Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Malpraxis medical. Practica neunitară a instanțelor de judecată sub aspectul competenței materiale. Necesitatea pronunțării unui recurs în interesul legii
02.02.2022 | Bianca NASTAC

JURIDICE - In Law We Trust
Bianca Nastac

Bianca Nastac

Malpraxisul medical s-a transformat într-un domeniu ofertant din perspectivă juridică, luând în considerare rata crescândă de incidență, precum și complexitatea și dificultatea acestor cazuri. La o privire generală a jurisprudenței din acest domeniu, se poate sesiza, cu ușurință, că la nivelul instanțelor judecătorești s-a conturat o practică judiciară neunitară sub aspectul competenței materiale, inclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății stabilește norme de competență pentru cazurile de malpraxis medical potrivit următoarelor două prevederi:

Art. 684

(1) În cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părțile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanța de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei.

(2) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun.

Art. 687

Instanța competentă să soluționeze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.

Prin urmare, legiuitorul a prevăzut două posibile căi alternative pentru victima (sau, în cazul decesului, succesorii ei) unui caz de malpraxis care ar solicita repararea unei pagube materiale/morale decurgând dintr-un act medical greșit, dând posibilitatea persoanei vătămate fie să se adreseze Comisiei de monitorizare și competență profesională, fie să se adreseze direct instanței de judecată.

În lumina acestor dispoziții legale, este de necontestat faptul că, atunci când partea alege calea sesizării Comisiei de monitorizare și competență profesională, decizia pronunțată de către aceasta poate fi atacată la judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat, soluție impusă de corelarea art. 684 alin. 1 cu art. 687 din Legea nr. 95/2006. În acest sens, abordarea instanțelor este unanimă, neexistând soluții contradictorii.

Cu totul alta este abordarea la nivelul instanțelor, atunci când sunt sesizate în vederea soluționării cauzelor având ca obiect obligarea pe temei delictual a pârâților la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, în situația în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispozițiile art.679-685 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Majoritatea instanțelor înclină spre o competență materială în favoarea judecătoriei în cauzele în care se invocă săvârșirea unui act de malpraxis. Această, din urmă, opinie a fost exprimată în soluționarea unor conflicte negative de competență și de către Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 578/2014 din 19.02.2014; Decizia 62/2015 din 15.01.2015; Decizia nr. 401/2019 din 21.02.2019, Decizia nr.1793/2019 din 16.10.2019).

În schimb, există unele instanțe care au apreciat pe calea regulatorului, că această competență ar trebui stabilită potrivit dreptului comun ținându-se cont de criteriul valoric. Spre exemplu, Curtea de Apel București – sentința nr. 150/2021 din 04.11.2021, Curtea de Apel Ploiești – sentința nr. 3/2020 din 20.01.2020, Curtea de Apel Constanța – sentința nr. 29/2021 din 14.07.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – decizia nr. 875/2018 din 20.03.2018 și decizia nr. 1517/2020 din 29.07.2020.
A) În cadrul primei orientări jurisprudențiale s-a apreciat că astfel de litigii intră în competența materială a judecătoriei. În continuare, vom expune argumentele care au înclinat spre această soluție.

1. Legea specială are prioritate de aplicare

La o analiză a textelor menționate anterior, se poate constata că Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății prevede norme atributive de competență, derogatorii de la dreptul comun. Astfel, dispozițiile art. 687 din Legea nr. 95/2006, instituie o competență materială și teritorială specială de soluționare a răspunderii civile delictuale în ceea ce privește actul medical de malpraxis în favoarea judecătoriei, care înlătură competența de drept comun raportată la criteriul valoric, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, conform principiului specialia generalibus derogant.

Prin urmare, ansamblul normelor din cadrul Legii nr. 95/2006 care vizează răspunderea civilă pentru actul medical (inclusiv, pentru răspunderea decurgând dintr-un act de malpraxis) reprezintă legea specială care derogă de la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, prevederile Codului civil neputându-și găsi aplicarea decât în completarea normelor speciale, în măsura în care acestea din urmă nu ar reglementa ipoteza avută în vedere prin raportul juridic dedus judecății, în raport de situația de fapt care, după caz, trebuie stabilită după administrarea probatoriului încuviințat în cauză.

În acest sens, într-o decizie mai recentă, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că în cazul constatării unui caz de malpraxis și solicitării de daune materiale și morale, temeiurile de drept fiind legea specială (Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății) și dreptul comun (C. civ.), competența se stabilește conform legii speciale (respectiv judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat), care înlătură competența de drept comun raportată la criteriul valoric, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, conform principiului specialia generalibus derogant. (Decizia nr. 401 din 21 februarie 2019 , pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

De altfel, în majoritatea cazurilor, pe calea regulatorului de competență, s-a stabilit faptul că în asemenea cauze, competența se determină potrivit dispozițiilor speciale cuprinse în Legea nr. 95/2006 (Curtea de Apel București – Sentința civilă nr. 16/2021 din 10.02.2021, Sentința nr. 14/2021 din 03.02.2021, Curtea de Apel Cluj – Sentința nr. 98/2021 din 14.05.2021, Curtea de Apel Timișoara – Sentința nr. 70/2019).

2. Topografia actului normativ

Dispozițiile art. 684 alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006 se află situate în Titlul XVI intitulat („Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice”) mai exact în capitolul VI („Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmaciști și alte persoane din domeniul asistenței medicale ”), în timp ce art. 687 este situat în același titlu, însă în capitolul VII – „Dispoziții finale”.

Prin urmare, din moment ce art. 687 prevede că „Instanța competentă să soluționeze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat” și este situat într-un capitol distinct (final), este evident că legiuitorul a instituit o competență specială a judecătoriei pentru toate litigiile rezultând din Titlul XVI al Legii nr. 95/2006 (prin care se invocă un act de malpraxis, potrivit art. 653 și urm din lege) și nu doar pentru cele rezultând din Capitolul VI, art. 684 (respectiv pentru situația când reclamantul alege să se adreseze mai întâi Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis).

Așadar, situarea art. 687 din Legea 95/2006 în capitolul Dispoziții finale determină o competență specială în favoarea judecătoriei pentru cauzele în care se reclamă un caz de malpraxis definit potrivit art. 653 alin. (1) lit. b) Legea 95/2006 ca „eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice”.

Astfel, art. 687 este o normă de sine stătătoare, a cărei finalitate nu este condiționată de raportarea la un alt text de lege și care vizează soluționarea tuturor litigiilor fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 95/2006. De altfel, art. 655 care instituie răspunderea pentru prejudicii produse drept consecință a infecțiilor nosocomiale este cuprins în același Titlu XVI al Legii nr. 95/2006.

De asemenea, aceeași este orientarea dominantă la nivelul Curții de Apel București – sentința nr. 164/2021 din 18.11.2021, sentința nr. 123/2020 din 27.11.2020, Curții de Apel Craiova – sentința nr. 130/2018 din 22.11.2018, Curții de Apel Târgu Mureș – sentința nr. 12/2021 din 12.04.2021, Curții de Apel Bacău – sentința nr. 42/2021 din 10.11.2021.

3. Formularea generală a textului

Trebuie să avem în vedere formularea generică a dispozițiilor art. 687, în care textul nu face nicio distincție între diferitele tipuri de răspundere prevăzute de această lege, ci stabilește cu titlu general că toate litigiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 vor fi soluționate de judecătorie. Potrivit principiului de drept general aplicabil, acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.

Apreciem că din conținutul art. 687 din Legea nr. 95/2006 prin referirea la „litigiile prevăzute de prezenta lege” se înțelege foarte clar că nu doar litigiile născute după parcurgerea procedurii prealabile în fața comisiei se vor judeca de către judecătoria în raza căreia s-a produs actul de malpraxis reclamant, ci toate litigiile, adică și cele în care reclamanții înțeleg să se adreseze direct instanței de judecată. Procedura administrativă nu este una obligatorie, a cărei lipsă să atragă inadmisibilitatea cererii introductive, ci este o procedură alternativă pusă la îndemâna reclamantului pentru dovada mai facilă a cazului de malpraxis.

Este de remarcat faptul că, norma cuprinsă în art. 684 al.2 este în acord și cu prevederile de principiu, prevăzute chiar în Constituția României, potrivit cu care, în general procedurile administrative nu pot bloca accesul la justiție, în sensul art. 20 din Constituție, respectiv art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să stabilească competența judecătoriei doar în cazul prevăzut de art. 684, respectiv atunci când se contestă decizia Comisiei, ar fi putut menționa direct „judecătoria” în cuprinsul art. 684 alin. 1, în loc de „instanța de judecată competentă”, fără a fi necesar să mai reglementeze un alt articol, într-un alt capitol, imediat următor, în care să prevadă expres că instanța competentă ar fi judecătoria, însă doar în cazul prevăzut de art. 684 alin. 1 din Legea nr. 95/2006.

Un alt argument în acest sens, ar fi că dispozițiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 nu disting în raport de natura despăgubirilor solicitate sau de modalitatea în care reclamantul înțelege să cuantifice prejudiciul pretins a fi încercat și nici în raport de valoarea pretențiilor deduse judecății. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distingă.

În realitate, prin utilizarea acestei tehnici legislative, rezultă fără echivoc că a fost instituită o competență specială a judecătoriei, în toate cazurile în care se invocă săvârșirea unui caz de malpraxis, potrivit Legii nr. 95/2006.

De asemenea, aceeași este orientarea majoritară la nivelul Curții de Apel București – sentința civilă nr. 123/2020 din 27.11.2020, sentința nr. 54/2021 din 26.04.2021, Curții de Apel Alba Iulia – sentința nr. 21/2018 din 29.01.2018, Curții de Apel Pitești – sentința nr. 36/2019 din 10.10.2019.

B) În cadrul celei de-a doua orientări jurisprudențiale s-a apreciat că astfel de litigii vor fi partajate între judecătorie și tribunal, conform criteriului valoric, urmând regulile instituite de dreptul comun – art. 94 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Această opinie a fost îmbrățișată, în ipoteza în care alegerea victimei privește sesizarea directă a instanței de judecată. Astfel, competența se va stabili potrivit regulilor de drept comun, norma instituită de alin.(2) al art. 684 din Legea nr. 95/2006 derogă de la regula de competență cu caracter special prevăzută de art. 687 din Legea nr 95/2006. În considerarea caracterului evaluabil în bani al cererii, această competență va reveni, după caz, judecătoriei sau tribunalului, după cum valoarea interesului litigios este de cel mult 200.000 lei sau peste această sumă, așa cum prevăd art. 95 coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. k) Cod procedură civilă.

Trebuie menționat că există și soluții ale instanței supreme în acest sens, în care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în absența contestării unei decizii a Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, chiar dacă reclamantul a precizat că își întemeiază cererea pe dispozițiile Legii nr. 95/2006, instanța de judecată nu se putea considera învestită cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 95/2006, ci cu o acțiune în pretenții de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. (Decizia 875/2018 din 20.03.2018)

De asemenea, precizăm că acesta este și punctul de vedere exprimat de reprezentanții INM în cadrul întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel Pitești, 14-15 noiembrie 2019). Totuși s-a constatat, în urma discuțiilor, că există necesitatea promovării unui recurs în interesul legii, dată fiind practica diferită a instanțelor de judecată în această problemă. Or, până în prezent problema de drept nu a primit o dezlegare obligatorie ca urmare a soluționării unui recurs în interesul legii, care să fie obligatorie potrivit 517 alin. 4 C.Proc.Civ.

Considerăm că nu se justifică această împărțire a competenței între judecătorie și tribunal, având la bază opțiunea reclamantului de a sesiza sau nu în prealabil Comisia de malpraxis în procedura administrativă, în condițiile în care, în ambele situații (contestație împotriva deciziei Comisiei sau formularea unei acțiuni direct la instanță) se analizează același lucru, respectiv dacă se constată sau nu un caz de malpraxis. Stabilirea cazului de malpraxis prin (ne)parcurgerea unei anumite proceduri speciale nu este un element în funcție de care să se determine competența, ci un aspect ulterior, aferent etapei finale de soluționare a litigiului.

Această condiționare neprevăzută explicit de un act normativ poate fi apreciată ca o limită instituită dreptului de acces la justiție în sensul art. 6 din CEDO.

Interpretarea propusă ar duce implicit și de facto la o competență alternativă între judecătorie și tribunal pentru cererile de chemare în judecată ale căror pretenții depășesc valoarea de 200.000 lei (în funcție de opțiunea reclamantului, de a sesiza sau nu Comisia), ceea ce este inadmisibil în condițiile în care legiuitorul a prevăzut normele de competență materială sub regim mai strict, spre deosebire de situația normelor de competență teritorială unde este permisă chiar și competența teritorială alternativă.

Un argument în acest sens este reprezentat și de prevederile art. 15 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare a titlului XVI „Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice” din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății din 14.03.2007, aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 482/2007, potrivit cărora „În situația în care are loc sesizarea Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis ori a instanței judecătorești competente de către persoanele care au acest drept, potrivit legii, Comisia stabilește prin decizie dacă a fost sau nu un caz de malpraxis”.

Prin urmare, din aceste prevederi rezultă că, și în cazul în care este sesizată direct, instanța de judecată solicită Comisiei să stabilească dacă a fost sau nu un caz de malpraxis ajungându-se, indirect, tot la o situație de contestare practic a acestei decizii (în situația în care s-ar stabili că nu a fost un caz de malpraxis).

Apreciem că, dacă legiuitorul a dat în competența judecătoriei prin art.687 din lege litigiul având ca obiect contestarea deciziei comisiei speciale prin care se constată existența (sau nu) a malpraxisului, nu există niciun argument de drept pentru care litigiul care constată existența erorii medicale în scopul reparării prejudiciului cauzat de o atare eroare să primească o altă reglementare din perspectiva competenței.

Având în vedere că examinarea jurisprudenței la nivel național a relevat existența unui punct de vedere neunitar în ceea ce privește problema de drept evocată, s-a ajuns ca Înalta Curte de Casație și Justiție să pronunțe, la termenul din 21 februarie, un recurs în interesul legii pentru a stabili un mod unitar de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Avocat Bianca Nastac, BORDIANU & ASOCIAȚII

Secţiuni: Articole, Asigurări, Drept civil, Malpraxis medical, Procedură civilă, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO