Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Fenomenul discriminării din perspectivă juridică


03.02.2022 | Alexandra WEISMAN, Bogdan VETRICI-ȘOIMU
Secţiuni: Articole, Drept penal, Dreptul muncii, Drepturile omului, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Alexandra Weisman

Alexandra Weisman

Bogdan Vetrici-Șoimu

Bogdan Vetrici-Șoimu

Subiectul discriminării este unul de mare importanță și interes la nivelul relațiilor și raporturilor juridice și sociale, căci, raportat la valorile societății democratice și ale epocii actuale, reflectate și transpuse în legislația internațională, europeană și română aplicabilă și în vigoare, pe de o parte, se încearcă repararea unor greșeli ale trecutului, iar, pe de altă parte, se prevăd măsuri pentru combaterea și chiar sancționarea formelor de discriminare.

De aceea, s-ar putea considera că tematica discriminării este abordată într-un mod excesiv în cadrul argumentației juridice și extrajuridice, însă, în realitate, nu este deloc așa, căci, la nivel istoric, discriminarea a condus la evenimente personale și sociale tragice extreme, care trebuie împiedicate să se repete în prezent și în viitor și întrucât, deși, în majoritatea statelor democratice, se garantează egalitatea de șanse și de tratament încă de la nivel constituțional și există o legislație bine conturată în acest sens, fenomenul discriminării totuși subzistă. Or, numai printr-o apropiere și dedicație semnificative față de acest subiect se pot identifica, reglementa și înlătura atât mentalitățile favorabile discriminării, cât și efectele acesteia.

1. Semnificație și reglementare:

Din punct de vedere terminologic, „a discrimina” înseamnă „a separa, a face deosebire, a face distincție, a distinge”[i], respectiv „a lipsi de egalitate în drepturi, a limita în drepturi, în comparație cu ceilalți cetățeni”[ii] și chiar „a duce o politică prin care o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente de natură rasială, etnică, sexuală, etc.”[iii]

La nivel sociologic discriminareaeste înțeleasă ca reprezentând „tratamentul defavorabil al unui individ sau al unui grup de indivizi bazat pe apartenența lor la o anumită „clasă” sau „categorie”, comportamentul pe care o persoană, o instituție sau un grup de persoane îl au împotriva membrilor respectivei clase sau categorii”, putând implica „excluderea sau limitarea accesului membrilor grupului de persoane discriminat de la exercițiul anumitor drepturi și șanse care altfel sunt disponibile celorlalte grupuri sociale”[iv].

La nivel filosofic, termenul a fost definit ca fiind „un tratament sau o atenție defavorabilă”, stabilindu-se că, pentru a fi discriminat, un individ nu trebuie neapărat să fie lezat, ci este suficient doar să fie tratat mai rău decât alții pentru anumite motive arbitrare[v].

La nivel internațional, există o preocupare majoră pentru combaterea discriminării, reflectată în actele cu caracter legislativ adoptate în domeniul drepturilor omului, din care materia discriminării face parte.

Națiunile Unite au stabilit astfel: „comportamentele discriminatorii pot lua multe forme, dar toate implică o anume formă de excludere sau respingere sau de tratament inegal”[vi].

Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (O.N.U.) a adoptat la Paris, în data de 10 decembrie 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului, actul de referință în domeniu, care proclamă drepturi inalienabile pentru toate persoanele, indiferent de rasă, culoare, religie, sex, limbă, opinie politică sau de altă natură, origine națională sau socială, proprietate, naștere sau alt statut. Adunarea Generală a ONU a catalogat  Declarația Universală a Drepturilor Omului ca fiind un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor”.

Acest act a fost urmat ulterior și de[vii]:

• tratate și/sau convenții internaționale universal aplicabile, cu valoare generală, precum:

Pactul internațional pentru drepturile economice, sociale și culturale, adoptat  în data de 16 decembrie 1966 prin Rezoluția 2200A (XXI) a Adunării Generale a Națiunilor Unite, intrat în vigoare din data de 3 ianuarie 1976; 

Pactul Internațional privind drepturile civile și politice, adoptat  în data de 16 decembrie 1966 prin Rezoluția 2200A (XXI) a Adunării Generale a Națiunilor Unite, intrat în vigoare din data de 23 martie 1976;

• tratate și/sau convenții internaționale universal aplicabile, specializate, precum:

Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în data de 9 decembrie 1948 și intrată în vigoare din data de 12 ianuarie 1951;

Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituției semenilor, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. în data de 2 decembrie 1949, intrată în vigoare din data de 25 iulie 1951;

Convenția asupra drepturilor politice ale femeii, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U în data de 20 decembrie 1952, intrată în vigoare din data de 7 iulie 1954;

Convenția suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoage sclaviei, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. în data de 30 aprilie 1956, intrată în vigoare din data de 30 aprilie 1957, care are la bază Convenția suprimarea comerțului cu sclavi și a sclaviei, creată sub auspiciile Ligii Națiunilor, semnată la Geneva în data de 25 septembrie 1926 și intrată în vigoare din data de 9 martie 1927 și Convenția nr. 29 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.) la Geneva, în data de 18 iunie 1930 și intrată în vigoare din data de 1 mai 1932, completată de Convenția privind abolirea muncii forțate nr. 105 din data de 25 iunie 1957, intrată în vigoare în data de 17 ianuarie 1959 și amendată prin Protocolul însoțit de Recomandarea O.I.M. privind munca forțată din anul 2014;

Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite, adoptată de Adunarea Generală O.N.U în data de 29 ianuarie 1957, intrată în vigoare din anul 1958;

Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor, adoptată de Adunarea Generală O.N.U în data de 10 decembrie 1962, intrată în vigoare din anul 1964;

Convenția privind statutul refugiaților, adoptată în data de 28 iulie 1951, intrată în vigoare din data de 22 aprilie 1954, completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York în data de 31 ianuarie 1967, în vigoare din data de 4 octombrie 1967;

Convenția privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la New York, în data de 21 decembrie 1965, intrată în vigoare din data de 4 ianuarie 1969;

Convenția internațională asupra reprimării și eliminării crimei de apartheid, adoptată de Adunarea Generală O.N.U în data de 30 noiembrie 1973, intrată în vigoare din data de 18 iulie 1976;

– Convenția pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor din data de 18 decembrie 1979, în vigoare din data de 3 septembrie 1981, împreună cu Protocolul său opțional din data de 6 octombrie 1999, intrat în vigoare din data de 22 decembrie 2000 și cu Recomandarea generală nr. 19 din anul 1992 a Comitetului pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeilor, privind violența împotriva femeilor;

Convenția împotriva torturii și altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U în data de 10 decembrie 1984, intrată în vigoare din data de 26 iunie 1987;

Convenția privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în data de 20 noiembrie 1989, intrată în vigoare din data de 2 septembrie 1990;

Convenția internațională asupra protecției drepturilor tuturor lucrătorilor migranți și a membrilor lor de familie, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U în data de 18 decembrie 1990, intrată doar parțial în vigoare (nefiind încă semnată de toate statele membre);

Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului, adoptată la Conferința Generală UNESCO de la Paris din data de 14 decembrie 1960, intrată în vigoare din data de 22 mai 1962;

• tratate și/sau convenții aplicabile la nivel regional, cu valoare generală, precum:

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cunoscută și sub denumirea de „Convenția Europeană a Drepturilor Omului”, reprezentând un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnată la Roma în data de 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare din data de 3 septembrie 1953, fiind ratificată de cvasi-totalitatea statelor membre ale Consiliului Europei. În articolul 14 această convenție prevede interzicerea discriminării bazate, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Convenția a fost amendată și completată prin 11 Protocoale adiționale. În Protocolul nr. 12, la articolul 1, este reglementată, din nou, o interzicere generală a discriminării bazate, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație[viii];

Carta Socială Europeană, adoptată la Torino în data de 18 octombrie 1961, intrată în vigoare din anul 1965, modificată prin Protocolul de modificare a Cartei, deschis pentru semnare la Torino în data de 21 octombrie 1991 și  prin Protocolul adițional care prevede un sistem de reclamații colective, deschis spre semnare la Strasbourg în data de 9 noiembrie 1995 și înlocuită progresiv cu Carta Socială Europeană revizuita, deschisă spre semnare la Strasbourg în data de 3 mai 1996 și intrată în vigoare din anul 1998[ix];

Convenția Americană a Drepturilor Omului, cunoscută și sub numele de „Pactul de la San Jose”, adoptată la San Jose, Costa Rica, în data de 22 noiembrie 1969, la Conferința specializată a drepturilor omului, organizată sub egida Organizației Statelor Americane, intrată în vigoare din data de 18 iulie 1978, completată de Protocolul adițional privind drepturile economice, sociale și culturale, cunoscut și sub denumirea de „Protocolul din San Salvador”, semnat la San Salvador în data de17 noiembrie 1988, intrat în vigoare din data de 16 noiembrie 1999 și de Protocolul adițional pentru abolirea pedepsei cu moartea, adoptat la Asunción, Paraguay în data de 8 iunie 1990, intrat în vigoare din anul 1991[x];

Carta Africană a Drepturilor Omului și ale Popoarelor, cunoscută și sub numele de „Carta Banjul”, adoptată de Adunarea Organizației Unității Africane (înlocuită ulterior de Uniunea Africană) la Nairobi, Kenya, în iunie 1981, intrată în vigoare din data de 21 octombrie 1986 (ulterior ziua de 21 octombrie fiind declarată „Ziua Drepturilor Omului din Africa”)[xi];

• tratate și/sau convenții aplicabile la nivel regional, specializate, precum:

Convenția europeană privind statutul juridic al lucrătorilor migranți, adoptată de Consiliul Europei în data de 24 noiembrie 1977, intrată în vigoare din data de 1 mai 1983[xii];

Convenția nr. 108 pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg, în data de 28 ianuarie 1981, intrată în vigoare din data de 1 octombrie 1985, amendată ulterior prin Protocolul adițional nr. 181, adoptat în data de 8 noiembrie octombrie 2001, intrat în vigoare din data de 1 iulie 2004[xiii] și de Protocolul de modificare nr. 223, adoptat în data de 10 octombrie 2018, care va intra în vigoare din data de 11 octombrie 2023[xiv];

Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată de Consiliul Europei în data de 26 noiembrie 1987, intrată în vigoare din data de  1 februarie 1989[xv], amendată prin Protocoalele nr. 1 și 2, adoptate în data de 4 noiembrie 1993, intrate în vigoare din data de 1 martie 2002[xvi] și prin Protocolul opțional adoptat în data de 18 decembrie 2002 și intrat în vigoare din data de 22 iunie 2006[xvii];

Convenţia – cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată de Consiliul Europei în data de 1 februarie 1995, intrată în vigoare din data de 1 februarie 1998[xviii];

Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnității fiinţei umane față de aplicaţiile biologiei şi ale medicinei privind interdicţia clonarii ființelor umane, adoptată de Consiliul Europei în data de 4 aprilie 1997, intrată în vigoare din data de 1 decembrie 1999, urmată de Protocolul adițional referitor la interzicerea clonarii fiintelor umane, semnat în data de 12 ianuarie 1998, în vigoare din data de 1 martie 2001, de Protocolul adițional referitor la transplantul de organe și țesuturi de origine umană, semnat în data de 24 ianuarie 2002, în vigoare din data de 1 mai 2006, de Protocolul adițional privind cercetarea biomedicală, semnat în data de 25 ianuarie 2005, intrat în vigoare din data de 1 septembrie 2007 și de Protocolul adițional privind testarea genetică în scopuri medicale, semnat în data de 27 noiembrie 2008 și intrat în vigoare din data de 1 iulie 2018[xix];

Acordul de la Schengen, la care au aderat până în prezent 30 de state, fiind semnat inițial de Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda în data de 14 iunie 1985 și ulterior de Italia (în anul 1990), Spania și Portugalia (în anul 1991), Grecia (în anul 1992), Austria (în anul 1995), Suedia, Finlanda și Danemarca (în anul 1996), urmat de Convenția de punere în aplicare din data de 19 iunie 1990, intrată în vigoare din data de 26 martie 1995 (la care au devenit părți și Islanda și Norvegia), împreună cu declarațiile și deciziile adoptate de Comitetul Executiv Schengen, care formează acquis Schengen – acestea fiind referitoare la renunțarea treptată la controlul de la frontierele comune și introducerea liberei circulații pentru toți cetățenii statelor membre semnatare, ai altor state membre sau ai unor terțe țări[xx];

Convenţia inter-americană pentru prevenirea şi reprimarea torturii, semnată de Organizația Statelor Americane din emisfera vestică în Columbia, în data de 9 decembrie 1985, intrată în vigoare din data de28 februarie 1987[xxi];

Convenţia inter-americană asupra prevenirii, sancționării şi eliminării violenţei contra femeii, adoptată în Brazilia de Organizația Statelor Americane, în data de 9 iunie 1994, intrată în vigoare din data de 5 martie 1995[xxii];

Carta africană a drepturilor şi bunăstării copilului, adoptată în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane (devenită din anul 2001 Uniunea Africană), în data de 1 iulie 1990, în vigoare din data de 29 noiembrie 1999[xxiii];

• tratate internaționale constitutive ale unor organizații internaționale:

– Carta Organizației Națiunilor Unite, semnată în data de 26 iunie 1945 la Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională de la San Francisco, California, Statele Unite ale Americii, intrată în vigoare din data de 24 octombrie 1945; Statutul Curții Internaționale de Justiție este anexă și face parte integrantă din această cartă[xxiv];

Constituţia Organizaţiei Intemationale a Muncii, publicată în data de 1 aprilie 1919, în vigoare din data de 28 iunie 1919[xxv];

Constitutia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Stiință şi Cultură (UNESCO), adoptată la Londra în data de 16 noiembrie 1945, intrată în vigoare din data de 4 noiembrie 1946[xxvi];

Statutul Consiliului European, semnat la Londra în data de 5 mai 1949, intrat în vigoare din data de 3 august 1949;

Tratatul de la Roma de instituire a Comunității Economice Europene (CEE), semnat de Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda în data de 25 martie 1957, în vigoare din data de 01 ianuarie 1958, Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, semnat de Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda în data de 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare în data de 23 iulie 1952 și Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat de Consiliul European la Maastricht în data de 7 februarie 1992, în vigoare din data de 1 noiembrie 1993[xxvii];

Actul Unic European, semnat la Luxemburg de către Luxemburg în data de 17 februarie 1986 și la Haga de către Țările de Jos în data de 28 februarie 1986, intrat în vigoare din data de 01 iulie 1987;

Carta Organizației Statelor Americane, adoptată la Bogota, Columbia, în data de 30 aprilie 1948, intrată în vigoare în data de 13 decembrie 1951, având mai multe Protocoale adiționale, respectiv: Protocolul de la Buenos Aires, din data de 27 februarie 1967, Protocolul de la Cartagena, din data de 5 decembrie 1985, Protocolul de la Washington, din data de 14 decembrie 1992 și Protocolul de la Managua, din data de 10 iunie 1993[xxviii];

Carta Organizației Unității Africane, la Adis-Abeba, Etiopia, în data de 25 mai 1963, intrată în vigoare din data de 13 septembrie 1963[xxix].Totodată, principiile de la Paris formulate în 1991 la Conferința consacrată instituțiilor naționale de drepturile omului devenite document oficial al Adunării Generale ONU în 1993 au în vedere: (i) un mandat „cât mai larg posibil”, care să aibă la bază standardele universale ale drepturilor omului, (ii) dubla responsabilitate de a promova și de a proteja drepturile omului, acoperind toate drepturile și (iii) respectarea independenței față de guvern, independenței garantate prin constituție sau prin lege, puterea adecvată de investigare, pluralismul, inclusiv prin structura personalului și/sau cooperarea efectivă și asigurarea resurselor umane și financiare adecvate[xxx].

La nivel internațional există și Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 61/255/ianuarie 2007, care condamnă fără rezerve negarea Holocaustului și îndeamnă toate statele membre să respingă fără rezerve orice negare a Holocaustului ca eveniment istoric, fie total, fie parțial sau orice activități în acest scop[xxxi].

La nivel european, încă de la nivelul constituirii Uniunii Europene se pun bazele unor principii fundamentale ale acestei structuri, dintre care un loc fundamental îl ocupă drepturile omului și inclusiv nediscriminarea.

Astfel, Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat de Consiliul European la Maastricht în data de 7 februarie 1992, în vigoare din data de 1 noiembrie 1993, se stabilește că: Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.[xxxii]

Acest tratat reprezintă cea mai profundă schimbare de până atunci a tratatelor de la înființarea Comunității Europene, respectiv: (i) Tratatul de la Roma prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (CEE), semnat de Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda în data de 25 martie 1957, în vigoare din data de 1 ianuarie 1958, denumit, de cele mai multe ori, ulterior modificării sale prin Tratatul de la Maastricht anterior menționat, „Tratatul de instituire a Comunității Europene sau „Tratatul CEE; (ii) Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului – Tratatul CECO sau Tratatul de la Paris, semnat de Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda în data de 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare în data de 23 iulie 1952. CECO nu mai este în prezent o instituție de sine stătătoare, întrucât aceasta a fost constituită inițial pe o perioadă limitată la 50 de ani și a fost integrată în CE în anul 2001 prin Tratatul de la Nisa, semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene în data de 26 februarie 2001 și intrat în vigoare din data de 1 februarie 2003, după încheierea procesului de ratificare[xxxiii].

Tratatul privind Uniunea Europeană, de la Maastricht, a fost modificat și completat de Tratatul de la Amsterdam, adoptat în datele de 16-17 iulie 1997, semnat în data de 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare din data de 1 mai 1999 și de Tratatul de la Nisa anterior indicat. Prin amendamentele aduse, se aprofundează prevederile inițiale favorabile antidiscriminării, în sensul că se impune statelor membre să adopte acțiuni și/sau măsuri pentru: combaterea discriminării bazate pe sex, origine rasială sau etnică, religie, credință, dizabilitate, vârstă, pentru adaptarea dispozițiilor de drept intern, astfel încât să nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricție disimulată a comerțului dintre statele membre și sau un obstacol în calea funcționării pieței interne, pentru egalitatea de remunerare, fără discriminare pe criterii de sex și pentru nediscriminarea pe piața muncii și la locul de muncă[xxxiv].

De asemenea, Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona, inițial cunoscut ca „Tratatul de Reformă”, a fost semnat în data de 13 decembrie 2007 de reprezentanții celor 27 de state membre ale Uniunii Europene, de către președinții Parlamentului European, ai Comisiei Europene și ai Consiliului European și a intrat în vigoare din data de 1 decembrie 2009, ca urmare a depunerii, în luna noiembrie 2009, de către Republica Cehă, a ultimului instrument de ratificare, care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității Europene și care proclamă Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (adoptată inițial în anul 1950, intrată în vigoare odată cu Tratatul de la Lisabona, în data de 1 decembrie 2009 și obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene). Prin articolul său 1 acest tratat modifică Tratatul privind Uniunea Europeană (semnat la Maastricht pe data de 7 februarie 1992, intrat în vigoare din data de 1 noiembrie 1993 și modificat ulterior prin Tratatele de la Amsterdam, semnat în data de 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare din data de 1 mai 1999 și de la Nisa, semnat în data de 26 februarie 2001 și intrat în vigoare din data de 1 februarie 2003) și, prin articolul său 2, modifică Tratatul de instituire a Comunității Europene (semnat la Roma în data de 25 martie 1957, intrat în vigoare din data de 1 ianuarie 1958 și modificat ulterior prin tratatele de la Maastricht, Amsterdam și Nisa anterior indicate). Potrivit Tratatului de la Lisabona, se stabilește că Uniunea Europeană se întemeiază pe Tratatul privind Uniunea Europeană și pe Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, ambele având aceeași valoare juridică[xxxv].

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (T.F.U.E.) reprezintă, deci, versiunea consolidată, în vigoare din data de 1 decembrie 2009, a Tratatului de instituire a Comunității Europene, astfel cum acesta a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona. Acest tratat conține în Partea a doua texte de lege (art. 18-25) care vizează nediscriminarea și cetățenia Uniunii Europene[xxxvi].

Principiul nediscriminării este reiterat și în cadrul capitolului al III-lea din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care a fost întocmită în data de 2 octombrie 2000 și ratificată de către Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene în data de 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa. Drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene prevăzute de această cartă au fost incluse în Tratatul de la Lisabona, ceea ce atribuie acestora obligativitate din punct de vedere juridic pentru statele membre, la punerea în aplicare de către ele a dreptului Uniunii Europene[xxxvii].

Un ansamblu de drepturi fundamentale in domeniul muncii, angajarii, relatiilor sociale si securitatii sociale, cuprinzând, pe de o parte, principii care afirma obiectivele politicii sociale care se impun a fi urmărite de statele membre ale Consiliului Europei și, pe de altă parte, reglementări de natură juridică privind obligațiile pe care și le asumă statul care o ratifica, este cuprins în Carta Socială Europeană, adoptată de Consiliul Europei la Torino în data de 18 octombrie 1961, intrată în vigoare din anul 1965, modificată prin Protocolul de modificare a Cartei, deschis pentru semnare la Torino în data de 21 octombrie 1991 și  prin Protocolul adițional care prevede un sistem de reclamații colective, deschis spre semnare la Strasbourg în data de 9 noiembrie 1995 și înlocuită progresiv cu Carta Socială Europeană revizuita, deschisă spre semnare la Strasbourg în data de 3 mai 1996 și intrată în vigoare din anul 1998[xxxviii].

Abordarea Uniunii Europene în ceea ce privește combaterea discriminării pe criterii legate de rasă și de origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă, sex sau orientare sexuală și promovarea egalității de șanse și tratament pentru toți s-a concretizat printr-un act principal, respectiv Comunicarea Comisiei Comunităților Europene către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor relativă la „Nediscriminare și egalitate de șanse: un angajament reînnoit” (Bruxelles, 2 iulie 2008) și prin alte acte conexe, precum: Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Directiva 2004/113/CE a Consiliului din 13 decembrie 2004 de aplicare a principiului egalității de tratament între femei și bărbați privind accesul la bunuri și servicii și furnizarea de bunuri și servicii, Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă (reformă), Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal, Recomandarea Consiliului din 9 decembrie 2013 cu privire la măsurile de integrare efectivă a romilor în statele membre, Propunerea de directivă a Consiliului cu privire la punerea în aplicare a principiului tratamentului egal al persoanelor indiferent de religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală (Bruxelles, 2 iulie 2008), Directiva 2010/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 7 iulie 2010 privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbații și femeile care desfășoară o activitate independentă și de abrogare a Directivei 86/613/CEE a Consiliului; Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului.[xxxix];[xl]

La nivelul Uniunii Europene există și Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului UE din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal, care califică rasismul și xenofobia drept încălcări directe ale înseși principiilor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, care protejează valori precum rasa, culoarea, religia, descendența sau originea națională sau etnică și care prevede necesitatea armonizării prevederilor de drept penal din statele membre UE cu privire la definirea infracțiunilor legate de rasism și xenofobie și stabilirea unor pedepse care să fie efective, proporționale și disuasive[xli].

De asemenea, tot la nivelul Uniunii Europene există Protocolul Adițional la Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică adoptată la Budapesta în data de 23 noiembrie 2001, protocol referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă comise prin intermediul sistemelor informatice, intrat în vigoare din 1 martie 2006. Acest protocol prevede obligația statelor membre de a adopta soluțiile legislative naționale necesare pentru condamnarea infracțiunilor de distribuire sau punere în alt mod la dispoziție, prin intermediul unui sistem informatic pentru public, a materialelor care neagă, minimizează, aprobă sau justifică acțiuni care constituie genocid sau crime împotriva umanității[xlii].

Discursul de ură este tratat diferit în ţările membre ale Consiliului Europei, neexistând o definiţie general acceptată şi cu forţă obligatorie pentru acest concept. Recomandarea R(97)20 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei din data de 30 octombrie 1997 definește, în anexa acesteia, însă doar cu cu titlu de recomandare, acest concept ca reprezentând: „toate formele de exprimare care propagă, incită, promovează sau justifică ura rasială, xenofobia, antisemitismul sau alte forme de ură fondate pe intoleranţă, inclusiv intoleranţa care se exprimă sub formă de naţionalism agresiv şi de etnocentrism, de discriminare şi ostilitate faţă de minorităţi, imigranţi şi persoane provenite din imigraţie[xliii].

Nu trebuie neglijată nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care conține un articol (art. 14) dedicat interzicerii discriminării și nici Protocolul nr. 12 la această convenție, care prevede interzicerea generală a discriminării.

Din punct de vedere legal, în România prin discriminarese înțelege: „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”, precum și „dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute” anterior [xliv].

Totodată, sunt considerate a fi discriminatorii, potrivit legii române, „prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute” anterior, „față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”.[xlv]

Politica antidiscriminare de la nivelul țării noastre este transpusă, în principal, în următoarele acte normative:

Constituția României (art. 4, art. 6, art. 16 alin. (1), art. 26, art. 30 alin. (7), art. 44 alin. (4), art. 53 alin. (2)),

Codul Civil al României (art. 12, art. 26, art. 30, art. 58, art. 61, art. 70 – 74, art. 82, art. 86, art. 252, art. 1349),

Codul Penal al României (art. 77 lit. h), art. 208, art. 209 – 217, art. 223, art. 226, art. 247, art. 282 alin. (1) lit. d), art. 296, art. 297 alin. (2), art. 369, art. 371, art. 374, art. 381, art. 382, art. 383, art. 385, art. 438, art. 439, art. 440 – 442),

Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003 (art. 3, art. 5, art. 6, art. 59),

Codul administrativ, adoptat prin O.U.G. nr. 57/2019 (art. 7, art. 311 lit. b), d), art. 413 alin. (2), art. 447 alin. (6), art. 449 alin. (5) lit. g), art. 580 alin. (3)),

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, adoptată prin Legea nr. 48/2002, cu modificările, completările ulterioare și republicată,

Hotărârea Guvernului nr. 1194/2001 privind organizarea și funcționarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării,

Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române, cu modificările, completările ulterioare și republicată (art. 10 și 11),

Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, cu modificările, completările ulterioare și republicată și Hotărârea Guvernului nr. 753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998,

Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările, completările ulterioare și republicată și Hotărârea Guvernului nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003,

Hotărârea Guvernului nr. 1258/2004 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru combaterea discriminării,

Ordinul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nr. 286/2007 privind aprobarea Strategiei naționale de implementare a măsurilor de prevenire și combatere a discriminării (2007-2013),

Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri,

Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările, completările ulterioare și republicată (în special Capitolul II, raportat la Capitolul IV),

Legea nr. 49/1991 privind acordarea de indemnizații și sporuri invalizilor, veteranilor și văduvelor de război,

Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice (inclusiv art. 9 lit. a))[xlvi],

Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului (art. 35),- Ordonanța Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, adoptată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările, completările ulterioare și republicată și Hotărârea Guvernului nr. 127/2002 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 105/1999,

Legea nr. 108/1999 pentru înființarea și organizarea Inspecției Muncii, cu modificările, completările ulterioare și republicată (în special art. 6 alin. (2) lit. A. lit. b), c)),

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public (art. 18 alin. (1)),

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările, completările ulterioare și republicată și Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare,

O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război,

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare (în special art. 4 alin. (1), art. 80 alin. (2), art. 83) și Hotărârea Guvernului nr. 174/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002,

Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, cu modificările, completările ulterioare și republicată și Hotărârea Guvernului nr. 262/2019 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 202/2002,

Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961 și Hotărârea Guvernului nr. 1114/2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 309/2002,

Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare (în special art. 17 alin. (1) lit. d) pct. 7, art. 29 alin. (1) lit. d), art. 84 alin. (3), art. 86 alin. (1)),

O.U.G. nr. 78/2004 pentru înființarea Agenției naționale pentru romi, cu modificările și completările ulterioare,

Legea recunoștinței pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Brașov din noiembrie 1987 și pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului – Lupeni – august 1977 nr. 341/2004, cu modificările și completările ulterioare și Hotărârea Guvernului nr. 1412/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 341/2004,

Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările, completările ulterioare și republicată (art. 15 alin. (1), art. 18 alin. (1), art. 100 alin. (1) lit. a), b)) și Hotărârea Guvernului nr. 268/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006,

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările, completările ulterioare și republicată, cu normele metodologice aferente (în special art. 301 alin. (3), art. 66, art. 67 lit. a), art. 100 alin. (4), art. 105 alin. (7), art. 219 alin. (2) lit. b), art. 219 alin. (3) lit. g), art. 230 alin. (2) lit. d), art. 380 alin. (3), art. 663 alin. (2), art. 902 alin. (1) lit. f), art. 910 alin. (1) lit. d), e), art. 911 alin. (1), art. 918 alin. (1) lit. a)),

Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare și cu normele metodologice aferente (în special art. 2 alin. (4), art. 3 lit. a), art. 118 alin. (2), art. 202 alin. (1) lit. a), art. 294 alin. (2), art. 297 alin. (1), pct. 61 din Anexa cuprinzând definițiilor termenilor și a expresiilor utilizate în cuprinsul legii), inclusiv Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 4343/27.05.2020 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor art. 7 alin. (11), art. 561 și ale pct. 61 din anexa la Legea educației naționale nr. 1/2011, privind violența psihologică – bullying,

Legea asistenței sociale nr. 292/2011, cu modificările și completările ulterioare (în special art. 5 lit. i), r), art. 71 alin. (2), art. 140 alin. (1) lit. g)),

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare și Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013,

Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice (art. 2 alin. (2), art. 93 alin. (2)),

Legea nr. 173/2016 privind acordarea unor drepturi persoanelor care nu mai au cetățenie română, dar care au fost persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice;

Legea nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului.

Orice comportamentul activ sau pasiv de natură discriminatorie poate fi sancționat conform legii române civil, contravențional și/sau penal.[xlvii]

2. Tipurile de discriminare:

Discriminarea poate avea loc în variante și manifestări de neacceptare și/sau combatere multiple, în funcție de criterii precum: rasa, naționalitatea, etnia unei persoane, limba vorbită de aceasta, religia sa, categoria socială din care face parte, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala unei persoane, apartenența acesteia la o categorie defavorizată, precum și în funcție de orice alt criteriu care conduce la restrângerea, nerecunoașterea, împiedicarea sau restrângerea folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a tuturor drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social, cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice și/sau sociale.

Însă nu există, de facto, o limitare în ceea ce privește stabilirea tipurilor de discriminare, deoarece natura umană este complexă și comportamentul uman se poate manifesta în modalități diverse. Tocmai de aceea legislația, în general, este permisivă în ceea ce privește identificarea și stabilirea actelor sau faptelor care reprezintă discriminare, esențial în acest sens fiind motivația și scopul urmărite de cel care discriminează, respectiv de a plasa pe o poziție inegală, de a nu accepta și/sau de a înlătura ori combate o persoană strict pentru considerente legate de criteriile enunțate mai sus.

3. Formele de discriminare:

Discriminarea poate apărea în diverse forme, conturându-se, astfel:

3.1. Discriminarea directă, care înseamnă acțiunea sau inacțiunea defavorabilă sau preferențială a unei persoane față de o altă persoană, determinată de cel puțin unul dintre criteriile indicate mai sus.

În sfera discriminării directe pot fi incluse: decizia de a nu angaja, promova, instrui o persoană ori concedierea acesteia pentru cel puțin unul dintre criteriile arătate mai sus, tratarea diferită, inegală a unei persoane datorită legăturii sale cu cel puțin unul dintre criteriile menționate anterior.

Conform Codului muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, constituie discriminare directă orice act sau faptă de deosebire, excludere, restricție sau preferință, întemeiat/ă pe unul sau mai multe dintre criteriile legate de rasă, cetățenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare cu HIV, opțiune politică, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, apartenență la o categorie defavorizată, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii.[xlviii]

În accepțiunea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, are loc atunci când o persoană este tratata într-o modalitate mai puțin favorabilă decât alta care a fost, este sau ar putea fi într-o situație similară ori comparabilă, iar diferența de tratament are ca raționament oricare dintre criteriile de discriminare prevăzute de legislația în vigoare.[xlix]

3.2. Discriminarea indirectă însemnând acțiunea sau inacțiunea defavorabilă sau preferențială cu caracter general, manifestată la adresa unui grup sau a unei colectivități, determinată de cel puțin unul dintre criteriile enumerate mai sus sau acțiunea sau inacțiunea defavorabilă sau preferențială manifestată la adresa unei persoane prin intermediul altor persoane sau în cadrul unor situații ori circumstanțe în legătură cu destinatarul final al comportamentului discriminator.

Discriminarea indirectă poate să nu genereze o evidență clară, astfel încât anumite comportamente, practici, reguli sau politici în realitate discriminatorii să aibă o aparență de neutralitate, putând fi descoperite ca atare numai la o cercetare, analiza ori înțelegere mai atentă a situațiilor ori contextelor concrete.

În sfera discriminării indirecte pot fi incluse: practicile, politicile sau procedurile unei organizații menite să dezavantajeze sau să favorizeze anumite persoane sau o anumită persoană deținând sau fiind în legătură cu cel puțin unul dintre criteriile individualizate mai sus.

Potrivit Codului muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, constituie discriminare indirectă orice prevedere, acțiune, criteriu sau practică aparent neutră care are ca efect dezavantajarea unei persoane față de o altă persoană în baza unuia dintre criteriile legate de rasă, cetățenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare cu HIV, opțiune politică, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, apartenență la o categorie defavorizată, în afară de cazul în care acea prevedere, acțiune, criteriu sau practică se justifică în mod obiectiv, printr-un scop legitim și dacă mijloacele de atingere a acelui scop sunt proporționale, adecvate și necesare.[l]

Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării consideră că discriminarea indirectă are loc atunci când o prevedere, un criteriu, o practică aparent neutre dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislația în vigoare, cu excepția cazurilor în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. De asemenea, este considerată discriminare indirectă și orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care la generează, favorizează sau defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de altele care se află în situații egale.[li]

După cum se poate lesne observa, definițiile indicate mai sus dau naștere unei marje de apreciere relativ vaste în privința justificării obiective, în funcție de scop, a caracterului discriminatoriu sau nediscriminatoriu al unei acțiunii, criteriului sau practicii în cauză, motiv care atrage necesitatea cercetării și analizei de speță amănunțite și raportate la dovezi îndestulătoare, concludente, pertinente și utile.

3.3. Discriminarea multiplă survine atunci când o persoană sau un grup de persoane sunt tratate diferențiat, într-o situație egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare cumulative[lii].

Un astfel de caz de discriminare ar putea apărea atunci când se acordă sau retrag drepturi salariale doar ale unei categorii profesionale, spre deosebire de o altă categorie profesională similară sau egală sau când se iau unele măsuri medicale, sociale sau de altă natură doar pentru unele categorii de persoane, deși mai există și alte categorii de persoane similare sau egale.

3.4. Discriminarea prin asociere, constând din orice act sau faptă de discriminare săvârșit/ă împotriva unei persoane care, deși nu face parte dintr-o categorie de persoane identificată potrivit criteriilor legate de rasă, cetățenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare cu HIV, opțiune politică, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, apartenență la o categorie defavorizată, este asociată sau prezumată a fi asociată cu una sau mai multe persoane aparținând unei astfel de categorii de persoane[liii].

3.5. Discriminarea inversă, însemnând că minoritatea care ar putea sau este subiect al discriminării discriminează grupul majoritar, dominant.[liv]

3.6. Discriminarea pozitivă, opusă conceptului implicit negativ al discriminării, care reprezintă măsurile care vizează un anumit grup și care urmăresc favorizarea unui grup, categorii sau a unei persoane pentru că se poate raporta la criteriile precizate la punctul 2. de mai sus.

Totodată, conceptul semnifică și eliminarea și prevenirea discriminării sau compensarea dezavantajelor rezultate din atitudini, comportamente și structuri existente, presupunând acordarea unei preferințe automate și absolute membrilor grupului minoritar[lv].

În ultima perioadă de timp există, însă, o tendință de abandonare a sintagmei „discriminare pozitivă” în favoarea celei de „măsuri specifice” sau de „tratament preferențial”, deoarece, spre deosebire de discriminarea pozitivă, care presupune acordarea unei preferințe automate și absolute membrilor grupului minoritar, celelalte două vizează asigurarea egalității depline și efective, permițând ca aprecierea să se facă în concret, de la caz la caz[lvi].

3.7. Hărțuirea reprezintă:

conform Codului muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003: orice tip de comportament care are la bază unul dintre criteriile legate de rasă, cetățenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare cu HIV, opțiune politică, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, apartenență la o categorie defavorizată, care are ca scop sau ca efect lezarea demnității unei persoane și duce la crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator[lvii];

potrivit Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării: orice comportament care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu[lviii];

potrivit Codului penal: fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere; efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează o temere unei persoane[lix]; totodată, Codul penal reglementează și sancționează și hărțuirea sexuală, reprezentând pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare[lx].

3.8. Victimizarea, fiind orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție sau la instituțiile competente, cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării[lxi].

3.9. Dispoziția (ordinul) de a discrimina, fiind considerat/ă a reprezenta tot o formă de discriminare împotriva uneia sau mai multor persoane, respectiv un ordin primit de o persoană sau un grup de persoane de la o altă persoană sau grup de persoane pentru a discrimina sau fiind orice comportament care constă în a dispune, scris sau verbal, unei persoane să utilizeze o formă de discriminare, care are la bază unul dintre criteriile legate de rasă, cetățenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare cu HIV, opțiune politică, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, apartenență la o categorie defavorizată[lxii].

Printre formele de discriminare cel mai frecvent întâlnite sunt cele legate de vârstă, sex, orientare sexuală, religie, naționalitate, etnie, rasă, dizabilitate. Rezultă, astfel, că la nivel european au existat multe incidente privind discriminarea, iar organismele europene depun un efort constant și susținut pentru informarea tuturor privind tipurile de acțiuni de discriminare existente și măsurile decise de organismele competente raportat la acestea. Un instrument util este cel pus la dispoziție de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), care permite căutări detaliate ale cazurilor de discriminare, în funcție de o serie de criterii[lxiii].

În secțiunea a III-a din Raportul privind drepturile fundamentale emis pentru anul 2021 de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene se constată, însă, că: „Legislația UE protejează împotriva discriminării pe criterii de religie sau convingeri, handicap, vârstă și orientare sexuală numai în domeniul muncii și al încadrării în muncă. Ca rezultat, unele dintre caracteristicile protejate stabilite la articolul 19 din TFUE (sexul și originea rasială sau etnică) beneficiază de o protecție mai mare decât altele (religia sau convingerile, vârsta, handicapul și orientarea sexuală), ceea ce duce la o ierarhie artificială a criteriilor protejate” [lxiv].

4. Contextele, domeniile și nivelurile în care poate surveni discriminarea:

Discriminarea poate surveni în orice fel de context, precum: în familie, într-o comunitate, în societate, la locul de muncă sau de desfășurare a activității profesionale, aceasta poate apărea în orice domeniu, precum: civil, comercial, economico-financiar și fiscal, al muncii, administrativ (în raport cu autoritățile și instituțiile publice), al relațiilor internaționale, penal și se poate manifesta la nivel individual, statal sau internațional, la aceste ultime două niveluri fiind o reflecție a politicii practicate.

Contextele în care discriminarea survine cel mai adesea sunt cel de la locul de muncă și cel social. Spre exemplu, în anul 2020, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) a fost chemat în instanță, în calitate de for consultativ, pentru exprimarea unor puncte de vedere de specialitate, ca „expert specializat”, pentru un număr total (aferent cauzelor intentate atât în 2020, cât şi anterior, dar a căror judecată s-a continuat în anul 2020), de aproximativ 1533 de cauze judecătorești noi (numărul acestora dublându-se față de anul precedent). Obiectul acestor spețe viza angajarea răspunderii civile delictuale (cu despăgubirea victimei), ca urmare a încălcării principiului nediscriminării[lxv].

Din punct de vedere statistic, dintre cauzele judecătorești ale căror soluții au fost pronunțate în cursul anului 2020, în raport cu obiectul acestora[lxvi]:

aproximativ 972 de cazuri au reprezentat acțiuni cu obiect „drepturi bănești”;

aproximativ 686 de cazuri au reprezentat acțiuni cu obiect cuprins la categoria „alte cereri” (conflicte de muncă, anulare act administrativ, reziliere contract, refuz soluționare cerere, pretenții – altele decât drepturile bănești / salariale, etc.).

Dintre soluțiile pronunțate în cursul anului 2020 de către instanțele de judecată învestite cu angajarea răspunderii civile delictual în materia nediscriminării, la care C.N.C.D. a participat, se raportează[lxvii]:

aproximativ 653 de soluții de admitere;

aproximativ 941 de soluții de respingere.

La locul de muncă discriminarea poate apărea încă de la momentul interviului de angajare și până la încetarea raporturilor de muncă, fiind posibilă în legătură cu decizia de angajare, stabilirea condițiilor de muncă, drepturile și obligațiile profesionale, pregătirea și formarea profesională, nivelului salariului, stabilirea programului și/sau a volumului de muncă, acordarea concediilor, decizia de încetare a raporturilor de muncă (spre exemplu, prin demisie sau concediere).

La locul de muncă pot fi mai frecvente două forme de discriminare: mobbing-ul și bullying-ul.

La nivelul Uniunii Europene 9% dintre angajați au declarat că au fost supuși hărțuirii morale la locul de muncă[lxviii].

Totodată, un studiu realizat în anul 2013 de către Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă arată că 58% dintre românii intervievați declară că numărul de ore și cantitatea de muncă sunt cauzele principale ale stresului legat de locul de muncă. Aproape jumătate dintre respondenți au menționat că o altă cauză a stresului de la locul de muncă o reprezintă nesiguranța slujbei sau reorganizarea acesteia. Intimidarea, hărțuirea sau comportamentele inacceptabile la locul de muncă sunt pentru aproape 30% dintre români una din cauzele determinante ale stresului[lxix].

Hărțuirea morală la locul de muncă este o problemă despre care se vorbește relativ puțin în România, iar legislația privind hărțuirea morală este destul de lacunară, neclară și/sau interpretabilă.

Conform datelor furnizate de Ministrul Justiției privind acordarea de despăgubiri în urma săvârșirii faptelor de hărțuire psihologică la locul de muncă, în cauzele de litigii de muncă din perioada 01.01.2015 – 31.03.2018 judecate pe rolul de fond al instanțelor din România, reiese că 1094 de cauze de soluționat au fost înregistrate în anul 2015, iar în 2016, un număr dublu de alte 1955 de cauze au fost depuse pentru judecata în primă instanță. În anii 2017, 2019 au fost inițiate procese de despăgubire în cadrul litigiilor de muncă. Pe primele locuri în rândul litigiilor de muncă din România au fost: concedierile, sancțiunile disciplinare contestate de angajați și evaluările realizate pe baza unor criterii ce nu se regăsesc în contractul individual de muncă, la fel, contestate de salariați[lxx]. Mobbing-ul (care provine din termenul din limba engleză to mob, însemnând a ataca[lxxi]) este o formă de hărțuire psihologică la locul de muncă în scopul de a face rău intenționat și se caracterizează prin agresarea unui salariat prin zvonuri, intimidare, umilire, discreditare, insulte, critici, violență verbală și pe alocuri fizică.[lxxii]

Unul dintre inițiatorii acestui concept este profesorul suedez Heinz Leymann, care a scris prima lucrare prin care a abordat acest fenomen și care a grupat acțiunile asociate mobbing-ului în 5 (cinci) categorii[lxxiii]:

Acțiuni destinate îngrădirii posibilității de exprimare a victimei, care, în acest context, poate să nu aibă posibilitatea să își expune punctul de vedere în fața șefilor ierarhici, poate să fie împiedicată de colegi să își susțină punctul de vedere, căreia colegii i se pot adresa necuviincios sau pe care aceștia o pot jigni, ofensa, căreia activitatea profesională și/sau viața privată îi pot fi criticate;

Acțiuni care vizează izolarea victimei:căreia, în acest context, este posibil să nu i se vorbească, căreia i se poate atribui un loc al muncii izolat de colegi, care poate fi ignorată sau împiedicată să se adreseze altor persoane;

Acțiuni de desconsiderare a victimei în fața colegilor; astfel, se poate vorbi negativ la adresa victimei, la adresa sa și/sau a acțiunilor sale se pot lansa zvonuri negative, aceasta poate fi ridiculizată ori considerată că ar avea probleme mintale, convingerile sale politice, religioase sau de altă natură pot fi atacate ori puse la îndoială, împotriva sa se poate glumi în legătură cu originea, rasa, naționalitatea ori etnia, viața privată pe care o are, care poate fi evaluată profesional în mod incorect, inechitabil, care poate fi chiar hărțuită sexual;

Acțiuni de discreditare profesionala a victimei; așadar, victimei este posibil să nu i se atribuie sarcini profesionale sau i se atribuie astfel de sarcini care sunt sub sau peste nivelul calificării sale, unele putând fi inutile sau absurde, victimei i se pot schimba frecvent sarcinile profesionale, acesteia i se pot impune sarcini umilitoare;

Acțiuni vizând compromiterea sănătății victimei, care se pot concretiza prin: încredințarea unor sarcini periculoase ori nocive pentru sănătatea sa, amenințarea cu violențe fizice, agresarea fizică ușoara, ca avertisment, agresarea fizica gravă, fără rețineri, cauzarea de neplăceri la locul de muncă sau la domiciliu, agresarea sexuală a victimei.

Heinz Leyman distinge 4 faze de evoluție a mobbing-ului[lxxiv]:

cea a divergențelor de opinie, ușoare conflicte interpersonale care se pot surmonta, dar care rămân nesoluționate și pot degenera în mobbing;

instalarea treptată a mobbing-ului, prin repetarea de acțiuni agresive îndreptate de o persoană sau de un grup asupra altei persoane; astfel, persoana vizata este descurajată, acesteia îi scade stima de sine, încrederea în posibilitățile de care dispune, i se instalează la nivel psihic stări de anxietate și chiar atacuri de panică;

permanentizarea mobbing-ului, favorizata de atitudinea de ignorare a situației sau de tolerare ori pactizare cu agresorii;

stigmatizarea sociala a victimei, prin afectarea gravă a personalității sale și îndepărtarea sa de la locul de muncă.

Bullying–ul (termen provenind de la cuvântul „bully”, care în limba engleză înseamnă „bătăuș”, „huligan”[lxxv]) reprezintă un comportament abuziv, caracterizat prin dorința de a umili pe cineva prin utilizarea violenței psihologice, verbale sau fizice[lxxvi]. De asemenea, bullying-ul este definit și ca fiind un comportament ostil, de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire[lxxvii].

În epoca actuală, în care tehnologia are un loc esential în viața și activitatea de zi cu zi, s-a conturat și o formă de cyberbullying-ul, însemnând comportamentul de bullying manifestat prin mijlocirea tehnologiei digitale[lxxviii].

Bullying reprezintă o formă de abuz emoțional și fizic și are trei caracteristici[lxxix]:

este intenționat, căci agresorul are intenția să rănească;

este repetat, întrucât aceeași persoană este rănită mereu;

reprezintă un dezechilibru de forțe, deoarece agresorul își alege victima percepută ca fiind vulnerabilă, slabă și nu se poate apăra singură[lxxx].

Termenul „bullying” se traduce prin „intimidare”, dar nu se rezumă doar la atât, întrucât pornește de la simpla necăjire, etichetare, batjocură, răspândire de zvonuri și ajunge până la violență fizică. Acest fenomen se face simțit mai ales atunci când există diferențe de ordin economic, rasial, cultural, de vârstă.

Comportamentul de tip bullying poate fi manifestat la locul de muncă, în școli, precum și în alte contexte.

În ceea ce privește bullying-ul la locul de muncă, acesta a fost descris de profesorul german Dieter Zapf ca fiind agresiunea din partea cuiva aflat într-o poziție superioară sau managerială.

Potrivit lui James E. Barlett, există trei tipuri majore de bullying / mobbing la locul de muncă, respectiv[lxxxi]:

agresiuni legate de muncă, care cuprind: volumul de muncă, procesul de muncă și evaluarea și avansarea;

agresiunea personală, care poate fi directă (de exemplu: prin: atacuri verbale, critici permanente, umilire, glume personale, intimidare, manipulare) sau indirectă (de exemplu: prin: izolare, ignorare, excludere, acuzații false, minciuni, bârfe);

agresiunea fizică / amenințarea.

The 2017 US Workplace Bullying Survey arată că aproape 60% dintre angajații din Statele Unite ale Americii sunt afectați de acest fenomen. Deși nu există statistici îndestulătoare pentru cazul României, există, totuși, un studiu realizat pe un eșantion de 310 angajați cu vârste cuprinse între 18 și 65 de ani, dintre care 46% au declarat că au fost cel puțin martorii unui act de umilință la locul de muncă în ultimele șase luni[lxxxii].

Spre deosebire de mobbing, care in general este specific colegilor, bullying-ul este realizat de superiori[lxxxiii].

Acțiunea de bullying presupune dorința celui aflat într-o poziție ierarhic superioară de a-și consolida statutul și are drept consecință pierderea eficienței victimei, dacă aceasta cedează acestui tip de comportament. În caz contrar, dacă victima se apără, atacatorul se retrage[lxxxiv].

Comportamentul abuziv, sub formă de bullying, poate avea efecte care duc la consecințe organizaționale, asupra psihologiei victimei, respectiv consecințe sociale[lxxxv], precum:

Consecințe organizaționale: în condițiile în care apare un comportament de discriminare asupra unui angajat, acesta va avea un randament scăzut, angajamentul acestuia față de organizație scade, ceea ce poate genera o fluctuație de personal;

Consecințe asupra victimei: stima de sine precum și încrederea în forțele proprii scad, apar furia, frustrarea, atacurile de panică, depresia;

Consecințe sociale: atacurile repetate asupra victimei o pot determina să părăsească organizația, în condițiile în care aceasta ar fi putut aduce un plus de valoare la locul de muncă, precum și să se adreseze justiției pentru a decide măsuri legale împotriva atacatorului.

Bullying-ul nu are loc numai la locul de muncă, acesta putând avea loc și în școli.

Conform statisticilor, la nivel global, în perioada 2011–2013, serviciile Telefonul Copilului de pretutindeni au înregistrat 251.640 de cazuri de bullying, iar 9 (nouă) din 10 (zece) cazuri de bullying au avut loc în școală[lxxxvi].

În urma datelor colectate în ultimul deceniu, aproape 18% dintre apeluri efectuate la serviciile telefonul copilului (adică aproximativ patru milioane) se referă la abuz și violență asupra copilului și includ următoarele categorii: bullying, abuz emoțional, abuz fizic, abuz sexual și neglijare. În Europa au fost înregistrate mai mult de 500.000 de apeluri în acest sens[lxxxvii].

În America, studiile arată că între 15–25% dintre elevi sunt victime ale bullying-ului, în timp ce o proporție de 15–20% sunt inițiatori ai unor astfel de comportamente[lxxxviii].

Forma de bullying emoțional este mai des întâlnită în rândul fetelor, în timp ce forma de bullying fizic se regăsește în rândul băieților. Victimele fenomenului bullying în lume sunt 43% băieți și 57% fete, iar în Europa sunt 42% băieți și 58% fete[lxxxix].

Aproape 63% dintre apelurile înregistrate de serviciile Telefonul Copilului din Europa menționează forma de bullying emoțional drept cea mai răspândită, aceasta fiind urmată de bullying-ul fizic (24%)[xc].

Mai mult de 90% dintre victime în Europa au indicat că agresorii sunt colegii de școală, iar mai mult de 10% dintre aceste situații au inclus prietenii. În alte 4% din cazuri sunt acuzați profesorii[xci].

Conform datelor UNICEF, România se află pe primul loc din Europa la numărul de elevi cu vârsta între 11 și 15 ani care agresează alți colegi. Astfel, 46% dintre copiii din România au fost la un moment sau altul victime ale bullying-ului, 53% dintre aceștia fiind fete și 47% băieți[xcii].

În perioada octombrie 2011–octombrie 2013, Asociația Telefonul Copilului a înregistrat 2.907 cazuri de bullying în România, 45,72% din cazuri vizând violența fizică, 22,86% violența verbală, 15,24% abuz emoțional și 14,28% abuz relațional. Un studiu al Asociației Telefonul Copilului arată că, în 2018, acest fenomen a afectat unul din doi copii care au apelat la serviciile acestui ONG. 77,22% dintre situațiile de abuz de tip bullying au avut loc în grădiniță sau școală, iar 22,78% au avut loc în spațiul public[xciii].

Cazurile de bullying implică cel puțin un agresor și o victimă, iar, în unele situații, există și martori. Spectatorul sau martorul este cel care vede fenomenul de bullying, dar decide să nu intervină, de cele mai multe ori din frica de a deveni chiar el sau ea o victimă[xciv].

Bullying-ul poate fi fizic, verbal, sexual sau psihic, se poate manifesta prin manipulare, bârfă, constrângeri, critici, minciuni, zvonuri lansate, satirizare, comic exagerat adresat unei persoane sau unui grup de persoane, pe seama diferențelor pe care victima le prezintă (înălțime, greutate, culoarea ochilor, culoarea părului, nivelul cognitiv, potențialul de învățare, rasă, etnie, religie, dizabilitate, tip de familie, nivel de cultură, etc.)[xcv].

Este considerat, în baza cercetărilor de specialitate, că factorii școlari au un rol în dezvoltarea și favorizarea comportamentului de bullying, contextului social în evoluția și escaladarea interacțiunii de tip bullying având o importanță semnificativă[xcvi].

Cauzele comportamentului de tip bullying o poate reprezenta chiar expunerea la violență a unei persoane, care poate conduce, mai departe, precum „efectul fluturelui”, la alte fenomene de bullying, atât din partea agresorului, cât și din partea celui agresat. Cauzele cele mai des întâlnite care determină astfel de comportamente ale agresorului pot fi lipsa de empatie, egocentrismul, orgoliul, superficialitatea relațiilor umane și, mai ales, expunerea și preluarea unor modele de comportament similare[xcvii].

Efectele bullying-ului pot fi grave, chiar fatale. Persoanele, indiferent dacă sunt copii sau adulți, care sunt supuse permanent comportamentului abuziv, prezintă risc de stres, îmbolnăviri și chiar sinucidere. Victimele hărțuirii pot suferi pe termen lung probleme emoționale, probleme de comportament, probleme sociale, singurătate, depresie, anxietate, stimă de sine scăzută, o creștere a frecvenței îmbolnăvirilor[xcviii]. În 40,10% dintre situațiile de abuz de tip bullying, copiii au expus efecte ale acestui fenomen care reprezintă riscuri majore asupra sănătății mintale a copiilor victime. Conform datelor colectate de Asociația Telefonul Copilului, cei mici simt nevoia să se izoleze, se simt singuri sau au dificultăți în relaționare cu ceilalți copii, manifestă teamă și stări de anxietate în prezența colegilor de școală în procentaj de 74,29%. De asemenea, în procentaj de 25,71%, copiii simt nevoia să se automutileze, au tentative de suicid, gânduri suicidale și doresc să abandoneze școala[xcix].

Printre efectele fenomenului bullying s-au înregistrat:  depresii și tulburări de comportament (33,15%), excludere și dificultate în relaționare (procentaj de 29,78%), gânduri suicidale (15,17%), frică și anxietate (12,92%), criză de identitate și singurătate (4,49%)[c].

Aproape zece ani de cercetare arată că fenomenul de bullying poate afecta foarte serios funcționarea psihosocială, învățarea și sănătatea celor care îi devin victime[ci].

Atât la nivel internațional, european, cât și la nivelul țării noastre s-au adoptat politici și măsuri (inclusiv legislative) pentru prevenirea, înlăturarea și sancționarea comportamentului de tip bullying.

Pentru combaterea fenomenului de bullying în școlile din România a fost adoptată Legea nr. 221/2019 pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, care încearcă prevenirea violenței psihologice sub forma bullying-ului, prin stabilirea necesității introducerii, în cadrul programelor de formare continuă a personalului didactic, a unei pregătiri în domeniu, care interzice violența psihologică de tip bullying-ului și o definește ca fiind „acțiunea sau seria de acțiuni fizice, verbale, relaționale și/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârșite cu intenție, în mod constant și repetat, care implică un dezechilibru de putere, au drept consecință atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane și vizează aspecte de discriminare și excludere socială, care pot fi legate de apartenența la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile persoane, etc. ”

Pentru stabilirea și sancționarea bullying-ului la locul de muncă sau care are loc în alt context, în România nu există o lege dedicată în acest sens, însă există o serie de prevederi legale în baza cărora se poate încadra, interpreta, preveni și sancționa acest tip de comportament (precum: Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, cu modificările, completările ulterioare și republicată, Codul civil, Codul penal, alte legi speciale, etc.).

Atunci când victima unui act de discriminare decide să sesizeze organele competente cu privire la faptele îndreptate împotriva sa, trebuie avut în vedere standardul de probațiune stabilit la nivel european și seria de drepturi pe care le are victima.

Astfel, victima nu este neapărat obligată să își dezvăluie identitatea[cii], deși, în România, o asemenea ascundere a identității reclamantului ar putea să nu fie admisă de instanțele naționale.

De asemenea, sarcina probei este inversată, adică atunci când reclamantul poate aduce dovezi care să nască o prezumție că avut loc o faptă de discriminare directă sau indirectă, atunci sarcina probei efective revine pârâtului[ciii].

Dreptul la un proces echitabil impune ca investigația efectuată la nivel național să fie una efectivă; chiar art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate sta la baza necesității de a se verifica dacă a existat o imparțialitate nepermisă în cadrul investigației, evitându-se ca victima să fie revictimizată[civ].

Sancțiunile și remediile care se dispun la nivel național trebuie să aibă un caracter efectiv, disuasiv și proporțional. De exemplu, în cazul Accept versus România, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) a stabilit că un simplu avertisment primit de autorul faptei de discriminare nu este disuasiv și nu oferă victimei o reparație efectivă.

De asemenea, în cazul Feryn, C.J.U.E. a stabilit că sancțiunea trebuie aplicată chiar și atunci când nu există o victimă concretă (individual determinată).

În plus, în acest caz C.J.U.E. a apreciat că efectivitatea sancțiunii poate include remedii cum ar fi: aducerea la cunoștință publică a faptului că a avut loc o faptă de discriminare, pronunțarea unei  hotărâri judecătorești (chiar și provizorii) care să îl oblige pe angajator să sisteze faptele de discriminare, alături de amendă și compensarea victimei.

Astfel, victimele faptelor de discriminare se pot folosi de serviciile asociaților de specialitate, pot solicita o paletă largă de remedii pentru sine și sancțiuni pentru autorii faptelor de discriminare, iar organismele competente au posibilitatea de a impune măsuri care, pe de o parte, să dea satisfacție victimei și să îi repare prejudiciile și, pe de altă parte, de a dispune măsuri disuasive, care să preîntâmpine repetarea faptelor de discriminare cercetate.

5. Instituțiile competente cu implementarea și aplicarea legislației antidiscriminare în România:

În situația apariției unui caz de discriminare persoana lezată se poate adresa următoarelor instituții competente cu identificarea actelor și/sau faptelor de natură discriminatorie și luarea măsurilor sancționatorii legale:

5.1. Institutul Român pentru Drepturile Omului (I.R.D.O.) – organism independent, cu personalitate juridică, înființat prin Legea nr. 9/1991, reprezentând prima instituție națională pentru drepturile omului creată în România după anul 1989, orientându-și activitatea, în mod special, pe desfășurarea unor programe și parteneriate care să răspundă mai bine cerințelor internaționale și naționale de promovare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, de formare a categoriilor de persoane care au răspunderi în domeniul protecției acestora și fiind membru al Rețelei Europene a Instituțiilor Naționale pentru Drepturile Omului, al Asociației Comisiilor Francofone de Drepturile Omului, al Institutului European de Drept de la Bruxelles și al Institutului Internațional de Drept de Expresie și Inspirație Franceze; în scopul îndeplinirii atribuțiilor sale conferite de lege, I.R.D.O. colaborează cu instituțiile publice, cu mediul academic, cu organizațiile neguvernamentale cu preocupări în domeniul drepturilor omului, etc[cv].

5.2. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) – autoritate administrativ-jurisdicțională autonomă, constituită prin H.G. nr. 1194/2001, care își desfășoară activitatea în baza O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, fiind garantul respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte și având competența de a investiga, constata și sancționa faptele de discriminare pe orice criteriu[cvi].

5.3. Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (A.N.E.S.) – organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, înființat prin Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, care promovează principiul egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați, în vederea eliminării tuturor formelor de discriminare bazate pe criteriul de sex, în toate politicile și programele naționale și care îndeplinește următoarele funcții: de strategie, prin care se asigură fundamentarea, elaborarea și aplicarea strategiei și politicilor Guvernului în domeniul egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați, de armonizare cu reglementările Uniunii Europene a cadrului legislativ din domeniul său de activitate, de reprezentare, a statului român, pe plan intern și extern, în domeniul său de activitate, de autoritate de stat care asigură integrarea perspectivei de gen în toate politicile și programele naționale, controlul aplicării și respectării reglementărilor din domeniul său de activitate și funcționarea organismelor din subordinea și coordonarea sa;

5.4. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (I.I.C.M.E.R.) – structură guvernamentală înființată în anul 2009 prin H.G. nr. 1372/18 noiembrie 2009, care are rol în analiza din punct de vedere științific a naturii, scopului și efectelor regimului totalitar din România din perioada 1945-1989, dar și memoria acestui regim în exilul românesc și în perioada postcomunistă. I.I.C.C.M.E.R. creează, organizează, sprijină proiecte educaționale și de memorie, contribuind astfel la o mai bună înțelegere a importanței drepturilor și libertăților cetățenești în societatea post-comunistă, identifică, organizează și pune la dispoziție instrumente de lucru, utile atât specialiștilor în domeniul științelor sociale cât și publicului larg (de exemplu: arhive și colecții, bibliotecă virtuală, materiale educaționale auxiliare) și poate sesiza, adună date, documente și mărturii cu privire la toate acțiunile care au lezat drepturile și libertățile omului în anii regimului comunist și pe baza acestora sesizează organele de cercetare penală, indiferent de timpul și de circumstanțele în care acestea s-au petrecut.

5.5. Consiliul Național al Audiovizualului (C.N.A.) – înființat prin art. 10 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, autoritate publică autonomă sub control parlamentar, garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale;

5.6. Inspecția Muncii – organ de specialitate al administrației publice centrale în subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, care asigură exercitarea controlului în domeniile relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă și supravegherii pieței. Inspecția Muncii are în subordine inspectoratele teritoriale de muncă organizate la nivelul fiecărui județ și al municipiului București;

5.7. Inspectorul social – care este prevăzut de Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și poate constata contravențiile săvârșite și poate aplica sancțiuni sub forma amenzilor atunci când obligațiile privind accesibilitatea spațiilor publice nu sunt respectate;

5.8. Reprezentantul special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei – funcție care inițiază și sprijină acțiuni, inițiative și politici menite să sporească gradul de conștientizare și să încurajeze o cultură a memoriei clădite pe principii democratice, pe adevăr și responsabilitate civică. Acesta gestionează relația cu autoritățile centrale și locale relevante, cu mediul asociativ și cu organismele internaționale cu atribuții în problematica politicilor memoriei, prevenirii și combaterii antisemitismului, xenofobiei, extremismului, a discursului instigator la ură și a altor forme de discriminare, intoleranță și violență politică sau simbolică. Totodată, acesta sprijină, la nivel central și local, eforturile de promovare ale acestor politici și activități;

5.9. Avocatul Poporului – instituția care soluționează petiţii formulate de persoanele fizice lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăților acestora de către autoritățile administrației publice[cvii];

5.10. Organele de cercetare penală – poliție, parchete, etc., care pot interveni atunci când unele forme de discriminară au conotații penale;

5.11. Instanța de judecată – cărora i se pot adresa, în baza art. 27 și următoarele din O.G. nr. 137/2000 și/sau în temeiul art. 1349 și următoarele din Codul civil), persoanele care doresc să se dispună anularea situației create prin discriminare și/sau angajeze răspunderea persoanei care a săvârșit actul sau faptul discriminator și/sau care vor să obțină despăgubiri pentru discriminarea suferită.

Pe lângă aceste autorități menționate mai sus, în România există numeroase organizații non-guvernamentale cu principii și scopuri antidiscriminatorii, care vin în sprijinul cetățenilor pentru prevenirea, identificarea și combaterea oricărei discriminări.

6. Limitele exercitării drepturilor și libertăților individuale, ca formă de combatere a discriminării:

Deși sistemul legislativ internațional, european și național românesc garantează exercitarea drepturilor și libertăților individuale, același sistem conține și limitări ale acestora, tocmai pentru a trasa o măsură, a realiza un echilibru și o proporționalitate și pentru a putea garanta și respecta drepturile și libertățile tuturor și fiecăruia dintre indivizi.

Astfel, se consacră și transpune din punct de vedere legal un principiu bazat, la nivel ideologic, pe concepția conform căreia drepturile și libertățile unei persoane se opresc acolo unde încep drepturile și libertățile unei alte persoane.

Este foarte dificil în practică de operat cu aceste limitări, iar reglementarea și judecata în aceste cazuri trebuie să fie una aplicată cazului și particularităților acestuia, moderată și înțeleaptă, deoarece limitările vizează drepturi și libertăți cu greutate în orânduirea juridică, care trebuie restrânse, astfel încât să poată fi protejate și practicate alte drepturi și libertăți la fel de importante sub aspectul consacrării și reglementării normative.

Spre exemplu, există situații când libertatea de exprimare sau de opinie este limitată la ceea ce nu aduce atingere demnității persoanei, astfel încât convingerile de natură rasială, xenofobă, antisemită sau altele similare sunt sancționate din punct de vedere legislativ și/sau jurisprudențial. Totodată, spre exemplu, sunt împrejurări, precum contextul actual al pandemiei Sars-Cov 2, în care statul obligă la urmarea unor restricții (precum purtarea măștii de protecției în spațiile publice, păstrarea distanței sociale, restrângerea unor activități, etc.) sau chiar la supunerea ori urmarea unui tratament medical (ex.: vaccinarea) pentru asigurarea unor drepturi și libertăți publice ori de interes public (precum sănătatea publică).

6.1. În România, însăși legea fundamentală, Constituția, aduce următoarele limitări drepturilor și libertăților legale ale cetățenilor: (i) principiul neretroactivității legii[cviii], respectiv regula de drept instituită, conform căreia legea dispune numai pentru viitor; (ii) legea contravențională și penală mai favorabilă[cix], respectiv garanția oferită persoanei că i se va aplica sancțiunea mai favorabilă, mai ușoară, raportat la sancțiunile existente prevăzute de lege; (iii) restrângerea prin lege a unor drepturi sau libertăți, în scopul: apărării securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurării instrucției penale, prevenirii consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; această măsură poate fi luată numai dacă este necesară într-o societate democratică și trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății[cx].

6.2. Totodată, Codul civil român prevede, în principal, anumite limitări ale drepturilor și libertăților persoanei, precum:

– faptul că nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege[cxi];

lipsa capacității de exercițiu a minorului care nu a împlinit 14 (paisprezece) ani și a interzisului judecătoresc și capacitatea de exercițiu restrânsă a persoanei cu vârsta între 14 (paisprezece) și 18 (optsprezece) ani[cxii];

atingerile aduse respectării vieții private și demnității persoanei umane care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte[cxiii];

cazul prezumției de existentă a consimțământului pentru utilizarea informației sau materialului despre o persoană, în cazul în care aceasta / acesta este pus la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care cel care pune la dispoziție informația sau materialul cunoaște că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului[cxiv];

instituirea măsurilor de ocrotire a persoanei fizice, respectiv tutela, curatela ori interdicția judecătorească[cxv];

interdicția bigamiei, respectiv a încheierii unei alte căsătorii de către persoana deja căsătorită[cxvi];

măsurile necesare a fi dispuse pentru ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică[cxvii];

limitări ale dreptului de proprietate privată, precum modalitățile, dezmembrămintele acestui drept, limitele materiale ale obiectului său, limitele stabilite prin voința proprietarului[cxviii], interesul public sau cel privat, respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului[cxix], coproprietatea forțată[cxx];

exproprierea pentru cauză de utilitate publică[cxxi];

interdicția ca o persoană să aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane[cxxii].

6.3. De asemenea, Codul Penal al României prevede și sancționează ca infracțiuni o serie de fapte, precum: hărțuirea, prevăzută și pedepsită de art. 208, traficul de persoane (inclusiv de minori), prevăzut și pedepsit de art. 209 – 217, hărțuirea sexuală, prevăzută și pedepsită de art. art. 223, violarea vieții private, prevăzută și pedepsită de art. 226, exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, prevăzută și pedepsită de art. 247, tortura pentru un motiv bazat pe orice formă de discriminare, prevăzută și pedepsită de art. 282 alin. (1) lit. d), purtarea abuzivă, prevăzută și pedepsită de art. 296, abuzul în serviciu, prin îngrădirea exercitării unui drept al unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situații de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA, prevăzut și pedepsit de art. 297 alin. (2), incitarea la ură sau discriminare, prevăzută și pedepsită de art. 369, tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută și pedepsită de art. 371, pornografia infantilă, prevăzută și pedepsită de art. 374, împiedicarea exercitării libertății religioase, prevăzută și pedepsită de art. 381, profanarea lăcașurilor sau a obiectelor de cult, prevăzută și pedepsită de art. 382, profanarea de cadavre sau morminte, prevăzută și pedepsită de art. 383, împiedicarea exercitării drepturilor electorale, prevăzută și pedepsită de art. 385, genocidul, prevăzut și pedepsit de art. 438, infracțiunile contra umanității, prevăzute și pedepsite de art. 439, infracțiunile de război contra persoanelor, prevăzute și pedepsite de art. 440 – 442.

În Codul penal se prevede la art. 77 lit. h) că reprezintă o circumstanță agravantă săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte”.

6.4. Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003:

– prevede la art. 5 că interzice discriminarea directă sau indirectă față de un salariat, discriminarea prin asociere, hărțuirea sau fapta de victimizare, bazată pe criteriul de rasă, cetățenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare cu HIV, opțiune politică, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, apartenență la o categorie defavorizată, este interzisă;

– stipulează la art. 6 că: (i) orice salariat care prestează o muncă este îndreptățit, fără nicio discriminare, să beneficieze de condiții de muncă adecvate activității desfășurate, de protecție socială, de securitate și sănătate în muncă, precum și de respectarea demnității și a conștiinței sale; (ii) „tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la negocieri colective, dreptul la protecția datelor cu caracter personal, precum și dreptul la protecție împotriva concedierilor nelegale; (iii) pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare”

– dispune, în mod expres și imperativ, la art. 59 că este interzisă concedierea salariaților: (i) pe criterii de rasă, cetățenie, etnie, culoare, limbă, religie, origine socială, trăsături genetice, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, opțiune politică, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, apartenență la o categorie defavorizată și/sau (ii) pentru exercitarea, în condițiile legii, a dreptului la grevă și a drepturilor sindicale”.

6.5. Pe lângă actele normative indicate mai sus, există o serie de legi speciale sau dispoziții legale cu caracter special, care reglementează, cu restrângerea implicită a unor drepturi și/sau libertăți individuale (precum: dreptul la liberă exprimare, libertatea de conștiință, de opinie, dreptul la informație, libertatea de asociere, etc.), în sensul prevenirii, identificării, protecției și sancționării comportamentelor (activ ori pasiv) de natură discriminatorie. Principalele documente legislative speciale care trasează o linie directoare în domeniu sunt:

6.5.1. Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, adoptată prin Legea nr. 48/2002, cu modificările, completările ulterioare și republicată, stabilește:

– la art. 2 alin. (3) că sunt discriminatorii „prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor care intră în definiția legală a discriminării [rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice], față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”;

– la art. 2 alin. (5) că reprezintă hărțuire „orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv”;

– la art. 2 alin. (51) că reprezintă hărțuire morală la locul de muncă „orice comportament exercitat cu privire la un angajat de către un alt angajat care este superiorul său ierarhic, de către un subaltern și/sau de către un angajat comparabil din punct de vedere ierarhic, în legătură cu raporturile de muncă, care să aibă drept scop sau efect o deteriorare a condițiilor de muncă prin lezarea drepturilor sau demnității angajatului, prin afectarea sănătății sale fizice sau mentale ori prin compromiterea viitorului profesional al acestuia, comportament manifestat în oricare dintre următoarele forme: a) conduită ostilă sau nedorită, b) comentarii verbale, c) acțiuni sau gesturi”;

– la art. 2 alin. (7) că reprezintă victimizare „orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării”.

6.5.2. O.U.G. nr. 31/2002 reglementează interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, în condițiile în care noțiunile la care legea face referire sunt definite astfel:

organizația cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob„orice grup format din trei sau mai multe persoane, care își desfășoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepțiilor sau doctrinelor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum ura și violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, incitarea la xenofobie, recurgerea la violență pentru schimbarea ordinii constituționale sau a instituțiilor democratice, naționalismul extremist; în această categorie pot fi incluse organizațiile cu sau fără personalitate juridică, partidele și mișcările politice, asociațiile și fundațiile, societățile reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte persoane juridice care îndeplinesc cerințele prevăzute” anterior;

simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe„drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum și orice alte asemenea însemne, care promovează ideile, concepțiile sau doctrinele prevăzute” anterior;

persoană vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război – „orice persoană condamnată definitiv de către o instanță judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și persoana din conducerea unei organizații al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanțe penale internaționale”;

holocaust„persecuția sistematică sprijinită de stat și anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum și de aliații și colaboratorii săi din perioada 1933-1945” și, de asemenea, deportarea și anihilarea populației rome în perioada celui de-al Doilea Război Mondial;

holocaust pe teritoriul României„persecuția sistematică și anihilarea evreilor și a rromilor, sprijinită de autoritățile și instituțiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944”;

Mișcarea Legionară„o organizație fascistă din România care a activat în perioada 1927-1941 sub denumirile de „Legiunea Arhanghelului Mihail”, „Garda de Fier” și „Partidul Totul pentru Țară”.

6.5.3. Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, cu modificările, completările ulterioare și republicată reglementează, fără a avea aplicabilitate în cadrul cultelor religioase și fără a aduce atingere vieții private a cetățenilor[cxxiii], măsurile pentru promovarea egalității de șanse și de tratament între sexe, în vederea eliminării tuturor formelor de discriminare bazate pe acest criteriu, în toate sferele vieții publice din România, astfel:

definește, la art. 1 alin. (2), noțiunea de egalitate de șanse și de tratament între femei și bărbați, ca fiind „luarea în considerare a capacităților, nevoilor și aspirațiilor diferite ale persoanelor de sex masculin și, respectiv, feminin și tratamentul egal al acestora”;

– stabilește, la art. 31, ca principii pentru realizarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați: principiul legalității, principiul respectării demnității umane, principiul cooperării și al parteneriatului, principiul transparenței, principiul transversalității;

 – conform art. 6 alin. (1), (11), (12), interzice orice formă de discriminare bazată pe criteriul de sex în sectorul public și privat, în domeniul muncii, educației, sănătății, culturii și informării, politicii, participării la decizie, furnizării și accesului la bunuri și servicii, cu privire la constituirea, echiparea sau extinderea unei întreprinderi ori începerea sau extinderea oricărei altei forme de activitate independentă, precum și în alte domenii reglementate prin legi speciale, interzice orice comportament de hărțuire[cxxiv], hărțuire sexuală[cxxv] sau hărțuire psihologică[cxxvi], atât în public, cât și în privat sau de hărțuire morală la locul de muncă pe criteriul de sex, în sensul și conform O.G. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare. De asemenea, potrivit art. 6 alin. (2), se interzice orice ordin sau dispoziție de a discrimina o persoană pe criteriul de sex.

– prevede la art. 7 că egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați în relațiile de muncă, pentru toți lucrătorii, inclusiv persoanele care exercită o activitate independentă, precum și soțiile/soții lucrătorilor independenți care nu sunt salariate/salariați sau asociate/asociați la întreprindere, în cazul în care acestea/aceștia, în condițiile prevăzute de dreptul intern, participă în mod obișnuit la activitatea lucrătorului independent și îndeplinesc fie aceleași sarcini, fie sarcini complementare și pentru toate persoanele, funcționari publici și personal contractual din sectorul public și privat, inclusiv din instituțiile publice, cadrele militare din sectorul public, precum și celelalte categorii de persoane al căror statut este reglementat prin legi speciale, implică accesul nediscriminatoriu la: alegerea ori exercitarea liberă a unei profesii sau activități; angajarea în toate posturile sau locurile de muncă vacante și la toate nivelurile ierarhiei profesionale; venituri egale pentru muncă de valoare egală; informare și consiliere profesională, programe de inițiere, calificare, perfecționare, specializare și recalificare profesională, inclusiv ucenicia; promovare la orice nivel ierarhic și profesional; condiții de încadrare în muncă și de muncă ce respectă normele de sănătate și securitate în muncă, conform prevederilor legislației în vigoare, inclusiv condițiile de concediere; beneficii, altele decât cele de natură salarială, precum și la sistemele publice și private de securitate socială; organizații patronale, sindicale și organisme profesionale, precum și la beneficiile acordate de acestea; prestații și servicii sociale, acordate în conformitate cu legislația în vigoare;

– potrivit art. 9, interzice discriminarea prin utilizarea de către angajator a unor practici care dezavantajează persoanele de un anumit sex, în legătură cu relațiile de muncă, referitoare la: anunțarea, organizarea concursurilor sau examenelor și selecția candidaților pentru ocuparea posturilor vacante din sectorul public sau privat, cu excepția situației în care, datorită naturii activităților profesionale respective sau cadrului în care acestea sunt desfășurate, o caracteristică legată de sex este o cerință profesională autentică și determinantă, cu condiția ca obiectivul urmărit să fie legitim și cerința să fie proporțională; încheierea, suspendarea, modificarea și/sau încetarea raportului juridic de muncă ori de serviciu; stabilirea sau modificarea atribuțiilor din fișa postului; stabilirea remunerației; beneficii, altele decât cele de natură salarială, precum și la securitate socială; informare și consiliere profesională, programe de inițiere, calificare, perfecționare, specializare și recalificare profesională; evaluarea performanțelor profesionale individuale; promovarea profesională; aplicarea măsurilor disciplinare; dreptul de aderare la sindicat și accesul la facilitățile acordate de acesta; orice alte condiții de prestare a muncii, potrivit legii;

– la art. 10 interzice discriminarea pe motiv de maternitate, acest tip de discriminare fiind prevăzut ca reprezentând „orice tratament mai puțin favorabil aplicat unei femei legat de sarcină sau de concediul de maternitate”, cu excepția acelor locuri de muncă interzise femeilor gravide și/sau care alăptează, datorită naturii ori condițiilor particulare de prestare a muncii. De asemenea, textul de lege anterior menționat interzice discriminarea sub forma oricărui tratament mai puțin favorabil aplicat unei femei legat de sarcină sau de concediul de maternitate sau aplicat unei femei sau unui bărbat, privind concediul pentru creșterea copiilor sau concediul paternal. Totodată, același articol de lege interzice solicitarea unei candidate, în vederea angajării, de a prezenta un test de graviditate și/sau de a semna un angajament că nu va rămâne însărcinată sau că nu va naște pe durata de valabilitate a contractului individual de muncă. În plus, prin același art. 10 se interzice, cu excepția motivelor care intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condițiile legii, concedierea pe durata în care salariata este gravidă sau se află în concediu de maternitate; salariata sau salariatul se află în concediul pentru creșterea copiilor în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului cu dizabilități; salariatul se află în concediu paternal;

– la art. 11 reglementează semnificația discriminării bazate pe criteriul de sex, ca și constituind „orice comportament nedorit, definit drept hărțuire sau hărțuire sexuală, având ca scop sau efect: a) de a crea la locul de muncă o atmosferă de intimidare, de ostilitate sau de descurajare pentru persoana afectată; b) de a influența negativ situația persoanei angajate în ceea ce privește promovarea profesională, remunerația sau veniturile de orice natură ori accesul la formarea și perfecționarea profesională, în cazul refuzului acesteia de a accepta un comportament nedorit, ce ține de viața sexuală”;

– potrivit art. 12, cataloghează drept discriminare și interzice, în privința angajaților sau a membrilor organizației sindicale, reprezentanţilor salariaților sau oricărui alt salariat care are competența ori poate să acorde sprijin în rezolvarea situației la locul de muncă, „modificarea unilaterală de către angajator a relațiilor sau a condițiilor de muncă, inclusiv concedierea persoanei angajate care a înaintat o sesizare ori o reclamație la nivelul unității sau care a depus o plângere” „la instanțele judecătoreşti competente „și după ce sentința judecătorească a rămas definitivă, cu excepția unor motive întemeiate și fără legătură cu cauza”;

– dispune, în cadrul art. 14 – 20, în sensul existenței egalității de șanse și de tratament în ceea ce privește accesul la educație, la sănătate, la cultură și la informare, interzicând:

– orice formă de discriminare bazată pe criteriul de sex în ceea ce privește accesul femeilor și bărbaților la toate nivelurile de instruire și de formare profesională, inclusiv ucenicia la locul de muncă, la perfecționare și, în general, la educația continuă;

– restricționarea accesului unuia dintre sexe în instituții de învățământ publice sau private, fără existența unor criterii obiective, anunțate public, în conformitate cu prevederile legislației antidiscriminare;

– solicitarea candidatelor, la orice formă de învățământ, să prezinte un test de graviditate și/sau să semneze un angajament că nu vor rămâne însărcinate sau că nu vor naște pe durata studiilor;

– orice formă de discriminare bazată pe criteriul de sex în ceea ce privește accesul femeilor și bărbaților la toate nivelurile de asistență medicală și la programele de prevenire a îmbolnăvirilor și de promovare a sănătății;

– promovarea actului cultural sub orice formă, fără aplicarea măsurilor necesare pentru accesul tuturor persoanelor, fără discriminare bazată pe criteriul de sex, la producțiile culturale;

– neasigurarea în mod nediscriminatoriu a condițiilor necesare de manifestare și de valorificare a aptitudinilor persoanelor de sex masculin și, respectiv, feminin și a tratamentului egal al acestora în domeniul creației culturale;

– publicitatea care prejudiciază după criteriul de sex respectul pentru demnitatea umană, aducând atingere imaginii unei persoane în viața publică și/sau particulară, precum și a unor grupuri de persoane;

– utilizarea în publicitate a situațiilor în care persoanele, indiferent de apartenența la un sex, sunt prezentate în atitudini degradante, umilitoare și cu caracter pornografic;

– neasigurarea de către instituțiile, autoritățile publice și organizațiile guvernamentale a accesului la informațiile din sferele lor de activitate, în limitele legii, solicitanților, femei sau bărbați, fără discriminare;

– nerespectarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați și deținerea unui conținut, promovarea sau provocarea unei forme de discriminare bazate pe criteriul de sex prin informațiile distribuite prin mass-media;

statuează prin art. 21 în sensul participării echilibrate a femeilor și bărbaților, în cadrul instituțiilor și autorităților publice centrale și locale, civile și militare, unităților economice și sociale, precum și partidelor politice, organizațiilor patronale și sindicale și altor entități nonprofit, care își desfășoară activitatea în baza unor statute proprii, la conducere și la decizie și în sensul adoptării măsurilor necesare pentru asigurarea acestei participări.

6.5.4. Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, consacră în domeniul audiovizualului politicile nediscriminatorii cu privire la rasă, sex, naționalitate, religie, convingeri politice și orientări sexuale și, în acest sens:

– în art. 17 alin. (1) lit. d) pct. 7  stipulează existența autorizării Consiliului Național al Audiovizualului pentru emiterea de decizii cu caracter de norme de reglementare în vederea realizării atribuțiilor sale legale și, cu precădere, cu privire la politici privitoare la rasă, sex, naționalitate, religie, convingeri politice și orientări sexuale;

– la art. 29 alin. (1) lit. d) impune ca și comunicările comerciale audiovizuale difuzate de furnizorii de servicii media audiovizuale să respecte condiția privitoare la neincluderea în acestea a niciunei forme de discriminare pe motiv de rasă, etnie, naționalitate, religie, credință, handicap, vârstă, sex sau orientare sexuală;

– în cadrul art. 84 alin. (3) reglementează cu privire la limitele dreptului de exclusivitate al radiodifuzorului că este posibilă stabilirea de către Consiliul Național al Audiovizualului a un sistem echivalent care să asigure accesul în condiții corecte, rezonabile și nediscriminatorii prin alte mijloace la locurile în care se desfășoară evenimentul de interes public, pentru realizarea propriilor înregistrări, în scopul editării unui extras;

– la art. 86 alin. (1) consacră accesul oricărui radiodifuzor aflat sub jurisdicția României sau a unui alt stat membru al Uniunii Europene, în condiții corecte, rezonabile și nediscriminatorii, la evenimente de mare interes pentru public, transmise în exclusivitate, în scopul realizării de reportaje scurte de știri, cu respectarea prevederilor art. 85 din aceeași lege, care prevăd semnificația și condițiile de realizare, folosire, difuzare și conținutul extrasului.

6.5.5. Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare:

– în art. 2 alin. (4) afirmă faptul că „statul asigură cetățenilor României drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de învățământ preuniversitar și superior, precum și la învățarea pe tot parcursul vieții, fără nicio formă de discriminare;

– conform art. 3 lit. a), include printre principiile care guvernează învățământul preuniversitar și superior, cât și învățarea pe tot parcursul vieții din România și principiul echității, în baza căruia accesul la învățare se realizează fără discriminare”;

– prin art. 7 alin. (11) interzice expres și imperativ în unitățile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale violența psihologică, denumită și „bullying”, definită la pct. 61 din Anexa cuprinzând definiția termenilor și a expresiilor utilizate în cuprinsul legii ca fiind: „acțiunea sau seria de acțiuni fizice, verbale, relaționale și/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârșite cu intenție, care implică un dezechilibru de putere, au drept consecință atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane și vizează aspecte de discriminare și excludere socială, care pot fi legate de apartenența la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile personale, acțiune sau serie de acțiuni, comportamente ce se desfășoară în unitățile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale”;

– potrivit art. 118 alin. (2), consacră inadmisibilitatea în învățământul superior a discriminărilor pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare, cu excepția măsurilor afirmative prevăzute de lege;

– în baza art. 202 alin. (1) lit. a), adoptă principiul nediscriminării în activitatea studenților în cadrul comunității universitare, principiu în temeiul căruia toți studenții beneficiază de egalitate de tratament din partea instituției de învățământ superior, iar orice discriminare directă sau indirectă față de student este interzisă;

– art. 294 alin. (2) permite participarea la concursul pentru un post didactic sau de cercetare cetățenilor români ori străini, fără nicio discriminare, în condițiile legii.

6.5.6. Legea asistenței sociale nr. 292/2011, cu modificările și completările ulterioare nu evită nici ea consacrarea unor principii, valori și măsuri în scop de combatere a discriminării. Așadar:

– art. 5 lit. i), r) din această lege enumeră printre valorile și principiile pe care se întemeiază sistemul național de asistență socială și: (i) nediscriminarea, potrivit căreia „persoanele vulnerabile beneficiază de măsuri și acțiuni de protecție socială fără restricție sau preferință față de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă, apartenență politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la o categorie defavorizată” și (ii) egalitatea de șanse, potrivit căreia beneficiarii sistemului de asistență socială, fără niciun fel de discriminare, au acces în mod egal la oportunitățile de împlinire și dezvoltare personală, dar și la măsurile și acțiunile de protecție socială;

– art. 71 alin. (2) reglementează în sensul în care „copilul cu dizabilități și părinții acestuia, precum și persoanele cărora acesta le-a fost dat în plasament sau tutelă, beneficiază de servicii sociale destinate facilitării accesului efectiv și fără discriminare al copilului cu dizabilități la educație, formare profesională, asistență medicală, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la orice alte activități apte să permită deplina integrare socială și dezvoltare personală;

– art. 140 alin. (1) lit. g) prevede „asigurarea accesului, pe criterii nediscriminatorii, a furnizorilor privați și publici de servicii sociale la fonduri publice”.

Există, așadar, în România, o abordare extensivă, pe mai multe paliere a legislației dedicate domeniului discriminării și combaterii acesteia, care, pentru a putea fi respectată și implementată în mod corect, presupune, automat, o limitare a unora dintre drepturile și libertățile omului. Însă aceasta este justificată, proporțională, logică și este un atribut al bunei-credințe, în contextul considerentelor și scopului pentru care limitarea are loc, respectiv acelea de a se asigura coexistența și echilibrul între toate drepturile și libertățile umane cu un impact individual și colectiv, social important.

7. „Imperfecțiuni” ale reglementării și practicii naționale antidiscriminatorii:

În România există o baza legislativă vastă în vederea prevenirii, combaterii și sancționării discriminării și, de asemenea, la nivel teoretic, s-au desfășurat și continuă să se desfășoare diverse programe și activități care au ca finalitate educarea, formarea și aplicarea legislației în domeniul antidiscriminării – spre exemplu, în septembrie 1991, Centrul ONU pentru Drepturile Omului din Geneva, devenit ulterior Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului și Guvernul României au încheiat un acord cu privire la punerea în aplicare a unui Program de asistență tehnică de specialitate pe o durată de trei ani, care s-a încheiat în toamna anului 1994 și a fost apreciat la final ca fiind „primul program cu adevărat amplu de servicii consultative și asistență tehnică desfășurat de Centrul pentru Drepturile Omului”[cxxvii].

Însă, din păcate, legislația în domeniu este adesea neclară, interpretabilă, contradictorie și/sau lacunară, ceea ce poate avea un impact negativ în conștientizarea și aplicarea practică a prevederilor normative.

Ca orice sistem, legislația țării noastre este perfectibilă în mai multe domenii:

7.1. În domeniul civil:

7.1.1. Codul civil român, deși a fost conceput și există într-o formă nouă, adoptată prin Legea nr. 287 din anul 2009, conține și prevederi care vin în contradicție cu restul legislației și chiar cu alte texte legale din cadrul său.

7.1.1.1. Astfel, Codul civil român dispune interdicția căsătoriei sau a parteneriatului civil între persoanele de același sex, prevăzută implicit de art. 271, conform căruia: „Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora” și expres de art. 277, potrivit căruia: (1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex. (2) Căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România. (3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România”. Totodată, prin art. 462 alin. (3), se prevede expres interdicția ca două persoane de același sex să adopte împreună.

Aceste prevederi ale legii civile contravin, în opinia autorilor, prin ele însele principiilor, drepturilor și libertăților consacrate legislativ pe o scară internațională și europeană din ce în ce mai largă și îngrădesc și ignoră garanții, drepturi și libertăți individuale esențiale, precum dreptul la un statut civil și social reglementat și recunoscut la nivel statal, dreptul la moștenirea legală, etc.

De altfel, aceste dispoziții legale contravin:

– chiar prevederilor constituționale (care, la art. 48 alin. (1), stipulează că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între șoți…”, nedistingând între sexul acestora);

– altor prevederi legale din țara noastră (care, în general și în mod susținut reglementează interdicția discriminării pe criteriul orientării sexuale), inclusiv dispozițiilor art. 30 din însuși Codul civil (care reglementează expres egalitatea în fața legii civile, astfel încât: „Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile”).

Or, această contradicție legală este paradoxală sau, cel puțin, inexplicabilă și creează un dezechilibru juridic, întrucât înlătură consistența și coerența legislativă care sunt necesare într-un stat de drept.

Acest subiect, deși este încă extrem de controversat și generator de contradicții, supus dezbaterilor numeroase și intense pe mai multe planuri, începând cu acela politic și până la acela personal, ar trebui, în opinia autorilor, asumat de legiuitorul român într-un sens în care drepturile și libertățile persoanelor, indiferent de opțiunile și de orientarea lor sexuală, să fie reglementate egal și nediscriminatoriu, într-un mod corelat și necontradictoriu. Căci numai în aceste condiții se poate consolida, în mod real, statul de drept și democratic, garant și protector al drepturilor și libertăților umane și se poate imprima în conștiința și mentalitatea publică o abordare în sensul prevenirii și protecției față de ideologia, politicile, practicile și manifestările discriminatorii.

7.1.1.2. Un alt exemplu de imperfecțiune legislativă la nivelul Codului civil român este imposibilitatea de a dispune liber și neîngrădit, pentru cauză de moarte, de averea personală.

Astfel, legea română păstrează, ca principiu, o rezervă succesorală[cxxviii] unor moștenitori legali[cxxix], care poate genera reducțiunea liberalităților excesive[cxxx], în pofida dispozițiilor pentru cauză de moarte (ex.: privitoare la dezmoșteniri, din cadrul unor donații, testament/e, etc.) ale persoanei defuncte, care au survenit în timpul vieții acesteia.

Această reglementare normativă contravine, după părerea autorilor, dreptului și libertății persoanei de a dispune cu privire la proprietatea, la bunurile sale și îi îngrădește deciziile în materia viitorului acestora. În opinia noastră, aceasta poate constitui chiar o manifestare de încălcare a dreptului de proprietate însuși – drept garantat prin chiar art. 1 din Protocolul 1 la Convenția privind Drepturile Omului și Libertățile Fundamentale, transpusă la nivelul țării noastre inclusiv prin art. 44 din Constituție și prin art. 555 și următoarele din Codul civil.

7.1.2. În ceea ce privește legislația specială reparatorie:

7.1.2.1. În legătură cu prevederile legislative ale art. 10 și 11 din Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române, în baza cărora persoanele interesate sau descendenții acestora până la gradul al doilea sau, respectiv, al treilea, pot cere redobândirea cetățeniei române, în cazul în care ei sau autorul / autorii lor au pierdut cetățenia română din varii motive, inclusiv din motive neimputabile lor sau cărora cetățenia română le-a fost ridicată fără voia lor:

Aceste dispoziții normative au o finalitate reparatorie față de persoanele care au suferit astfel de măsuri în perioada regimurilor totalitare din România, însă, totuși, caracterul lor nu este pe deplin reparatoriu, în opinia autorilor, cât timp demersurile și procedurile de redobândire a cetățeniei române sunt complexe și anevoioase, fiind necesare, în principiu[cxxxi]:

• prezența personală la depunerea cererii și la depunerea jurământului de credință față de România a fiecărui solicitant;

• constituirea unui dosar aferent fiecărei persoane solicitante și/sau acesteia și copiilor săi minori, dosar care să conțină o multitudine de acte (de identitate, de stare civilă ale sale, ale autorilor săi, ale familiei sale, acte doveditoare, declarații, împuterniciri / procuri, etc.), vizate de o multitudine de formalități (ex.: prezentarea actelor originale, apostilare, supralegalizare, după caz, traduceri în limba română autorizate și legalizate, corelarea între documentele străine și acestea și actele românești a numelor, prenumelor, a datelor din cadrul documentelor, a schimbărilor intervenite cu privire la acestea, etc.);

• așteptarea soluției autorității administrative, care, în practică, poate depăși termenul legal, putând fi necesari, în mod uzual, chiar și până la 3 (trei) ani pentru obținerea unei rezoluții;

• așteptarea soluției instanței judecătorești, care, dacă este sesizată în astfel de spețe, poate, în practică, necesita chiar de la câteva luni până la câțiva ani până la pronunțarea unei hotărâri definitive;

• în practica autorității competente, cunoașterea limbii române de către solicitant la momentul depunerii jurământului de credință față de România este o condiție pentru ca ordinul de redobândire a cetățeniei române să își păstreze efectele, deși legea nu prevede o astfel de condiție; or, în cazul solicitanților plecați din țară de mult timp și, mai ales, al descendenților acestora, adesea născuți și trăind în afara țării, necunoașterea limbii la un nivel conversațional, apreciat de reprezentanții autorității ca fiind satisfăcător, reprezintă un veritabil impediment în redobândirea cetățeniei române.

• redobândirea cetățeniei române nu produce pentru solicitant efecte ex tunc (retroactive, pentru trecut), ci numai ex nunc (pentru viitor), de la momentul obținerii certificatului de cetățenie română, ceea ce înseamnă, în opinia autorilor, un tratament discriminatoriu față de restul cetățenilor născuți în România sau din minimum un părinte recunoscut ca fiind cetățean român. Aceasta, deoarece în perioada dintre data pierderii acestei cetățenii și până la data redobândirii ei persoana în cauză este lipsită de drepturile și libertățile conferite de lege și de Statul Român cetățenilor săi. Firește, măsurile de eliminare a acestei discriminări existente prin efectul legii ar trebui instituite astfel încât, din perspectiva drepturilor acordate celor care redobândesc cetățenia română, să fie evitată crearea unei eventuale discriminări pozitive față de ceilalți cetățeni și, din perspectiva obligațiilor acestor persoane, să apară efecte nerezonabile sau disproporționate.

7.1.2.2. Raportat la prevederile legislative cu privire la persoanele și/sau copiii persoanelor persecutate din motive etnice de către regimurile instaurate in Romania cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 (cu referire la Legea nr. 154/2021 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, adoptată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările, completările ulterioare și republicată):

Legea nr. 154/2021, promulgată de Președintele României sub forma Decretului nr. 674/2021, vine să modifice și să completeze un act normativ existent, O.G. nr. 105/1999.

Intenția inițierii si promulgării sale are o finalitate pozitivă, respectiv aceea de asumare din partea statului a persecuțiilor etnice care fac parte din istoria sa.

Sub aspect practic, însă, legea nu are un impact real pentru persoanele vizate, respectiv acelea care au îndurat suferințele pentru care se încearcă o compensare materiala sau copiii lor, deoarece, printre altele:

– indemnizația compensatorie stabilită legislativ nu poate constitui un ajutor real financiar, căci este extrem de redusa valoric, modică, raportat la suferințele inimaginabile, inumane și cu rezultat pierderea sau marcarea integrală a vieților acelor persoane;

– sunt necesare eforturi birocratice care trebuie asumate și parcurse de persoanele care doresc să fie “compensate”, precum: depunerea și înregistrarea la casa județeană de pensii sau, după caz, la Casa de Pensii a Municipiului București, a unei cereri, însoțite de un dosar cu numeroase documente (precum: acte de identitate, acte de stare civilă, acte doveditoare ale statutului de pensionar, dacă este cazul, de fost beneficiar al unor compensații oferite de lege, dacă este cazul, de acte doveditoare și/sau declarații de martori, după caz, etc.);

– imposibilitatea copiilor celor decedați după încetarea situațiilor de persecuție prevăzute de lege de a beneficia de indemnizația compensatorie dacă părintele său a beneficiat în timpul vieții sale de drepturile / compensațiile prevăzute de lege;

– drepturile stabilite se plătesc abia începând din 1 ianuarie 2023, dată până la care multe dintre persoanele vizate, care au deja vârste înaintate, ar putea deceda, fără să beneficieze de compensațiile acordate prin lege.

7.1.2.3. Raportat la prevederile legislative cu privire la bunurile imobile preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist din România, cu referire, în special, la Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și la Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România:

Scopului reparator al acestor acte normative i-a fost redusă intensitatea în special din pricina următoarelor considerente:

– eforturile considerabile la nivelul demersurilor, procedurilor și formalităților de natură administrativă și, după caz, judecătorească, necesare a fi asumate și parcurse de persoanele care doresc să fie „compensate”, durata de timp (derulată chiar pe parcursul a zeci de ani și chiar la nivelul mai multor generații) și costurile semnificative asociate acestora;

– tumultul legislativ în materie, generat de multiplele și desele modificări, completări și chiar suspendări, urmate de repuneri în aplicare ale legislației incidente și jurisprudențial, cauzat de apariția de nenumărate decizii în domeniu ale Curții Constituționale a României și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție[cxxxii] și de modalitățile uneori neclare, contradictorii și/sau inechitabile de soluționare a unor spețe, atât în cadrul procedurilor administrative, cât și al celor judecătorești;

– tendința de subevaluare a proprietăților care nu pot fi restituite în natură, atât prin lege (care nu a prevăzut niciodată compensarea în acest caz la valoarea de piață a imobilului preluat abuziv, ci a prevăzut fie la valoarea acestuia conformă grilelor notariale din anul 2013 ori din anul anterior ori acela al emiterii deciziei de compensare[cxxxiii]), cât și ca urmare a deciziilor Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și/sau a hotărârilor instanțelor de judecată sesizate cu soluționarea unor astfel de litigii. Astfel, apreciem că statul român, prin însăși legea și practica autorităților și chiar a instanțelor de judecată, îi nedreptățește pe foștii proprietari sau pe moștenitorii acestora, căci, deși acestora le-a fost luat un bun în natură, bun de care aceștia nu s-au bucurat deloc pentru o durată extrem de mare de timp, le  poate restitui un echivalent bănesc, la o valoare sub valoarea de piață a acelui bun (căci valoarea grilelor notariale precedente nu concordă cu valoarea efectivă, de circulație, a bunului), le poate plăti despăgubirea în rate anuale și, mai mult, nu procedează la compensarea pentru lipsa îndelungată de folosință pe care le-au cauzat-o cu privire la acel bun[cxxxiv];

– neacordarea, de regulă, în mod și la valori echitabile, de către instanțele judecătorești sesizate, a unor daune morale solicitate de persoanele îndreptățite la retrocedare, pentru întârzierile și/sau nedreptățile masive și nejustificate în soluționarea dosarelor lor de către autoritățile competente în acest sens; astfel, deși instanțele ar trebui să fie primii gardieni ai apărării drepturilor încălcate, inclusiv cu privire la drepturile personale nepatrimoniale, acestea nu sancționează sau sancționează modic ori insuficient, ca practică unitară, pentru prejudiciile morale cauzate persoanelor supuse retrocedării prin supunerea la perioade de așteptare foarte lungi, de ordinul anilor, prin solicitarea ca aceștia să prezinte în probațiune extrem de multă documentație veche, uneori chiar redundantă și/sau nenecesară, care poate fi obținută de petenți / reclamanți foarte dificil, etc.); astfel, prin practica lor, apreciem că instanțele devin părtașe și continuă seria abuzurilor și a nedreptăților săvârșite de stat împotriva propriilor cetățeni, în considerarea unor criterii discriminatorii legate de aceste persoane;

– fenomenul „samsarilor imobiliari”, care au cumpărat, contra unor sume modice, drepturile litigioase ale titularilor, profitând de situația acestora din urmă; în cazul lor, ei, fie au solicitat retrocedarea imobilelor preluate abuziv, dar acestea nu le-au fost restituite într-un termen rezonabil (în natură ori prin echivalent), fie nu au dispus de sumele de bani aferente asistenței juridice pentru demersurile și procedurile necesare, fie au fost foarte în vârstă și neîncrezătoare în sistem și nu au mai putut aștepta soluționarea dosarelor lor; deși s-a încercat, cu mare întârziere, prin modificări legislative intervenite, limitarea acestui fenomen, în sensul ca reparațiile oferite samsarilor să fie „taxate”, respectiv evaluate mai puțin favorabil, în comparație cu reparațiile acordate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, chiar și așa, Curtea Constituțională a apreciat (de două ori[cxxxv]) că persoanele care au dobândit drepturi litigioase trebuie să aibă exact același tratament juridic precum foștii proprietari și moștenitorii lor;

– unele practici de natură prejudiciabilă ale autorităților față de persoanele compensate, ulterior acordării reparațiilor; astfel, în încercarea de a diminua și mai mult compensațiile acordate, instituțiile abilitate ale statului (precum: Ministerul Finanțelor, Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților) au demarat numeroase procese împotriva foștilor proprietari sau moștenitori ai acestora, cu scopul de a le pretinde să restituie, cu dobânzi penalizatoare, care pot chiar dubla valoarea solicitată, o parte din sumele acordate acestora cu titlul de despăgubire, motivând că, potrivit unor date ulterioare momentului acordării despăgubirilor, se poate aprecia că despăgubirea ar fi una prea mare și că, astfel, destinatarii despăgubirilor s-ar fi îmbogățit fără justă cauză; așadar, discriminarea de la nivel instituțional este una extremă și ar fi echitabil ca instanțele să intervină și să sancționeze server acest comportament discriminatoriu al autorităților statale în cauză;

– alte neajunsuri ale funcționarilor din sistem, a căror conștiință sau mentalitate a fost incompatibilă cu principiul reparației și/sau abuzuri săvârșite de autorități în legătură cu spețele concrete având ca obiect retrocedări.

Deci, deși perfectibil, sistemul românesc de reglementare și de aplicare a legislației în domeniul prevenirii și combaterii discriminării și, implicit, al protecției și promovării drepturilor și libertăților individuale se regăsește pe un traiect al adaptării față de standardele actuale și democratice internaționale și europene ale societăților occidentale, bazate pe valori și principii concordante esenței ființei umane.

7.2. În domeniul penal:

Prin Decizia, nr. 561/15.09.2021, Curtea Constituțională a României (C.C.R.), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1076/10.11.2021, admițând obiecția de neconstituționalitate formulată de Președintele României și constatând că dispozițiile art. I din Legea pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal sunt neconstituționale, a apreciat că: (i) „lipsa unor circumstanțieri cu privire la elementul material și urmarea imediată ale infracțiunii de incitare la violență, ură sau discriminare face dificilă și, uneori, imposibilă delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecința deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată și condamnare a persoanelor care incită publicul, prin orice mijloace, la violență, ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane sau împotriva unei persoane pe motiv că face parte dintr-o anumită categorie de persoane, indiferent de motivul discriminării sau de intensitatea vătămării”; (ii) „dispozițiile penale supuse controlului sunt formulate într-un sens larg, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și din perspectiva altor cerințe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări și aplicări arbitrare / aleatorii”. În acest context, conform opiniei C.C.R., se impune a fi avute în vedere și: Decizia nr. 503/20.04.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353/28.05.2010, Decizia nr. 107/27.02.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318/30.04.2014, Decizia nr. 308/12.05.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585/02.08.2016, paragraful 41, prin care Curtea a statuat că „omisiunea și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat”.[cxxxvi]

De asemenea, de multe ori înțelegerea, interpretarea și aplicarea legii de către destinatarii normelor juridice, inclusiv de către autoritățile, instituțiile și organele abilitate, are loc într-o manieră deficitară, prea tolerantă sau subiectivă.

Or, claritatea legislativă și transpunerea corectă a prevederilor legale în practică, împreună cu monitorizarea practică a manierei în care aceasta are loc, sunt la fel de importante ca și concepția, adoptarea bazei legale specifice și formarea la nivel teoretic, deoarece numai în situația în care aceste activități coexistă și se completează reciproc putem vorbi despre existența efectivă a unei politici statale antidiscriminare, cu un rol preventiv, educativ, combativ și sancționator real și eficient.

8. Răspunderea pentru comportamentul discriminator:

Așa cum reiese în mod indubitabil din prevederile legale existente în materie și în vigoare, comportamentul discriminator, în ansamblul său, contravine legii și este sancționat de aceasta din punct de vedere civil, disciplinar, contravențional și/sau chiar penal, aceste forme de răspundere neexcluzându-se reciproc, cu excepția celei contravenționale și a celei penale, care nu pot coexista în privința aceleiași fapte.

8.1. Din punct de vedere civil, putem vorbi despre o răspundere civilă delictuală prevăzută de art. 1349 alin. (1), (2)[cxxxvii], raportat la art. 1357[cxxxviii], coroborate cu art. 14 alin. (1)[cxxxix], 15[cxl], 252[cxli], 1381[cxlii], 1385[cxliii], 1386[cxliv], 1387[cxlv], 1391 alin. (1)[cxlvi] și cu art. 1531[cxlvii] din Codul civil.

Această răspundere este atrasă în condițiile în care există:  (i) fapta ilicită, constând din comportamentul de natură discriminatorie, (ii) prejudiciul cauzat prin această faptă ilicită, reprezentat de lezarea persoanei discriminate (care este una eminamente de natură morală, dar poate avea și componente ori transpuneri de ordin material), (iii) legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs (din fapta ilicită trebuind să decurgă însuși prejudiciul) și (iv) vinovăția (culpa) persoanei care săvârșește comportamentul de natură discriminatorie.

De regulă, reparația de natură civilă delictuală constă în plata unei sume de bani, sub formă de daune,  către victima discriminării, sumă care acoperă prejudiciul efectiv (adică orice sumă pe care victima a cheltuit-o efectiv: de exemplu: costuri cu consilierea psihologică, cu medicația, etc.), dar și/sau prejudiciul moral, adică o compensare în bani a suferințelor victimei.

Însă, este important de știut că în materia reparației civile, victimele unor anumite tipuri de discriminare pot obține și altfel de reparații, nu doar în bani (precum: să fie obligate la a face sau a nu face ceva). Astfel, victimele pot fi mai bine ajutate, iar fapte viitoare de discriminare pot fi evitate, sens în care autorul discriminării – poate fi, de exemplu, obligat să ia măsuri pentru a preveni asemenea fapte în viitor.

8.2. Sub aspectul răspunderii disciplinare:

8.2.1. Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003 (la art. 247 – 252) oferă prerogativa angajatorului de a efectua cercetarea disciplinară și de a dispune sancțiuni disciplinare împotriva angajatului care a săvârșit una sau mai multe abateri, în cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege specială, nu se stabilește un alt regim sancționator.

În funcție de împrejurările în care fapta a fost săvârșită, gradul de vinovăție a salariatului, consecințele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu și eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta, angajatorul poate aplica împotriva angajatului: (i) sancțiunea avertismentului scris, (ii) a retrogradării din funcție, cu acordarea salariului corespunzător funcției în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăși 60 de zile, (iii) a reducerii salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%, (iv) a reducerii salariului de bază și/sau, după caz, și a indemnizației de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10% și (v) chiar a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.

8.2.2. Codul administrativ, adoptat prin O.U.G. nr. 57/2019 (la art. 563 – 579) prevede că răspunderea administrativă poate fi, sub aspectul formei, disciplinară, contravențională sau patrimonială și stabilește că:

– „răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă o formă a răspunderii administrative care intervine în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare, în sensul încălcării de către demnitari, funcționari publici și asimilații acestora a îndatoririlor de serviciu și a normelor de conduită obligatorie prevăzute de lege”;

– „răspunderea administrativ-contravențională reprezintă o formă a răspunderii administrative care intervine în cazul săvârșirii unei contravenții identificate potrivit legislației specifice în domeniul contravențiilor”;

– „răspunderea administrativ-patrimonială reprezintă o formă a răspunderii administrative care constă în obligarea statului sau, după caz, a unităților administrativ-teritoriale la repararea pagubelor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin orice eroare judiciară, pentru limitele serviciului public, printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administrației publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim”;

– „abaterea disciplinară reprezintă fapta săvârșită cu vinovăție de către funcționarii publici, demnitari și asimilații acestora care constă într-o acțiune sau inacțiune prin care se încalcă obligațiile ce le revin din raportul de serviciu, respectiv din exercitarea mandatului sau în legătură cu acesta și care le afectează statutul socio-profesional și moral”;

Deci, în contextul în care faptele discriminatorii săvârșite sunt de natură a încălca dispozițiile Codului administrativ (spre exemplu: art. 7, art. 311 lit. b), d), art. 413 alin. (2), art. 447 alin. (6), art. 449 alin. (5) lit. g), art. 580 alin. (3) – conținând dispoziții relative la discriminare și combaterea sa), se pot naște premisele și condițiile necesare pentru atragerea răspunderii administrative a persoanelor vinovate (demnitari, funcționari publici și/sau persoane asimilate acestora), într-una și/sau mai multe dintre formele acestei răspunderi.

8.3. Din perspectivă răspunderii contravenționale, legislația în materie prevede sancțiuni de această natură pentru cazurile de comportament discriminatoriu care nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Legislația în materie și în vigoare a stabilit un regim sancționator contravențional pentru o serie de fapte de discriminare. Astfel, cu titlu exemplificativ:

Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003 prevede la art. 260 alin. (1) lit. r) sancțiunea contravențională a amenzii de la 1.000 lei la 20.000 lei pentru faptele de discriminare și inclusiv de hărțuire și/sau victimizare și/sau concediere din motive discriminatorii prevăzute la art. 5 alin. (2) – (9) și/sau ale art. 59 lit. a) din acest act normativ;

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, adoptată prin Legea nr. 48/2002, cu modificările, completările ulterioare și republicată prevede sancționarea majorității faptelor pe care le prevede cu amenzi cuprinse între 200 lei și 200.000 lei;

Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice dispune la art. 26 alin. (1) lit. a), d), raportate la art. 9 lit. a), sancțiunea contravențională a amenzii în valoare între 1.000 lei și până la 5.000 lei pentru organizarea, desfășurarea sau participarea la adunări publice interzise, precum cele prin care se urmărește propagarea ideilor totalitare de natură fascistă, comunistă, rasistă, șovină sau ale oricăror organizații terorist-diversioniste, defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la ură națională sau religioasă, incitarea la discriminare, la violență publică și la manifestări obscene, contrare bunelor moravuri.

Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, cu modificările, completările ulterioare și republicată, impune sancționarea majorității faptelor pe care le prevede cu amenzi cuprinse între 3.000 lei și 10.000 lei;

Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare dispune sancțiunea contravențională a amenzii în valoare între 10.000 lei și 200.000 lei pentru cazul în care comunicările comerciale audiovizuale difuzate de furnizorii de servicii media audiovizuale includ o formă de discriminare pe motiv de rasă, etnie, naționalitate, religie, credință, handicap, vârstă, sex sau orientare sexuală; totodată, potrivit art. 951 lit. a) din această lege, Consiliul Național al Audiovizualului poate decide retragerea licenței audiovizuale sau a dreptului de furnizare a serviciului media audiovizual la cerere, în cazul săvârșirii repetate de către furnizorul de servicii media a faptei de incitare a publicului la ură națională, rasială sau religioasă;

Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările, completările ulterioare și republicată sancționează contravențional, potrivit art. 100 alin. (1) lit. a), raportat la art. 15 alin. (1), cu amenda de la 10.000 lei la 20.000 lei nerespectarea accesului liber și egal al persoanelor cu handicap la orice formă de educație, indiferent de vârstă, în conformitate cu tipul, gradul de handicap și nevoile educaționale ale acestora.

8.4. Din punct de vedere penal, Codul Penal al României și/sau alte legi speciale prevăd pentru infracțiunile în legătură cu comportamentul discriminatoriu pedepse de la amenda penală și până la pedeapsa închisorii și, după caz, aplicarea unor pedepse complementare de interzicere a exercițiului unor drepturi, cu posibilitatea ca împrejurarea săvârșirii faptei din rațiuni de natură discriminatorie să constituie o circumstanță agravantă (spre exemplu, Codul penal prevede la art. 77 lit. h) că reprezintă o circumstanță agravantă săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte”).

Dintre legile speciale care prevăd infracțiuni legate de comportamentul de natură discriminatorie, pot fi amintite:

O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război – care, potrivit art. 3 – 61, încadrează ca infracțiuni, printre altele, fapte precum:

– constituirea unei organizații cu caracter fascist, rasist ori xenofob, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup;

– confecționarea, vânzarea, răspândirea, precum și deținerea în vederea răspândirii de simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe;

– utilizarea în public a simbolurilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe;

– distribuirea sau punerea la dispoziția publicului, în orice mod, prin intermediul unui sistem informatic, de materiale rasiste și xenofobe; fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și fapta de a promova, în public, idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe;

– negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia;

– negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a genocidului, a crimelor contra umanității și a crimelor de război, astfel cum sunt definite în dreptul internațional, în Statutul Curții Penale Internaționale și în Carta Tribunalului Militar Internațional înființat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945 și recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Curții Penale Internaționale, a Tribunalului Militar Internațional înființat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda sau a oricărui altui tribunal penal internațional înființat prin instrumente internaționale relevante și a căror competență este recunoscută de statul român, ori a efectelor acestora;

– amenințarea unei persoane sau a unui grup de persoane, prin intermediul unui sistem informatic, cu săvârșirea unei infracțiuni pentru care maximul pedepsei prevăzute de lege este închisoarea de cel puțin 5 ani, pe motiv de rasă, culoare, ascendență sau origine națională ori etnică sau în considerarea religiei, dacă aceasta este folosită ca pretext pentru oricare dintre motivele arătate;

Legea nr. 157/2018 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului reglementează, în cadrul art. 3 – 7, ca infracțiuni următoarele fapte: fapta persoanei de a promova, în public, în orice mod, idei, concepții sau doctrine antisemite; distribuirea sau punerea la dispoziția publicului, prin orice mijloace, de materiale antisemite; confecționarea, vânzarea, răspândirea, precum și deținerea în vederea răspândirii și/sau utilizarea în public de simboluri antisemite; constituirea unei organizații cu caracter antisemit, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unei astfel de organizații.

Așadar, există o plajă largă a răspunderii pe care o manifestare discriminatorie o poate atrage, motiv pentru care, pentru identificarea faptei (constând din acțiune sau inacțiune) și individualizarea corectă a sancțiunii care se impune a fi dispusă, este necesară o cercetare și o apreciere atât contextuală, cât și detaliată a acesteia, a persoanei care a săvârșit-o, a persoanei împotriva căreia a fost săvârșită, a împrejurărilor și raționamentelor pentru care a fost săvârșită, a existenței și a gradului de vinovăție care au stat la baza ei, precum și a oricăror alte detalii și particularități specifice speței respective.

9. Concluzii:

Subiectul tratat în cadrul acestui articol este unul actual și de interes, în opinia autorilor, întrucât discriminarea de orice natură și în orice formă, fie ea transparentă sau mascată, poate fi întâlnită în orice împrejurare și poate avea legătură cu orice aspect al vieții unei persoane, fiind un domeniu care va subzista până la ajungerea de către indivizi, colectivități și societate, în ansamblul ei, la o atitudine și o mentalitate flexibilă, deschisă și democratică, liberă de prejudecăți și de teama de ceea ce este diferit.

Analizând fenomenul discriminării la nivel global, european și național și necesitatea stringentă de prevenire și combatere a acestuia, pentru asigurarea unui mediu de viață propice dezvoltării și evoluției individuale și sociale, concluzionăm că, pe de o parte, politicile și legislația în materie există la un nivel dezvoltat și cuprinzător, dar măsurile adoptate în baza politicilor și acestei legislații au o eficiență relativă, reflectată de amplitudinea și intensitatea manifestărilor de tip discriminatoriu existente în prezent și preconizate a continua în viitor.

În România există un angajament din partea statului pentru prevenirea și combaterea discriminării, prin politicile și cadrul legislativ dedicate, armonizate cu reglementările internaționale și europene în domeniu și care au un conținut preponderent complet și concret, însă rămâne loc pentru extinderea și eficientizarea aplicării practice a acestor politici și prevederi legale, astfel încât să se obțină un impact și o schimbare benefică la nivelul mentalității și percepției publice. Aceasta întrucât doar o implementare și aplicare fidelă și strictă a pachetului legislativ existent și, implicit, a regimului sancționator pe care îl prevede, ar putea avea un rol descurajant în manifestarea comportamentelor de natură discriminatorie și ar putea servi cu adevărat finalității de a preveni și combate efectiv acest fenomen.

Având în vedere vastitatea și răspândirea prevederilor legale în materie, unele dintre acestea fiind concepute sub formă de acte normative dedicate unei părți a subiectului discriminării și combaterii sale, altele fiind inserate în cadrul unor legi nespecifice acestui domeniu, legate de alte materii, dar în care poate apărea și se impune a fi combătut fenomenul de discriminare, nu ar fi lipsită de interes, în opinia noastră, crearea, de lege ferenda, de către legiuitorul român a unui cod antidiscriminare, care să conțină sediul materiei și abordarea legislativă generală și specifică, dedicată acestui domeniu.


[i] A se vedea Dicționarul Explicativ al Limbii Române – DEX 2009
[ii] A se vedea Noul Dicționar Explicativ al Limbii Române – NODEX 2002
[iii] A se vedea Micul Dicționar Academic, ediția a II-a – MDA2 2010
[iv] A se vedea Wikipedia, enciclopedia liberă, „Discriminare”, cu referire la Anthony Giddens; et al. (2009), Introduction to sociology (ed. 7), New York: W. W. Norton & Company, Inc. p. 324; https://ro.wikipedia.org/wiki/Discriminare#În_România_4
[v] A se vedea Wikipedia, enciclopedia liberă, „Discriminare”, cu referire la: Kasper Lippert-Rasmussen (2006), „Private Discrimination: A Prioritarian, Desert-Accommodating Account”, San Diego Law Review, 43 (4), ISSN 0036-4037 și Oscar Horta (decembrie 2010), „Discrimination in Terms of Moral Exclusion”, Theoria. Blackwell Publishing, 76 (4): 314–332, doi: 10.1111/j.1755-2567.2010.01080; https://ro.wikipedia.org/wiki/Discriminare#În_România_4
[vi] A se vedea Wikipedia, enciclopedia liberă, „Discriminare”, cu referire la: Larry Willmore, „Discrimination” (PDF), „Report on the World Social Situation 1997”, United Nations Department of Economic and Social Affairs; https:// ro.wikipedia.org/wiki/Discriminare#În_România_4
[vii] A se vedea:
– „10 decembrie – Ziua internațională a drepturilor omului (ONU), Știrile TVR:
stiri.tvr.ro/10-decembrie-ziua-internationala-a-drepturilor-omului-onu_896222.html, cu referire la sursa Agerpres
– Articolul „Pactul internațional pentru drepturile economice, sociale și culturale”, Wikipedia Enciclopedia Liberă:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_internațional_pentru_drepturile_economice,_sociale_și_culturale
– Articolul, „Pactul internațional pentru drepturile civile și politice”, Wikipedia Enciclopedia Liberă:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_internațional_pentru_drepturile_civile_și_politice
– Articolul „Tratate internaționale specializate în materia drepturilor omului”, 22 Mai 2019, Administrare.Info:
https://administrare.info/10-domenii/drept/6658-tratate-internaţionale-specializate-în-materia-drepturilor-omului
– Articolul „Convenția sclaviei din 1926”: https://gaz.wiki/wiki/ro/1926_Slavery_Convention
Articolul „Convenția suplimentară privind abolirea sclaviei”, de la Wikipedia, enciclopedia liberă:
https://ro.tewksburyissues.org/587596-supplementary-convention-on-the-abolition-WHSDPJ
– Articolul „Convenția privind munca forțată”, de la Wikipedia, enciclopedia liberă:
https://ro.thomatts.org/944335-forced-labour-convention-1930-GUHQVX ;
– „Po29 – Protocol of 2014 to the Forced Labour Convention, 1930”, International Labour Organization:
www.ilo.org/dyn/normlex/en/f?p=NORMLEXPUB:12100:0::NO::P12100_INSTRUMENT_ID:3174672
– Articolul „Convenția împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante”, din Wikipedia, enciclopedia liberă:
https://ro.frwiki.wiki/wiki/Convention_contre_la_torture_et_autres_peines_ou_traitements_cruels,_inhumains_ou_dégradants
– „Optional Protocol to the Convention on the Elimination of All Forms of Discrimination against Women”, UN Women: https://www.un.org/womenwatch/daw/cedaw/protocol/
[viii] A se vedea:
– Articolul „Convenția Europeană a Drepturilor Omului”, Wikipedia Enciclopedia liberă:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Convenția_Europeană_a_Drepturilor_Omului
– Conținutul Convenției Europene a Drepturilor Omului:
https://www.echr.coe.int/documents/convention_ron.pdf
[ix] A se vedea:
– Broșura „Carta Socială Europeană (revizuită)”, Consiliul Europei:
https://rm.coe.int/the-european-social-charter-treaty/1680a078c9
– Articolul „Carta Socială Europeană pe scurt, Carta Socială Europeană un tratat al Consiliului Europei care garantează drepturile omului”, Consiliul Europei:
https://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/chartesocialedepliant-/CharteSocialedepliant-ro.pdf
[x] A se vedea articolul „Convenția Americană a drepturilor omului – American Convention on Human Rights”, de la Wikipedia enciclopedia liberă: https://ro.abcdef.wiki/wiki/American_Convention_on_Human_Rights
[xi] A se vedea: „Carta africană a drepturilor omului și a popoarelor – African Charter on Human and Peoples’ Rights”, de la Wikipedia, enciclopedia liberă:
https://ro.abcdef.wiki/wiki/African_Charter_on_Human_and_Peoples’_Rights
[xii] A se vedea articolul „Convenția europeană privind statutul lucrătorilor migranți de la Wikipedia, enciclopedia liberă: https://dero.abcdef.wiki/wiki/Europäisches_Übereinkommen_über_die_Rechtsstellung_der_Wanderarbeitnehmer
[xiii] A se vedea: „Details of Treaty no. 181”, Council of Europe:
https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list?module=treaty-detail&treatynum=181
[xiv] A se vedea: „Council of Europe – Consultative Committee Convention 108, Council of Europe – Consultative Committee for the Protection of Individuals with regard to Automatic Processing of Personal Data Convention 108”, Switzerland Federal Data Protection and Information Commissioner:
https://www.edoeb.admin.ch/edoeb/en/home/the-fdpic/international-cooperation/europarat.html
[xv] A se vedea:
www.telefonulcopilului.ro/uploaded/legislatie/CONVENTIA_EUROPEANA_PENTRU_PREVENIREA_TORTURII.pdf , pagina întâi, notele de subsol
[xvi] A se vedea: https://rm.coe.int/16806dbac4
[xvii] A se vedea articolul „Protocol opțional la Convenția împotriva torturii – Optional Protocol to the Convention against Torture”, de la Wikipedia, enciclopedia liberă:
https://ro.abcdef.wiki/wiki/Optional_Protocol_to_the_Convention_against_Torture
[xviii] A se vedea: „Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale”:
www.oportunitatiegale.ro/pdf_files/Conventie%20cadru%20pentru%20protectia%20minoritatilor%20nationale.pdf
[xix] A se vedea:
– Articolul „Convention d’Oviedo”, Wikipédia L’enciclopédie libre:
https://fr.wikipedia.org/wiki/Convention_d%27Oviedo ;
https://www.coe.int/fr/web/conventions/full-list?module=treaty-detail&treatynum=168
https://www.coe.int/fr/web/conventions/full-list?module=treaty-detail&treatynum=186
https://www.coe.int/fr/web/conventions/full-list?module=treaty-detail&treatynum=195
https://www.coe.int/fr/web/conventions/full-list?module=treaty-detail&treatynum=203
[xx] A se vedea:
– Articolul „Acordul de la Schengen”, Wikipedia, enciclopedia liberă:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Acordul_de_la_Schengen
– Articolul „Convenția de la Schengen”, Wikipedia, enciclopedia liberă:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Convenția_de_la_Schengen
– Articolul „26 ani de la intrarea în vigoare a Acordului Schengen. 26 martie 1995 – 26 martie 2021”, Carmen Vințu, Jurnal fm
[xxi] A se vedea articolul: „Inter-American Convention to Prevent and Punish Torture, Wikipedia, The Free Encyclopedia:
https://en.wikipedia.org/wiki/Inter-American_Convention_to_Prevent_and_Punish_Torture
[xxii] A se vedea: https://www.refworld.org/docid/3ae6b38b1c.html
[xxiii] A se vedea:
– Articolul „African Charter on the Rights and Welfare of the Child”, Wikipedia, The Free Encyclopedia:
https://en.wikipedia.org/wiki/African_Charter_on_the_Rights_and_Welfare_of_the_Child#:~:text=The%20African%20Charter%20on%20the%20Rights%20and%20Welfare,cover%20the%20whole%20spectrum%20of%20civil%2C%20political%2C%20econo ;
– „African Charter on the Rights and Welfare of the Child”, African Union:
https://au.int/en/treaties/african-charter-rights-and-welfare-child
[xxiv] A se vedea articolul „Carte Organizației Națiunilor Unite”, Wikipedia, enciclopedia liberă:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Carta_Organizației_Națiunilor_Unite
[xxv] A se vedea: https://www.refworld.org/docid/3ddb5391a.html
[xxvi] A se vedea: „UNESCO Constitution”, United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization:
portal.unesco.org/en/ev.php-URL_ID=15244&URL_DO=DO_PRINTPAGE&URL_SECTION=201.html
[xxvii] A se vedea:
– EUR-LEX:
https://eur-lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf-a3f8-4ab2-b506-fd71826e6da6.0001.02/DOC_1&format=PDF
– Articolul „Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene”, 05.06.2012, Lavinia Toma, QualiTrainer:

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene


– Articolul „Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) / Tratatul de la Maastricht”:
https://www.europarl.europa.eu/about-parliament/ro/in-the-past/the-parliament-and-the-treaties/maastricht-treaty
– Articolul „Tratatul de la Maastricht”: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht
– Articolul „Comunitatea Europeană”: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_Europeană
– Articolul „Tratatul de la Roma”: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Roma
[xxviii] A se vedea articolul „Charter of the Organization of American States”, Wikipedia, The Free Encyclopedia:
https://en.wikipedia.org/wiki/Charter_of_the_Organization_of_American_States
[xxix] A se vedea: https://www.refworld.org/docid/3ae6b36024.html
[xxx] A se vedea informația de pe website-ul Institutul Român pentru Drepturile Omului, secțiunea „Istoric”: https: ://irdo.ro/istoric.php
[xxxi] A se vedea articolul „Legi împotriva negării Holocaustului”:
https://en.m.wikipedia.org/wiki/Laws_against_Holocaust_denial) și studiul „Reglementând împotriva Antisemitismului și negării Holocaustului”, publicat de Universitatea Tel Aviv, Centrul Kantor pentru Studiul Evreimii Contemporane Europene:
file:///C:/Users/Alexandra/AppData/Local/Packages/Microsoft.MicrosoftEdge_8wekyb3d8bbwe/TempState/Downloads/2013laws-against-antisemitism-and-holocaust-denial%20(3).pdf
[xxxii] A se vedea: EUR-LEX:
https://eur-lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf-a3f8-4ab2-b506-fd71826e6da6.0001.02/DOC_1&format=PDF
[xxxiii] A se vedea:
– Articolul „Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene”, 05.06.2012, Lavinia Toma, QualiTrainer:

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene


– Articolul „Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) / Tratatul de la Maastricht”:
https://www.europarl.europa.eu/about-parliament/ro/in-the-past/the-parliament-and-the-treaties/maastricht-treaty
– Articolul „Tratatul de la Maastricht”: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht
– Articolul „Comunitatea Europeană”: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_Europeană
– Articolul „Tratatul de la Roma”: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Roma.
[xxxiv] A se vedea:
– Articolul „Tratatul de la Amsterdam”: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Amsterdam
– Conținutul Tratatului de la Amsterdam:
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/ALL/?uri=celex:11997D/TXT
– Articolul „Tratatul de la Nisa”: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Nisa
– Conținutul Tratatului de la Nisa:
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A12001C%2FTXT.
[xxxv] A se vedea:
– Articolul ”Tratatul de la Lisabona”, 04.06.2012, Lavinia Toma, QualiTrainer:
qualitrainer.eu/tratatul-de-la-lisabona/;
– Articolul „Tratatul de la Lisabona”, Parlamentul European:
www.europarl.europa.eu/about-parliament/ro/in-the-past/the-parliament-and-the-treaties/treaty-of-lisbon
– Articolul „Tratatul de la Lisabona”, Wikipedia, Enciclopedia liberă:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Lisabona
[xxxvi] A se vedea articolul „Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene”, 05.06.2012, Lavinia Toma, QualiTrainer
[xxxvii] A se vedea articolul „Carte Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene”, Wikipedia, Enciclopedia liberă:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Carta_Drepturilor_Fundamentale_a_Uniunii_Europene
[xxxviii] A se vedea:
– Broșura „Carte Socială Europeană (revizuită)”, Consiliul Europei:
https://rm.coe.int/the-european-social-charter-treaty/1680a078c9
– Articolul „Carta Socială Europeană pe scurt, Carta Socială Europeană un tratat al Consiliului Europei care garantează drepturile omului”, Consiliul Europei:
https://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/chartesocialedepliant-/CharteSocialedepliant-ro.pdf
EuroAvocatura.ro, „Carta Socială Europeană, Dreptul Muncii”, 30.01.2022, Coordonator avocat Marius-Cătălin Predut, titular MCP Cabinet avocati: www.euroavocatura.ro/dictionar/334648/Carta_Sociala_Europeana.[xxxix]] A se vedea „Nediscriminare și egalitate de șanse în Uniunea Europeană”:
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=LEGISSUM:dh0001
[xl] A se vedea: EUR-LEX: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32012L0029
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32006L0054
– Directiva 2010/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 iulie 2010 privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbați și femeile care desfășoară o activitate independentă și de abrogare a Directivei 86/613/CEE a Consiliului (cncd.ro):
https://www.cncd.ro/wp-content/uploads/2021/02/Directiva_Consiliului_2010_41_CE_RO.pdf
[xli] A se vedea articolul „Legi împotriva negării Holocaustului”,
https://en.m.wikipedia.org/wiki/Laws_against_Holocaust_denial) și studiul „Reglementând împotriva Antisemitismului și negării Holocaustului”, publicat de Universitatea Tel Aviv, Centrul Kantor pentru Studiul Evreimii Contemporane Europene:
file:///C:/Users/Alexandra/AppData/Local/Packages/Microsoft.MicrosoftEdge_8wekyb3d8bbwe/TempState/Downloads/2013laws-against-antisemitism-and-holocaust-denial%20(3).pdf
[xlii] A se vedea articolul „Legi împotriva negării Holocaustului”:
https://en.m.wikipedia.org/wiki/Laws_against_Holocaust_denial) și studiul „Reglementând împotriva Antisemitismului și negării Holocaustului”, publicat de Universitatea Tel Aviv, Centrul Kantor pentru Studiul Evreimii Contemporane Europene:
file:///C:/Users/Alexandra/AppData/Local/Packages/Microsoft.MicrosoftEdge_8wekyb3d8bbwe/TempState/Downloads/2013laws-against-antisemitism-and-holocaust-denial%20(3).pdf
[xliii] A se vedea articolul „Legi împotriva negării Holocaustului”:
https://en.m.wikipedia.org/wiki/Laws_against_Holocaust_denial) și studiul „Reglementând împotriva Antisemitismului și negării Holocaustului”, publicat de Universitatea Tel Aviv, Centrul Kantor pentru Studiul Evreimii Contemporane Europene:
file:///C:/Users/Alexandra/AppData/Local/Packages/Microsoft.MicrosoftEdge_8wekyb3d8bbwe/TempState/Downloads/2013laws-against-antisemitism-and-holocaust-denial%20(3).pdf
[xliv] Conform art. 2 alin. (1), (2) din O.G. nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002
[xlv] Conform art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002
[xlvi] A se vedea inclusiv art. 9 lit. a) din Legea 60/1991 privind interzicerea adunărilor publice prin care se urmărește propagarea ideilor totalitare de natură fascistă, comunistă, rasistă, șovină sau ale oricăror organizații terorist-diversioniste, defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la ură națională sau religioasă, incitarea la discriminare, la violență publică și la manifestări obscene, contrare bunelor moravuri
[xlvii] În principal, în baza art. 1349 din Codul civil; art. 2 alin. (4) – (10), art. 6 – 15 și art. 26 din O.G. nr. 137/2000; art. 208, art. 209 – 217, art. 223, art. 226, art. 247, art. 282 alin. (1) lit. d), art. 296, art. 369, art. 371, art. 374, art. 381, art. 382, art. 385, art. 438, art. 439, art. 440 – 442 din Codul penal; art. 260 alin. (1) lit. r) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003
[xlviii] Potrivit art. 5 alin. (3), raportat la alin. (2) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003
[xlix] A se vedea „Ce este discriminarea?”, CNCD: https:// //www.cncd.ro/ce-este-discriminarea/
[l] Conform art. 5 alin. (4), raportat la alin. (2) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003
[li] A se vedea „Ce este discriminarea?”, CNCD: https:// //www.cncd.ro/ce-este-discriminarea/
[lii] A se vedea „Ce este discriminarea?”, CNCD: https:// //www.cncd.ro/ce-este-discriminarea/
[liii] Conform art. 5 alin. (6), raportat la alin. (2) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003
[liv] A se vedea Wikipedia, enciclopedia liberă, „Discriminare”:
https:// ro.wikipedia.org/wiki/Discriminare#În_România_4
[lv] A se vedea Wikipedia, enciclopedia liberă, Discriminare”:
https:// ro.wikipedia.org/wiki/Discriminare#În_România_4
[lvi] A se vedea Wikipedia, enciclopedia liberă, „Discriminare”:
https:// ro.wikipedia.org/wiki/Discriminare#În_România_4
[lvii] Potrivit art. 5 alin. (5), raportat la alin. (2) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003
[lviii] A se vedea „Ce este discriminarea?”, CNCD: https:// //www.cncd.ro/ce-este-discriminarea/
[lix] Potrivit art. 208 alin. (1) și (2) din Codul penal
[lx] Conform art. 223 alin. (1) din Codul penal
[lxi] A se vedea:
– art. 5 alin. (7) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003
– „Ce este discriminarea?”, CNCD: https:// //www.cncd.ro/ce-este-discriminarea/
[lxii] A se vedea:
– art. 5 alin. (8), raportat la alin. (2) din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003
– „Ce este discriminarea?”, CNCD: https:// //www.cncd.ro/ce-este-discriminarea/
[lxiii] https://fra.europa.eu/en/databases/anti-muslim-hatred/case-law?country[]=RO&year[]=2012&year[]=2013&year[]=2014&year[]=2015&year[]=2016&year[]=2017&year[]=2018&year[]=2019&year[]=2020&bias[]=ethnic%20origin&bias[]=race&bias[]=religion&bias[]=nationality&bias[]=gender&bias[]=migrant%20status&body[]=un%20human%20rights%20committee&body[]=un%20cerd%20committee&body[]=european%20court&body[]=national%20higher%20court&body[]=national%20court&body[]=equality%20body&body[]=ombudsman&body[]=high%20regulatory%20authority&body[]=national%20human%20rights%20body&crime[]=homicide&crime[]=physical%20violence&crime[]=arson&crime[]=vandalism&crime[]=property%20offence&crime[]=threat%20of%20violence&crime[]=incitement%20to%20violence%20or%20hatred&crime[]=hate%20speech&crime[]=discrimination&crime[]=harassment&sort_by=field_hatred_country_value&sort_order=ASC&items_per_page=10
[lxiv] A se vedea Raportul privind drepturile fundamentale emis pentru anul 2021 de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene:
https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/fra-2021-fundamental-rights-report-2021-opinions_ro.pdf
[lxv] A se vedea Raportul de activitate pentru anul 2020 al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării:
www.cncd.ro/wp-content/uploads/2021/04/Raport-de-activitate-CNCD-2020.pdf
[lxvi] A se vedea Raportul de activitate pentru anul 2020 al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării:
www.cncd.ro/wp-content/uploads/2021/04/Raport-de-activitate-CNCD-2020.pdf
[lxvii] A se vedea Raportul de activitate pentru anul 2020 al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării:
www.cncd.ro/wp-content/uploads/2021/04/Raport-de-activitate-CNCD-2020.pdf
[lxviii] A se vedea articolul „Discriminarea la locul de muncă: Mobbing și bullying”, de Virgil Aldea din data de 27.02.2015, https://www.ascentgroup.ro/discriminarea-la-locul-de-munca-mobbing-si-bullying/
[lxix] A se vedea articolul „Hărțuirea morală la locul de muncă”, Oana Bîzgan, Deputată independentă
[lxx] A se vedea articolul „Hărțuirea morală la locul de muncă”, Oana Bîzgan, Deputată independentă
[lxxi] A se vedea articolul „Mobbing”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, https://ro.wikipedia.org/wiki/Mobbing
[lxxii] A se vedea articolul „Discriminarea la locul de muncă: Mobbing și bullying”, de Virgil Aldea din data de 27.02.2015, https://www.ascentgroup.ro/discriminarea-la-locul-de-munca-mobbing-si-bullying/
[lxxiii] A se vedea articolul „Discriminarea la locul de muncă: Mobbing și bullying”, de Virgil Aldea din data de 27.02.2015, https://www.ascentgroup.ro/discriminarea-la-locul-de-munca-mobbing-si-bullying/
[lxxiv] A se vedea articolul „Discriminarea la locul de muncă: Mobbing și bullying, de Virgil Aldea din data de 27.02.2015, https://www.ascentgroup.ro/discriminarea-la-locul-de-munca-mobbing-si-bullying/
[lxxv] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[lxxvi] A se vedea articolul „Discriminarea la locul de muncă: Mobbing și bullying”, de Virgil Aldea din data de 27.02.2015, https://www.ascentgroup.ro/discriminarea-la-locul-de-munca-mobbing-si-bullying/
[lxxvii] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[lxxviii] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la Wanda Cassidy, Chantal Faucher, Margaret Jackson (8 mai 2013), „Cyberbullying amoung youth: A comprehensive review of current international research and its implications and application to policy and practice”, School Psychology International și la C. Lampert, V. Donoso (2012). „Bullying”. În S. Livingstone, L. Haddon, A. Görzig, „Children risk and safety on the internet”,The Policy Press. pp. 1–14: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[lxxix] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la articolul „Împreună putem combate fenomenul bullying în 2 pași” (PDF), Asociația Telefonul Copilului, 2014,  p. 4:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[lxxx] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la articolul „Recomandări pentru prevenirea și combaterea bullying-ului în mediul școlar” (PDF),  Asociația ACCEPT, decembrie 2013. p. 1:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[lxxxi] A se vedea „Bullying-ul în grupul de muncă. Studiu de caz”, Surdu Diana, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Facultatea de Științe Socio-Umane, Departamentul de Jurnalism, Relații Publice, Sociologie și Psihologie, cu referire la „Workplace Bullying: An Integrative Literature Review. Advances in Developing Human Resources”, James E. Barlett, & M.E. Barlett, 2011
[lxxxii] A se vedea articolul „Bullying-ul la locul de muncă: o introducere”, Deloitte:
https://www2.deloitte.com/ro/ro/pages/finance/articles/bullying-ul-la-locul-de-munca-o-introducere.html
[lxxxiii] A se vedea articolul „Discriminarea la locul de muncp. Mobbing și bullying”, de Virgil Aldea, din data de 27.02.2015: https://www.ascentgroup.ro/discriminarea-la-locul-de-munca-mobbing-si-bullying/
[lxxxiv] A se vedea articolul „Discriminarea la locul de muncp. Mobbing și bullying”, de Virgil Aldea, din data de 27.02.2015: https://www.ascentgroup.ro/discriminarea-la-locul-de-munca-mobbing-si-bullying/
[lxxxv] A se vedea articolul „Discriminarea la locul de muncp. Mobbing și bullying”, de Virgil Aldea, din data de 27.02.2015: https://www.ascentgroup.ro/discriminarea-la-locul-de-munca-mobbing-si-bullying/
[lxxxvi] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la analiza realizată de Child Helpline International, în urma apelurilor efectuate la Asociațiile Telefonul Copilului la nivel global, în ultimul deceniu; https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[lxxxvii] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la Aurelia Alexa (28 noiembrie 2013), „Fenomenul bullying – care este situația în România”, Descoperă.ro:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[lxxxviii] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la articolul „What We Know About Bullying” (PDF), New Jersey Coalition for Bullying Awareness and Prevention:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[lxxxix] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la Aurelia Alexa (28 noiembrie 2013), „Fenomenul bullying – care este situația în România?”, Descoperă.ro:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[xc] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[xci] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la Aurelia Alexa (28 noiembrie 2013), „Fenomenul bullying – care este situația în România?”, Descoperă.ro:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[xcii] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la Laura Galescu (27 noiembrie 2014), „Fenomenul bullying. Ce este și cum se manifestă?, DC News:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[xciii] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la „Asociația Telefonul Copilului: Unul din doi copii, victimă a abuzului de tip bullying la școală”, Adevărul, 27 martie 2019:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[xciv] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la articolul „Bullying-ul”, Poliția Română; https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[xcv] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la articolul „Fenomenul de bullying în școală. Exemple europene de bună practică” (PDF), Iulia Durac, CJRAE-CJAP Dolj:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[xcvi] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la articolul „School bullying factors” (PDF), pp. 418–419, Ioana Tocai (Sîrbu): https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[xcvii] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[xcviii] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la Iulia Durac, „Fenomenul de bullying în școală. Exemple europene de bună practică” (PDF), CJRAE-CJAP Dolj:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[xcix] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la articolul „Unul din doi copii, victimă a abuzului de tip bullying la școală”:
http://dialoc.ro/unul-din-doi-copii-victima-a-abuzului-de-tip-bullying-la-scoala/; https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[c] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[ci] A se vedea articolul „Bullying”, Wikipedia Enciclopedia Liberă, cu referire la Susan Limber (2006), „Chapter 16: Peer Victimization: The Nature and Prevalence of Bullying amobg Children and Youth”, În Nancy E. Dowd, Dorothy G. Singer, Robin Fretwell Wilson, Handbook of Children, Culture and Violence, Sage Publications. pp. 313–332: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying
[cii] A se vedea Cazul Feryn (Curtea de Justiție a Uniunii Europene) care a stabilit că:
– existența unei discriminări directe nu este condiționată de identificarea persoanei care se pretinde a fi victimă;
– asociațiile care apără nediscriminarea au interesul să acționeze pentru grupul pe care îl reprezintă;
– în unele state membre se poate chiar ca aceste asociații să aibă, ele însele, calitate procesuală activă.
[ciii] A se vedea, de exemplu, cazurile Stoica contra României sau D.H. și alții împotriva Republicii Cehe (soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – CEDO).
[civ] A se vedea, de exemplu, cazurile Dodov contra Bulgariei, Eremia contra Moldovei, Y contra. Sloveniei sau Dordevic împotriva Croației (soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului – CEDO).
[cv] A se vedea informația de pe website-ul Institutul Român pentru Drepturile Omului, secțiunea „Istoric”:
https://irdo.ro/istoric.php
[cvi] A se vedea articolul „Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării”, Wikipedia, Enciclopedia liberă:
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Național_pentru_Combaterea_Discriminării
[cvii] Conform art. 15 alin. (1) lit. e) din Legea nr. nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului
[cviii] A se vedea art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată
[cix] A se vedea art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată
[cx] A se vedea art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată
[cxi] A se vedea art. 29 alin. (1) din Codul civil
[cxii] A se vedea art. 41 alin. (1) și 43 alin. (1) din Codul civil
[cxiii] A se vedea art. 75 alin. (2) din Codul civil
[cxiv] A se vedea art. 76 din Codul civil
[cxv] A se vedea Cartea I, Titlul III din Codul civil
[cxvi] A se vedea art. 273 din Codul civil
[cxvii] A se vedea art. 252 din Codul civil și art. 253 din Codul civil, conform căruia: (1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. (2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c). (3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat. (4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive”.
[cxviii] A se vedea art. 555 și 556 din Codul civil
[cxix] A se vedea art. 602 și 603 din Codul civil
[cxx] A se vedea art. 646 și următoarele din Codul civil
[cxxi] A se vedea Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local
[cxxii] A se vedea art. 1349 din Codul civil, privitor la răspunderea civilă delictuală
[cxxiii] A se vedea art. 1 alin. (1), raportat la art. 3 din Legea nr. 202/2002
[cxxiv] Conform art. 4 lit. c) din Legea nr. 202/2002: „prin hărțuire se înțelege situația în care se manifestă un comportament nedorit, legat de sexul persoanei, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității persoanei în cauză și crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor”
[cxxv] Conform art. 4 lit. d) din Legea nr. 202/2002: „prin hărțuire sexuală se înțelege situația în care se manifestă un comportament nedorit cu conotație sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnității unei persoane și, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor”
[cxxvi] Conform art. 4 lit. d1) din Legea nr. 202/2002: „prin hărțuire psihologică se înțelege orice comportament necorespunzător care are loc într-o perioadă, este repetitiv sau sistematic și implică un comportament fizic, limbaj oral sau scris, gesturi sau alte acte intenționate și care ar putea afecta personalitatea, demnitatea sau integritatea fizică ori psihologică a unei persoane”
[cxxvii] A se vedea informația de pe website-ul Institutul Român pentru Drepturile Omului, secțiunea „Istoric”: https: ://irdo.ro/istoric.php
[cxxviii] Conform art. 1086 din Codul civil, rezerva succesorală reprezintă „partea din bunurile moștenirii la care moștenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinței defunctului, manifestată prin liberalități ori dezmoșteniri”
[cxxix] Conform art. 1087 din Codul civil: „Sunt moștenitori rezervatari soțul supraviețuitor, descendenții [copiii, nepoții, strănepoții în linie dreaptă ai defunctului] și ascendenții privilegiați ai defunctului [respectiv tatăl și mama defunctului, în sensul art. 976 alin. (1) din Codul civil], iar potrivit art. 1088 din Codul civil:Rezerva succesorală a fiecărui moștenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în absența liberalităților sau dezmoștenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moștenitor legal”
[cxxx] Conform art. 1091 – 1099 din Codul civil; reducțiunea liberalităților excesive reprezintă o sancțiune civilă aplicabilă liberalităților excesive, lipsindu-le de eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei, dar fără a atrage nulitatea lor (a se vedea articolul „Reducțiunea liberalităților excesive”, Notariat Professio: https://notari.pro/dictionar-juridic-dex/reductiunea-liberalitatilor-excesive
[cxxxi] A se vedea informațiile Autorității Naționale de Cetățenie afișate pe website-ul: www.cetatenie.just.ro
[cxxxii] A se vedea în special: Decizia Curții Constituționale nr. 189/18.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 04.05.2021; Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție („Î.C.C.J.”) nr. 46/07.06.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 752/02.08.2021; Decizia Curții Constituționale nr. 164/27.03.2018, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 551/02.07.2018; Decizia Curții Constituționale nr. 237/19.04.2018, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 626/19.07.2018; Decizia Curții Constituționale nr. 612/02.10.2018, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 135/20.02.2019; Decizia Curții Constituționale nr. 74/09.02.2021, publicată în M. Of., Partea I nr. 585 din 10.06.2021; Decizia Î.C.C.J. nr. 80/12.11.2018, publicată M. Of. Partea I nr. 1080/20.12.2018; Decizia Î.C.C.J. nr. 80/12.11.2018, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1080/20.12.2018
[cxxxiii] A se vedea în special art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, în variantele trecute și actuale.
[cxxxiv] A se vedea Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în special art. 21 alin. (6), art. 35, art. 41.
[cxxxv] A se vedea:
Decizia CCR nr. 189/18.03.2021, publicată publicată în M. Of.  Partea I nr. 466/04.05.2021 și aplicabilă din data de 04.05.2021, care constată neconstituționale prevederile art. 21 alin. (6), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020;
Decizia CCR nr. 74/09.02.2021, publicată în M. Of., Partea I nr. 585 din 10.06.2021, aplicabilă din data de 10.07.2021, care constată că dispozițiile art. 16, ale art. 21 alin. (6) și (7) și ale art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 219/2020, sunt constituționale.
[cxxxvi] A se vedea paragraful 34. din Decizia Curții Constituționale a României nr. 561/15.09.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1076/10.11.2021
[cxxxvii] „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane; (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”
[cxxxviii] „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare; (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.”
[cxxxix] Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.
[cxl] Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.”
[cxli] Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.”
[cxlii](1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație; (2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat; (3) Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor”.
[cxliii] „(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel; (2) Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică; (3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului; (4) Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.”
[cxliv] „(1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească; (2) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului; (3) Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestații periodice; (4) În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat.”
[cxlv] „(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art. 1388 și 1389, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale; (2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținându-se seama și de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații bănești periodice. La cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale; (3) În toate cazurile, instanța va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.”
[cxlvi]În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.”
[cxlvii] (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării; (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului; (3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial.”


Avocat Alexandra Weisman
Avocat Bogdan Vetrici-Șoimu

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti