« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Procesul in absentia la nivelul dreptului european, în comparație cu cel intern
28.01.2022 | Radu-Șerban VĂLEAN

Drept Timisoara
Secţiuni: Articole, Drept penal, Dreptul Uniunii Europene, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , ,
JURIDICE - In Law We Trust
Radu-Șerban Vălean

Radu-Șerban Vălean

REZUMAT

Prezentul articol face o analiză succintă a conceptului de judecată penală în lipsa celui acuzat atât la nivelul dreptului european, cât și în legislația penală română. Analiza pornește de la explicarea  conceptului de proces penal in absentia, astfel cum este regăsit în alte sisteme de drept. Mai apoi se arată cum a evoluat legislația europeană în această materie, dar și cum a fost aceasta interpretată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Totodată, se prezintă garanțiile procesuale pe care legea penală română le oferă unei persoane judecate în lipsă, dar și propunerile de lege ferenda în acest sens. Nu în ultimul rând, articolul arată modul în care a fost transpus în legislația română cel mai recent act normativ la nivel european în această materie, respectiv Directiva (EU) 2016/343.

I. INTRODUCERE

Spre deosebire de procesul civil, procesul penal este caracterizat în general, în majoritatea sistemelor de drept, de regula obligativității judecării cauzei în prezența inculpatului.

Dacă sistemul common law nu tolerează judecata în lipsa inculpatului, sistemul de drept germanic recunoaște existența unei proceduri în contumacie, desigur cu anumite excepții, astfel încât regăsim prevederi pentru situația judecării în lipsa inculpatului în mai toate codurile de procedură penală, precum cel german, italian, francez, rus.

Printre excepțiile recunoscute amintim: cazul în care deși a fost legal citat, lipsește nejustificat, ori se sustrage, cazul în care inculpatul riscă o pedeapsă mică, cazul în care se dispune îndepărtarea inculpatului pentru comportament necorespunzător, ori situația în care însuși inculpatul solicită judecarea cauzei în lipsa sa.

Având în vedere că nu puține sunt situațiile în care inculpatul nu poate fi prezent la proces, s-a recunoscut instituția procesului in absentia. Aceasta își găsește justificarea, pe de o parte, în prevenirea blocării actului de justiție, iar pe de altă parte reprezintă o componentă a dreptului la apărare, astfel cum este el consacrat expres în art.14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, dar și de către art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, prezența personală a inculpatului la judecată este foarte importantă având în vedere buna administrare a justiției, atât în ceea ce-l privește pe inculpat, cât și în privința judecătorului. Din punctul de vedere al inculpatului, judecarea unei cauze în absența sa pune sub semnul întrebării respectarea principiului oralității ședinței de judecată ori cel al contradictorialității. Totodată, din prisma judecătorului, prezența personală a inculpatului îi conferă completului de judecată posibilitatea de a-și forma o convingere mult mai clară asupra persoanei celui acuzat prin coroborarea cu celelalte probe administrate în cursul judecății.

Această regulă nu are aceeași forță în cazul tuturor părților. Dacă luăm exemplul Codului de procedură penală român observăm că dacă în privința persoanei vătămate și a părților, în general se prevede doar că judecata poate avea loc numai dacă acestea sunt legal citate și procedura este îndeplinită (art. 353 alin. 1 Cod proc. pen.), iar în ceea ce privește participarea lor la judecată ea nu este obligatorie, potrivit legii (art. 364 alin. 1 Cod proc.pen.), în cazul inculpatului, dimpotrivă, este înscrisă regula de procedură potrivit căreia judecarea cauzei are loc în prezența inculpatului. Se mai prevede, de asemenea, că și aducerea inculpatului aflat în stare de deținere la judecată este obligatorie.

Având în vedere că regula general acceptată este aceea că prezența inculpatului la judecată este obligatorie, iar obligația statului de a garanta acuzatului dreptul de a fi prezent în sala de judecată reprezintă unul din elementele esențiale ale unui proces echitabil, este firesc ca o componentă a dreptului la un proces echitabil să o reprezinte și rejudecarea cauzei care a avut loc în absența sa. În acest sens, refuzul de a redeschide o procedură care a avut loc în lipsă, fără a exista vreo dovadă că persoana acuzată a renunțat la dreptul de a se prezenta în instanță a fost considerat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului o procedură vădit contrară principiului caracterului echitabil al procesului penal.[1]

În ceea ce privește noțiunea de proces penal in absentia, precizăm că nu există un consens în doctrină raportat la ceea ce constituie o astfel de procedură. Astfel, judecata în lipsa inculpatului poate fi împărțită în 3 categorii.

Primul scenariu este reprezentat de situația în care cel acuzat nu s-a prezentat în nicio fază a procesului penal. În acest caz apare întrebarea dacă acuzatul a avut cunoștință despre proces și în caz negativ, dacă a fost în mod legal citat. În a doua situație, inculpatul se înfățișează în fața organelor judiciare într-o fază incipientă a procesului penal, însă ulterior, în mod voluntar alege să nu mai participe la judecată. Acest caz nu ridică în general probleme, considerându-se că reprezintă un drept al inculpatului de a participa sau nu la judecată. În al treilea caz, absența inculpatului poate fi determinată în mod direct de voința judecătorului în încercarea de a restabili ordinea ședinței de judecată. Astfel, instanța poate ordona îndepărtarea inculpatului din sala de judecată în situația în care comportamentul inculpatului devine recalcitrant și tulbură ordinea și solemnitatea ședinței.

În mod similar se remarcă într-o lucrare de specialitate[2], respectiv că excepțiile în care judecata poate avea loc în lipsa inculpatului vizează dispariția acestuia, sustragerea de la judecată, schimbarea adresei fără a aduce la cunoștința organelor judiciare, aceasta nefiind cunoscută în urma verificărilor efectuate, precum și lipsa nejustificată a acestuia, în  ciuda citării legale, astfel cum se prevede în art. 364 alin. (2) și (3) Cod proc.pen. De asemenea, potrivit art. alin. (4) al art. 364 Cod proc.pen., pe tot parcursul judecății, inculpatul în stare de libertate sau privativă de libertate, poate solicita în scris judecarea în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu, iar, în acest caz, față de inculpatul aflat în stare de deținere, instanța are posibilitatea de a dispune, la cerere sau din oficiu, ca acesta să pună concluzii în cadrul dezbaterilor și să i se dea cuvântul prin intermediul videoconferinței, în prezența apărătorului ales sau din oficiu.

Indiferent de sistemul de drept avut în vedere, dreptul inculpatului de a fi prezent la propriul proces trebuie să reprezinte o componentă indispensabilă a unei proceduri echitabile, astfel cum este statuată de legislația europeană.

2. LEGISLAȚIA EUROPEANĂ ÎN MATERIE

La nivelul dreptului european, primele standarde în materia procedurilor in absentia au fost reglementate prin Rezoluția (75) 11 din 21 mai 1975 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei[3], care a oferit o serie de recomandări subliniind importanța încunoștințării în concret a acuzatului despre proces.

Necesitatea adoptării unor acte normative care să traseze anumite linii directoare în privința procedurilor in absentia a devenit mai stringentă în special după condamnarea Italiei pentru încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Colozza c. Italiei[4]. În motivarea Curții s-a reținut că atunci când legislaţia internă permite organizarea unui proces în absenţa persoanei „acuzate în materie penală”, situație în care se află și cazul domnului Colozza, acea persoană trebuie, imediat ce află de proceduri, să poată obţine de la instanţa în fața căreia a fost audiată o nouă hotărâre asupra fondului acuzaţiilor.

Cu toate acestea, abia în 13 iunie 2002, instituțiile europene au luat cu adevărat atitudine și astfel a fost adoptată Decizia-cadru a Consiliului 2002/584/JAI  din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre care a impus mai multe garanții procesuale în favoarea persoanei judecate în lipsă.

Astfel, la art. 5 din decizie, intitulat garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale, se prevede că atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță pronunțate printr-o decizie dată în absența uneia dintre părți și în cazul în care persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în alt mod despre data și locul audierii care a dus la decizia dată în absență, predarea poate fi supusă condiției ca autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să solicite o nouă procedură de judecată în statul membru emitent și să fie prezentă la judecată.

Ulterior, un pas important s-a făcut prin adoptarea Deciziei-cadru 2009/299/JAI prin care s-au modificat mai multe decizii-cadru printre care și cea precizată anterior, respectiv 2002/584/JAI. Așa cum se specifică în preambul, scopul modificării a fost de a consolida drepturile procedurale ale persoanelor care fac obiectul unor proceduri penale, de a facilita cooperarea judiciară în materie penală și, în special, de a îmbunătăți recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare între statele membre.

Astfel, se introduce un nou articol, 4a, care specifică posibilitatea autorității de executare a mandatului european de arestare de a refuza punerea acestuia în aplicare în măsura în care cel acuzat nu a fost prezent la proces în nicio fază. Prin introducerea acestui nou articol se subliniază importanța prezenței inculpatului la proces, însă după cum putem observa în prevederile următoare ale deciziei-cadru, acest drept al celui acuzat nu este unul absolut.

Prin stabilirea unor reguli, decizia-cadru urmărește reducerea posibilității autorității de executare de a refuza punerea în aplicare a unui mandat european de arestare, atunci când o instanță națională a respectat toate drepturile procesuale ale inculpatului absent de la proces. Cele mai importante obligații ale statelor membre sunt atât de a se asigura că cel acuzat este informat cu privire la proces, dar și de a-i acorda inculpatului dreptul la o nouă judecată. În doctrina italiană s-a susținut că introducerea acestor condiții reprezintă expresia prevenirii celui acuzat de a bloca continuarea desfășurării procesului penal în lipsa sa.[5]

Cel mai recent act normativ care tratează importanța respectării garanțiilor procesuale în cazul proceselor in absentia îl reprezintă Directiva (EU) 2016/343 Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale. Similar cu ceea ce prevedea Decizia-cadru 2002/584/JAI privind Mandatul European de Arestare, modificată ulterior prin Decizia-cadru 2009/299/JAI, articolul 8 din directivă pune accent pe importanța informării persoanei acuzate despre procesul penal în care este parte.

Totuși, în lumina art.8 din Directiva (EU) 2016/343, dacă garanțiile pe care acest articol le consacră nu sunt respectate, acuzatul are dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi, și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale.

Astfel, se specifică că statele membre pot să prevadă că un proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate poate avea loc în absența persoanei în cauză, cu condiția ca persoana suspectată sau acuzată să fi fost informată în timp util cu privire la proces și la consecințele neprezentării sau persoana suspectată sau acuzată care a fost informată cu privire la proces să fie reprezentată de un avocat mandatat, care a fost numit fie de către persoana suspectată sau acuzată, fie de către stat.

Informarea persoanei suspectate sau acuzate cu privire la proces ar trebui înțeleasă în sensul citării acesteia în persoană sau a informării oficiale a acesteia în alt mod asupra datei și locului în care urmează să se desfășoare procesul, astfel încât să fie în măsură să aibă cunoștință despre proces. Informarea persoanei suspectate sau acuzate cu privire la consecințele neprezentării ar trebui înțeleasă în special în sensul că aceasta a fost informată că ar putea fi pronunțată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces.

Cu toate că în directivă se specifică faptul că procesul in absentia poate avea loc și atunci când acuzatul a fost informat prin intermediul unui avocat, ridică un semn de întrebare faptul că directiva nu reglementează și dreptul de a fi reprezentat în proces de un avocat.[6]

Atunci când statele membre prevăd posibilitatea desfășurării proceselor în lipsa persoanelor suspectate sau acuzate, dar condițiile prevăzute la alineatul (2) din articolul 8 nu pot fi îndeplinite din cauză că suspectul sau inculpatul nu poate fi localizat, în pofida eforturilor rezonabile depuse în acest scop, statele membre pot să prevadă că o hotărâre poate fi totuși luată și pusă în executare.

În acest caz, statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu privire la hotărâre și, în special, atunci când sunt prinse, ele sunt informate și despre posibilitatea de a contesta hotărârea și despre dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac, în conformitate cu articolul 9.

III. JURISPRUDENȚĂ RELEVANTĂ CJUE

3.1 Cauza Melloni

Anterior adoptării Directivei (EU) 2016/343, discuția procesului in absentia a fost analizată și de către CJUE în cauza Stefano Melloni (Cauza C-399/11)[7].

În ceea ce privește starea de fapt, s-a reținut că în luna octombrie 1996, autoritățile spaniole (Audiencia Nacional) au declarat că era justificată extrădarea în Italia a domnului Stefano Melloni, pentru a fi judecat acolo pentru faptele enumerate în mandatele de arestare emise de un tribunal din Italia (Tribunale di Ferrara). După ce a beneficiat de o liberare pe cauțiune pe care a achitat-o a doua zi, domnul Melloni a fugit, astfel încât nu a mai putut fi predat autorităților italiene.

În 1997, tribunalul italian a constatat neprezentarea domnului Melloni și a decis ca notificările ulterioare să fie efectuate avocaților deja desemnaţi de acesta. Printr-o hotărâre a tribunalului italian din anul 2000, care a fost confirmată în apel şi în recurs, domnul Melloni a fost condamnat în lipsă la o pedeapsă cu închisoarea de zece ani pentru bancrută frauduloasă.

Ca urmare a arestării sale de poliția spaniolă, domnul Melloni s-a opus predării sale autorităților italiene, argumentând, în primul rând, că în apel a desemnat un alt avocat şi i-a revocat pe cei doi anteriori dar, în pofida revocării respective, notificările au continuat să fie adresate acestora din urmă. În al doilea rând, el a susţinut că legislația procedurală italiană nu prevede posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva condamnărilor pronunțate în lipsă şi că, prin urmare, executarea mandatului european de arestare ar trebui, dacă este cazul, să fie supus condiției ca Italia să garanteze posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii.

În luna septembrie 2008, autoritățile spaniole au decis predarea domnului Melloni autorităților italiene în vederea executării pedepsei care i-a fost aplicată de tribunalul italian, considerând că nu s-a dovedit faptul că avocații pe care îi desemnase au încetat să îl reprezinte. Instanţa spaniolă a considerat că dreptul la apărare al acestuia fusese respectat, dat fiind faptul că avusese cunoștință în prealabil de desfășurarea procesului, că s-a aflat în mod voluntar în situația de contumacie și că a desemnat doi avocați pentru reprezentarea și apărarea sa, care au intervenit în această calitate în primă instanță, în apel și în recurs, epuizând astfel căile de atac.

Domnul Melloni a introdus o cale de atac împotriva acestei decizii în fața Curții Constituționale (Tribunal Constitucional). Această instanță a solicitat Curții de Justiție să stabilească dacă decizia-cadru permite instanțelor spaniole, astfel cum impune jurisprudența Curții Constituționale spaniole, să condiționeze predarea domnului Melloni de posibilitatea revizuirii hotărârii de condamnare. În acest sens, Tribunalul Constituțional spaniol a formulat trei întrebări Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin intermediul primei întrebări, Tribunalul Constituțional a solicitat să se stabilească dacă articolul 4a alineatul 1din Decizia-cadru 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că nu permite ca autoritatea judiciară de executare, în cazurile menționate în această dispoziție, să supună executarea unui mandat european de arestare emis în scopul excutării unei pedepse condiției ca respectiva hotărâre de condamnare pronunțată în lipsă să poată fi revizuită în statul membru emitent.

În acest sens, Curtea a motivat că din moment ce persoana condamnată în lipsă a avut cunoștință, în timp util, de procesul stabilit și a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces sau, având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat pentru a o apăra, autoritatea judiciară de executare este obligată să predea această persoană, astfel încât ea nu poate condiționa predarea menționată de posibilitatea unei noi proceduri de judecată în prezența persoanei respective în statul membru emitent.

Concluzia Curții cu privire la această primă întrebare a fost că într-adevăr articolul 4a aliniat 1 din decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritatea judiciară de executare, în cazurile menționate în această dispoziție, să supună executarea unui mandat european de arestare condiției ca respectiva hotărâre de condamnare pronunțată în lipsă să poată fi revizuită în statul membru emitent.

Cu privire la a doua întrebare, instanța de trimitere a solicitat Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea articolului 4a aliniatul 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI cu cerințele care rezultă din dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil prevăzut la articolul 47 din cartă, precum și cu dreptul la apărare garantat de articolul 48 alineatul (2) din aceasta.

Motivarea Curții a fost în sensul că articolul anterior menționat din decizia-cadru este compatibil cu cerințele care decurg din articolul 47 și articolul 48 alineatul 2 din cartă. Totodată s-a statuat că în ceea ce privește conținutul dreptului la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil prevăzut la articolul 47 din cartă, precum și al dreptului la apărare garantat de articolul 48 alineatul (2) din aceasta, trebuie precizat că, deși dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces constituie un element esențial al dreptului la un proces echitabil, acest drept nu este absolut. (În acest sens, Curtea face trimitere la Hotărârea din 6 septembrie 2012, Trade Agency, C‑619/10, punctele 52 și 55[8]).

Persoana acuzată poate să renunțe la acesta, de bunăvoie, în mod expres sau tacit, cu condiția ca renunțarea să fie stabilită în mod neechivoc, să fie însoțită de un minim de garanții corespunzătoare gravității sale și să nu intre în conflict cu niciun interes public important. În special, încălcarea dreptului la un proces echitabil nu este stabilită, chiar dacă persoana acuzată nu s-ar fi prezentat în persoană la proces, din moment ce aceasta a fost informată cu privire la data și locul procesului sau a fost apărată de un avocat, pe care l-a mandatat în acest scop.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă articolul 53 din cartă trebuie interpretat în sensul că permite statului membru de executare să condiționeze predarea unei persoane condamnate în lipsă de posibilitatea ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare garantate de constituția acestuia.

Astfel, Curtea a observat că instanța de trimitere are în vedere de la bun început interpretarea potrivit căreia articolul 53 din cartă ar permite în mod general unui stat membru să aplice standardul de protecție a drepturilor fundamentale garantat de constituția sa în cazul în care acesta este mai ridicat decât cel care rezultă din cartă și să îl opună, dacă este cazul, aplicării unor dispoziții din dreptul Uniunii. Totuși, s-a statuat că o asemenea interpretare a articolului 53 din cartă nu poate fi reținută, căci s-ar permite unui stat membru în special să supună executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei hotărâri pronunțate în lipsă unor condiții având ca obiect evitarea unei interpretări care restrânge sau aduce atingere drepturilor fundamentale recunoscute de constituția acestuia, cu toate că aplicarea unor astfel de condiții nu ar fi permisă de articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.

Așadar, această interpretare a articolului 53 din cartă ar aduce atingere principiului supremației dreptului Uniunii, în măsura în care ar permite unui stat membru să împiedice aplicarea unor acte de drept al Uniunii pe deplin conforme cu carta, din moment ce acestea nu ar respecta drepturile fundamentale garantate de constituția statului respectiv.

În concluzie, răspunsul Curții la această întrebare a fost că articolul 53 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu permite unui stat membru să condiționeze predarea unei persoane condamnate în lipsă de posibilitatea ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare garantate de constituția acestuia.

Cauza Melloni a inițiat jurisprudența modernă în materia proceselor in absentia, însă în niciun caz Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu avea să-și spună ultimul cuvânt în această materie. Printre cauzele relevante în ceea ce privește procesul in absentia sunt cauza Cauza C-271/17 PPU Zdziaszek[9]și respectiv Cauza C-270/17 PPU Tupikas[10].

3.2. Cauza Zdziaszek

Din decizia de trimitere reiese că, la 17 ianuarie 2017, instanța de trimitere,Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos, a fost sesizată de Parchetul de pe lângă tribunal cu o cerere privind executarea unui mandat european de arestare emis la 12 iunie 2014 de Tribunalul Regional din Gdańsk, Polonia (denumit în continuare „mandatul european de arestare în cauză”).

Acest mandat european de arestare are ca obiect arestarea și predarea domnului Zdziaszek, resortisant polonez cu reședința în Țările de Jos, în vederea executării în Polonia a două pedepse privative de libertate.

În această privință, mandatul european de arestare menționat indică existența unei hotărâri prin care a fost stabilită o pedeapsă rezultantă, pronunțată la 25 martie 2014 de Tribunalul Districtual din Wejherowo, Polonia. Această decizie privește cinci fapte, clasate de la 1 la 5, care constituie tot atâtea infracțiuni în dreptul polonez, pe care le‑ar fi săvârșit domnul Zdziaszek.

Tribunalul polonez  a contopit într‑o singură pedeapsă privativă de libertate cu durata de un an și șase luni pedeapsa privativă de libertate la care fusese condamnat domnul Zdziaszek pentru prima faptă, pe de o parte, și pedeapsa privativă de libertate la care aceeași persoană fusese condamnată pentru a doua faptă, pe de altă parte și a transformat în pedeapsă privativă de libertate rezultantă de trei ani și șase luni pedeapsa privativă de libertate rezultantă cu o durată de patru ani la care fusese condamnat domnul Zdziaszek, pentru faptele a treia-a cincea.

În ceea ce privește pedeapsa privativă de libertate referitoare la prima și la a doua faptă, instanța de trimitere, prin decizia din 11 aprilie 2017, a refuzat predarea domnului Zdziaszek în măsura în care această pedeapsă privativă de libertate privește prima faptă, pentru motivul că această faptă, astfel cum este descrisă în mandatul european de arestare în cauză, nu poate fi pedepsită în dreptul neerlandez, și a suspendat procedura executării acestui mandat european de arestare în măsura în care această pedeapsă privativă de libertate privește a doua faptă, pentru a‑i permite să solicite informații suplimentare autorității judiciare emitente. Totodată, la litera (d) din mandatul european de arestare în cauză se arată că domnul Zdziaszek nu a fost prezent în persoană în cadrul procedurii care a condus la hotărârea judecătorească prin care s‑a stabilit definitiv pedeapsa pe care o avea de executat.

Instanța de trimitere ridică mai întâi problema dacă o decizie precum hotărârea din 25 martie 2014 prin care s‑a pronunțat o pedeapsă rezultantă, care modifică, în favoarea persoanei în cauză, o pedeapsă privativă de libertate rezultantă la care aceasta fusese condamnată definitiv în prealabil și care transformă într‑o pedeapsă privativă de libertate unică pedepsele privative de libertate distincte la care aceasta fusese condamnată definitiv în prealabil, dar în cadrul căreia nu se mai dezbate aspectul dacă persoana în cauză a săvârșit sau nu a săvârșit infracțiunile, intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.

În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere ar fi îndreptățită să refuze executarea mandatului european de arestare în cauză, pentru motivul că nu este îndeplinită condiția vizată la articolul 4a alineatul (1) litera (b) din această decizie‑cadru.

Concluzia Curții a fost în sensul că noțiunea „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI, trebuie interpretată ca vizând – nu numai procedura care a condus la decizia pronunțată în apel, în condițiile în care aceasta, după o nouă examinare a cauzei pe fond, a statuat definitiv asupra vinovăției persoanei în cauză, – ci și o procedură ulterioară, precum cea în care s-a pronunțat hotărârea prin care s-a aplicat o pedeapsă rezultantă, în discuție în litigiul principal, în urma căreia a intervenit decizia ce a modificat definitiv nivelul pedepsei pronunțate inițial, în măsura în care autoritatea care a adoptat această din urmă decizie a beneficiat în această privință de o anumită putere de apreciere.

Decizia-cadru 2002/584/JAI, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI, trebuie interpretată în sensul că, în ipoteza în care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană la procedura relevantă sau, dacă este cazul, la procedurile relevante pentru aplicarea articolului 4a alineatul (1) din această decizie-cadru, cu modificările ulterioare, și în care nici informațiile cuprinse în formularul privind modelul uniform de mandat european de arestare, anexat la decizia-cadru menționată, nici cele obținute în temeiul articolului 15 alineatul (2) din aceeași decizie-cadru, cu modificările ulterioare, nu furnizează suficiente elemente pentru a se stabili existența uneia dintre situațiile vizate la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, cu modificările ulterioare, autoritatea judiciară de executare dispune de posibilitatea de a refuza executarea mandatului european de arestare.

Cu toate acestea, decizia-cadru menționată, cu modificările ulterioare, nu împiedică autoritatea respectivă să ia în considerare ansamblul împrejurărilor care caracterizează cauza cu care este sesizată pentru a se asigura că dreptul la apărare al persoanei în cauză este respectat în cursul procedurii sau al procedurilor relevante.

3.3. Cauza Tupikas

În ceea ce privește starea de fapt, s-a reținut că la 22 februarie 2017, instanța de trimitere, Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos, a fost sesizată de Parchetul de pe lângă tribunal cu o cerere privind executarea unui mandat european de arestare emis la 14 februarie 2017 Tribunalul Regional din Klaipėda, Lituania (denumit în continuare „mandatul european de arestare în cauză”). Acest mandat european de arestare are ca obiect arestarea și predarea domnului Tupikas, resortisant lituanian fără domiciliu sau reședință fixă în Țările de Jos, în vederea executării în Lituania a unei pedepse cu închisoarea de un an și patru luni.

În această privință, mandatul european de arestare menționat indică existența unei hotărâri executorii, pronunțată la 26 august 2016 de Tribunalul Districtual din Klaipėda, Lituania, prin care domnul Tupikas a fost condamnat la această pedeapsă pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de dreptul lituanian. Același mandat european de arestare precizează în plus că persoana în cauză a formulat apel împotriva acestei hotărâri și că, prin decizia din 8 decembrie 2016, Tribunalul Regional din Klaipėda a respins apelul, astfel încât judecata în apel nu a condus la o modificare a condamnării pronunțate în primă instanță împotriva domnului Tupikas. De asemenea, s-a reținut faptul că domnul Tupikas a fost prezent în persoană la judecata în primă instanță.

Cu toate acestea, mandatul european de arestare în cauză nu ar conține informații referitoare la judecata în apel, în special în ceea ce privește aspectul dacă persoana în cauză a fost prezentă în persoană în fața Tribunalului Regional din Klaipėda și, în cazul unui răspuns negativ, dacă condițiile prevăzute în cadrul uneia dintre literele (a)-(d) ale alineatului (1) al articolului 4a din Decizia‑cadru 2002/584/JAI sunt îndeplinite în ceea ce privește judecata în apel.

Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema dacă, într‑un caz precum cel în discuție în litigiul principal, această decizie‑cadru se aplică doar procedurii în primă instanță sau și judecății în apel.

În aceste condiții, Tribunalul din Amsterdam a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „O procedură în apel în care s‑a efectuat o examinare pe fond a cauzei și în urma căreia s‑a pronunțat o (nouă) condamnare a persoanei și/sau s‑a confirmat condamnarea pronunțată în primă instanță, în condițiile în care mandatul european de arestare urmărește punerea în executare a acestei condamnări, constituie procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI?”.

În motivare, Curtea reține că  hotărârea judecătorească prin care se statuează definitiv pe fondul cauzei, în sensul că aceasta nu mai este supusă niciunei căi de atac ordinare, este cea determinantă pentru persoana în cauză, întrucât ea afectează în mod direct situația sa personală în ceea ce privește declararea vinovăției sale, precum și, dacă este cazul, în ceea ce privește stabilirea pedepsei privative de libertate pe care o va avea de ispășit.

Prin urmare, aceasta este etapa procedurală la nivelul căreia persoana în cauză trebuie să își poată exercita pe deplin dreptul la apărare pentru a‑și valorifica în mod efectiv punctul de vedere și pentru a exercita astfel o influență asupra deciziei finale care poate conduce la privarea sa de libertatea individuală.

În aceste condiții, chiar presupunând că dreptul la apărare nu a fost pe deplin respectat în primă instanță, această situație va putea fi remediată în mod valabil în cursul procedurii în al doilea grad de jurisdicție, cu condiția ca aceasta să prezinte toate garanțiile cu privire la cerințele unui proces echitabil. Cu alte cuvinte, în cazul în care persoana în cauză a fost prezentă în fața instanței însărcinate cu noua examinare a fondului cauzei, însă nu a fost prezentă în primă instanță, dispozițiile articolului 4a din Decizia‑cadru 2002/584/JAI nu se aplică. În schimb, autoritatea judiciară de executare va trebui să efectueze verificările prevăzute la articolul respectiv atunci când persoana în cauză a fost prezentă în primă instanță, însă nu și în fața instanței sesizate cu noua examinare a cauzei pe fond.

Concluzia Curții în această privință a fost în sensul că atunci când statul membru emitent a prevăzut o procedură cu mai multe grade de jurisdicţie şi care, prin urmare, poate determina existenţa mai multor hotărâri judecătoreşti succesive, dintre care cel puţin una a fost pronunţată în lipsă, noțiunea „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia cadru 2009/299/JAI, trebuie interpretată ca vizând numai procedura în care s-a pronunțat hotărârea prin care s-a statuat definitiv asupra vinovăţiei persoane vizate şi asupra condamnării acesteia la o pedeapsă, precum o măsură privativă de libertate, în urma unei noi examinări (în fapt şi în drept) a fondului cauzei. În principiu, o procedură de apel, precum cea din litigiul principal, se înscrie în sfera acestei noţiuni. Totodată, îi revine instanţei de trimitere să se asigure că aceasta prezintă caracteristicile mai sus menţionate.

4. DREPTUL INTERN

În ceea ce privește reglementarea procesului in absentia în dreptul nostru intern, ca regulă generală, procesul penal echitabil trebuie să garanteze că acuzatul va fi prezent în timpul judecății și va fi capabil să urmărească și să înțeleagă fiecare parte a dezbaterilor.

De asemenea, obligația statului de a garanta acuzatului dreptul de a fi prezent în sala de judecată reprezintă unul din elementele esențiale ale unui proces echitabil, care include și asigurarea dreptului unei persoane judecate în lipsă de a fi rejudecată în prezența sa. De aceea, refuzul de a redeschide o procedură care a avut loc în lipsă, în absența oricărui indiciu că persoana acuzată a renunțat la dreptul de a se prezenta în instanță, a fost considerat o denegare de justiție, care corespunde conceptului de procedură vădit contrară principiului caracterului echitabil al procesului penal, astfel cum rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Stoichkov c. Bulgariei, 24 martie 2005. [11]

În doctrina străină [12] s-a remarcat că în legislația mai multor state membre UE există doar remedii generale și orizontale în ceea ce privește noțiunea de drept la o nouă judecată, respectiv dreptul la o cale de atac sau dreptul la compensații bănești, însă lipsesc remediile specifice legate de încălcarea prezumției de nevinovăție și a dreptului la un proces echitabil.

Astfel, se face o distincție între dreptul general la o cale de atac și dreptul la o nouă judecată. În ceea ce privește apelul ca și cale de atac, regula generală este că acesta este limitat la a se reexamina cauza sub aspectul problemelor de drept de către o instanță superioară, însă fără a se administra probe noi. Spre deosebire de apel, o rejudecare a procesului presupune administrarea din nou a probelor, inclusiv propunerea de probe noi.

Mai mult decât atât, apelul este admisibil doar după pronunțarea unei hotărâri în primă instanță, asta însemnând că inculpatul va beneficia de dreptul la un proces echitabil doar în fața instanței superioare din al doilea ciclu procesual. Astfel, acesta va fi privat de dreptul la o dublă jurisdicție, încălcându-i-se un principiu fundamental de drept.

Așadar, se impune a se respecta inculpatului care a fost judecat în contumacie, dreptul la o nouă judecată în fond a procesului, în conformitate cu legislația europeană în materie.

Potrivit legii din dreptul nostru intern, respectiv art. 364 alin. 1 Cod proc.pen., în cazul inculpatului,  este înscrisă regula de procedură potrivit căreia judecarea cauzei are loc în prezența inculpatului. Se mai prevede, de asemenea, că și aducerea inculpatului aflat în stare de deținere la judecată este obligatorie.

Din conținutul reglementării, se desprinde principiul obligativității judecării cauzei în prezența inculpatului, indiferent că acesta se află în stare de libertate sau în stare de deținere. Această regulă este temperată însă prin excepțiile prevăzute la art. 364 alin. 2-4, de unde rezultă că judecata poate avea loc și în lipsa inculpatului în următoarele situații:

a) dacă acesta este dispărut, se sustrage de la judecată ori şi-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoştinţa organelor judiciare şi, în urma verificărilor efectuate, nu i se cunoaşte noua adresă.

b) dacă, deşi legal citat, acesta lipseşte în mod nejustificat de la judecarea cauzei.

c) dacă, indiferent că se află în stare de libertate sau de deținere, a cerut în scris să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales ori din oficiu.

În situația în care inculpatul a fost judecat în lipsă, fără a se afla într-una din ipotezele mai-sus amintite, în vederea salvgardării drepturilor apărării și asigurării echității procedurii, actualul Cod de procedură penală prevede un remediu. Este vorba despre procedura specială a redeschiderii procesului penal prevăzută de art. 466 Cod proc. pen.

Pentru ca o judecată să fi avut loc în lipsa inculpatului, art. 466 alin. 2 Cod proc. pen. impune îndeplinirea următoarelor condiții:

a) inculpatul nu a avut cunoştinţă de proces;

b) inculpatul deşi a avut cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa.

O anumită situație practică trebuie subliniată, respectiv concursul cererii de redeschidere a procesului penal cu alte căi de atac. Astfel, în practică există cazuri în care persoanei care a fost condamnată în prim grad sau față de care s-a pronunțat o hotărâre de renunțare la pedeapsă ori de amânare a aplicării pedepsei în urma unei judecăți în contumacie nu i s-a comunicat în mod legal sentința primei instanțe. În asemenea situații, hotărârea primei instanțe nu este definitivă, astfel că nu se poate uza de calea extraordinară de atac a redeschiderii procesului penal, ci doar de calea ordinară de atac a apelului.

În aceeași ordine de idei, în practică, cererea de redeschidere a procesului penal poate veni în concurs cu o cerere de repunere în termenul de apel. Este situația persoanei judecate în lipsă în primul grad, căreia i s-a comunicat în mod legal sentința primei instanțe, dar a existat o cauză temeinică de împiedicare a declarării în termen a apelului. În acest caz, persoana condamnată are deschisă o alternativă: fie solicită repunerea în termenul de apel, fie formulează cerere de redeschidere a procesului penal. Dacă se îndreaptă spre această opțiune, potrivit art. 411 alin. 4 Cod proc.pen. redeschiderea procesului penal este prioritară repunerii în termenul de apel.

De asemenea, este posibil ca judecata în contumacie să fi fost determinată fie de citarea nelegală sau lipsa citării ori de o imposibilitate de prezentare în apel a celui condamnat și de înștiințare a instanței despre această imposibilitate, fie de lipsa inculpatului a cărui prezență era obligatorie. În acest caz, redeschiderea procesului penal vine în concurs cu contestația în anulare. Cele două căi de atac nu se exclud reciproc, nici nu este condiționată una de exercițiul celeilalte, persoana condamnată în lipsă fiind cea îndreptățită să decidă pe care o alege, în funcție de avantajele și inconvenientele procedurilor.[13]

Important de menționat este faptul că încălcarea dispozițiilor legale privind prezența inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, atrage sancțiunea nulității absolute potrivit art. 281 alin. (1) lit. e) Cod proc.pen. Cu toate acestea, se reține în doctrină[14] că dacă în lipsa inculpatului arestat nu s-au rezolvat chestiuni cu privire la judecata în sine, spre exemplu, judecata s-a amânat pentru lipsă de apărare a vreuneia dintre părți, nulitatea nu va opera. Totodată, stabilirea lipsei nejustificate a inculpatului de la judecarea cauzei prezintă o importanță deosebită, întrucât sustragerea de la judecată constituie un impediment pentru ca instanța să dispună renunțarea la aplicarea pedepsei, potrivit art. 80 alin. (2) lit. c) Cod pen., amânarea aplicării pedepsei, potrivit art. 83 alin. (2) Cod pen. sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei potrivit art. 91 alin. (3) lit. c) Cod pen.

Așa cum am menționat anterior, cea mai recentă normă europeană în materie o reprezintă Directiva (EU) 2016/343 Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.

De remarcat este faptul că deși au existat  proiecte de lege care doreau să pună în acord legislația procedural penală română cu legislația la nivel european încă din anul 2017, legea prin care s-a transpus mai mult sau mai puțin în mod efectiv Directiva (EU) 2016/343 a fost adoptată abia în anul 2020, România primind avertismente din partea Comisiei Europene pentru această omisiune.

Un proiect de lege care a și fost trimis spre consultare tuturor decanilor barourilor din cadrul UNBR avea ca scop modificarea Legii 135/2010 privind Codul de procedură penală, oferind celui acuzat mai multe garanții procesuale.[15] Acesta propunea mai multe modificări, însă în privința procesului in absentia remarcăm doar modificarea art. 364, care apărea a fi binevenită.

Astfel, la articolul 364, după alineatul (6) se introduc două noi alineate, alin. (7) și (8), cu următorul cuprins:

(7) Persoana poate fi condamnată în lipsă numai dacă a fost citată legal pentru fiecare  fază a judecății sau a intrat prin alte mijloace oficiale în posesia unor informații cu privire la locul și data procesului, a fost informată despre posibilitatea pronunțării unei hotărâri în lipsă, precum și dacă a fost reprezentată de un avocat ales sau desemnat din oficiu și a beneficiat de apărare corespunzătoare în cadrul procesului.

(8) Procedura de punere în executare a unei hotărâri definitive pronunțate în lipsa inculpatului poate fi declanșată numai dacă i s-a comunicat hotărârea și numai după ce a fost informat în mod expres cu privire la dreptul la o nouă procedură de judecată sau la o cale de atac, la care are dreptul să se prezinte și care permite o nouă stabilire a fondului cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi care pot conduce la schimbarea hotărârii inițiale, respectiv dacă persoana în cauză.

Însă, Legea 135/2010 privind Codul de procedură penală a fost modificată în scopul transpunerii directivei menționate în urma adoptării unui alt proiect legislativ inițiat tot în anul 2017, respectiv proiectul adoptat sub forma Legii nr. 228/2020[16]. În expunerea de motive, la capitolul destinat transpunerii art. 8 alin. 4 din directivă care prevede dreptul acuzatului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, se specifică faptul că de lege lata, legislația română nu cuprinde o reglementare expresă a obligației de a informa persoanele judecate în lipsă despre dreptul de a cere redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat la cunoștință, prin orice notificare oficială, de faptul că s-a desfășurat un proces penal împotriva sa. În privința schimbărilor preconizate, se precizează că proiectul de lege are în vedere modificarea și completarea actelor normative la care se referă pentru a asigura transpunerea în legislația națională a două directive ale Uniunii Europene.

Astfel, art. II pct. 7 din Legea nr.228/2020, prevede că Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: La articolul 557, după alineatul (11) se introduce un nou alineat, alineatul (12), cu următorul cuprins: „(12) Odată cu înmânarea mandatului de executare, persoanei condamnate i se aduce la cunoştinţă, sub semnătură, în scris, dreptul prevăzut la art. 466 alin. (1), iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.”

Chiar dacă modificarea legislativă este una binevenită și care dorește să pună în acord legislația procesual penală cu Directiva (EU) 2016/343, credem că prin aceasta nu se atinge pe deplin standardul impus de către directiva europeană și că prevederile actualului Cod de procedură penală lasă loc de modificări prin care să se ofere mai multe garanții pentru un proces echitabil oricărei persoane acuzate.

În acest sens, necesitatea îmbunătățirii procesului penal care are loc în absența inculpatului a fost remarcată și în doctrină[17]. Spre exemplu s-a propus ca la art. 258 alin. 1 Cod proc.pen. după litera f) să se introducă litera f1) cu următorul cuprins: „mențiunea că poate fi pronunțată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces.

V. CONCLUZII

În concluzie, procedura de judecată in absentia rămâne o procedură care suportă îmbunătățiri, cu toate că actualul Cod de procedură penală prevede totuși mecanisme menite să garanteze redeschiderea procesului penal. Pe de altă parte, chestiunea rejudecării după ce a fost pronunțată o hotărâre penală într-un proces în care inculpatul nu a fost prezent nu este simplă, având în vedere efectul ne bis in idem pe care îl produce orice hotărâre penală definitivă.

De asemenea, procedura citării și comunicării actelor de procedură este una care suportă modificări care să permită inculpatului care a fost condamnat în lipsă să beneficieze de toate informațiile necesare în ceea ce privește consecințele pe care absența sa de la judecarea cauzei le poate avea.


[1] Hotărârea CEDO Stoichkov c. Bulgariei, 24 martie 2005 (www.echr.coe.int).
[2] M.Mareș, Nulitățile în procesul penal, Ed.Hamangiu, București, 2019, p. 185.
[3] Disponibil aici.
[4] Disponibil aici.
[5] T.Rafaraci, R.Belfiore, EU Criminal Justice. Fundamental Rights, Transnational Proceedings and the European Public Prosecutor’s Office, Ed. Springer, Elveția, 2019, p. 19.
[6] Idem, p. 20.
[7] Disponibil aici.
[8] Cauza C‑619/10 Trade Agency Ltd c. Seramico Investments Ltd. a se vedea aici.
[9] Disponibil aici.
[10] Disponibil aici.
[11] G.Mateuț, Remedii ale judecății în lipsa inculpatului în actualul Cod de procedură penală, Caiete de drept penal, nr. 4/2017, p. 13.
[12] L.Klimek, Mutual Recognition of Judicial Decisions in European Criminal Law, Ed. Springer, Elveția, 2017, p. 647.
[13] M. Vasiescu, Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, Dreptul nr. 9/2014, p. 173.
[14] M.Udroiu Coordonator, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole. Ed. 3, Ed. C.H.Beck, București, 2020, p. 1923.
[15] Disponibil aici.
[16] Disponibil aici.
[17] M. Vasiescu, op.cit., p. 174.


Avocat Radu-Șerban Vălean

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.