Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

ÎCCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Dobânzile şi penalitățile la care se referă art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale
31.01.2022 | Andrei PAP

JURIDICE - In Law We Trust
Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 28 ianuarie 2022, a fost publicată Decizia nr. 66/2021 privind examinarea sesizării formulate de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, prin care, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 13 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dobânzile şi penalităţile se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, sau dobânzile şi penalităţile se calculează doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei”.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

Problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări se referă, în esenţă, la condiţiile de incidenţă a cauzei de nepedepsire prevăzute de dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, dispoziţii introduse prin Legea nr. 55/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021. Mai exact, instanţa de trimitere solicită instanţei supreme să clarifice modul de calcul al accesoriilor fiscale de a căror achitare, cumulat plăţii prejudiciului infracţional şi majorării cu 20% din acesta, este condiţionată aplicarea cauzei de impunitate menţionate.

Prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire pentru a cărei incidenţă este necesară, sub un prim aspect, asumarea unei conduite de căinţă activă din partea autorului sau participanţilor secundari la comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, conduită concretizată în plata a trei categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracţional direct, un plus echivalent procentului de 20% din acest prejudiciu şi accesoriile fiscale – dobânzi şi penalităţi.

Incidenţa cauzei de impunitate presupune, în mod cumulativ, şi îndeplinirea unor condiţii procedurale, referitoare la momentullimită până la care conduita activă a inculpatului care optează pentru achitarea integrală a sumelor prevăzute de legea specială conduce la obţinerea beneficiului impunităţii. Această limită normativă corespunde momentului rămânerii definitivă a hotărârii judecătoreşti, ceea ce înseamnă că, pe întreaga durată a urmăririi penale şi a judecăţii în fazele ordinare, participantul la comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 are posibilitatea să uzeze de facultatea recunoscută de lege şi să beneficieze astfel de cauza de nepedepsire.

Natura cauzei de nepedepsire reglementate de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 ori cerinţele de ordin procesual a căror îndeplinire este necesară pentru incidenţa sa nu fac obiectul solicitării instanţei de trimitere, în privinţa acestor aspecte de drept neridicându-se probleme de interpretare.

Chestiunea de drept supusă analizei vizează numai modalitatea de determinare a sumei totale ce trebuie achitată de făptuitor în vederea aplicării cauzei speciale de impunitate. Ea se rezumă, în concret, la a se stabili dacă accesoriile fiscale ce intră în componenţa acestei sume sunt aferente exclusiv prejudiciului infracţional propriu-zis ori ele trebuie calculate şi prin raportare la majorarea cu 20% din baza de calcul.

Rezolvarea acestei chestiuni de drept implică, în mod necesar, stabilirea naturii juridice a cotei procentuale ce trebuie achitată suplimentar în temeiul normei speciale, în sensul de a se determina dacă această majorare poate fi asimilată unui prejudiciu fiscal propriu-zis (generator de dobânzi şi penalităţi) sau ea reprezintă o formă de sancţiune juridică şi, în caz afirmativ, care este natura sa.

Interpretarea teleologică a prevederilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu constituie un demers util în procesul de analiză a chestiunii de drept supuse interpretării. În forma iniţială a proiectului Legii nr. 55/2021 nu se regăsea o cauză de nepedepsire grefată pe recuperarea prejudiciului majorat, modificarea survenind pe parcursul procesului legislativ ulterior. Prin urmare, expunerea de motive la proiectul iniţial de lege nu oferă repere utile pentru clarificarea naturii juridice a plusului de 20% din baza de calcul, la care face referire norma juridică analizată.

În domeniul evaziunii fiscale, noţiunea de „prejudiciu” se află însă în strânsă corelaţie cu aceea de „obligaţie fiscală”, a cărei încălcare de către contribuabil, în condiţiile frauduloase proprii incriminărilor prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, afectează integritatea bugetului general consolidat. Aceasta deoarece cele două infracţiuni anterior menţionate au ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la corecta stabilire şi colectare a veniturilor bugetare, ambele incriminări presupunând încălcarea obligaţiilor ce revin contribuabilului în materie financiar-fiscală sub aspectul evidenţierii complete, declarării corecte şi plăţii tuturor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor prevăzute de lege.

Noţiunea de „obligaţie fiscală” este, de altfel, definită în mod expres de legislaţia fiscală, la care fac trimitere prevederile art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005.

Conform dispoziţiilor art. 1 pct. 27 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, obligaţia fiscală este „obligaţia de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligaţia fiscală principală şi obligaţia fiscală accesorie”.

Prin obligaţie fiscală principală se înţelege, în sensul legislaţiei fiscale, „obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege” (art. 1 pct. 28 din Legea nr. 207/2015), iar obligaţia fiscală accesorie reprezintă „obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor sau a majorărilor, aferente unor obligaţii fiscale principale” (art. 1 pct. 29 din Legea nr. 207/2015).

Interpretarea coroborată a normelor evocate şi a dispoziţiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005 conduce la concluzia că, prin comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, inculpatul participant se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale principale prevăzute de legislaţia fiscală, respectiv de la obligaţia de plată integrală a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate bugetului public naţional.

Diferenţa dintre sumele eventual plătite şi cele real datorate de contribuabil – diferenţă decurgând din stabilirea cu rea-credinţă ori, după caz, din neevidenţierea în documente legale sau nedeclararea în mod corect şi complet a veniturilor realizate sau cheltuielilor efectuate – constituie pagubă bugetară în sens fiscal şi, totodată, prejudiciu infracţional în sens penal, de a cărui acoperire integrală este condiţionată, printre altele, incidenţa cauzei de impunitate prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, în domeniul evaziunii fiscale, sfera prejudiciului produs prin comiterea faptei ilicite este limitată la impozitele, taxele şi contribuţiile prevăzute de lege, corespunzătoare obligaţiilor fiscale principale încălcate fraudulos de către inculpat. Caracteristica acestor impozite, taxe şi contribuţii sociale este, printre altele, aceea că ele sunt obligatoriu datorate în baza legii, în situaţii expres reglementate, îndatorirea contribuabililor de a plăti aceste sume fiind, aşadar, consacrată normativ cu caracter general şi imperativ.

Astfel, dispoziţiile art. 1 pct. 5, 23 şi 36 din Legea nr. 207/2015 definesc în mod expres cele trei noţiuni circumscrise sferei datoriilor fiscale principale, după cum urmează:

„- contribuţie socială – prelevare obligatorie realizată în baza legii, care are ca scop protecţia persoanelor fizice obligate a se asigura împotriva anumitor riscuri sociale, în schimbul căreia aceste persoane beneficiază de drepturile acoperite de respectiva prelevare;

– impozit – prelevare obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, fără contraprestaţie, în scopul satisfacerii necesităţilor de interes general;

– taxă – prelevarea obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, cu ocazia prestării unor servicii de către instituţii sau autorităţi publice, fără existenţa unui echivalent între cuantumul taxei şi valoarea serviciului;”.

Majorarea cu 20% din baza de calcul la care face referire art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu are natura juridică a unui impozit, taxă sau contribuţie socială, astfel cum rezultă din definiţiile legale, şi nu poate fi asimilată, pe cale de consecinţă, noţiunii de prejudiciu infracţional.

Suma echivalentă acestei majorări nu este reglementată de legislaţia fiscală, ea găsindu-şi consacrarea normativă exclusiv într-o lege penală specială (respectiv, Legea nr. 241/2005), în capitolul rezervat cauzelor de reducere a pedepselor, interdicţiilor şi decăderilor. Această sumă procentuală nu serveşte satisfacerii unor necesităţi de interes general, protejării anumitor categorii de persoane împotriva unor riscuri sociale şi nici nu derivă din eventuale servicii prestate de instituţii sau autorităţi publice, cum este cazul sumelor a căror plată constituie o obligaţie fiscală principală, în sensul legislaţiei procesual fiscale.

În plus, spre deosebire de impozitele, taxele şi contribuţiile sociale – a căror plată constituie o îndatorire fiscală general aplicabilă unor categorii de contribuabili (iar nu unor persoane individual determinate) -, majorarea supusă analizei are trăsături juridice distincte.

Mai exact, plata unui plus de 20% din valoarea prejudiciului infracţional nu are caracter general, de vreme ce ea nu este datorată de toţi contribuabilii sau de anumite categorii de contribuabili. Această majorare nu are nici caracter obligatoriu, în condiţiile în care plata sa este esenţialmente facultativă, fiind lăsată la latitudinea făptuitorului; achitarea contravalorii prejudiciului infracţional majorat cu o cotă procentuală reflectă, în mod esenţial, opţiunea inculpatului urmărit penal sau trimis în judecată pentru infracţiunile prevăzute de art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005 de a-şi exercita un drept procesual, iar nu de a-şi îndeplini o obligaţie fiscală.

În fine, nefiind prevăzută de legislaţia fiscală, nu se poate considera că plata unui plus calculat procentual din prejudiciul infracţional, distinct şi suplimentar accesoriilor fiscale legale, ar servi finalităţii prevăzute de art. 19 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, respectiv reparării prejudiciului penal. Obiectul exercitării acţiunii civile în procesul penal îl reprezintă repararea, potrivit legii civile, a prejudiciului produs prin comiterea faptei, ceea ce înseamnă că instanţa penală nu ar putea impune făptuitorului alte modalităţi de reparare a pagubei decât cele expres şi limitativ prevăzute de legea civilă.

În acest context se poate concluziona că majorarea cu procentul de 20% din baza de calcul, prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, nu are natura unei obligaţii fiscale principale în sensul consacrat de legislaţia fiscală şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi asimilată noţiunii de prejudiciu infracţional, cu toate consecinţele inerente unei atari caracterizări.

În schimb, rezultă din formularea normelor supuse interpretării că exercitarea, de către făptuitor, a opţiunii de a plăti un plus de 20% din valoarea prejudiciului în scopul obţinerii unui avantaj procesual este condiţionată, pe de o parte, de un element substanţial, respectiv săvârşirea uneia dintre infracţiunile limitativ prevăzute de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, iar, pe de altă parte, de o cerinţă procedurală, şi anume aflarea în curs a unui proces penal orientat spre tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit respectiva infracţiune.

Având la bază voinţa inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptelor sale şi fiind orientată spre obţinerea unui beneficiu procesual – adică încetarea procesului penal în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală -, opţiunea de plată a sumei echivalente majorării procentuale analizate produce efecte atât de ordin substanţial, cât şi procesual, relevându-se ca o instituţie cu o natură juridică sui-generis.

Astfel, suma echivalentă majorării cu 20% din valoarea prejudiciului infracţional nu ar putea fi caracterizată ca o sancţiune penală propriu-zisă, de vreme ce sfera de cuprindere a unei atari sancţiuni este expres delimitată normativ în cuprinsul art. 53-55 din Codul penal şi se rezumă la pedepsele – principale, complementare sau accesorii – prevăzute de legea penală.

Este adevărat că, implicând plata unei sume de bani, instituţia analizată se aseamănă, formal, cu cea a pedepsei amenzii, însă o analiză aprofundată exclude orice risc de confuzie sub acest aspect.

Amenda penală reprezintă o pedeapsă, adică o consecinţă a stabilirii răspunderii penale a făptuitorului, în urma exercitării depline a acţiunii penale. Ea presupune, prin ipoteză, epuizarea acţiunii penale exercitate, prin stabilirea condiţiilor de existenţă a infracţiunii, a celor de tragere la răspundere penală a făptuitorului şi prin formularea unor concluzii judiciare definitive cu privire la vinovăţia acestuia şi imperativul sancţionării sale penale în vederea restabilirii ordinii de drept.

În schimb, plata majorării procentuale prevăzute de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu reprezintă efectul stabilirii răspunderii penale a inculpatului. Ea intervine pe parcursul procesului, anterior, aşadar, pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi, implicit, premergător stabilirii răspunderii penale a făptuitorului; în plus, plata acestei sume nu are rolul de constrângere specific pedepselor, de vreme ce ea urmăreşte tocmai stingerea acţiunii penale, adică lipsirea sa de obiect, şi prin aceasta împiedică o statuare definitivă a instanţei asupra vinovăţiei ori a celorlalte condiţii de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

În acest context se poate aprecia că plata unei sume superioare valorii prejudiciului infracţional de către persoana suspectată de comiterea faptelor cauzatoare ale respectivului prejudiciu, anterior finalizării procesului penal şi în vederea încetării acestuia prin stingerea acţiunii penale, concretizează o formă de răspundere juridică prin care făptuitorul este sancţionat pecuniar pentru încălcarea normelor de drept, evitând, în acelaşi timp, antrenarea răspunderii sale penale.

Rolul central al aspectului pecuniar imprimă cotei procentuale de 20% trăsăturile unei veritabile sancţiuni civile, menite a penaliza nesocotirea obligaţiilor fiscale ce revin autorului faptei. În acest sens, prin Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale s-a reţinut, printre altele, că norma criticată „(…) cuprinde în sine o formă de sancţiune civilă, astfel că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi şi penalităţi. Această majorare reprezintă o formă de sancţiune civilă care pedepseşte abaterea de la normele de drept” (paragraful 107).

Majorarea procentuală prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi însă caracterizată juridic ca o simplă sancţiune civilă. Intervenind în cursul unui proces penal, fiind lăsată la latitudinea făptuitorului şi având ca scop obţinerea beneficiului încetării procedurii prin activarea unei cauze legale de nepedepsire, plata acestei majorări legale produce, în principal, efecte de natură penală, atât sub aspectul dreptului substanţial (conducând la nepedepsirea făptuitorului), cât şi al dreptului procesual penal (determinând incidenţa unei cauze care împiedică exercitarea acţiunii penale şi, prin aceasta, conduce la încetarea procesului).

Prin urmare, cota procentuală de a cărei plată prealabilă este condiţionată incidenţa cauzei de impunitate se relevă ca o instituţie de drept cu o configuraţie juridică proprie şi o natură sui-generis, care îmbină trăsăturile unei sancţiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căinţa activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanţial, cât şi procesual penal.

Implicând o componentă accentuat sancţionatorie, plusul procentual de 20% din baza de calcul ce trebuie achitat pentru a deveni incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu este generator de dobânzi şi penalităţi.

Prin voinţa legiuitorului, accesoriile fiscale sunt aferente exclusiv obligaţiei fiscale principale, adică prejudiciului direct cauzat prin comiterea faptelor prevăzute de norma supusă interpretării.

Aşa cum rezultă din definiţia legală a noţiunii de „obligaţie fiscală accesorie”, consacrată de art. 1 pct. 29 din Legea nr. 207/2015, accesoriile fiscale sunt întotdeauna corespunzătoare obligaţiilor fiscale principale, respectiv celor care se referă la plata impozitelor, taxelor sau contribuţiilor sociale datorate de făptuitor. Similar restului creanţelor fiscale, obligaţiile accesorii sunt şi ele supuse principiului legalităţii consacrat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, putând lua naştere numai în baza şi în limitele strict prevăzute de legislaţia fiscală.

Aceasta înseamnă, inter alia, că dobânzile şi penalităţile fiscale nu pot fi percepute pentru alte sume decât cele circumscrise categoriilor de obligaţii expres şi limitativ prevăzute de legea fiscală şi, cu atât mai puţin, pentru sume exceptate în mod expres de legiuitor, cum este cazul celor plătite cu titlu de sancţiune.

În acest sens este relevant că dispoziţiile art. 173 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 exclud din sfera de cuprindere a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere sume cum ar fi, exemplificativ, amenzile de orice fel, obligaţiile fiscale accesorii ori sumele confiscate. Or, dacă legiuitorul a considerat că nu se impune perceperea de accesorii fiscale pentru obligaţiile bugetare echivalente sumelor datorate cu titlu de sancţiune, raţiuni identice şi recurgerea la argumentul de interpretare logică ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet justifică o interpretare asemănătoare a dreptului şi în privinţa unei instituţii juridice cu o componentă sancţionatorie, cum este cazul majorării cu 20% din valoarea prejudiciului infracţional, prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 1.059/98/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă dobânzile şi penalităţile se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul sau dobânzile şi penalităţile se calculează doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei” şi stabileşte următoarele:

Dobânzile şi penalităţile la care se referă art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021.”

Avocat Andrei Pap
PAP | law office

Secţiuni: Dezlegarea unor chestiuni de drept, Drept penal, Jurisprudența ÎCCJ, Monitorul Oficial al României, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO