« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 

Scurtă analiză a jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului cu implicații asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată. Remedii efective care trebuie asigurate în dreptul intern
27.01.2022 | Ionuț MILITARU, Evda-Serena MILITARU

Drept Timisoara
Secţiuni: Articole, CEDO, Jurisprudență, Procedură civilă, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
JURIDICE - In Law We Trust
Ionuț Militaru

Ionuț Militaru

Evda-Serena Militaru

Evda-Serena Militaru

Rezumat:

Autorii analizează jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu implicații asupra modalităţii de acordare a cheltuielilor de judecată în dreptul intern, cu precădere asupra proporţionalităţii acestora, în situaţiile în care se poate aduce atingere dreptului părţii de acces la o instanță (art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) sau dreptului de a se bucura în mod pașnic de bunurile sale (art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie).

 1. Premisa discuţiei

Recenta hotărâre pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Čolić c. Croaţiei, nr. 49083/18, 18 noiembrie 2021, ne oferă prilejul unei scurte analize asupra Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat, cu forţa obligatorie prevăzută de dispoziţiile art. 517 alin. (4) C.pr.civ.,  că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C.pr.civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.pr.civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.pr.civ.”.

În timpul redactării acestui articol, deja s-a pronunţat o nouă cauză, chiar împotriva României, prin care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie prin reducerea dispusă de instanțele interne a onorariilor reclamanților atunci când aceștia erau avocați numiți de instanță, din oficiu, pentru câteva mii de părți civile în procesul penal (cauza Dănoiu şi alţii c. României, cererea nr. 54780/15 şi alte 2, hotărârea din 25 ianuarie 2022).

2. Natura juridică a cheltuielilor de judecată în dreptul intern

Cheltuielile de judecată reprezintă o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărâre judecătorească, iar fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care pierde procesul („cade în pretenţii”). Fapta acesteia declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.[1]

Conţinutul cheltuielilor de judecată este reglementat de dispoziţiile art. 451-455 C.pr.civ.

Astfel, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor/specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului, conform art. 451 alin. (1) C.pr.civ.

Potrivit prevederilor art. 453 alin. (1) C.pr.civ.: „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

În conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) C.pr.civ., „instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său”.

Această soluţie nu contravine nici prevederilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare[2], deoarece nu se intervine în contractul de asistenţă judiciară, care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii îndreptăţite trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de natura pricinii şi de complexitatea apărărilor.

În jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României (cauza Costin c. României, hotărârea din 26 mai 2005, par. 43; cauza Străin şi alţii c. României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, trebuie analizate separat următoarele criterii:

Realitatea cheltuielilor priveşte sarcina probei, ce revine întotdeauna celui care formulează o pretenţie (care pretinde cheltuieli de judecată), conform art. 249 şi art. 452 C.pr.civ. (actori incumbit probatio). De asemenea, tot subscris acestei condiţii, ele trebuie să fie şi previzibile, adică să fie la timp cunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta să aibă dreptul a le contesta şi combate (cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei).

Necesitatea lor ţine de justificarea obiectivă că ele au fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa (achitarea unei taxe judiciare de timbru, angajarea serviciilor unui avocat în funcţie de calitatea acestuia, considerată ca o garanţie a succesului acţiunii civile).

Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că acestea nu trebuie să fie exagerate, disproporţionate, în raport cu obiectul procesului, natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existenţa litigiului şi/sau reputaţia celui care acordă serviciile angajate de partea interesată.

3. Chestiuni procedurale care au primit dezlegări obligatorii din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil în proces, prin Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[3], s-a reținut, cu trimitere la norma art. 30 din Codul de procedură civilă, că: „32. Natura juridică a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, atunci când acestea sunt solicitate în cadrul procesului principal, nu este contestată nici în jurisprudență, nici în doctrină, aceasta având caracterul unei cereri accesorii”.

După cum s-a statuat în par. 48 al Deciziei nr. 2 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii[4], referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 raportat la art. 35 alin. (2), art. 9 și O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în proces nu modifică valoarea obiectului cererii principale sau natura acesteia, iar pe cale de consecință, nici valoarea supusă taxării. Pe de altă parte, formularea acestora până începerea dezbaterilor în faţa primei instanţe este justificată de împrejurări de ordin practic decurgând din aceea că nicio parte nu poate determina anticipat și cu exactitate la momentul învestirii instanței costurile susținerii unui proces, care sunt influențate de o serie de factori externi și imprevizibili, cel puțin într-o anumită măsură.

Prin aceeaşi decizie, instanţa supremă a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 raportat la art. 35 alin. (2), art. 9 și art. 34 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt supuse taxei judiciare de timbru căile de atac atunci când acestea vizează soluțiile pronunțate de instanțele anterioare asupra cererii accesorii formulate în proces de părți, de acordare a cheltuielilor de judecată.

Totuși, în situația în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunțată în soluţionarea recursului în interesul legii[5], că aceste cereri sunt principale și sunt supuse taxei judiciare de timbru. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată poate fi calificată drept principală numai dacă este formulată pe cale separată și constituie singura obligație din cuprinsul titlului executoriu, nu și dacă se formulează în cadrul unui proces ce vizează tranșarea unui litigiu dintre părți.

În Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 privind examinarea unui recurs în interesul legii[6], Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut (la pct. 34) că „stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face”.

Concluzia instanţei supreme a fost că „este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice”, iar „în aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă” (pct. 36-37 din decizie).

Considerăm însă că, în cazul în care criticile vizează alte neregularităţi în legătură cu proporţionalitatea cheltuielilor de judecată, cum ar fi nemotivarea de instanţa de fond a soluţiei reducerii acestora, acestea se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.pr.civ. şi trebuie analizate de instanţa de recurs.[7]

4. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu implicații asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată

O creanță poate fi considerată un „bun” în sensul Convenţiei atunci când este suficient stabilită în dreptul intern pentru a deveni exigibilă (Stran Greek Refineries și Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 59). Atunci când pretenţia principală a reclamantului a fost recunoscută prin hotărâre definitivă, Curtea de la Strasbourg a considerat că această creanţă a fost suficient stabilită pentru a fi calificată drept un „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea a reţinut în mod constant că o reducere substanțială a cuantumului creanţei principale recunoscute reclamantului prin efectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată către partea adversă (pentru partea pretenţiilor respinse) constituie o ingerință în dreptul reclamantului de a se bucura în mod pașnic de bunurile sale (a se vedea cauza Cindrić și Bešlić c. Croaţiei, cererea nr. 72152/13, hotărârea din 6 September 2016, par. 91-92), chiar și în litigiile dintre particulari (decizia din 12 aprilie 2011, Hoare c. Regatului Unit, nr. 16261/08, par. 49-51; Decizia Comisiei din 15 februarie 1990 în cauza Agis Antoniades c. Regatului Unit, nr.15434/89).

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Curtea a apreciat deja că impunerea unei sarcini financiare considerabile după încheierea procedurii poate constitui o restrângere a dreptului la o instanță garantat de articolul 6 par. 1 din Convenție (a se vedea Stankov c. Bulgariei, nr.68490/01, par. 54, 12 iulie 2007; Klauz c. Croației, nr. 28963/10, 18 iulie 2013, par. 77; Zustović c. Croației, nr.27903/15, 22 aprilie 2021, par. 98).

În cauza Klauz (citată mai sus, par. 81 şi 84), Curtea a considerat că regula „perdantul plătește” din legea de procedură civilă poate fi privită ca o restrângere a dreptului de acces la instanță, menită să descurajeze potențialii justițiabili de a introduce acțiuni nefondate sau de a formula pretenții exagerate în fața instanțelor.

Curtea a confirmat că o astfel de restrângere nu poate fi considerată ca fiind în sine incompatibilă cu articolul 6 par. 1 din Convenție (a se vedea Stankov, citată mai sus, par. 52, și Harrison McKee c. Ungariei, nr. 22840/07, 3 iunie 2014, par. 22). Cu toate acestea, cuantumul costurilor evaluate în lumina circumstanțelor particulare ale unui caz dat este un factor important pentru a determina dacă o persoană a beneficiat sau nu de dreptul de acces la instanță (a se vedea Klauz, citată mai sus, par. 82).

Astfel, în hotărârea din 18 noiembrie 2021, Čolić c. Croaţiei, nr. 49083/18, Curtea a statuat că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în situaţia în care, deşi reclamantul a câştigat procesul împotriva unei persoane care l-a agresat fizic, acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată ale pârâtului într-o sumă mai mare decât cea care i-a fost efectiv acordată cu titlu de despăgubiri pentru vătămările suferite.

În speţa menţionată, reclamantul solicitase obligarea pârâtului la aprox. 1.730 EUR (după micşorarea pretenţiei de la aprox. 4.350 EUR), iar instanţa naţională a admis cererea pentru aprox. 1.130 EUR daune morale şi aprox. 1.310 EUR cheltuieli de judecată. A respins restul pretenţiei şi al cheltuielilor suplimentare angajate de reclamant, dar l-a şi obligat pe acesta să îi plătească pârâtului suma de aprox. 2.250 EUR cheltuieli de judecată.

Trebuie precizat că, în dreptul croat, există un mercurial al onorariilor avocaţiale în cauzele civile, precum şi o îndrumare a curţii supreme prin care s-a stabilit că, în principiu, acestea sunt calculate în funcţie de valoarea obiectului judecăţii (a pretenţiilor în litigiu) pentru fiecare activitate procedurală. Potrivit acestei îndrumări, urmate în practică de instanţele inferioare, în cazul unei admiteri în parte a acţiunii civile, sintagmele „succes parţial” şi „corespunzător părţii din costuri” se interpretează nu numai calitativ, ci şi cantitativ, adică prin luarea în considerare a substanţei şi cuantumului pretenţiilor admise şi, respectiv, respinse.

Curtea Europeană a apreciat că, în mod excepțional, cheltuielile de judecată ridicate pot pune o problemă în temeiul Convenției în cazurile în care reclamantul a căzut complet în pretenții, dacă, datorită circumstanţelor specifice, era posibil să nu previzioneze care erau şansele de succes – de exemplu, rezultatul procedurii în cauză depindea de interpretarea unei probleme juridice noi (a se vedea, de exemplu, Cindrić și Bešlić, citată mai sus, par. 107).

În cauza Čolić, deşi acţiunea reclamantului a fost admisă în proporţie de 75%, el a fost obligat să îi plătească pârâtului cheltuieli de judecată în cuantum dublu, pentru partea respinsă a pretenţiilor. În plus, reclamantul a suportat propriile cheltuieli de asistenţă juridică, din care doar jumătate i-au fost rambursate de pârât. Într-un final, a câştigat jumătate din suma pe care a cheltuit-o, deşi – în esenţă – a câştigat procesul.

Curtea a concluzionat că procesul reclamantului a dus la rezultatul absurd că a fost obligat să plătească cheltuieli de judecată duble față de suma pe care a câştigat-o cu titlu de despăgubiri ca urmare a atacului fizic suferit, pe care pârâtul îl şi negase în apărările sale (chestiunea cuantumului excesiv fiind menţionată în apărare doar în subsidiar, ca precauţie în cazul admiterii acţiunii).

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că, în împrejurările cauzei, ingerinţa a afectat însăși esența dreptului de acces la instanță al reclamantului, fiind încălcat art. 6 par. 1 din Convenție.

Cu referire la hotărârea Perdigão c. Portugaliei [MC], nr. 24768/06, 16 noiembrie 2010, par. 63-79, pentru aceleaşi motive, Curtea a constatat că nu a fost respectat justul echilibru necesar între interesul general și dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, din cauza costurilor excesive ale procesului, fiind încălcat şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

5. Aspecte de drept substanţial. Analiza comparativă a dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) C.civ. şi art. 451 alin. (2) C.pr.civ.

Concluzia aparent categorică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii din Decizia nr. 3/2020 – care pare să fi exclus de plano orice analiză asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, pe motiv că nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.pr.civ. – ar trebui nuanţată în situaţia particulară în care partea se plânge de atingerea dreptului său de acces la o instanță şi/sau de o ingerință în dreptul de a se bucura în mod pașnic de bunurile sale.

Este neîndoielnic că dispoziţiile art. 453 alin. (1) C.pr.civ. transpun în domeniul procesului civil o formă particulară de răspundere civilă delictuală guvernată de o serie de dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în materie. Cu toate acestea, în lipsă de norme speciale, dreptul comun devine aplicabil.

În soluţionarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată vor avea relevanţă atât dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură civilă, cât și dispoziţiile din materia răspunderii civile delictuale cuprinse în Codul civil, inclusiv cele privind acoperirea integrală a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare.

O privire comparativă asupra dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) C.civ. şi art. 451 alin. (2) C.pr.civ. se impune însă în acest context.

Astfel, dacă art. 1385 alin. (1) C.civ. prevede, sub aspectul întinderii reparaţiei, că prejudiciul se repară integral, dacă legea nu prevede altfel, art. 451 alin. (2) C.pr.civ. dispune, în materia cheltuielilor de judecată, că onorariul avocaţilor nu poate fi „vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei”.

Altfel spus, chiar dacă este vorba despre un prejudiciu material – teoretic, uşor de cuantificat – legea permite, în această materie particulară, chiar şi un uşor dezechilibru între onorariul de avocat şi criteriile indicate de art. 451 alin. (2) C.pr.civ., sub rezerva ca disproporţia să nu fie „vădită”, adică excesivă, exagerată ori abuzivă (această marjă legală de apreciere profită atât părţii interesate, cât şi părţii adverse, după caz, în situaţia în care cuantumul a fost stabilit de instanţă cu respectarea ei, deci a criteriilor legale, iar chestiunile factuale nu pot fi repuse în discuţie pe calea recursului).

Soluţia prevăzută de art. 451 alin. (2) C.pr.civ. privind posibilitatea existenţei unui dezechilibru între pagubă şi întinderea reparaţiei este rezonabilă, deoarece niciuna dintre părţi nu poate determina anticipat și cu exactitate – la momentul angajării avocatului – costurile susținerii procesului, care sunt influențate de o serie de factori externi și/sau imprevizibili (durata procesului, schimbările legislative, poziţia procesuală a părţii adverse dincolo de primul termen de judecată etc.).

Or, în această linie de demarcaţie – a caracterului vădit disproporţionat – a intervenit instanţa europeană şi a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie – în situaţiile în care valoarea cheltuielilor de judecată acordate este excesivă ori cheltuielile de judecată în favoarea părţii care a câştigat procesul au fost reduse în mod exagerat în unele circumstanţe specifice.

De altfel, o atentă analiză a dispozitivului şi considerentelor Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii conduce la concluzia că instanţa supremă s-a limitat să statueze asupra criticilor privind modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, putându-se susţine că nu este acoperită şi situaţia particulară a caracterului vădit disproporţionat al onorariului de avocat şi a implicaţiilor pe care valoarea cheltuielilor de judecată le poate avea asupra unui drept fundamental (această ultimă ipoteză neregăsindu-se în considerentele deciziei).

În par. 29-32 din decizia arătată, instanţa supremă a găsit inutil să se pronunţe asupra calificării prevederilor art. 451 – art. 455 C.pr.civ. ca fiind norme de procedură sau norme de drept material, atâta vreme cât, într-adevăr, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată vizează un aspect de temeinicie a hotărârii recurate.

Cu toate acestea, deşi criteriile legale de stabilire sunt, în principiu, aceleaşi, caracterul vădit disproporţionat al onorariului de avocat se poate referi şi la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, de vreme ce poate aduce în discuţie atingerea dreptului de acces la o instanță şi/sau o ingerință în dreptul de a se bucura în mod pașnic de bunurile sale.

În aceste condiţii, accesul părţii la calea de atac a recursului în faţa instanţelor judecătoreşti numai pentru a fi informat că modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C.pr.civ., asupra caracterului vădit disproporţionat al cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului nu ar putea fi analizată în substanţa sa, nu poate asigura un remediu efectiv în dreptul intern.

Reiterăm că, deşi – ca regulă – partea care pierde procesul este cea care se plânge de caracterul (vădit) disproporţionat al onorariului de avocat, în realitate, şi partea care câştigă procesul poate fi în egală măsură afectată de reducerea excesivă a onorariului convenit cu propriul avocat.

Atâta vreme cât măsura luată de instanţă nu are niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său, diminuarea exagerată a onorariului – până la nivelul la care avantajul câştigării procesului este anulat sau redus în mod drastic – poate reprezenta o încălcare a dreptului său de acces la o instanță şi/sau o ingerință în dreptul de a se bucura în mod pașnic de bunurile sale, adică o chestiune de substanţă, ce implică analiza unor norme de drept material.

6. Implicaţiile pe care le pot avea asupra dreptului intern principiile expuse în jurisprudenţa CEDO

Problema (dis)proporţionalităţii cheltuielilor de judecată acordate părții care a câștigat procesul trebuie analizată din prisma căii de atac efective care trebuie asigurată în dreptul intern, atât în cazul în care instanţa procedează la reducerea motivată a onorariului avocaţial, cât şi în cazul în care nu s-a dispus în acest astfel, deşi partea interesată aprecia că este necesar.

Astfel, cheltuielile de judecată pot fi solicitate pentru prima dată printr-o cerere accesorie formulată de oricare dintre părţi înainte de începerea dezbaterilor, chiar în lipsa părţii/părţilor adverse, iar în cazul în care hotărârea ce va fi pronunţată (în primă instanţă sau în apel) este supusă numai recursului, potrivit Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.pr.civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu poate fi criticată pe calea recursului, deoarece nu s-ar încadra în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.pr.civ.

Or, inconvenientele dreptului intern, într-o astfel de situaţie, privesc situaţiile în care reclamantul care a pierdut procesul ar invoca în recurs încălcarea prin hotărârea recurată a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că valoarea cheltuielilor de judecată acordate pârâtului este excesivă, după principiul expus în cauzele Stankov c. Bulgariei, Klauz c. Croației sau Zustović c. Croației, nefiind cenzurate de instanţa de judecată în aşa fel încât să nu aducă atingere dreptului său de acces la instanță (spre exemplu, într-un proces lipsit de complexitate în care angajatul se plânge de hărţuirea sa de către angajator, acestuia din urmă îi sunt acordate cheltuieli de judecată în echivalentul a 10 salarii).

De asemenea, în cazul în care reclamantul câştigă procesul, fiind admisă în integralitate acţiunea principală, dar cheltuielile sale sunt reduse în mod excesiv de instanţă, se pune problema aplicării principiului expus în cauzele Čolić c. Croaţiei sau Cindrić și Bešlić c. Croaţiei, pe motiv că efectul constă într-o reducere substanțială, indirectă, a cuantumului creanţei principale recunoscute în proces (spre exemplu, reducerea cuantumului onorariului avocaţial în aşa măsură încât creanţa principală nu mai acoperă nici jumătate din valoarea onorariului, la care partea rămâne obligată către propriul avocat, susţinând, totodată, că onorariul se încadra în cuantumul minimal/rezonabil al onorariilor avocaţiale).

Cu atât mai mult, în cazul în care acţiunea este admisă în parte, chestiunea compensării cheltuielilor de judecată conform art. 453 alin. (2) C.pr.civ. sau a reducerii onorariului avocaţial în comparaţie cu cel al părţii adverse, se poate dovedi relevantă din perspectiva protejării unui drept fundamental.

În măsura în care aceste critici nu pot fi analizate pe calea recursului, iar pe cale separată este exclusă o astfel de ipoteză, deoarece obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată va intra sub efectul autorităţii de lucru judecat, se pune problema dacă dreptul intern asigură o cale de atac efectivă cu privire la o astfel de pretinsă încălcare a drepturilor fundamentale.

Or, dispozițiile art. 13 din Convenție instituie obligația statelor contractante de a reglementa căi de recurs efective, în vederea reparării la nivel național a eventualelor încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului. Aceste dispoziţii trebuie citite în lumina prevederilor art. 1 din Convenție, care statuează obligația de a asigura persoanelor aflate sub jurisdicția statelor membre respectarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție. Astfel, dreptul prevăzut de art. 13 are un dublu rol: sprijinirea respectării celorlalte drepturi convenționale și stimularea caracterului efectiv al protejării drepturilor omului la nivel intern.

Conform principiilor expuse în hotărârea Marii Camere din cauza Kudla c. Poloniei (nr. 30210/96, 26 octombrie 2000), scopul art. 13 este de a oferi persoanelor interesate mijloace prin care să poată obține, la nivel național, recunoașterea și protecția adecvată a încălcărilor serioase și legitime, pretinse, ale drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, înainte ca un întreg mecanism internațional de protecție să fie pus în mișcare.[8]

7. Scurtă analogie cu situaţia reducerii onorariului avocaţilor din oficiu în procesul penal, pentru care s-a constatat deja o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în cauza Dănoiu şi alţii c. României (25 ianuarie 2022)

În speța Dănoiu şi alţii, Curtea a observat că misiunea de reprezentare juridică îndeplinită de reclamanți în calitate de avocaţi din oficiu, urmare a desemnării de către instanța de fond, s-a întemeiat pe dispozițiile legale în materie, respectiv art. 82 din Legea nr. 51/1995 și art. 5 și art. 9 din Protocolul din 1 decembrie 2008 încheiat între Uniunea Naţională a Barourilor din România (UNBR) și Ministerul Justiției (MJ), considerând că legislația menționată a creat reclamanților o „speranță legitimă”, încadrată în noțiunea de „proprietate” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de a fi plătită suma calculată conform Protocolului, sub condiția ca mandatul lor de a reprezenta părțile civile să nu se încheie în cursul procedurii (a se vedea, mutatis mutandis, Anželika Šimaitienė c. Lituaniei, nr. 36093/13, 21 aprilie 2020, par 96).

Curtea a făcut trimitere la principiile referitoare la noțiunea de „bunuri” care figurează în art. 1 primul paragraf din Protocolul nr. 1 la Convenție, așa cum reiese din jurisprudența acesteia, rezumată în cauza Béláné Nagy c. Ungariei ([MC], nr. 53080/13, 13 decembrie 2016, par. 72-79).

Constatând că reducerea onorariilor avocaţilor din oficiu a avut loc în apel, printr-o hotărâre definitivă, după ce instanța de fond a confirmat onorariile calculate în temeiul Protocolului între UNBR și Ministerul Justiției, Curtea Europeană a observat că reducerea nu s-a raportat în mod direct la conţinutul referatelor întocmite de avocaţi (care nu au fost în concret contestate sau anulate), astfel că motivele deciziei de apel nu erau conforme cu dispozițiile legale interne și hotărârea în cauză era arbitrară (a se vedea, mutatis mutandis, Anželika Šimaitienė, citată anterior, par. 113).

Curtea a statuat că o normă este „previzibilă” atunci când oferă o anumită garanție împotriva ingerinței arbitrare a puterii publice (a se vedea pct. 69 al hotărârii Dănoiu şi alţii şi jurisprudența consistentă citată la punctul 59). Aceasta presupune că orice ingerință în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie, așadar, să fie însoțită de garanții procedurale care să ofere persoanei în cauză o oportunitate rezonabilă de a-și prezenta cazul autorităților competente, astfel încât să permită o contestare efectivă a măsurilor atacate (a se vedea și Stolyarova c. Rusiei, nr. 15711/13, 29 ianuarie 2015, par. 43).

Un aspect important din această hotărâre pronunţată împotriva României este că ingerinţa în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la respectarea bunurilor lor s-a produs în apel, prin hotărâre definitivă, după ce prima instanţă validase mandatele avocaţilor din oficiu și confirmase referatele privind onorariile calculate în conformitate cu Protocolul UNBR-MJ, iar legislația națională nu oferea nicio posibilitate reclamanților să conteste ingerința reclamată.

În acest sens, Curtea a luat act de demersurile întreprinse de reclamanți în fața Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie pentru a contesta reducerea onorariilor acestora decisă de Curtea de Apel București, care a avut ca rezultat respingerea recursului lor ca inadmisibil, pentru că nu aveau calitatea de părţi în procesul penal, ci de simpli participanţi. Ineficacitatea acestui remediu extraordinar a fost, de altfel, confirmată de Curtea Constituțională[9], care a decis că reclamanții, în calitate de avocați ai părților civile, nu puteau introduce un astfel de recurs.

Având în vedere aceste constatări, Curtea Europeană a considerat că reclamanții nu au beneficiat de garanții procedurale suficiente pentru a-și apăra interesele patrimoniale (a se vedea, mutatis mutandis, Capital Bank AD c. Bulgariei, nr. 49429/99, par. 135-140). Drept urmare, s-a constatat că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea a considerat că Protocolul UNBR-MJ era relevant în cauză, chiar dacă a intrat în vigoare după ce reclamanţii au fost desemnați de instanță ca avocaţi din oficiu, cât timp acest lucru s-a întâmplat la scurt timp după acest moment procesual şi a continuat pe tot parcursul procesului. De asemenea, pe baza probelor administrate, s-a reţinut că instanțele naționale au admis că protocolul în cauză se aplică reclamanților (Dănoiu şi alţii, par. 53).

În acest context, trebuie menţionat că, în prezent, este în vigoare Protocolul tripartit încheiat intre UNBR, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 14.02.2019[10] privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenta judiciara în materie penală,  pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenta judiciară şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă judiciară privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală sub aspectul  eficientizării şi optimizării rolului avocatului din oficiu în societatea românească.

De asemenea, Uniunea Naţională a Barourilor din România a adoptat „Ghidul orientativ al onorariilor minimale”[11], prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 174 din 24 iunie 2021, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 82 din 17-18 iulie 2020, prin care s-a dispus şi republicarea Anexei, care ar trebui să constituie un reper în analiza caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată ale părţilor constând în onorarii avocaţiale.

8. Concluzii

Deși reglementarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată se regăsește în Codul de procedură civilă, se constată că ea nu cuprinde exclusiv dispoziţii de procedură, ci și prevederi de drept substanţial, cum este cazul celei cuprinse în art. 453 alin. (1) C.pr.civ.

În soluţionarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată vor avea relevanţă atât dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură civilă, cât și dispoziţiile din materia răspunderii civile delictuale cuprinse în Codul civil, inclusiv cele din materia acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare prevăzute de art. 1385 alin. (1) C.civ., în condiţiile particulare reglementate de art. 451 alin. (2) C.pr.civ.

Chiar dacă legea prevede, în această materie specifică, un echilibru rezonabil, just, între onorariul avocatului şi criteriile indicate de art. 451 alin. (2) C.pr.civ., depăşirea acestei limite trebuie să fie disproporţionată, „vădită”, adică excesivă, exagerată sau abuzivă, iar reducerea onorariului, deci restabilirea echilibrului, nu poate lua forma ingerinţei arbitrare.

Recursul reprezintă o cale de atac nedevolutivă, controlul exercitat fiind doar unul de legalitate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) din Cod, raportat la situația de fapt stabilită de prima instanță, fără a se realiza o nouă judecată în fond. Numai în cazul casării pentru unul din motivele limitativ prevăzute de lege, în cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege, conform art. 501 alin. 4 C.pr.civ., caz în care poate fi reapreciată starea de fapt.

Pentru respectarea dispozițiilor art. 13 din Convenție, considerăm însă că, în cazul în care nu se pun doar probleme legate de chestiuni factuale privitoare la modalitatea de exercitare de instanţa inferioară a atribuţiei de apreciere a probelor care determină complexitatea cauzei sau activitatea desfăşurată de avocat, raportat la circumstanţele cauzei, recursul ar trebui să fie o cale de atac efectivă, strict din perspectiva legalităţii hotărârii instanţei de fond în cazul în care se invocă un exces de putere – o reducere excesivă a onorariului de avocat solicitat de partea care a câştigat procesul ori o împovărare exagerată a părţii care a pierdut litigiul – de natură a conduce la încălcarea unui drept fundamental.

Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 10 C.pr.civ.: „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) 10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă.”[12]

Prin urmare, dacă recursul poate reprezenta o cale de atac efectivă în dreptul intern în cazul în care prin hotărârea recurată se aduce atingere dreptului părţii de acces la o instanță sau dreptului de a se bucura în mod pașnic de bunurile sale, considerăm că nu trebuie să se aştepte pronunţarea unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului într-o altă cauză împotriva României (la plângerea părţii interesate), ci trebuie interpretat dreptul naţional în lumina dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prin încadrarea criticilor asupra caracterului vădit disproporţional al onorariului de avocat la care este îndreptăţită partea care a câştigat procesul sau la care a fost obligată partea care a pierdut procesul, în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., pentru a analiza dacă a fost sau nu încălcat un drept fundamental, după principiile extrase din jurisprudenţa instanţei europene.

În măsura în care se critică strict chestiuni factuale ce ţin de exercitarea dreptului de apreciere a probelor de către judecătorul cauzei, care se încadrează în marja prevăzută de art. 264 C.pr.civ., se poate aplica în continuare interpretarea din Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Statele membre dispun, în această materie, de o anumită marjă de apreciere, însă Curtea Europeană are prerogativa de a statua dacă au fost respectate exigențele Convenției, respectiv să se analizeze dacă restrângerile în discuție afectează un drept fundamental în însăși substanța sa (Bellet c. Franței, 4 decembrie 1995, par. 31; Philis c. Greciei, 27 august 1991; Prinţul Hans Adam II al Liechtensteinului c. Germaniei [MC], par. 44, Osman c. Regatului Unit, 15 februarie 2000, par. 147).

Considerăm că astfel de critici nu pot fi subsumate strict unei chestiuni de netemeinicie, de apreciere a probelor sau a relevanţei unor circumstanţe factuale în determinarea cuantumului cheltuielilor de judecată, ci ar trebui să poată fi suspuse analizei instanţei de recurs, după acelaşi raţionament urmat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca aplicaţie a principiului subsidiarităţii.

Astfel cum s-a reţinut în cauza Dănoiu şi alţii c. României, orice ingerință în această materie trebuie să fie însoțită de garanții procedurale care să ofere persoanei în cauză o oportunitate rezonabilă de a își prezenta cazul autorităților competente, astfel încât să permită o contestare efectivă a măsurilor criticate. Or, această garanţie ar putea fi reprezentată de recursul formulat de partea interesată împotriva hotărârii prin care consideră că a suferit o ingerință arbitrară a puterii publice asupra unui element patrimonial constând în creanţa rezultată din angajarea cheltuielilor de judecată.

În mod evident, aceasta nu înseamnă a reevalua de plano modalitatea detaliată de stabilire a cuantumului cheltuielilor de judecată, ci a analiza modul general în care instanţa a interpretat şi aplicat dispoziţiile de drept material care determină întinderea acestui tip de prejudiciu. Cât timp această marjă de apreciere este respectată şi nu există abateri de legalitate de natură a afecta un drept fundamental, instanţa de recurs nu poate proceda la stabilirea unei alte situaţii de fapt, ci se limitează la a constata că nu a existat un exces de putere (o ingerinţă arbitrară), deci că a fost respectat justul echilibru ce trebuia păstrat între interesele în joc.


[1] A se vedea I. Militaru, S. Militaru, Corelaţie între obligaţia clientului de a plăti onorariul de succes al avocatului şi a părţii căzute în pretenţii de a suporta cheltuielile de judecată, în Revista Forumul Judecătorilor nr. 2/2011, p. 187-199; A-M. Puiu, A. Nicolae, Cheltuielile de judecată, Ed. Hamangiu, 2009.
[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 mai 2018.
[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 945 din 21 decembrie 2015, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în legătură cu actualizarea în procedura de executare silită a obligației de plată a cheltuielilor de judecată înscrise în titlul executoriu.
[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 4 martie 2020.
[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014.
[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 181 din 5 martie 2020.
[7] A se vedea Decizia nr. 36 din 11 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă şi Decizia nr. 2.343 din 25 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la care se face referire în Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, anterior citată.
[8] A se vedea o analiză complexă a dreptului la un recurs efectiv în D.C. Bunea, C.G. Caian, I. Cambrea, D.-A. Călin, R.M. Călin, V.H.D. Constantinescu, I. Militaru, M.I. Morariu, G. Munteanu, I.A. Neagu, I.-G. Popa, R.H. Radu, M. Vasiescu, Dicţionar de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck, 2013, p. 273-288, din care rezultă că: „Mecanismul instituit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului se bazează pe principiul subsidiarității care, în contextul prezentei analize, semnifică faptul că primele chemate să asigure garantarea efectivă a drepturilor și libertăților persoanelor sunt autoritățile naționale. Numai în măsura în care persoana interesată nu a găsit un remediu național adecvat alegațiilor sale referitoare la încălcări ale drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, mecanismul internațional de protecție al acestora, urmează a fi pus în mișcare”.
[9] Prin Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1), art. 438 şi art. 440 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 832 din 20 octombrie 2016.
[10] A se vedea forma disponibilă aici.
[11] Hotărâri nepublicate în Monitorul Oficial al României, a se vedea forma disponibilă aici.
[12]  Potrivit alin. (2) al art. 509 C.pr.civ., pentru acest motiv de revizuire sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.


Judecător Ionuţ Militaru, Curtea de Apel Bucureşti
Judecător Evda-Serena Militaru, Curtea de Apel Bucureşti

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.