« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii
5 comentarii

DOOM3 – între descriptiv și prescriptiv ori între dispozitiv și prescriptiv
25.01.2022 | Alina GIOROCEANU

Drept Timisoara
Secţiuni: Opinii, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , ,
JURIDICE - In Law We Trust
Alina Gioroceanu

Alina Gioroceanu

„Aici eu aplic totdeauna un principiu foarte general: vorbitorul are întotdeauna dreptate ca vorbitor, nu ca lingvist, nu când începe să explice. Eu formulez așa: limbajul este făcut de și pentru vorbitori, nu de și pentru lingviști.”[1]
(Eugeniu Coșeriu)

Lectura Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a III-a[2] (DOOM3) ar trebui începută cu Principiile generale (p. 38), surprinse în cinci casete și așezate înainte de explicațiile autoarelor cu privire la opțiunile pentru anumite forme lexico-gramaticale, fonetice sau grafice, grupate în Studiul introductiv. Primul dintre acestea diferențiază normele „privitoare la limbă” de legile din științele exacte prin aceea că primele nu sunt tot atât de stricte: „În funcție de context și de situația de comunicare, unele forme sunt acceptabile chiar dacă nu se prevăd în mod expres în norme”. Pentru a respecta însă geneza normei, imaginea ar trebui întoarsă, deoarece normele limbii presupun, înainte de toate, extragerea din uz a unor reguli cu funcționare generală, pe care le permite, în primul rând, o abordare descriptivă[3]. Explicația privind caracterul prescriptiv al normei este secundară, de aceea chiar aplicarea normei presupune un oarecare grad de permisivitate, regăsită inclusiv în cazul variantelor literare libere.

În esență, normele limbii sunt „dispozitive”[4], pentru că limba însăși este un sistem de posibilități, o convenție, dezvoltată în cadrul unei comunități de vorbitori. Trebuie accentuat, în același timp, că limba reprezintă un sistem semiotic, aflat în evoluție, ca orice sistem fiind o configurație guvernată de reguli.  Pentru o corectă înțelegere a conceptului, ar trebui introduse aici câteva distincții cunoscute în teoria lingvistică. Este vorba, în primul rând, de ce se înțelege prin limbă istorică, funcțională, exemplară sau literară și noțiunile aflate în relație cu acestea, în al doilea rând, de diferența dintre norma lingvistică și norma literară, ambele fiind norme „privitoarea la limbă” (în expresia DOOM3).

Pornind de la realitatea vorbirii, Eugeniu Coșeriu distinge trei niveluri ale limbajului: nivelul vorbirii în general, echivalent cu o „știință” a vorbirii (saber elocucional), care se deprinde într-o comunitate, nivelul limbii (saber idiomático) și nivelul discursului sau al textului (saber expresivo). Acestea sunt tipuri distincte de saber lingüístico, ce reprezintă cunoașterea sau competența lingvistică. O comunitate lingvistică recunoaște limba pe care o vorbește ca limbă istorică, căreia îi atribuie o denumire (cum este limba română, de exemplu), care nu este însă un sistem lingvistic omogen, fiind segmentată după diferite criterii (e.g. dialectal). Sistemul omogen este recunoscut ca limbă funcțională, fiind limba care funcționează imediat în vorbire, limba lui Saussure, recognoscibilă rațional și construită pe un sistem de opoziții. În continuare, o limbă istorică prezintă mai multe diferențe: în spațiu (diatopice), socioculturale (diastratice), stilistice (diafazice). Varietățile se regăsesc la nivelul unei limbi istorice și se recunosc prin aceea că formează mai multe tipuri unitare: în spațiu (unitate sintopicădialectul), pe verticală/la nivel social (unitate sinstraticănivelul) ori ca intenție expresivă (unitate sinfazicăstilul).[5]

Din punctul de vedere al deontologiei limbajului, constată Coșeriu că nu fiecare formă tradițională a unei limbi este acceptată drept corectă, ci una singură, numită limba standard sau, în propria terminologie, limba exemplară. Analizând confuzia dintre corectitudine și exemplaritate, lingvistul evidențiază deosebirea dintre cele două noțiuni: „corectitudinea fiind numai conformarea cu o tradiție, adică și într-o tradiție poți vorbi corect sau necorect; și la un anumit nivel social se poate vorbi corect, așa cum se vorbește la acest nivel social, sau cu devieri, incorect. În timp ce, când vorbim limba standard, nu e vorba de o judecată asupra unei forme, dacă prezintă sau nu prezintă conformitate cu un anumit uzaj, cu o anumită tradiție, ci este vorba de un sistem întreg de vorbire, cum ar putea fi, de exemplu, norma limbii române, adică limba standard, în pronunțarea să zicem muntenească și nu în cea din Moldova.”[6]

Conceptul de limbă exemplară este, într-o oarecare măsură echivalent celui de limbă literară[7], care apare definit în tradiția lingvistică românească drept „registru cultivat, aspectul cel mai îngrijit al limbii unei comunități, codificat prin existența unor norme (situate în afara oricărei particularități teritoriale) și consolidat prin scris.”[8]

Abia în acest moment cunoștințele anterioare ne permit să realizăm următoarea distincție la nivel de normă[9], mai precis între norma lingvistică și norma literară. Astfel, norma lingvistică reprezintă o regulă naturală, cutumiară, fiind dezvoltată de-a lungul timpului și însușită la nivel popular sau comun de către orice membru al unei comunități. În sistem coșerian, este acea normă caracterizată de trăsătura corectitudinii. S-a arătat că trăsăturile normei lingvistice sunt: vechimea (vetustas), o continuitate în timp, ce presupune prezervarea uzului acceptat, obișnuința (consuetudo), respectiv repetitivitatea anumitor forme, asigurând păstrarea formelor mai vechi, precum și fixarea celor noi și autoritatea (auctoritas), care certifică uzul tradițional și reunește celelalte două trăsături.[10]

Norma literară este norma producțiilor culte, construită conștient prin reflecția asupra nivelurilor limbii, asupra formelor și paradigmelor, a conținuturilor fonetice, gramaticale ori lexico-semantice. Fără a pierde legătura cu norma lingvistică din care își extrage existența și care provoacă înlocuirea sa, norma literară este caracterizată de conceptualizare și modelare rațională a materialului limbii. Spre deosebire de norma lingvistică, dezvoltată natural și caracterizată de o anume libertate, în diferite comunități, norma literară este un model, o selecție exemplară, unificatoare (prin referire diatopică și diastratică), și presupune conformitatea la un sistem de reguli anterior stabilit.

Prin raportare la aceste distincții pot fi înțelese explicațiile din casetele a doua și a treia a secțiunii Principii generale, care menționează că în cuprinsul dicționarului se regăsesc și „cuvinte/forme/variante nerecomandate de norma academică” („literară”), dar care există și pot fi întâlnite în diferite situații de comunicare, ca atare corespund „normării” lingvistice. Astfel, în corpusul de cuvinte, cele marcate ca învechite, populare ori regionale (diferențiate, așadar, diacronic și diatopic) se regăsesc alături de cuvintele care aparțin limbii române literare, fiind recunoscute de norma literară actuală, care are o arie de acțiune prescriptivă.

Abaterile de la normă nu sunt menționate în cuprinsul dicționarului, întrucât DOOM3 nu este un dicționar corectiv[11], iar prezența în norma literară a unei forme impune o interpretare per a contrario: dacă dicționarul nu o conține și a selectat o altă variantă, înseamnă că forma care lipsește din listă este respinsă de norma literară (nu de cea lingvistică). De asemenea, caracterul normativ al dicționarului impune înregistrarea formelor în rostirea lor de către vorbitorul de limbă română, nu de către utilizatorul limbii de origine, de aceea, împrumuturile nu sunt tratate din punct de vedere etimologic (DOOM3 nu este un dicționar etimologic) și nici pronunția nu o urmează pe cea din limba de origine.

DOOM3 este însă un dicționar care conține norme prescriptive, adică reguli obligatorii care caracterizează limba exemplară sau literară și care se impun la anumite niveluri sau stiluri de limbă (limbajul juridic, administrativ, al instituțiilor publice, al mass-mediei). Spre deosebire de edițiile precedente, DOOM3 este mult mai interesat de cadrul legal care stabilește caracterul prescriptiv al normelor pe care le conține:

– Legea 752/2001 privind organizarea și funcționarea Academiei Române, publicată în Monitorul oficial al României din 28 decembrie 2001, republicată în 2009 (art. 8, alin., 1 lit. b, potrivit căruia Academia Română se îngrijește de cultivarea limbii române și stabilește regulile ortografice obligatorii),

– Legea 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relații și instituții publice, publicată în Monitorul oficial al României din 17 noiembrie 2004 (art. 1, alin. 1 Orice text scris sau vorbit în limba română, având caracter de interes public, în sensul prevăzut la art. 2, trebuie să fie corect din punctul de vedere al proprietăţii termenilor, precum şi sub aspect gramatical, ortoepic şi, după caz, sub aspectul punctuaţiei şi ortografiei, conform normelor academice în vigoare.),

– Ordinul ministrului comunicațiilor și tehnologiei informațiilor nr. 414/2006 cu privire la utilizarea codării standardizate a seturilor de caractere în documentele în formă electronică, publicată în Monitorul oficial al României din 28 octombrie 2006 (art. 1 (1) toți aceștia „au obligația de a folosi setul de caractere al limbii române astfel cum este el definit în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM) al limbii române editat de Academia Română” și „(3) Se vor folosi întotdeauna ediții actualizate ale DOOM…”),

– Codul de reglementare al conținutului audiovizual (Decizia nr. 220/2011) (art. 83 „furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația de a asigura respectarea normelor ortografice, ortoepice și morfologice ale limbii române, stabilite de Academia Română”),

– Ordinul ministrului Educației și hotărârile Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Științe a Moldovei, conform cărora normele din DOOM au devenit obligatorii pentru instituțiile de învățământ din Republica Moldova.

Prin derogare chiar de la principiile enunțate, autoarele recunosc o intercondiționare normativă: pe de o parte normele academice conținute în DOOM devin obligatorii în limbajul public, legi specifice stabilindu-le caracter prescriptiv, pe de altă parte DOOM își însușește la nivelul normei literare scrierea anumitor cuvinte așa cum este impusă de textul legilor în vigoare[12]:

– numele de persoană care au structura stabilită de art. 83 al Legii nr. 287/2009 privind Codul civil[13],

– numele persoanelor înregistrate în registrele de stare civilă, care trebuie să respecte Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,

– numele unităților administrativ-teritoriale se scriu potrivit Legii nr. 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a României (păstrându-se inclusiv inconsecvențele în ceea ce privește scrierea cu sau fără ­-l a unor nume cu structură asemănătoare: Izvoru Rece – jud. Vâlcea vs. Izvorul Rece – jud Dolj).

Preocuparea pentru norma grafică în limbajul juridico-administrativ conduce la includerea atât în Studiul introductiv, cât și în lista de cuvinte a unor indicații și exemple cu privire la termenii specifici acestui limbaj, dintre care amintesc:

– scrierea cu litere mari a primului/unicului component din substantivele proprii care reprezintă titluri de acte normative, de alte documente de importanță internațională sau națională, (…) de fonduri și de programe guvernamentale sau europene (inclusiv bancare), de opere artistice, literare, științifice (și de alte părți ale lor – capitole ș.a.) etc., de publicații periodice, de medalii ocazionale sau de premii, de zile comemorative și festive (unele instituite prin hotărâri internaționale, ale Guvernului României sau ale altor foruri ori chiar prin legi, care trebuie respectate, chiar dacă contravin normelor ortografice): Codul penal, Constituția, Declarația universală a drepturilor omului, Decret-lege, Fondul european de dezvoltare agricolă, Legea partidelor politice, Monitorul oficial al României, Ordonanță de urgență a Guvernului, Regulamentul organic, Ziua națională a consultatului fiscal din România, dar Ziua Limbii Române, Ziua Culturii Naționale, conform grafiei din actele care le instituie etc. (p. 119).[14]

– scrierea substantivelor compuse: cu cratimă în cazul cuvintelor cu unitate semantică mai redusă, în care componentele și-au păstrat individualitatea morfologică, cu structura diferită, cum ar fi: prim-, viceprim- și substantiv în nominativ – prim-ministru, prim-procuror, (prim-) viceprim-ministru; formată din două substantive în nominativ – căpitan-comandor, plutonier-major (denumiri care apar scrise cu cratimă, regulă care conduce la constatarea că denumirile gradelor militare în formă compusă se scriu cu cratimă, conform Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare din România, Ordonanței de urgență 4/2004 privind modificarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare din România și a Legii 101/2019 pentru modificarea și completarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare din România) sau contabil-șef, redactor-șef (scriere ce conduce la recomandarea ca în cazul numelor în care figurează șef și sunt cuvinte compuse să se utilizeze cratima – procuror-șef -, însă când este vorba de cumul de funcții sau când șef se regăsește la finalul construcției, atașarea să fie fără cratimă – procuror, șef al Secției a II-a; inspector general șef.

– numele compuse de state traduse în română au grafia stabilită de recomandările Ministerului Afacerilor Externe, mai precis de Lista corpului diplomatic acreditat în România, Direcția Protocol, din februarie 2020, precum și de Ghidul de redactare interinstituțional al Oficiului pentru Publicații al UE, adică se scriu fie cu cratimă, fie într-un cuvânt, fie în cuvinte separate: Papua-Noua Guinee, Muntenegru, Marea Britanie.

Tot norme ortografice aparținând altor autorități, dar care sunt recunoscute și preluate de norma academică, vor stabili modalitatea de transliterare a caracterelor unor scrieri străine de tip alfabetic, silabic, ideografic în caractere ale alfabetului românesc. Transpunerea se realizează conform unor reglementări internaționale care redau grafia, nu pronunțarea cuvintelor. Este vorba, în primul rând de standarde ISO (unele înlocuite periodic), care sunt preluate și adaptate de standardele române /SR ISO, cu utilizarea restrânsă la anumite domenii (geografie, istorie, lingvistică, cartografie, bibliografie, acte de stare civilă și notariale). Autoarele DOOM3 accentuează că transliterarea este diferită de transcrierea fonetică sau fonologică și că presupune respectarea în cazul fiecărui caracter grafic a echivalentului românesc. Fără a reda originalul slav, aflăm, astfel, că echivalentele românești ale unor nume și cuvinte din rusă sunt: Kalmâkia, Kârgâstan, Uzbekistan, Ceaikovski, Cehov, Elțân[15] etc.

În final, rămânând în zona împrumuturilor și a cuvintelor care se încăpățânează să nu se adapteze, trebuie constatat că norma literară pendulează încă între obligativitatea de a lega desinența de plural -uri și articolul hotărât ­-(u)l cu cratimă și aceea de a le atașa direct, fără cratimă: fără cratimă, la cuvintele, chiar neadaptate care se termină în litere din alfabetul limbii române (y [i], k [c], w [v] inclusiv) și care se pronunță ca în limba română, cu cratimă la cuvintele a căror finală prezintă diferențe între scriere și pronunțare, care au finale deosebite de cele ale cuvintelor din fondul vechi al limbii (w [ŭ]) sau combinații de litere pronunțate diferit (-eu, -ch, -sch, -ay)[16]. Să ne bucurăm, așadar, de cât mai multe hobbyuri, drinkuri și rockuri, de mai puține kitsch-uri, speech-uri, display-uri ori show-uri! Sau invers. Cum vă place.


[1] Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu Coșeriu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, p. 30.
[2] *** Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a III-a, București, Univers Enciclopedic, 2021.
[3] În acest text, menționez gramatica descriptivă, care este un „tip de gramatică sincronică al cărei obiect este înregistrarea, cât mai detaliată, la nivelul realizărilor concrete, a structurilor gramaticale dintr-un corpus omogen (ca moment istoric), așa cum se prezintă ele, nu cum ar trebui să se prezinte dintr-o perspectivă normativă ideală. Se opune gramaticii normative, fiind lipsită de orice intenție prescriptivă și normativă.” (Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, București, Nemira, 2001, p. 141).
[4] Prin normă dispozitivă, am avut în vedere semnificația acesteia din științele juridice (norma juridică dispozitivă), în sensul că stabilirea lor este lăsată la latitudinea părților (a vorbitorilor, ca participanți la „contractul social” al comunicării), numai în cazul absenței lor impunându-se crearea normei prescriptive și are în vedere definiția limbii ca „sistem de posibilități”.
[5] Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu Coșeriu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, pp. 13-24.
[6] Ibidem, p. 21.
[7] Cristinel Munteanu, Lingvistica integrală coșeriană. Teorii, aplicații și interviuri, Editura Universității „A. I. Cuza”, Iași, 2012, p. 165.
[8] Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș, Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, București, Nemira, 2001, p. 295, cf. I. Iordan, Limba literară, Craiova, Scrisul Românesc, 1997.
[9] „Prin normă se subînţelege un model cu care se confruntă subiectul vorbitor şi interlocutorul său în procesul de comunicare. În concepţia prof. Eugen Coşeriu norma “este un sistem de realizări obligatorii, acceptate în societatea şi cultura dată; norma corespunde nu cu ceea ce se poate spune, dar cu ceea ce s-a spus deja şi ce prin tradiţie se spune în societatea examinată. Sistemul cuprinde formele ideale de realizare a unei anumite limbi, adică tehnica şi etaloanele pentru activitatea corespunzătoare a limbii; norma însă încorporează modelele realizate de acum istoriceşte cu ajutorul acestei tehnici şi după aceste etaloane” (Teodor Cotelnic, Norma lingistică și variante, în Limba română actuală, an XI, nr. 9-12, 2001 – Normă lingvistică şi variante – LimbaRomana, accesat ultima dată la 22.01.2022).
[10] Alexandru Gafton, Adina Chirilă, Principiul diacronic în edificarea normei literare, AUI, Iași, 2016 – (PDF) Principiul diacronic în edificarea normei literare | Adina Chirilă and Alexandru Gafton – Academia.edu, accesat ultima dată la 22.01.2022.
[11] Cu toate acestea, la finalul Studiului introductiv, secțiunea 6.10. Alte recomandări (p. 175) conține, de fapt, restricții (nerecomandări) de uz, prin contextualizarea la situațiile formale, în ceea ce privește anumite clișee, „construcții golite de conținut”. Cu atât mai mult este discutabilă includerea în Dicționar „a unor cuvinte străine” despre care se afirmă că „nu înseamnă că ele au devenit cuvinte ale limbii române și că DOOM3 recomandă folosirea lor” (p.38).
[12] Altfel spus, atribuie unor acte normative, care au rolul de a stabili primordial reguli de conduită socială, valoare prescriptivă în domeniul propriu de reglementare (rezervat Academiei Române și DOOM), acela al limbii literare. Din contră, autoritățile emitente sunt cele care aveau obligația anterioară de a utiliza norma literară.
[13] Astfel, prenumele compuse se notează legate prin cratimă. Opinia autoarelor, în cazul prenumelor cu mai mult de două componente este însă de a fi scrise în cuvinte separate, deoarece această scriere apare ca „mai firească” (!): Călin Cătălin Anton (Popescu-Tăriceanu) – p. 140.
[14] De asemenea, titlurile legilor, ale actelor administrative normative se scriu cu inițială majusculă (e.g. Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Ordinului pentru aprobarea Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie nr. 136). Opinez că inițiala majusculă se restrânge la scrierea denumirii anumitor hotărâri sau decizii interne sau internaționale importante, de largă aplicabilitate (hotărâri prealabile, decizii RIL, hotărâri CEDO sau CJUE), nu trebuie utilizată în cazul oricărei hotărâri sau ordonanțe pronunțate de instanțe sau parchete în cauze particulare. Dată fiind prevederea expresă de a scrie cu litere mari toate componentele care denumesc sărbători naționale oficiale, alte sărbători laice și religioase, data emiterii sau pronunțării (mai precis a lunii din componența acesteia) în actele juridice și administrative ar trebui scrisă cu literă mică.
[15] O opinie contrară a fost exprimată de Dan Alexe într-un articol de presă regăsit pe site-ul Europei Libere:  Fără „â” în transcrierile fonetice: urâtul „Kârgâzstan”(!) și frumoasa Kirghizie (europalibera.org) – accesat ultima dată la 22.01.2021.
[16] Articolul hotărât pentru forma masculină de plural, –i, se conformează acelorași reguli: v. sg. dandy, art. dandyul, pl. dandy, art. dandyi.


Conf. univ. dr. Alina Gioroceanu, Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova
Judecător, Tribunalul Olt

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.