Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Uciderea din culpă profesională – neconstituționalitatea sintagmei „ca urmare a nerespectării măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități” prin raportare la jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale
03.02.2022 | Ionuț CHISĂR

Secţiuni: Articole, CCR, Drept constitutional, Drept penal, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Ionuț Chisăr

Ionuț Chisăr

I. Aspecte introductive

Atât în cazul Codului penal în vigoare, cât și în cazul Codului penal anterior, legiuitorul a ales să incrimineze uciderea din culpă în varianta-tip, dar și într-o variantă agravată – așa numita ucidere din culpă profesională sau specială[1] – soluție legislativă întemeiată pe faptul că în realitatea cotidiană pot fi identificate o serie de relații sociale „privitoare la asigurarea securității anumitor activități profesionale și speciale care pot constitui surse de pericol deosebit”[2].

Complexitatea relațiilor sociale face tot mai dificil procesul de legiferare de către Parlament. S-a apelat astfel la tehnici de legiferare cu caracter general, încercându-se ca prin formularea în termeni generici să se acopere cât mai multe situații posibile. Delegarea legislativă prevăzută de art. 115 din Constituția României a degrevat unica autoritate legiuitoare de sarcina legiferării în multe situații în care, probabil, ar fi fost de preferat ca Parlamentul să contureze cadrul legislativ necesar. Totuși, prezenta lucrare nu își propune să analizeze situațiile în care Guvernul a legiferat deși nu exista o urgență care să justifice emiterea unei ordonanțe de urgență. Situațiile care prezintă interes pentru prezenta lucrare sunt reprezentate de completările normei incriminatoare prin dispoziții cuprinse în acte cu sau fără caracter normativ, altele decât legi și ordonanțe, emise de persoane juridice de drept public sau chiar de drept privat – asociații profesionale sau persoane fizice.

În lumina dispozițiilor constituționale și a jurisprudenței ultimilor ani a Curții Constituționale, prezenta lucrare conține o analiză cu privire la caracterul constituțional al reglementării ce permite angajarea răspunderii penale pentru ucidere din culpă profesională prin încălcarea altor norme decât cele prevăzute în cuprinsul legislației primare, respectiv prin încălcarea unor norme cu forță juridică inferioară legii sau a unor obligații prevăzute în cuprinsul unor acte fără caracter normativ ori în cuprinsul unor lucrări de specialitate.

Prin urmare, prezenta lucrare își propune a analiza caracterul (ne)constituțional al art. 192 alin. (2) din Codul penal în vigoare și a art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968, cu referire la sintagma „ca urmare a nerespectării măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități” prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. h) și art. 115 din Constituția României și art. 7 paragraful 1 teza I CEDO, precum și la jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale.

II. Dispoziții legale incidente

Uciderea din culpă profesională este incriminată în cuprinsul art. 192 alin. (2) din Codul penal în vigoare într-o manieră identică celei din cuprinsul art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968. Potrivit acestor dispoziții, uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Art. 1 din Codul penal, cu denumirea marginală Legalitatea incriminării, stabilește că legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni și că nicio persoană nu poate fi sancționată pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită.

Art. 172 din Codul penal definește legea penală ca fiind orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.

Potrivit art. 17 lit. a) din Codul penal, infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune, când există o obligație legală sau contractuală de a acționa.

Art. 2 din Codul penal 1968 stabilea că legea prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infracțiunilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte, iar art. 141 prevedea că prin „lege penală” se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.

În ceea ce privește dispozițiile/principiile constituționale/convenționale ce prezintă relevanță în speță trebuie menționate:

a) principiul legalității incriminării prevăzut de art. 7 CEDO – Nicio pedeapsă fără lege – paragraful 1 teza I: nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național și internațional;

b) principiile securității juridice și al previzibilității legii ce decurg din dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României – Statul Român: În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie;

c) 61 alin. (1) din Constituția României – Rolul și structura (Parlamentului): Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării;

d) 73 alin. (3) lit. h) din Constituția României – Categorii de legi: Prin lege organică se reglementează infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora;

e) 115 alin. (1) din Constituția României – Delegarea legislativă: Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe de urgență care nu fac obiectul legilor organice.

III. Soluția legislativă încalcă principiul legalității incriminării, precum și dispozițiile art. 61 alin. (1) și 73 alin. (3) din Constituția României

Principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege este consacrat atât la nivelul legislației naționale, cât și la nivelul CEDO. În legislația națională principiul își regăsește reglementarea chiar în primul articol din Codul penal în vigoare (în Codul penal 1968 acesta era reglementat în art. 2), cu denumirea marginală Legalitatea incriminării. La nivelul CEDO, adagiului nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege i se dă expresie prin art. 7 par. 1[3].

Principiul legalității incriminării a fost preluat în cuprinsul Codului penal la art. 1, potrivit căruia legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni și că nicio persoană nu poate fi sancționată pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită.

Totodată, principiul legalității incriminării instituie o serie de cerințe privind calitatea incriminării, cerințe privind accesibilitatea, claritatea, previzibilitatea și forța juridică a actului normativ ce conține norma de incriminare. Pornind de la aceste cerințe calitative, vom analiza dacă dispozițiile art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968 și cele ale art. 192 alin. (2) din Codul penal în vigoare respectă sau nu standardul instituit la nivel de principiu.

1. Norme incomplete

Cu titlu prealabil trebuie să ne aplecăm atenția asupra noțiunii de „normă incompletă”. Din jurisprudența Curții Constituționale reținem că „în legislația penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete și norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme”[4].

Dispozițiile art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968 și cele ale art. 192 alin. (2) din Codul penal în vigoare reprezintă norme incomplete, întrucât acestea incriminează producerea rezultatului socialmente periculos (decesul unei persoane) ca urmare a încălcării din culpă a unor dispoziții legale ori a unor măsuri de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, nemenționate expres în textul incriminator. Verbum regens al infracțiunii de ucidere din culpă în varianta de la alin. (2) este incomplet, insuficient pentru a stabili conduita interzisă. Acesta este întregit prin adăugarea a două condiții esențiale ce trebuie îndeplinite: condiția ca pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activității să existe dispoziții legale sau măsuri de prevedere și condiția să nu fi fost respectate dispozițiile legale sau măsurile de prevedere respective.

Cu titlu de exemplu, în cauzele având ca obiect judecarea infracțiunilor de ucidere din culpă săvârșite prin încălcarea normelor privind circulația pe drumurile publice observăm că norma de incriminare din Codul penal se completează întotdeauna cu dispozițiile OUG nr. 195/2002 pe care făptuitorul le-a încălcat, provocând astfel accidentul rutier în urma căruia s-a produs moartea victimei. În acest sens, într-o cauză[5] judecătorul de cameră preliminară a reținut că „raportat la încadrarea juridică a faptei și la art. 192 alin. 2 Cp, se impune a se preciza în mod clar care sunt dispozițiile legale ori măsurile de prevedere pentru exercitarea unei profesii sau meserii a căror nerespectare a avut ca urmare uciderea din culpă, prin prezentarea în fapt și în drept a acestora”, iar în cuprinsul încheierii finale pronunțate de judecătorul de cameră preliminară în aceeași cauză, s-a reținut că „argumentele procurorului în sensul că nerespectarea vitezei legale, a indicatorului rutier Cedează Trecerea, faptul că nu a încetinit/oprit autovehiculul la schimbarea direcției de deplasare, nu au fost reținute ca reprezentând elementul material al infracțiunii reținute în actul de acuzare/inculpare, ci ca împrejurări esențiale ce pot duce la justa soluționare a cauzei și stabilirea adevărului, nu pot fi acceptate”[6].

De asemenea, în cauzele având ca obiect judecarea infracțiunilor de ucidere din culpă săvârșite prin încălcarea normelor privind securitatea în muncă, dispozițiile art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968 sau ale art. 192 alin. (2) din Codul penal în vigoare se vor completa cu dispozițiile Legii nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă. În astfel de cazuri infracțiunea de ucidere din culpă se reține în concurs cu infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 349 din Codul penal – neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă. Conținutul constitutiv al infracțiunii de ucidere din culpă (și cel al infracțiunii de neluare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă) se va completa cu obligațiile legale încălcate.

Astfel, într-o cauză[7], „în sarcina inculpatului s-a reținut nerespectarea dispozițiilor art. 20 alin.1 din Legea 319/2006 care precizează că angajatorul trebuie să asigure condiții pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă și adecvată în domeniul securității și sănătății în muncă, în special sub formă de informații și instrucțiuni de lucru, specifice locului de muncă și postului său… b) la schimbarea locului de muncă sau la transfer” și că „aceste obligații prevăzute de lege au fost ignorate, ducând la neregularități care au creat un pericol grav și iminent de producere a accidentului de muncă și, în final, au condus la decesul victimei DM, respectiv incapacitatea temporară de muncă a numitului (…)”. Instanța a reținut astfel că „în drept, fapta inculpatului AN care, în calitate de șef secție confecții metalice la SC A SRL, nu a luat măsurile legale de securitate și sănătate în muncă, repartizându-l pe numitul DM să desfășoare sarcini de muncă fără a avea instruirea necesară și pregătirea corespunzătoare ca legător de sarcină, acesta din urmă decedând în urma unui accident de muncă produs în data de 04.10.2013, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzuta de art. 178 alin. 1 și 2 Cod penal”.

Cu referire la infracțiunile prevăzute de art. 349 (Neluarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă) și art. 350 (Nerespectarea măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă) din Codul penal observăm că incriminarea este similară uciderii din culpă profesională. Totuși, cele două incriminări se completează cu măsuri legale de securitate și sănătate (inclusiv în cazul art. 350 care, deși are denumirea marginală Nerespectarea măsurilor legale… în cuprinsul textului incriminator nu mai conține și cuvântul „legale”, însă această omisiune poate fi suplinită prin raportare la denumirea marginală și prin raportare la infracțiunea de la art. 349 din Codul penal). Cu alte cuvinte, și aceste două norme de incriminare se completează întotdeauna cu normele legale ce conțin măsuri de securitate și sănătate.

În același sens s-a reținut într-o cauză[8]„în ceea ce privește infracțiunea de ucidere din culpă, instanța de fond a reținut că elementul material al infracțiunii de ucidere din culpă se realizează printr-o activitate de ucidere ce poate consta într-o acțiune sau inacțiune, în speță reținându-se în sarcina inculpatei neîndeplinirea unei obligații legale și anume cea a opririi lucrului pentru echiparea acestora cu centurile de siguranță din dotare”.

În altă ordine de idei, dispozițiile la art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968 și cele ale art. 192 alin. (2) din Codul penal în vigoare se vor completa întotdeauna cu alte dispoziții legale sau cu măsuri de prevedere care prevăd expres obligații a căror nerespectare va fi de natură să atragă răspunderea penală în cazul în care această nerespectare are drept consecință decesul unei persoane. Problema de constituționalitate vizează astfel izvorul obligației, pozitive sau negative, a cărei nerespectare are ca urmare moartea unei persoane și care determină atragerea răspunderii penale.

2. Actul normativ ce conține conduita obligatorie – legislația primară

Din interpretarea gramaticală a art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968 și a art. 192 alin. (2) din Codul penal în vigoare rezultă că cele două texte incriminează uciderea din culpă nu doar ca urmare a nerespectării unor dispoziții legale, ci și ca urmare a nerespectării unor măsuri de prevedere. Sunt prevăzute astfel două potențiale izvoare ale obligațiilor a căror nerespectare, în cazul decesului unei persoane, poate angrena răspunderea penală: legea și un alt izvor a cărui natură juridică nu este definită. Utilizarea conjuncției adversative „ori” generează concluzia că legiuitorul a stabilit o variantă alternativă a izvorului obligației pozitive sau negative, distinctă de lege. În ceea ce privește natura juridică a măsurilor de prevedere, în literatura de specialitate pot fi identificate două opinii.

Potrivit primei opinii, măsurile de prevedere trebuie să fie edictate în cadrul unui act normativ[9], întrucât altfel s-ar încălca principiul legalității incriminării.

Cea de-a doua opinie a fost identificată în cazuri particulare, respectiv în cazul infracțiunilor de ucidere din culpă săvârșite de personalul medical, iar potrivit acestei opinii[10] medicii și personalul medical au o obligație generală de îngrijire a pacientului, autorul citat reținând că „în activitatea din domeniul sănătății, profesionistul are, în tot timpul cât se află în exercițiul profesiei, obligația legală de îngrijire, instituită la nivel legal. Existența acestei obligații în sarcina cadrului medical realizează în privința lui condiția prevăzută la art. 17 lit. a C.pen”. Același autor mai reține că obligația cu caracter general se va concretiza cel mai adesea într-o serie de obligații pozitive particulare, specifice unui anume act medical; acestea din urmă se vor regăsi fie în acte legale, fie, adesea, în acte infralegale sau în lucrări cu valoare științifică”[11].

Totuși, prin raportare la Deciziile nr. 405/2016 și nr. 518/2017 ale Curții Constituționale, nu orice act normativ ar putea respecta standardul minim stabilit de principiul nullum crimen sine lege. În acest context, se impune efectuarea unei analize a forței juridice a actului (normativ) ce reprezintă izvorul obligațiilor a căror încălcare va atrage răspunderea penală, în cazul decesului unei persoane.

Art. 1 din Codul penal, cu denumirea marginală Legalitatea incriminării, stabilește că legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni și că nicio persoană nu poate fi sancționată pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită, iar potrivit art. 172 din Codul penal prin lege penală înțelegem orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.

Unul dintre componentele principiului legalității incriminării și a sancțiunilor constă în interdicția tragerii la răspundere penală a unei persoane pentru o faptă care, la momentul săvârșirii, nu era prevăzută ca infracțiune. În acest sens, în doctrină[12] s-a statuat că „intervenția dreptului penal pentru apărarea relațiilor sociale se poate realiza doar prin lege organică, în materia infracțiunilor, pedepselor și regimului de executare a acestora, ca și în ceea ce privește acordarea amnistiei sau a grațierii colective”. Totodată, cel puțin în ceea ce privește infracțiunile comisive prin omisiune, s-a enunțat ideea că „izvorul obligației de a acționa în cazul infracțiunilor comisive prin omisiune este reprezentat de lege (penală sau extrapenală) sau de contract și nu de alt izvor”[13]. Dincolo de caracterul constituțional sau nu al celei de-a doua teze privitoare la obligațiile de a acționa izvorâte din contract (probabil că legiuitorul a avut în vedere și obligațiile izvorâte din contracte prin prisma naturii contractului de „lege a părților”, ceea ce presupune că persoana care este parte într-un contract se obligă să îndeplinească toate obligațiile ce izvorăsc din acesta), se poate observa că autorul se raportează doar la lege și la contract ca izvoare ale obligației de a acționa, iar nu și la alte izvoare.

În același sens[14] s-a subliniat ideea că „rigurozitatea dreptului penal rezultă din patru principii, și anume: necesitatea adoptării legilor penale doar de către parlamente; necesitatea pedepsei care trebuie prevăzută în conținutul legii penale; intangibilitatea și accesibilitatea legii penale; interpretarea strictă a legii penale în ceea ce privește infracțiunile și pedepsele reglementate”.

Poate fi identificată astfel condiția ca actele a căror încălcare atrage răspunderea penală să fie prevăzute de lege, ca act juridic al Parlamentului, sau ca act material emis de Guvern în baza delegării legislative.

Diferențierea între dispoziții legale și măsuri de prevedere este de natură să genereze interpretări potrivit cărora măsurile de prevedere pot fi „identificate în literatura de specialitate din cadrul curiculei de pregătire profesională, în recomandările și indicațiile societăților medicale de profil, în datele științifice rezultate din studiile de specialitate precum și în bunele practici stabilite, inclusiv cutumiar, în domeniul respectiv de activitate”[15]. Pe linia acestei interpretări, identificată în practica judiciară, dispozițiile legale supuse analizei atribuie calitatea de legiuitor persoanelor juridice de drept public, altele decât Parlamentul, sau chiar persoanelor fizice și juridice de drept privat. Or, potrivit art. 61 alin. (1) și art. 115 alin. (1) din Constituția României, singura autoritate legiuitoare este Parlamentul, iar Guvernul poate emite acte normative cu forță juridică egală cu a legii doar în virtutea delegării legislative.

Curtea Constituțională a stabilit în acest sens că „ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave”[16], astfel că „stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare și predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (3) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice”[17].

În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu, respectiv de neglijență în serviciu, fapte incriminate într-o manieră similară infracțiunii de ucidere din culpă (norme incomplete), Curtea a stabilit că „în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuții de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situația ca în cazul infracțiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fișei postului” (sau persoane fizice, doctrinari, specialiști în domeniu, s.n.) „ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal”.

Considerentele Curții Constituționale sunt valabile prin analogie și în cazul infracțiunii de ucidere din culpă. Maniera de redactare a art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968 și a art. 192 alin. (2) din Codul penal în vigoare este aptă să genereze situații nefirești în care persoane fizice și/sau juridice de drept privat sau chiar persoane juridice de drept public, altele decât Parlamentul, prin lege, sau Guvernul, prin ordonanțe, edictează conduite obligatorii, a căror nerespectare să fie aptă să atragă răspunderea penală.

Nu există niciun motiv juridic pentru care această interpretare să nu fie aplicabilă și în cazul faptelor săvârșite de medici sau de personalul medical. Atât timp cât obligația generală este o obligație de mijloace, care se adresează într-o manieră generică tuturor cadrelor medicale, aceasta nu poate avea decât valoare de principiu, fiind necesar ca tot legiuitorul să intervină în concret și să reglementeze situații specifice, conduite pe care destinatarii normei să le urmeze. În aceste condiții, este necesar și ca obligațiile „subsidiare” obligației generale să fie instituite prin „drept”, în sensul prevăzut de art. 7 par. 1 CEDO și dezvoltat pe cale jurisprudențială de Curtea de la Strasbourg.

În acest sens, contrar uneia dintre opiniile evocate anterior[18], observăm că obligațiile pozitive particulare nu vor putea fi prevăzute decât în cuprinsul unor acte legale, iar nu și în cuprinsul unor acte infralegale. Noțiunea de „act infralegal”, construită prin utilizarea unui element de compunere ce semnifică inferioritate față de cuvântul de bază, presupune ca obligația pozitivă (sau negativă) particulară să fie prevăzută într-un act normativ cu forță juridică inferioară legii, ceea ce, astfel cum am arătat, contravine practicii Curții Constituționale.

În ceea ce privește posibilitatea de a identifica obligația pozitivă (sau negativă) particulară în cuprinsul unor lucrări de specialitate cu valoare științifică, apreciez că o astfel de posibilitate încalcă flagrant nu doar principiul legalității incriminării, dar și accesibilitatea și previzibilitatea normelor de drept. Pe de o parte, lucrările de specialitate într-un domeniu neputând respecta cerințele calitative ale normei juridice, respectiv cele de accesibilitate și de previzibilitate[19]. Curtea Constituțională a reținut astfel că accesibilitatea legii se referă la publicarea actului normativ spre a fi adus la cunoștință publică[20]. În mod evident astfel de lucrări de specialitate, chiar dacă sunt accesibile publicului interesat, nu se publică în Monitorul Oficial, ceea ce echivalează cu nerespectarea cerinței menționate. Pe de altă parte, astfel de opinii nu constituie „drept” în sensul art. 7 par. 1 CEDO, ci reprezintă simple lucrări cu caracter științific, cărora le lipsesc atât caracterul normativ, cât și cel obligatoriu. În acest sens prin izvor al dreptului se înțelege forma juridică pe care o îmbracă o normă pentru a deveni obligatorie”[21].

În condițiile în care „nu orice act al autorității legiuitoare are valoare de lege”[22], în mod cert un act care nu este emis de autoritățile îndrituite de Constituția României și care nu se publică în Monitorul Oficial nu va putea da naștere unor obligații în sarcina subiecților de drept.

Cu alte cuvinte, nu i se poate imputa unui profesionist că nu a cunoscut mențiuni dintr-o anumită lucrare de specialitate, chiar cunoscută în rândul practicienilor din domeniul respectiv și nici nerespectarea opiniilor conținute în lucrarea respectivă. Astfel, indiferent de gradul de notorietate al unui specialist în domeniul său și indiferent de caracterul corect sau nu al opiniilor sale, din punct de vedere legal nu există obligația ca ceilalți practicieni să cunoască aceste opinii și să le respecte, atât timp cât legiuitorul nu a înțeles să preia acele opinii în cadrul unui act normativ cu forță juridică egală cu cea a legii. Prin urmare, adoptarea unei conduite contrare unei asemenea opinii nu poate fi de natură să atragă răspunderea penală.

Desigur, se poate discuta în continuare despre angajarea unor alte forme de răspundere, respectiv răspundere civilă sau administrativă, însă în cazul răspunderii penale legiuitorul a stabilit un standard mai înalt, justificat prin raportare la gravitatea răspunderii.

Regulile care guvernează exercitarea unor profesii nu pot fi lăsate la aprecierea arbitrară a profesioniștilor care activează în domeniu. Chiar dacă oricare dintre aceștia este liber să aibă opinii personale despre maniera în care trebuie efectuate anumite activități specifice profesiei respective, aceste opinii nu pot avea caracter de normă și nu pot fi opozabile celorlalte persoane care practică profesia respectivă.

Nici măcar actele emise de asociațiile profesionale nu pot avea o forță juridică egală cu cea a legii. Astfel de acte juridice pot avea caracter de recomandare ori pot avea rol de sprijin în dirijarea unei maniere cât mai corecte de desfășurare a activității sau a profesiei respective. Totodată, astfel de acte pot constitui suport pentru un act normativ cu putere de lege, dat fiind faptul că pentru reglementarea manierei de exercitare a unor profesii, meserii sau a celei de efectuare a anumitor activități este necesară înțelegerea unor chestiuni tehnice, utilizarea unui limbaj specific, iar fără concursul unor specialiștii în domeniul în discuție procesul de legiferare ar fi imposibil.

Dificultatea legiferării într-un anumit domeniu nu poate constitui motiv pentru eludarea principiului legalității incriminării și pentru a „transmite” atributul legiferării altor entități decât cele stabilite prin Legea fundamentală. A accepta contrariul echivalează cu a accepta că orice persoană poate deveni legiuitor, ceea ce contravine ordinii constituționale și principiului legalității incriminării.

Într-adevăr, Curtea de contencios al drepturilor omului a observat în Cauza Scoppola c. Italiei că una dintre tehnicile de reglementare constă în a recurge mai degrabă la formulări generale, decât la liste exhaustive de fapte penale. Totuși, această apreciere a Curții nu poate fi interpretată în sensul că este permisă legiferarea de către alte instituții ale statului decât cele abilitate potrivit Constituției și nicidecum în sensul că acest atribut va putea fi exercitat în mod arbitrar de către persoane fizice și/sau juridice de drept privat.

Sintetizând, Curtea Constituțională a reținut că „în materie penală, principiul legalității incriminării nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceștia supunându-se sancțiunii penale[23]. Astfel, pentru a fi în concordanță cu dispozițiile constituționale este necesar ca norma completă de incriminare (atât norma incompletă, cât și norma completatoare) să fie stabilită prin legislația primară – legi ale Parlamentului și ordonanțe simple sau de urgență ale Guvernului. Or, textul incriminator al infracțiunii de ucidere din culpă în varianta agravată, prin utilizarea conjuncției ori, creează cadrul angajării răspunderii penale pentru încălcarea unor măsuri prevăzute în acte cu sau fără caracter normativ, distincte de legi ale Parlamentului sau ordonanțe simple ori de urgență ale Guvernului.

În aceste condiții, dispozițiile art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968 și art. 192 alin. (2) din Codul penal în vigoare, cu referire la sintagma „ca urmare a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități”, contravin dispozițiilor art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. h) și art. 115 din Constituția României și art. 7 paragraful 1 teza I CEDO.

3. Decizii ale Curții Constituționale privitoare la constituționalitatea art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968 și a art. 192 alin. (2) din Codul penal în vigoare

Curtea Constituțională a fost sesizată în trecut cu unele critici privind constituționalitatea textului incriminator al uciderii din culpă. Am identificat în acest sens patru Decizii ale Curții prin care au fost respinse criticile invocate.

Decizia nr. 861 din 10 iulie 2008 – în opinia autorului excepției, prevederile art. 178 alin. 2 din Codul penal sunt discriminatorii, deoarece sancționează mai aspru pe cel care săvârșește fapta de ucidere din culpă în exercitarea unei profesii, în raport cu cel care săvârșește aceeași faptă fără a exercita vreo profesie.

Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012 – în opinia autorului excepției, dispozițiile art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968 încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii și a autorităților publice și ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, precum și prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate stabili care este, de fapt, conținutul infracțiunii de ucidere din culpă în varianta agravantă referitoare la nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități, în situația în care subiect activ este o persoană juridică, fiind vorba de aspecte strict legate de activitatea unei persoane fizice. Consideră că stabilirea unor criterii discriminatorii de sancționare, în raport cu calitatea făptuitorului de persoană care desfășoară în mod legal o activitate, nu respectă cerințele de accesibilitate și previzibilitate ale normei de drept penal.

Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016 – în opinia autorului excepției, dispozițiile art. 192 alin. (2) teza întâi din Codul penal sunt lipsite de claritate, previzibilitate și accesibilitate, întrucât utilizează sintagma „unei anumite activități“, sintagmă al cărei conținut nu poate fi determinat cu exactitate pentru a stabili acțiunile sau inacțiunile prohibite de lege.

Decizia nr. 499 din 15 noiembrie 2018 – în opinia autorului excepției, normele criticate sunt lipsite de claritate și previzibilitate, deoarece, din modul de definire a acestei variante agravate a infracțiunii de ucidere din culpă, nu poate fi determinată cu exactitate conduita care constituie elementul material al respectivei modalități normative a infracțiunii în discuție.

Curtea Constituțională a respins toate aceste critici ca fiind neîntemeiate. Probabil cea mai relevantă în discuție este Decizia nr. 499/2018, deoarece în cuprinsul acesteia Curtea face referire la claritatea și la previzibilitatea actelor normative, precum și la principiul legalității incriminării. Totuși, observăm că principala critică a autorului viza necesitatea ca textul incriminator să prevadă expres care sunt dispozițiile legale și măsurile de prevedere a căror încălcare ar atrage răspunderea penală. Astfel, Curtea a stabilit că „prin natura ei, varianta agravată a infracțiunii de ucidere din culpă – prevăzută de dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și, respectiv, de cele ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din noul Cod penal – nu permite o enumerare exhaustivă a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau al unei meserii a căror nerespectare este susceptibilă să provoace moartea unei persoane, interpretarea fiind realizată de organele judiciare”[24].

Prin urmare, criticile cu privire la care s-a pronunțat Curtea Constituțională până în acest moment sunt distincte de cele evocate în cuprinsul prezentei lucrări, iar în măsura în care Curtea va fi sesizată cu o excepție de neconstituționalitate având ca obiect aceste critici, nu ne vom afla în situația unei posibile schimbări a jurisprudenței sale.      

Concluzii

Uciderea din culpă profesională este incriminată printr-o normă incompletă care se întregește prin dispozițiile altor acte normative ce conțin obligații pozitive sau negative. Textul incriminator trimite pe de o parte la dispoziții legale și pe de altă parte la măsuri de prevedere. Existența în textul incriminator a două posibile izvoare ale obligațiilor a căror încălcare din culpă ar putea avea ca urmare uciderea unei persoane dă naștere, astfel cum am arătat, unor interpretări și unor practici contrare Legii fundamentale.

Măsurile de prevedere care se regăsesc în alte acte normative decât legile Parlamentului ori ordonanțele Guvernului sau chiar în acte fără caracter normativ nu au forța juridică impusă de principiul legalității incriminării și de jurisprudența obligatorie a Curții Constituționale. Incriminarea uciderii din culpă prin nerespectarea unor astfel de măsuri de prevedere dă naștere astfel unor situații în care se angrenează răspunderea penală pentru încălcarea unei obligații „impuse” de persoane juridice de drept public, altele decât Parlamentul sau Guvernul, sau chiar de persoane juridice de drept privat ori de persoane fizice.

Or, astfel cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa din ultimii ani, doar legislația primară respectă standardul de previzibilitate și accesibilitate stabilit de Constituție. Pentru angajarea răspunderii penale este necesar ca reglementarea regulilor și a procedurilor pentru exercitarea unor profesii sau meserii să se facă prin legi ale Parlamentului, respectiv ordonanțe ale Guvernului, doar acestea respectând cerințele de previzibilitate și de accesibilitate. Chiar și dacă am admite că s-ar putea angaja răspunderea penală și în cazul încălcării legislației secundare, în continuare este imposibil să admitem că nerespectarea opiniilor unor specialiști cuprinse în lucrări de specialitate sau nerespectarea unor cutume profesionale ar putea angaja răspunderea penală, atât timp cât acestea nu au forță juridică și nu respectă cerințele de calitate a legii penale impuse de principiul legalității incriminării.

În cazul producerii unui deces ca urmare a încălcării măsurilor stabilite prin acte juridice normative inferioare legii, acestea ar putea fi avute în vedere într-o eventuală acțiune de atragere a răspunderii civile sau disciplinare. Cu toate acestea, răspunderea penală reprezintă cea mai gravă formă de răspundere juridică, motiv pentru care pentru angajarea acesteia este necesară respectarea principiului nullum crimen sine lege și a standardelor derivate din acesta.

În concluzie, dispozițiile art. 178 alin. (2) din Codul penal 1968 și art. 192 alin. (2) din Codul penal în vigoare, cu referire la sintagma „ca urmare a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități”, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. h) și art. 115 din Constituția României și art. 7 paragraful 1 teza I CEDO, încălcând astfel principiul legalității incriminării.


[1] O.A. Stoica, Drept penal. Partea Specială, EDP, București, 1976, p. 80, apud în V. Cioclei, Drept penal. Partea specială, Ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 52.
[2] Ibidem.
[3] C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole – Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 572.
[4] Decizia Curții Constituționale nr. 392 din 6 iunie 2017, par. 59.
[5] Judecătoria Sectorului 2 București, Secția penală, Încheiere JCP din 05.07.2021, nepublicată.
[6] Judecătoria Sectorului 2 București, Secția penală, Încheiere finală JCP din 22.07.2021, rămasă definitivă în urma respingerii contestației de către Tribunalul București, nepublicată.
[7] Curtea de Apel Brașov, Secția penală, Decizia penală nr. 238/Ap din 24 martie 2016, disponibilă pe www.rolii.ro.
[8] Curtea de Apel Oradea, Secția penală, Decizia penală nr. 668/A din 11 octombrie 2016, disponibilă pe www.rolii.ro; Curtea de Apel a dispus achitarea inculpatei, reținându-se că aceasta nu a încălcat nicio dispoziție legală.
[9] M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, Ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 94; I. Pascu în Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 148; F. Streteanu, R. Moroșanu, Instituții și infracțiuni în Noul Cod penal. Manual pentru uzul formatorilor SNG, document disponibil pe www.inm-lex.ro; V. Cioclei, Drept penal. Partea Specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 52; V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român. Volumul III, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, București, 2003, p.197.
[10] I. Kuglay, Răspunderea penală în cazul culpei medicale, Teză de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Drept, București, 2019, p. 48.
[11] Ibidem.
[12] Decizia Curții Constituționale nr. 518 din 6 iulie 2017, p. 36.
[13] I. Pascu în Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 148.
[14] Gh. Iancu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H. Beck, București. 2010, p. 225.
[15] Interpretarea Prim-Procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București și a procurorului de supraveghere într-o cauză pendinte, aflată în prezent pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București.
[16] Decizia Curții Constituționale nr. 518 din 6 iulie 2017, p. 36.
[17] Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, par. 61.
[18] I. Kuglay, op. cit., p. 48.
[19] C. Bîrsan, op. cit., p. 577.
[20] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 845 din 18 noiembrie 2020, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea art. 435 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, par. 94.
[21] L.V. Lefterache, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 46.
[22] L.V. Lefterache, op. cit., p. 48.
[23] Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, par. 65 și Decizia Curții Constituționale nr. 518 din 6 iulie 2017, par. 36-39.
[24] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 499 din 15 noiembrie 2018, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 178 alin. 2 din Codul penal din 1969 și ale art. 192 alin. (2) fraza întâi din Codul penal, para. 23.


Ionuț Chisăr, Senior Associate ZAMFIRESCU RACOȚI VASILE & PARTNERS

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti