« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii
 1 comentariu

Restrângerea libertăților individuale în context pandemic
28.01.2022 | Radu TOGAN

Drept Timisoara
Secţiuni: Covid 19 Legal React, Dreptul sanatatii, Drepturile omului, Opinii, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , ,
JURIDICE - In Law We Trust

Premiul special al juriului la concursul ”Restrângerea libertăților individuale în context pandemic”, organizat de societatea de avocați Zamfirescu Racoți Vasile & Partners (ZRVP) în parteneriat cu DILEMA VECHE și JURIDICE.ro

Radu Togan

Radu Togan

Responsability is the price of freedom[1]

Exercițiul drepturilor fundamentale este un element definitoriu al statului de cetățean într-o societate democratică. Protecția libertăților fundamentale împotriva ingerințelor excesive, arbitrare reprezintă un element puternic dezbătut în reglementările internaționale privind drepturile omului, cât și în covârșitoarea majoritate a legilor constituționale ale statelor. Totuși, puține sunt drepturile ce pot fi exercitate în mod absolut. Majoritatea drepturilor pot face obiectul limitărilor, în condițiile în care respectivele ingerințe sunt necesare, proporționale și urmăresc un scop social care surclasează posibilitatea exercitării nelimitate a respectivelor drepturi.

Ideile ce urmează a fi creionate nu sunt noi, dimpotrivă, ele stau la baza arhitecturii oricărei societăți democratice, din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea, societatea actuală este puternic afectată în ultima perioadă de modul în care anumite limitări sunt pe de-o parte, impuse, iar pe de altă parte, receptate și înțelese.

O problemă importantă, care denaturează modul în care drepturile individuale sunt înțelese este aceea că noțiunea de libertate poate fi și chiar este, nu în puține cazuri, interpretată într-un sens extrem de restrictiv, văzută ca libertate impulsivă, drept un element ce ar justifica individului posibilitatea decizională de a-și asuma singur, în mod individual, un anume comportament, interpretat și aplicat în lumina conceptului de aici și acum. Lipsa unei conștientizări mai profunde, aceea de libertate individuală văzută și înțeleasă ca o parte componentă (și, în mod necesar, funcțională) a unui ansamblu social mult mai vast, poate crea dispute extrem de problematice, în care interesul individual și cel colectiv sunt într-o continuă dispută din care, obiectiv, niciunul nu iese biruitor.

Libertatea impulsivă păcătuiește la nivel moral prin aceea că se bazează pe o interpretare a drepturilor individului în mod necontextualizat, fără a aduce în discuție responsabilitățile. Dacă din perspectivă juridică un drept nu poate fi analizat în mod abstract, fără a implica obligațiile corelative, în mod similar, o libertate, înțeleasă în sens etic, social și chiar filosofic, nu poate fi analizată în detaliu și asumată fără a discuta și despre responsabilități. Arhitectura etico-socială a exercițiului libertăților se bazează pe o solidă fundație de responsabilități colective ce trebuie înțelese și aplicate în mod concertat, atât de societate, cât și de individ. Fără această  bază de susținere, exercițiul impulsiv al drepturilor va influența, invariabil, în mod negativ, ordinea socială.

Conform teoriei contractului social, la origine, indivizii se aflau într-un context anarhic prin natura sa, în care erau coordonați de propriile interese imediate, fără a conta, din perspectivă individuală, nici bunăstarea colectivă imediată și nici efectele nefaste ce pot apărea în timp, atât pentru individ, cât și pentru societate. Conștientizând caracterul nesustenabil al unui astfel de sistem, haosul generat de lipsa unei arhitecturi organizaționale în care individul să își asume rolul de parte dintr-un întreg, oamenii au format structuri sociale în care ideea primordială era aceea de cedare parțială a libertăților individuale imediate, pentru conturarea unui cadru social care să permită dezvoltarea durabilă. Contractul social impunea, în esență, o serie de limitări a drepturilor individuale, care își găseau justificarea în protejarea drepturilor sociale, precursor al binelui comun.

În anul 1762, în lucrarea sa emblematică, Du contract social, Jean Jaques Rousseau sublinia ideea că individul, prin natura sa, nu va urmări moralitatea și responsabilitatea, întrucât aceste aspecte reprezintă limitări ale libertății individuale, iar, în mod pragmatic, dacă individul va urmări doar exercițiul imediat al propriilor drepturi, va fi refractar la orice limitări, întrucât acestea nu ar avea, din perspectiva propriei rațiuni, justificare. Asumarea necesității unei protecții sociale concrete nu se putea realiza fără a limita dreptul fiecărui individ de a decide în mod liber cu privire la activitățile pe care dorește să le întreprindă, întrucât sensul larg al noțiunii de liberate implică responsabilități, traduse în obligații morale, civice și, în definitiv, legale. Desigur, acest sistem nu trebuie interpretat ca o justificare pentru factorii decidenți – politici și nonpolitici – de a susține și de a impune orice limitări ale drepturilor individuale, întrucât deciziile de guvernare trebuie să urmărească voința generală și bunăstarea colectivă[2]. Astfel, orice limitare a drepturilor individuale implică o motivare temeinic fundamentată pe necesitatea realizării justiției sociale, întrucât limitările arbitrare ale drepturilor individuale, nejustificate de un scop social, nu pot fi acceptate.

Contextul pandemic actual se dovedește extrem de problematic din perspectiva unei juste balansări a libertăților în discuție. Lipsa unei viziuni de ansamblu din perspectiva decidenților, deși poate fi blamată la o primă vedere, trebuie pusă în contextul unei evoluții imprevizibile a pandemiei. Individul se poate arăta nemulțumit de limitarea propriilor libertăți, dacă mecanismul de implementare a acestor restrângeri nu are o modalitate articulată de justificare și funcționare. Desigur, măsurile impuse de autorități, uneori nearticulate, sunt în directă corelație cu evoluția situației epidemiologice, care, prin ipoteză, are un înalt grad de impredictibilitate, iar, în plus, evoluția aceasta browniană, este, măcar parțial, influențată și de comportamentul și acțiunile individuale, nu rareori haotice și nechibzuite, context în care observăm intrarea într-un cerc vicios. Individul se arată nemulțumit de limitările în drepturi impuse la un moment dat, considerându-le excesive, fără a conștientiza că lipsa măsurilor la acel moment poate genera necesitatea unor măsuri restrictive și mai accentuate în viitor. Ar fi un paradox să existe drepturi fără responsabilități.

I. Perspectiva juridică – existența unor limitări necesare și proporționale ale drepturilor individuale

În ce mod justific limitarea?

În România sunt statuate o serie de drepturi fundamentale pentru care orice restrângere poate să opereze exclusiv în condițiile enunțate de art. 53 din Constituție. Restrângerea drepturilor fundamentare poate să opereze doar prin lege (element ce necesită nuanțări), în cazuri bine fundamentate, determinate de un interes public.

Ca o primă garanție împotriva restrângerilor arbitrare, excesive, orice limitare trebuie să fie proporțională cu ingerința adusă drepturilor individuale, iar modul în care aceste limitări operează să fie nediscriminatoriu. În al doilea rând, dar în realizarea aceluiași deziderat, se menționează că orice limitări privitoare la aceste drepturi trebuie să fie instituite prin lege. Fără a ne propune o incursiune juridică exhaustivă și excesiv de tehnică, menționăm că prin noțiunea de lege în acest context, nu înțelegem doar sensul de act primar de reglementare al Parlamentului, legi stricto sensu, ci și acte emise în temeiul delegării legislative, printr-o lege de abilitare, respectiv ordonanțe ale Guvernului.

Pentru acuratețe juridică, este necesar a fi făcute două nuanțări.

În primul rând, includerea ordonanțelor de Guvern în categoria actelor care ar putea impune limitări ale drepturilor fundamentale nu implică și extinderea raționamentului la ordonanțele de urgență, concluzie ce apare cu puterea evidenței din coroborarea articolelor 53 alin. (1) și 115 alin. (4) din Constituție[3].

În al doilea rând, intervenția ordonanțelor de urgență pentru limitarea drepturilor fundamentale poate să intervină cu privire la drepturile reglementate printr-o lege ordinară, iar nu printr-o lege organică întrucât, cu privire la domeniul de incidență al acestei din urmă categorii de legi, se menționează expres, prin art. 115 alin. (1) din Constituție, că este exclusă posibilitatea delegării legislative.

Astfel, fie prin lege, fie prin ordonanță, emisă în temeiul principiului delegării legislative, se stabilește cadrul general cu privire la restrângerea drepturilor fundamentale. Fără a neglija posibilitatea instituirii unor limitări sau interdicții direct aplicabile chiar prin acte de reglementare primară, menționăm că, având în vedere caracterul de generalitate al acestor acte normative, în marea parte a cazurilor, prin lege sau ordonanță nu se va reglementa în concret orice restrângere, fiind necesare acte administrative sau ale puterii judecătorești pentru aplicarea acestor restricții[4].

Legea organică privind regimul stării de urgență și al stării de asediu prevede, cu titlu general, drepturile ce pot face obiectul unor restrângeri în ipoteza apariției unor situații ce intră sub incidența acestei legi. Cu toate acestea, având în vedere, pe de-o parte, necesitatea păstrării caracterului de generalitate al legii, iar, pe de altă parte, particularitățile existente în cazul fiecărei situații de criză, sunt necesare detalieri cu privire la drepturile ce urmează a fi în concret limitate, precum și cu privire la modalitatea în care orice astfel de restrângere va fi efectiv implementată. Nu este necesar ca respectivele aspecte să fie reglementate exhaustiv prin lege sau prin ordonanță, o astfel de soluție putând ridica inclusiv probleme de ordin constituțional. În plus, s-ar ajunge la o reglementare prea încărcată și totuși insuficientă a actului normativ, având în vedere dificultatea prefigurării tuturor situațiilor care ar putea, ipotetic, să apară, raportat la o eventuală situație de criză. În acest context, revine actelor juridice cu o forță infra-legislativă, emise în cunoștință de cauză raportat la datele concrete ale situației premise, să reglementeze în detaliu obiectul și limitele restrângerii, cu respectarea limitelor legii organice.

Pandemia actuală a conturat cadrul pentru aplicabilitatea mecanismului juridic anterior menționat, prin aceea că au fost implementate măsuri specifice, made to measure[5], prin decrete ale Președintelui României și, subsecvent, prin ordonanțe militare, aceste acte reglementând drepturile ce urmau a fi afectate, în ce condiții și în ce limite. Fiecare situație de criză va avea specificitatea sa, iar încercarea de a reglementa toate situațiile posibile prin chiar legea organică ar invalida caracterul de generalitate ce trebuie întrunit de respectivul act normativ. O limitare ce ar putea fi considerată proporțională, sau chiar insuficientă, într-o anume situație de urgență, ar putea să apară ca fiind excesivă sau chiar total nejustificată în ipoteza unei alte situații de urgență. În acest context, la momentul instituirii stării de urgență, Președintele României va putea să ia măsuri specifice, proporționale cu situația ce a generat adoptarea decretului, în limitele și în condițiile prevăzute de legea organică.

Întorcându-ne la ideea incipientă cu privire la posibilitatea restrângerii drepturilor fundamentale exclusiv prin lege, constatăm că această afirmație, pentru a fi cu adevărat riguroasă, comportă multe nuanțări. Prin lege, doar se va stabili un contur bine definit legat de drepturile ce pot face obiectul unor limitări, însă nuanțele interne ale acestui tablou vor fi creionate prin acte cu o forță infra-legislativă, ce vor stabili modalitatea în care restrângerea sau suprimarea drepturilor să opereze, astfel încât dezideratul proporționalității, care nu se analizează ipotetic, general, ci de la caz la caz, să fie respectat.

Nu putem neglija aspectul că o deplină înțelegere și analizare a proporționalității nu se poate face fără a aduce în discuție și date medicale, statistice, iar orice vaccin sau orice tratament propus, atât timp cât nu este fundamentat de date statistice solide, analizate pe parcursul unei perioade semnificative, va fi receptat cu multă reticență. În acest context, subliniem că analizarea proporționalității nu se poate face doar raportând interesul individual și cel colectiv, ci trebuie analizată, în plan corelat, inclusiv eficiența restrângerilor propuse, aspect ce poate face obiectul unor ample analize.

II. Perspectiva sociologică – existența unor limitări ale drepturilor individuale pentru binele comun

 Pentru ce justific limitarea?

Responsabilitatea de a fi cetățean este un element primordial pentru asigurarea ordinii de drept într-o societate. Fără responsabilitate individuală, nu doar față de propria persoană, ci față de tot contextul social zilnic și de perspectivă[6], orice ordine socială va tranzita, încet, dar sigur, spre anarhie. Înțelegerea libertății individuale sub toate valențele sale nu este un demers ușor de realizat, într-o societate în care diferențele de opinie sunt văzute ca un veritabil precursor pentru conflict. Este problematică ralierea conceptuală la una din cele două tabere, întrucât se diluează orice șansă de a se ajunge la o dezbatere reală, în care diferitele argumente, exprimate fundamentat, fie în pledoaria pentru liberarea individuală, fie pentru responsabilitate socială[7], să fie interpretate obiectiv, fără a prezenta relevanță, pentru valoarea argumentului, tabăra din care sunt enunțate.

Nu putem avea o viziune de ansamblu dacă privim problema doar din perspectiva individului. Deciziile politice într-un context pandemic imprevizibil sunt dificil de luat și de implementat, atrăgând în mod invariabil, nemulțumire. A fi relaxat sau riguros, cu privire la măsurile impuse, e un demers ce presupune nu doar mult tact, dar și multă asumare. Lipsa unei viziuni de ansamblu este justificată, măcar într-o mică măsură, de evoluția fluctuantă a pandemiei, însă acest aspect nu justifică un dans continuu în care măsurile sunt relaxate sau înăsprite la intervale scurte de timp, întrucât, la nivelul concepției publice, o atare abordare creează impresia de improvizație și consolidează un sentiment de neîncredere. Nu putem nega meteahna colectivă a verbalizării unui răspuns doar atunci când deja a ajuns cuțitul la os. Profilaxia, oricât de necesară ar fi, este considerată, în multe cazuri, inutilă, fapt ce influențează în mod nefast evoluția oricărei pandemii și pune o presiune mare pe demersul terapeutic.

A invalida necesitatea socială de a asigura un mediu în care propagarea numărului de cazuri noi ale unei boli contagioase să fie limitată, motivat de argumente de ordin individual, oricare ar fi acelea, este o formă de ignoranță ce greu poate fi justificată obiectiv.

Departe de noi gândul de a susține restricții excesive, impuse haotic, potențate sau relaxate în mod arbitrar, dar considerăm pe deplin oportună implementarea unor norme clare, menținute pe o durată suficientă astfel încât să reducă în mod palpabil riscurile inerente situației pandemice. Am adus în discuție conceptul de libertate impulsivă. Corelativ, putem vorbi despre măsuri restrictive impulsive. Lipsa unei asumări reale în ce privește măsurile implementate și reorientarea decizională dezordonată conturează un sentiment de răzvrătire la nivel social, întrucât, din perspectiva individului, această oscilație aparent haotică este interpretată ca o formă de neprofesionalism și de lipsă a unei strategii. În acest sens, menționăm, en passant, impresia creată la nivelul cetățeanului de situația anulării amenzilor aplicate pe durata stării de urgență, care au fost apoi invalidate.

În raportul individ – societate, este greu să identificăm inculpatul în ce privește conturarea acestei neîncrederi. Cel puțin la nivel ipotetic, individul va fi impulsionat să își urmărească propriul interes, iar societatea trebuie să urmărească binele comun. Acțiunile individului fac mai dificil demersul statal de a asigura cele mai bune măsuri. Lipsa de viziune a statului determină, în mod corelativ, neîncredere. Cât timp interpretarea acestor divergențe este văzută ca o sursă de conflict, nu drept un precursor al unor discuții raționale, denaturate de culoare politică sau alta, de speculații sau conspirații, influența decizională asupra evoluției bolii nu va fi eficientă, cursul fiind dictat în principal de factorii biologici, imunizarea în masă and the survival of the fittest[8]. Din păcate, această rută este pavată cu efecte sociale semnificative, atât din perspectiva numărului de decese și cazuri grave, cât și din perspectivă economică și socială.

III. Perspectiva etică – existența unor limitări ale drepturilor individuale ca formă de exprimare a asumării morale a responsabilității

Este corect să justific limitarea?

Atât timp cât nu se reușește o schimbare de paradigmă din perspectiva mentalului colectiv, orice decizie individuală va fi dictată de interesul propriu și de hazard. Cât timp o mare parte din societate se vaccinează sau începe să dea o mai mare atenție normelor de igienă și distanțare doar în momentul când spitalele au ajuns la limita maximă a numărului de pacienți internați, putem afirma că această decizie nu este dictată de interesul social. Individul își urmărește tot libertatea impulsivă. Ajunge să facă aceste schimbări nu pentru că ar fi bine pentru societate, ci este ghidat tot de propriul interes, fiind impulsionat, în acest demers, de frică. Perspectiva etică nu poate fi separată decât în mod artificial de perspectiva socială, întrucât nobilitatea în a decide, poate, în detrimentul propriilor convingeri, pentru a urma un interes social, este o manifestare a elementului etic.

În acest punct, întrebarea ce este bine pentru mine? ajunge să fie văzută în contextul mai larg al întrebării ce este bine pentru societate?

Fără a neglija libertatea individuală, nu putem să nu constatăm că a acționa în mod corect, uneori, nu e sinonim cu a acționa așa cum și-ar dori individul, în forul său interior, dacă decizia sa nu ar influența, în niciun fel, societatea. Astfel apar în discuție conceptele de decizie individuală intrinsecă și decizie individuală socială. Cât timp individul decide să implementeze anumite măsuri de protecție epidemiologică doar în baza deciziei individuale intrinseci, acțiunile sale vor fi dictate de hazard, fiind interesat doar de efectele care îl pot afecta direct. Până când cetățeanul nu-și va asuma decizia individuală socială, astfel încât să fie interpretată ca fiind nu doar acceptabilă, ci chiar necesară respectarea limitărilor inerente a drepturilor subiective, dictate de responsabilitatea socială, mentalitatea colectivă nu s-a coagulat suficient cât să contureze cadrul propice pentru limitarea efectelor pandemiei în mod optim.

Raportat și la considerentele enunțate din perspectiva juridică, în acel punct în care restricțiile impuse sunt excesive, influențând în mod disproporționat drepturile și libertățile individuale, decizia individuală socială trebuie să facă individul să își verbalizeze nemulțumirile[9]. Inclusiv în acest context, pentru a fi o abordare etică onestă, ne raportăm la decizia individuală socială, iar nu la cea intrinsecă, întrucât în raporturile cu entitățile statale, individul trebuie să își asume, în principal, rolul de parte din întreg și să acționeze pentru protejarea interesului comun, chiar dacă acest interes nu ar fi în deplină concordanță cu propria sa optică.

IV. Perspectiva filosofică – existența unor limitări ale drepturilor individuale văzută ca cea mai pură formă de înțelepciune

De ce justific limitarea?

Liberul arbitru presupune aptitudinea individului de a alege între diferite căi de urmat. Din această perspectivă, fiecare individ este liber să gândească, să se exprime și să acționeze conform propriilor convingeri și dorințe. Desigur, o astfel de libertate, într-o societate, nu poate să fie separată de repercusiuni, întrucât individul, ca parte componentă a unei structuri sociale, trebuie să își asume rolul pe care îl deține, conștient de propriile limitări și de impactul acțiunilor sale.

Ne punem întrebarea dacă individul, prin libertatea decizională de care dispune, ar putea să acționeze în așa fel încât să limiteze sau chiar să suprime libertatea altor persoane. Spre exemplu, într-un context pandemic nefast, exercitarea nelimitată a dreptului la libertate de circulație și a dreptului de a nu se vaccina poate genera un lanț cauzal nefast care să afecteze în mod direct sau indirect, dreptul la sănătate sau chiar dreptul la viață al altei persoane. Și nu ne referim aici la probarea legăturii de cauzalitate dincolo de orice dubiu rezonabil. Doar posibilitatea ipotetică de a genera un astfel de efect ar trebui să determine conștientizarea responsabilităților inerente condiției de cetățean. Din această perspectivă, observăm că libertatea individuală, oricât de sacră și inviolabilă la nivel ideatic, nu poate fi absolută în context social, aspect ce justifică anumite limitări la nivel practic.

A nega existența corelației între drepturile mele și drepturile tale, în contextul unei boli contagioase, reprezintă o gravă eroare morală. Orice depășire a exercițiului responsabil al drepturilor individuale poate să conducă la grave ingerințe în drepturile celuilalt, cu efecte greu de combătut, sau chiar iremediabile. Totuși, nu putem nega faptul că responsabilitatea este un concept foarte greu de trasat. În contextul în care vorbim de drepturi ce pot fi limitate doar cu titlu excepțional și oscilăm linia de hotar a acestor limitări, este imposibil să se găsească un răspuns unic, elocvent pentru definirea unui comportament responsabil față de alți actori ai societății, dar care, în același timp, să nu erodeze excesiv din dreptul de decizie al individului.

Cine sunt eu? Ce drepturi am? Aceste întrebări pot să primească răspunsuri diferite, în funcție de focalizare – ne putem referi la individ, privit în individualitatea sa, pe de-o parte, dar și ca parte a unui întreg aparat social în care, în mod natural, este inclus, pe de altă parte.

Revenim la ideea că orice discuție despre drepturi este incompletă, dacă nu este corelată unor responsabilități. Condiția umană, din păcate, este cu mult mai firavă decât ar putea crede o persoană care nu se confruntă cu fațetele urâte ale existenței, ce se manifestă prin boli[10]. Responsabilitatea față de propria persoană, în cazul unei stări de sănătate firave, capătă în majoritatea cazurilor valențe potente, individul devenind mult mai atent la acțiunile de urmat și, în același timp, mult mai critic la adresa semenilor săi al căror comportament îi poate pune în primejdie viața, comportament pe care, dacă sănătatea ar fi fost de partea sa, nu doar că nu l-ar fi blamat, ci chiar, probabil, l-ar fi urmat. Din păcate, acest comportament este o manifestare a deciziei individuale intrinseci. Problema este că oricare individ ar trebui să adopte aceeași responsabilitate și în cazul în care această fragilitate nu se manifestă la propria persoană, ci la alții, ca o formă de manifestare a deciziei individuale sociale.

A înțelege că suntem fragili reprezintă, în definitiv, o cerință necesară pentru a fundamenta responsabilitatea socială care ne apasă. Doar înțelegând această presiune inerentă condiției umane, putem acționa concertat, în realizarea interesului comun.

Dacă din perspectivă psihologică, omul se confruntă constant cu alegerea acțiunilor emoționale și raționale, iar în multe situații, este greu de identificat cea mai bună variantă de urmat, în mod similar, în actualul context pandemic, individul se confruntă cu dificila alegere între a acționa conform propriilor dorințe și a acționa pentru binele social. Indiferent de alegere, excesele sunt nefaste. O limitare ce ar putea fi considerată proporțională sau, dimpotrivă, insuficientă, într-o anume situație de urgență, ar putea fi excesivă sau chiar total nejustificată într-o altă situație de urgență.

Absolutizarea drepturilor individuale nu ar duce decât la o decimare a celor mai puțini puternici, ajungând să dicteze legea forței, pe când o absolutizare a drepturilor sociale, implicând limitări excesive în drepturile individuale, ar determina o forță nejustificată a legii. Dificila sarcină pentru o societate este aceea de a găsi punctul de rezonanță între interesele și libertățile aflate în aparentă dispută, astfel încât să asigure bunăstarea socială, fără a dilua excesiv drepturile și libertățile individuale.

În loc de concluzii…

Nu există muzică fără tăcere. Există doar zgomot. Dacă fiecare membru al unei orchestre își va exprima libertatea muzicală în mod absolut, va domni haosul. Fiecare instrumentist trebuie să știe când să intervină pentru a potența actul muzical, când să își aducă semnătura acustică prin doar câteva note, adagio, pentru a da melodiei nuanțe sublime, dar și când să păstreze tăcerea, pentru a lăsa loc altor instrumentiști sau chiar tăcerii, să se manifeste. Similar, spunem noi, cu o organizare socială. Până la conștientizarea rolului pe care fiecare îl deține și asumarea responsabilității de a (și) tăcea când e nevoie, ne vom confrunta doar cu zgomot.


[1] Responsabilitatea este prețul libertății) – Elbert Hubbard, 1856-1915, scriitor american
[2]Un guvern nu este legitim doar pentru că există” – Jeane Kirkpatrick, 1926-2006, scriitoare americană. În mod corelativ, deciziile sale nu sunt legitime decât dacă urmăresc motive necesare pentru realizarea binelui comun (s.n.)
[3] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 80/16.02.2014.
[4] Pentru o analiză detaliată, a se vedea Corneliu-Liviu Popescu, Restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale prin decretele instituind sau prelungind starea de urgență sau de asediu și prin ordonanțele militare, disponibil aici, consultat la data de 24.11.2021
[5] Expresie din limba engleză: „Croite după măsură”
[6] “You cannot escape the responsibility of tomorrow by evading it today” (Nu poți scăpa de responsabilitatea zilei de mâine evadând din responsabilitatea zilei de azi) – Abraham Lincoln, 1809-1865, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii;
[7] care implică, prin ipoteză, anumite limitări ale libertății subiective – n.a.
[8] Expresie din limba engleză: „Supraviețuirea celui mai puternic”
[9]When injustice becomes law, resistance becomes duty” (Când nedreptatea devine lege, rezistența devine o obligație) – Thomas Jefferson, 1743-1826, al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii;
[10]Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea ființei mele.
(…)
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte,
Într-o zi,
Când m-am născut.”
Boala – Marin Sorescu.


Radu Togan, Universitatea din București

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.