe care acestea le oferă utilizatorilor.

Autoritățile judiciare pot profita de premisa că „jurnaliștii sunt parteneri, nu inamici”. Jurnalistul va avea mereu nevoie de informații de la instituțiile judiciare, iar acestea se pot folosi de raporturile profesioanle cu jurnaliștii pentru a-și explica activitatea și pentru a-și consolida imaginea existentă la nivelul publicului larg.

Sistemul judiciar are adesea posibilitatea de a stabili cadrul și condițiile pentru aceste interacțiuni, un cadru în care toți cei implicați au obligația de a respecta confidențialitatea, în special în cazul procedurilor care nu sunt publice și care permite răspunsuri la solicitările mass mediei atunci când acestea sunt legitime.

Este însă necesară păstrarea unui echilibru între demnitatea instituțiilor judiciare și reprezentanții lor, ceea ce necesită o anumită discreție, pe de o parte, și pe de altă parte necesitatea comunicării prin mijloace adecvate și moderne.

Cel mai vizibil aspect al comunicării judiciare include informațiile oferite publicului cu privire la activitățile efective ale sistemului judiciar în legătură cu cazuri specifice, ca de exemplu publicarea informațiilor cu privire la procedurile cu importanță specifică, care sunt administrate de autoritățile judiciare. Interesul publicului și al mass mediei pentru aceste proceduri poate fi declanșat de gravitatea evenimentelor (crime violente, fraudă de mare amploare etc.); popularitatea persoanelor implicate (averea unui artist renumit, proceduri penale împotriva autorităților publice etc.); principii aplicate situațiilor specifice (suicid asistat, moarte clinică, starea civilă a unei persoane transgen etc.); situații sezoniere (infracțiuni comise pe timpul verii în centrele de agrement de pe litoral etc.); și de alte situații specifice (în special fraude inteligente etc.).

Relatarea în mass media a unui eveniment poate avea loc și la momente mai puțin așteptate, datorită faptului că un jurnalist a manifestat interes pentru cazul respectiv sau deoarece o persoană a distribuit o postare pe o rețea socială. În toate aceste situații, publicul așteaptă de la autorităților judiciare un raport care să conțină elementele necesare pentru înțelegea problemei, uneori chiar o confirmare sau invalidare a informațiilor care sunt deja cunoscute public.

II. Remedii normative ale unor posibile derapaje – procedura de apărare a reputației profesionale

O primă chestiune asupra căreia au fost purtate dezbaterile din data de 10 ianuarie 2022 a fost problema difuzării în presă a unor informații denigratoare la adresa unui reprezentant al sistemului judiciar, informații care se dovedesc ulterior a fi neconforme cu realitatea, însă la un moment ulterior producerii efective a prejudiciului. Un exemplu elocvent în acest sens l-a constituit apariția în presa scrisă de la nivelul anului 2005 a unui material denigrator la adresa unui magistrat care tocmai urma să promoveze în baza unui concurs la care se clasase pe o poziție de frunte, material în care se făcea referire la o posibilă faptă de influențare a unui coleg de către magistratul promovat, activitate care nu a existat însă niciodată în realitatea obiectivă.

Desigur că legea internă reglementează exercitarea acelor demersuri judiciare care permit repararea patrimonială a unui prejudiciu de imagine astfel provocat, existând posibilitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești prin care autorul prejudiciului să fie obligat la repararea acestuia, însă cel puțin în anumite cazuri, o asemenea formă de reparare este ineficientă și incompletă, date fiind durata procedurilor și efectul în timp al informațiilor denigratoare difuzate cu rea credință în presa scrisă. Mai trebuie să adăugăm că publicarea unei asemenea informații, deși este în măsură să determine cel puțin un dezechilibru emoțional la nivelul altor membrii de familie sau prieteni ai magistratului în cauză, singura persoană care are legitimare procesuală activă de a se adresa instanțelor de judecată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial este magistratul respectiv.

Dreptul presei de a informa publicul larg asupra unor aspecte de ordin general și limitele în care, într-o societate democratică, presa poate recurge și la o doză de provocare, reprezintă alți doi factori pentru care un demers judiciar clasic în vederea reparării prejudiciului, devine relativ incomod pentru magistratul a cărui reputație a fost afectată prin publicarea unei informații denigratoare, astfel încât, cel puțin pentru reprezentanții sistemului judiciar, introducerea unei cereri de chemare în judecată în vederea reparării prejudiciului cauzat, devine o cale folosită în mod  excepțional. Durata unei asemenea proceduri și interesul constant pe care l-ar manifesta cel puțin o parte a presei pentru un asemenea dosar, nu ar conduce decât la deturnarea finalității pentru care instanța de judecată a fost sesizată, publicul larg putând fi informat cu privire la activitățile desfășurate la fiecare termen.

Deși valoarea prejudiciului de imagine ar trebui să coboare sub aspectul intensității pe măsura trecerii timpului, existența pe rol a dosarului respectiv va conduce la reîmprospătarea periodică a memoriei colective.

În aceste împrejurări, prin Legea nr. 317/2004[1] privind Consiliul Superior al Magistraturii, a fost reglementată procedura de apărare a reputației profesionale. Conform art. 35 alin. (1) lit. a din Legea nr. 317/2004, republicată, ”Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor: a) apără independența și reputația profesională a judecătorilor și procurorilor în condițiile art. 30”.

Ca urmare a acestui text de lege, magistrații români pot formula cereri de apărare a reputației profesionale, aceste cereri se vor comunica Inspecției Judiciare care va proceda la efectuarea unor verificări de specialitate, în funcție de rezultatul acestor verificări fiind posibilă adoptarea unui hotărâri de apărare a reputației profesionale. În măsura în care soluția va consta în admiterea cererii formulate de magistratul în cauză, se va emite și un comunicat prin care se va aduce la cunoștința publicului larg soluția de admitere a cererii de apărare a reputației profesionale.

Ca și în cazul unei proceduri judiciare clasice, procedura de apărare a reputației profesionale poate impune parcurgerea unui interval de timp semnificativ, verificările efectuate de Inspecția Judiciară presupunând o multitudine de activități concretizate în raportul cu propunerea corespunzătoare.

Hotărârea finală adoptată de Consiliul Superior al Magistraturii nu poate impune însă o anumită conduită respectivei publicații în care au fost difuzate afirmațiile denigratoare la adresa magistratului în cauză, iar comunicatul difuzat în cazul admiterii cererii de apărare a reputației profesionale va conține în mod invariabil trimiteri exprese la afirmațiile denigratoare, ca și o eventuală hotărâre judecătorească prin care care ar fi admisă o cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea persoanei responsabile la repararea prejudiciului cauzat.

Dacă o soluție prin care instanța civilă admite cererea de chemare în judecată formulată de magistratul în cauză va fi comunicată doar părților din dosarul respectiv, comunicatul emis în urma adoptării hotărârii de admiterea a cererii de apărare a reputației profesionale va fi postat și pe site-ul oficial al Consiliului Superior al Magistraturii fiind astfel accesat de toți ceilalți magistrați care vor vizita pagina respectivă din motive de ordin profesional. În acest fel, un magistrat care nu ar avea deloc cunoștință de informații apărute într-o anumită parte a țării cu privire la un judecător sau la un procuror, ar ajunge astfel să cunoască existanța și conținutul acestor informații denigratoare. Faptul că în același comunicat este apărată reputația profesională a magistratului respectiv, nu este în măsură să conducă la ștergerea informației cu caracter denigrator, ci, dimpotrivă, o știre difuzată inițial la nivel local, este citită de persoane care nu ar avea nici interesul și nici curiozitatea de a lectura în alte condiții, o asemenea publicație.

Lipsa unor efecte concrete, chiar în cazul unei soluții de admitere a unei proceduri de apărare a reputației profesionale, a fost subliniată cu ocazia dezbaterilor. Astfel, cu referire la cazul concret dezbătut, în condițiile în care afirmația denigratoare a fost publicată în anul 2005, existând atât o soluție a instanței de judecată prin care autorul prejudiciului a fost obligat la repararea acestuia cât și o hotărâre de apărare a reputației profesionale adoptată de Consiliul Superior al Magistraturii, în continuare, în anul 2022, conținutul materialului denigrator poate fi vizibil pe pagina de internet a publicației respective. Nu există niciun fel de mențiune la nivelul publicației respective a caracterului fals al afirmațiilor din articol, a procedurii judiciare prin care s-a dispus repararea prejudiciului de imagine și nici a hotărârii de apărare a reputației profesionale.

În absența unei cooperări interinstituționale eficiente și a unei intervenții a legiuitorului, alte măsuri față de publicația respectivă sau față de mijlocul respectiv de informare nu pot fi dispuse, o eventuală stergere din spațiul virtual a materialului respectiv putând deveni efectivă doar în virtutea art.  17 din Regulamentul general privind protecția datelor „Dreptul la ștergerea datelor („dreptul de a fi uitat”)”

III. Comunicarea informațiilor relevante – activitatea purtătorului de cuvânt

Având în vedere cadrul normativ actual, în principiu, judecătorii nu au dreptul de a face comentarii publice cu privire la procedurile și la sentințele pronunțate, o asemenea interdicție reprezentând un factor decisiv în menținerea imparțialității.

Cu toate acestea, judecătorii ar putea interveni în dezbaterile publice, însă numai cu privire la alte aspecte și cu respectarea strictă a obligației de rezervă.

În cazul procurorilor, situația este diferită, deoarece pe parcursul etapei investigative aceștia pot (și în sisteme specifice, precum cel din Franța, legea le acordă dreptul), să informeze publicul atunci când situația justifică acest lucru. De asemenea, sunt permise declarații de presă ale procurorilor în timpul procedurilor judecătorești, în special atunci când acestea sunt obiective pentru dezbaterea publică și când avocații folosesc mass media pentru susținerea argumentelor lor.

Avantajul comunicărilor emise de judecători și procurori este acela că magistrații cunosc în detaliu aspectele de ordin profesional supuse discuției. Dezavantajul constă în riscul unei comunicări inconsecvente din partea instituțiilor judiciare de care aparțin și în practici personale diferite, necunoașterea unor elemente esențiale unei comunicări optime a mesajului putând afecta percepția publicului larg asupra activității instituției.

Chiar dacă anumiți procurori sunt dispuși să se întâlnească cu reprezentanți media și să le comunice informații, alți procurori pot fi foarte rezervați, inaccesibili și pot comunica foarte puține informații. Aceste practici individuale diferite pot submina consecvența comunicării sistemului judiciar și expun reprezentanții mass media la dificultăți inutile. Această situație dă naștere unor critici lipsite de fundament la adresa sistemului judiciar și demonstrează necesitatea cooptării în cadrul sistemului judiciar a unor persoane din alte domenii de activitate, specializate în comunicarea informațiilor relevante.

În cazul unor structuri judiciare (spre exemplu Direcția Națională Anticorupție), se poate recurge la angajarea unor persoane cu aptitudini de comunicare sau cu aptitudini similare pentru relațiile cu mass media. Aceste persoane dețin o înțelegere aprofundată a tehnicilor de comunicare, putând furniza cunoștințe ample cu privire la mass media și la modul de funcționare a acesteia. În experiența lor anterioară, aceste persoane s-au confruntat deja cu mai mulți jurnaliști, și acest lucru poate facilita relațiile lor în calitate de purtători de cuvânt.

Chiar dacă în prezent o asemenea soluție pare a fi disponibilă doar pentru acele structuri judiciare de o anumită dimensiune, ale căror bugete permit o astfel de cheltuială, credem că un purtător de cuvânt specilizat în tehnici de comunicare ar trebui să fie la dispoziție oricărei unități care dorește să recurgă la comunicarea publică a unui mesaj. Spre exemplu dacă o unitate de parchet dintr-o circumscripție dorește să comunice public, ar putea fi angajat ca purtător de cuvânt o singură persoană la parchetul de pe lângă curtea de apel corespunzătoare iar procurorul operativ ar putea comunica direct cu acel purtător de cuvânt specializat în folosirea tehnicilor de comunicare. Mesajul adus astfel la cunoștința publică prin intermediul comunicatului de presă ar fi verificat atât din perspectiva organelor de anchetă, fiind astfel evitată o scurgere de informații care ar putea periclita activitatea de urmărire penală, cât și prin filtrul purtătorului de cuvânt, evitându-se astfel o interpretare eronată sau o percepție greșită a activității de anchetă, asemenea aspecte constituind baza oricărui proces de manipulare.

Purtătorul de cuvânt specializat în tehnici de comunicare va trebui să se familiarizeze cu activitatea judiciară.

Cel mai adesea, rolul de purtător de cuvânt este atribuit unui judecător sau unui procuror care, fiind eliberat de anumite sarcini, poate dedica timpul și eforturile necesare pentru activitatea de comunicare. În acest caz purtătorul de cuvânt cunoaște foarte bine funcționarea sistemului de justiție, însă nu deține neapărat toate aptitudinile de comunicare, și astfel acesta trebuie să urmeze un curs de instruire adecvat.

Activitatea purtătorului de cuvânt (magistrat sau specialist în metodologia comunicării) va avea loc pornind de la premisa conform căreia comunicările transmise de autoritățile judiciare trebuie să satisfacă nevoile autorităților, iar pe de altă parte asemenea comunicări trebuie să satisfacă așteptările preconizate ale mass mediei și publicului.

Pentru acest lucru este necesar un oarecare echilibru pentru a evita un efect exagerat, care poate slăbi discursul judiciar și îl poate face să își piardă din sens, și un efect prea mic, care creează un vid excesiv pentru ceilalți actori din mass media și care nu satisface cerințele publicului și ale justiției înseși.

În mod ideal, informațiile trebuie să fie transmise la momentul potrivit și să fie adaptate în funcție de publicul țintă (jurnaliști acreditați, mass media în general, public). Conferințele de presă zilnice pot fi justificate numai pentru investigații la scară largă, în urma unor evenimente publice grave (de ex. atacuri teroriste), însă nu atunci când scopul este informarea mass mediei cu privire la activitățile de zi cu zi ale unei instanțe.

Câteva rânduri de informație pot fi suficiente dacă mesajul este simplu, însă nu dacă se pune problema explicării motivului pentru care o unitate de  parchet nu deține mijloacele necesare pentru realizarea corespunzătoare a sarcinilor sale.

Comunicarea sistemului judiciar trebuie recunoscută prin calitatea sa: adevăr faptic, obiectivitate și claritate. Jurnaliștii identifică imediat cazurile în care informațiile primite sunt insuficiente, imprecise sau chiar false. De asemenea, lor nu le place refuzul autorității de a confirma fapte care sunt deja cunoscute de mass media.

Persoana responsabilă pentru comunicarea sistemului judiciar trebuie să se rețină de la speculații („mi se pare că…”; „în mod logic…” etc.) și, dacă aceasta nu cunoaște faptele cu certitudine, trebuie să nu ezite să răspundă prin „nu știu, mă voi informa”.

În fața asaltului presei, o mărturisire a necunoașterii este întotdeauna mai bună decât o speculație riscantă sau comunicarea unor informații false.

Momentul comunicării informației trebuie să fie ales în mod strategic. Anumite situații necesită o comunicare imediată, datorită naturii faptelor sau interesului publicului și mass mediei. Momentul comunicării poate fi dictat, de asemenea, și de programul procedurii (apropierea unei audieri). În alte cazuri, nu există presiuni externe care să dicteze momentul diseminării informațiilor. În acest din urmă caz, alegerea momentului de către instituția judiciară trebuie să ia în calcul necesitatea de a nu da naștere unor suspiciuni privind motive legate de necesitățile comunicării sistemului judiciar. În particular, este important să se evite, de exemplu, interferența cu proceduri politice.

În cadrul comunicării publice, este esențială respectarea prezumției de nevinovăție. Informațiile referitoare la anchetele în curs, la soluțiile dispuse în finalul etapei investigative sau cu ocazia dispunerii unor măsuri preventive chiar privative de libertate nu trebuie să aducă atingere acestui principiu de ordin constituțional.

Este imperios necesară respectarea unui echilibru, prin respectarea prezumției de nevinovăție, între interesul publicului în informații și protecția onoarei și integrității persoanelor. Procurorul, atunci când acest lucru intră în competența sa, trebuie să fie atent să nu permită ca o persoană privată de libertate să fie expusă public și va proteja, într-o manieră adecvată, împotriva presiunii mass mediei, persoanele implicate în caz și, în particular, victimele pentru a evita riscul de hărțuire din partea presei.

Referitor la încălcarea prezumției de nevinovăție prin declarațiile oficiale ale reprezentanților statului, în literatura de specialitate au fost trasate câteva linii călăuzitoare în materie pornind de la jurisprudența Curtii Europene a Drepturilor Omului. A fost evidențiată regula conform careia, orice reprezentant al statului trebuie să se abțina să declare public faptul că cel față de care s-a pus în mișcare urmărirea penală sau a fost trimis în judecată este vinovat de săvârșirea infracțiunii ce i se reproșează, înainte ca vinovația să fie stabilită de către instanță printr-o hotărâre definitivă de condamnare[2]. Atitudinea autorităților nu trebuie să denote că opinia lor este formată altfel decât prin evaluarea probelor administrate în cauză[3].

Deși o mare parte a autorilor consideră că declarațiile oficialilor statului sunt de natură să aducă atingere garanțiilor statuate în paragraful 2 al articolului 6 din Convenție doar în cadrul unui proces penal aflat în desfășurare, o declarație a oficialilor ce insinuează puternic vinovăția celui în cauză este de natură să înfrângă prezumția de nevinovăție chiar înainte de începerea urmăririi penale în cauză, încă din faza urmăririi penale începute in rem. Aceasta opinie a fost împărtășită și de către o parte din doctrină[4].

Subiecții cărora li se aplică direct această interdicție de pronunțare în public cu privire la vinovăția acuzatului, sunt reprezentați în primul rând de magistrați, atât judecători cât și procurori cât și de orice alt reprezentant al puterii publice, cat timp declarațiile acestora sunt făcute în calitate de reprezentant al statului[5].

În cadrul procesului obiectiv de analiză a declarațiilor, Curtea europeană a stabilit anumite reguli în cauza YB contra Turciei. În acestă cauză, instanța europeană a considerat ca declarațiile agentului public sunt de natură să intre sub incidența prevederilor Convenției, și că, deși dreptul la informare trebuie respectat, în acord cu natura infracțiunii, raportat la circumstanțele cauzei se poate aprecia dacă publicarea unor fotografii ale acuzaților este de natură să aducă atingere prezumției de nevinovăție.

Trebuie de asemenea analizat global  dacă din declarațiile oficialilor reies destul de multe elemente de identificare a persoanelor acuzate, chiar dacă acestea nu au fost nominalizate și dacă declarațiile făcute coroborate cu alte informații existente pot oferi o identitate certă celor puși sub acuzare, existând astfel posibilitatea de a induce aparența unei culpabilități evidente.

Curtea europeană a precizat că, deși autoritățile judiciare nu sunt responsabile de acțiunile presei și deși există un drept al autorităților să informeze cu privire la procedurile judiciare aflate în desfășurare, acest drept se rezumă la enunțarea unor elemente obiective din cadrul procedurii și trebuie să fie lipsite de orice apreciere subiectivă și personală și de orice prejudecată referitoare la vinovația persoanei acuzate. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea europeană înțelege să examineze atitudinea autorităților global, ancorată în contextul social creat și relaționată la acțiunile altor persoane interesate în cauză pentru a stabili dacă prezumția de nevinovăție a fost încălcată sau nu.

Astfel, în cauza Mircea contra Romaniei s-a considerat că, urmare a unei perioade lungi de timp de la desfășurarea campaniei în presă până la pronunțarea condamnării de către instanță, coroborat cu faptul că judecarea cauzei este de competența unor profesioniști ce nu sunt usor influențabili, nu s-a adus atingere prezumției de nevinovăție.

În alte cauze, precum Akay contra Turciei și Priebke contra Italiei, campania virulentă în presa națională a fost apreciată drept o încălcare a prezumției de nevinovăție pentru care statul devine răspunzător din cauza lipsei de acțiune în vederea stopării acestor încălcări.

În cauza Soylemez contra Turciei, Curtea europeană reține că nu orice campanie de presă poate să fie de natură să înfrângă prezumția de nevinovăție subliniind că este evident că instanțele interne nu judecă nicio cauză în vid, că este normal ca un proces ce atrage atenția opiniei publice să fie mediatizat atât înainte cât și în timpul desfășurării procedurilor penale și că recurenții ar trebui să demonstreze că a existat o campanie de presa atât de virulentă împotriva lor încât să fie de natură să influențeze societatea și instanța în sensul unei opinii referitoare la vinovăția lor și de asemenea că au existat declarații ale oamenilor politici care să fie de natură să le aducă atingere garanțiilor stabilite de art 6 para. 2.

Prin urmare, în opinia Curții europene, pentru ca o campanie de presă să atragă răspunderea statului,  aceasta trebuie să aibă o anumită amploare, să fie atât de virulentă, continuă și susținută încât să depășească pragul minim de informare obiectivă și să poata în mod real să influențeze părerea generală asupra cauzei și în special părerea pe care instanța ar putea să și-o formeze cu privire la vinovăția persoanelor acuzate.

IV. O lecție tristă în memoria colectivă – pronunțarea sentințelor în contextul unor forme de presiune exercitate asupra justiției

Chiar dacă la începutul acestui demers ne-am propus să parcurgem pașii minim necesari pentru a putea stabili în mod obiectiv cine înclină balanța în societate, un răspuns obiectiv presupune în acest context și abordarea unei perspective de ordin istoric.

Deși se pot aduce nenumărate argumente de ordin juridic, texte de lege care să demonstreze că justiția trebuie să se bazeze numai pe probe legal și loial administrate, independența justiției fiind consacrată la nivel constituțional, o reiterare a unor aspecte izolate cu care sistemul judiciar român s-a confruntat în a doua jumătate a secolului XX, este în măsură să reprezinte cea mai adecvată demonstrație a consecințelor care pot interveni în cazul în care activitatea justiției este supusă unor presiuni de ordin ideologic, social, politic sau de altă natură.

Primul exemplu la care înțelegem să ne referim și în care soluția de condamnare a fost consecința unor presiuni de ordin ideologic, dominante la începutul anilor 50 în societatea românească, este cel al unui medic extrem de devotat profesiei sale care acceptă să trateze rana unei persoane aduse în miez de noapte în locuința sa, medic care, urmare a acestui gest specific profesiei, este ulterior judecat și condamnat pentru sprijinirea unei organizații de partizani care aleseseră calea luptei armate împotriva regimului politic instituit în România acelor timpuri.

Reabilitarea acestui medic intervine însă chiar la scurt timp după executarea pedepsei, reprezentanții puterii politice de la acea dată conștientizând relativ repede eroarea gravă pe care o făcuseră dictând practic condamnarea acestei persoane doar pentru motive de ordin ideologic.

O carte de referință apărută în 1977[6] se referă pe larg la situația acestei persoane, personajul din roman fiind medicul chirurg Ion Cristian, absolvent de studii universitare la Paris și la Viena, adversar înverșunat al fascismului în tinerețe, trecând prin lagărul de la Târgu Jiu în timpul regimului antonescian și participând voluntar pe frontul de vest. Comportamentul său inflexibil i-a creat mulți dușmani, astfel că în anii 1950, în urma denunțului făcut de prietenul său, a fost arestat de Securitate pentru că, respectând etica profesională, a salvat viața unui țăran necunoscut pe nume Bădilă ce s-a dovedit ulterior că făcea parte dintr-o bandă de luptători anticomuniști.  A fost anchetat cu duritate și, cu toate că a refuzat să recunoască acuzația că ar face parte din acea bandă, a suferit o detenție nedreaptă. Ulterior a fost eliberat și reabilitat, iar mai apoi, după ce a revenit în învățământul universitar și a fost numit șef de clinică.

Deși romanul menționat se referă la un medic al cărui nume este ales de autor ca Ion Cristian, fără prea mare efort, un cititor avizat îi va recunoaște imediat pe medicul Octavian Fodor (1913-1976), medic clujean de prestigiu, specialist în gastroenterologie, profesor universitar de medicină internă și rector al Institutului de Medicină și Farmacie din Cluj (1966-1976) sau pe Aurel Socol, avocat de prestigiu în Baroul Cluj și deputat, sprijin esențial al cetățenilor români rămași în zona respectivă în urma Dictatului de la Viena, cunoscut prin gestul său de a se prezenta la sediul Securității pentru a fi arestat. Refuzat inițial pe motiv că numele său nu figura pe listă, a fost arestat câteva zile mai târziu și condamnat la muncă silnică, fiind trimis în coloniile penitenciare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Conform celor declarate de autorul romanului la care ne referim, după eliberare, Aurel Socol venea adesea în vizită la redacția ziarului Tribuna pentru a se întâlni cu autorul romanului, îndrumându-l pe tânărul său prieten să cumpere țigări doar de la un anumit chioșc, obișnuind în acel timp să îl privească fix pe vânzător, care era unul dintre foștii lui torționari.

Dacă această condamnare la care am făcut referire, intervine la jumătatea anilor 50, în condițiile unor evenimente și a unei anumite influențe ideologice în spațiul românesc la acea dată, a doua cauză în care s-a dorit cu orice preț pronunțarea unei hotărâri de condamnare este de dată mult mai recentă și reprezintă cea mai gravă eroare judiciară din istoria contemporană a sistemului judiciar.

Fără a avea pretenția unei radiografii complete a ceea ce presa a numit drept ”Cazul Anca”, trebuie să reiterăm totuși în cel mai rezumativ mod situația de fapt reținută în dosarul în care s-a pronunțat inițial condamnarea unui nevinovat.

Astfel, în vara anului 1977, victima Anca Brocățeanu, în vârstă de 18 ani din Sibiu, venise în București la o mătușă, pentru a susține un examen de admitere la ASE. În după-amiaza zilei de 6 iulie părăsește adresa rudei la care fusese găzduită pentru a vedea listele de repartiții a candidaților la examen. Din acel moment nu mai este văzută în viață, iar a doua zi mătușa anunță dispariția acesteia.

La 8 iulie, în Parcul Herăstrău este găsit un pachet care conținea două mâini ale unei femei. Miliția declanșează căutările și în următoarele zile sunt descoperite celelalte porțiuni ale cadavrului, împachetate și aruncate în zone diferite. Astfel, capul este găsit în vecinătatea Spitalului Colțea. Conform examenului medico-legal, victima fusese ucisă prin asfixiere. Tânăra fusese violată și deposedată de bijuterii.

Deoarece cazul avusese loc la scurt timp după seria de asasinate comise Ion Rîmaru și putea provoca panică, liderii politici trasează ca sarcină esențială prinderea de urgență a făptașului, pentru a nu comite și alte crime. Mai mulți ofițeri, subofițeri și alte persoane cu funcții înalte se implică în desfășurarea anchetei, însă cu un exces de zel deosebit, care conduce la erori judiciare extrem de grave.

Pe 15 iulie este reținut Gheorghe Samoilescu, taximetrist născut în 1951, care recunoaște în fața organelor de anchetă că întâlnise victima în tramvai, îi propusese o aventură și că o deposedase de un lănțișor de aur. Acesta devine principalul suspect al crimei și este arestat preventiv.

Supus unei anchete dure, însoțite de torturi și amenințări, Samoilescu este nevoit să recunoască tot ce i se ceruse. Este condamnat la 25 de ani de detenție, din care a efectuat doar cinci, deoarece abia în 1981 este descoperit adevăratul vinovat. Acesta era Cozmici Romca, un pictor mediocru, care între timp a mai comis o crimă similară.

Adevăratul autor, în vârstă de 25 de ani, era muncitor necalificat la Întreprinderea „Marmura”. A recunoscut că a ucis fata pentru care fusese condamnat Samoilescu, iar probele erau incotestabile: ceasul primei victimei era la mâna soției lui Cozmici, iar sub capacul acestui ceas, anchetatorii au găsit fotografia prietenului fetei. Amprenta prelevată de pe ambalajul unuia din coletele cu fragmente de cadavru a fost identificată ca fiind a lui Cozmici. Acesta a mai mărturisit că tatăl lui, care suferea de semi-paralizie, se afla într-o cameră alăturată, atunci când a ucis-o pe Anca.

Romca Cozmici a fost condamnat la pedeapsa capitală și executat prin împușcare.

Gheorghe Samoilescu a fost eliberat, dar cu sănătatea distrusă și cu ambii părinți decedați din cauza grelelor încercări prin care trecuseră.

Cele două cazuri la care am înțeles să ne referim doar dintr-o perspectivă istorică, demonstrează cel mai bine care sunt consecințele unui act de justiție făcut sub influență ideologică sau cu exces de zel.

Desigur că garanțiile actuale specifice dreptului la un proces echitabil ca și tehnicile științifice actuale de investigație sunt în măsură să limiteze drastic riscul de repetare a unor episoade de genul celor la care am făcut anterior referire, însă efortul magistraților de a transpune în realitatea judiciară aceste garanții și de a aplica cele mai adecvate tehnici investigative, va trebui să rămână unul constant ridicat.

Indiferent de ce anume ar putea apărea în presă, chiar în cazul unor informații nereale difuzate cu rea credință sau a unor veritabile campanii de denigrare, soluția asupra temeiniciei unei acuzații formulate în materie penală trebuie să aibă la bază doar probele administrate în dosar, înlăturarea prezumției de nevinovăție fiind posibilă doar când vinovăția persoanei acuzate este dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil.

Deși este reglementată ca și obligație a judecătorului cauzei, în realitate, respectarea prezumției de nevinovăție incumbă în egală măsură și mijloacelor de informare în masă sau altor reprezentanți ai autorităților, comunicatele de presă trebuind să ofere doar informații corecte și complete asupra demersului judiciar, fără vreo speculație asupra vinovăției persoanelor cercetate anterior pronunțării soluției definitive de condamnare.

Chiar dacă într-o societate democratică presa are un rol central, informarea reprezentând un factor cheie pentru evoluția societății actuale, în niciun fel de circumstanță activitatea sistemului judiciar nu trebuie să fie influențată de presă, judecătorul fiind chemat a se pronunța asupra vinovăției unei persoane exclusiv pe bază de probe, indiferent de simpatii, de antipatii, de apartență socială, etnică sau politică.

Implicarea altor facturi decidenți în activitatea judiciară a avut rezultatele la care ne-am referit anterior iar uneori efectele erorii judiciare sunt ireparabile atât pentru victima erorii cât și pentru societate în ansamblu, garantarea independenței justiției și profesionalismul magistraților reprezentând premisele evitării repetării unor astfel de erori.

Acceptând fără rezerve rolul fundamental al presei într-o societate democratică (a patra putere în stat), magistrații trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O precum şi jurisprudenţa CEDO cu privire la definirea unei instanţe imparţiale.

În cauza Hauschildt c. Danemarcei precum şi în cauza Piersack c.Belgiei, Curtea a arătat că lipsa prejudecăţilor şi atitudinea nepărtinitoare sunt elemente definitorii ale imparţialităţii. Existenţa imparţialităţii în sensul art. 6 paragraf 1 din CEDO, trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale unui anumit judecător, într-o anumită cauză, dar şi conform unui test obiectiv vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă.

Demersul obiectiv a fost explicat de Curte în cauza Fey c. Austria în felul următor: ”ceea ce trebuie asigurat este încrederea pe care, într-o societate democratică, instanţele trebuie să o inspire publicului şi, în primul rând acuzatului într-un proces penal”.

Informarea publicului trebuie să aibă un caracter obiectiv iar soluția instanței de judecată trebuie să demonstreze lipsa oricărei prejudecăți (indiferent de ce material ar fi adus la cunoștința publicului) și imparțialitate, ambele caracteristici fiind indispensabile pentru funcționarea corectă a sistemului judiciar.


[1] Monitorul Oficial nr. 628 din 1 septembrie 2012;
[2] Louis- Edmond Pettiti, La Convention Europeenne des Droits de L’Homme, Commentaire article par article, Ed. Economica, pag. 270;
[3] Bogdan, M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed. Praxis, pag. 273;
[4] Radu Chiriță, Dreptul la un proces echitabil, Ed. Universul Juridic, pag 291;
[5] Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Tratat, Ed. All Beck, pag. 625;
[6] Orgolii – roman cu implicații psihologice scris de Augustin Buzura și publicat pentru prima dată în anul 1977 de Editura Dacia din Cluj-Napoca.


Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

Nota J: A se vedea Law Flaws. Cine înclină balanța în societate? Justiția sau Presa? / 10 ianuarie 2022

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.