Secţiuni » Arii de practică » Business » Health & Pharma
Health & Pharma
CărţiProfesionişti
 

Reflecții asupra demnității umane în contextul pandemiei de COVID-19
09.02.2022 | Alina DICU

Secţiuni: Articole, Dreptul sanatatii, Drepturile omului, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Alina Dicu

Alina Dicu

De doi ani de zile, asistăm neputincioși la un nou scenariu sumbru din istoria umanității în care majoritatea oamenilor au îngenuncheat în fața guvernelor lumii pe fondul pandemiei de coronavirus, căzând astfel pradă nu doar unui lockdown fizic, ci mai ales unui lockdown mental și emoțional.

În acest context, devine absolut necesar să abordăm chestiunea demnității umane pentru că „drepturile omului continuă să fie încălcate[1], iar democrația spulberată sub ochii noștri ca urmare a „utilizării abuzive a crizei epidemiologice pentru a restrânge și mai mult libertatea.”[2]

Ideea de demnitate umană a inspirat și călăuzit gândirea filozofică, religioasă, culturală și juridică a lumii încă din antichitate și până în zilele noastre.

În concepția budistă, toate ființele sunt egale în demnitate și valoare și „nimic nu poate justifica un atentat la viața lor, exploatarea și umilirea lor.”[3]

În China antică, Confucius susținea în Analectele sale ideea că primul principiu al universului este moralitatea, iar omul trebuie să dea dovadă de omenie și de o ținută morală înaltă pentru a putea crea o societate armonioasă.

În Grecia antică, virtutea (arete), onoarea (time), reputația (doxa) sau gloria (kleos) erau concepte etice și politice importante, fiind similare noțiunii latine de dignitas[4]. Ele întruchipau o virtute elitistă fie prin prisma ocupării unei funcții publice, fie prin prisma deținerii unei poziții privilegiate în societate, fie ca urmare a atingerii excelenței într-un anumit domeniu.[5]

În celebra scrisoare a lui Cicero către fiul său, Tullius, De officiis (Despre datorie), acesta argumentează că demnitatea se obține și se menține doar prin eliberarea diverselor emoții dăunătoare, subliniind superioritatea omului care este capabil să își hrănească mintea prin studiu și contemplare, spre deosebire de animale care caută să își satisfacă doar propriile nevoi și plăceri carnale.

În tradiția iudeo-creștină întâlnim concepția similitudinii cu Dumnezeu care L-a creat pe om „după chipul și asemănarea Noastră”[6], recunoscându-i-se astfel valoarea eminentă și atribuind-i o legitimitate sacră în ceea ce privește demnitatea.

Cu toate acestea, trebuie să admitem că istoria este marcată de numeroase perioade și evenimente care au sfâșiat și ultima fărâmă de demnitate a omului. De la sclavie și până la ceremoniile sacrificiale ori folosirea sa ca obiect în cele mai odioase experimente științifice, omul a fost dintotdeauna privit ca un simplu instrument de batjocură sau tortură pentru proprii semeni.

Atât de oarbă a fost umanitatea la suferința reală a omului, încât, chiar și atunci când Isus a înfăptuit miracolul vindecării femeii gârbove în Templu, mai marii sinagogii s-au opus, invocând legea: „Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!”[7]

În ciuda mentalității formalist-legaliste care domina societatea iudaică de la acea vreme, femeia a fost dezlegată de neputința sa, recăpătându-și astfel demnitatea și verticalitatea!

Astăzi, demnitatea umană constituie pilonul central al drepturilor omului, fiind recunoscută printr-o serie de documente internaționale, și este cuprinsă în mai multe constituții naționale ori chiar în codurile deontologice ale diferitelor profesii.

În ceea ce privește sensul pe care i-l atribuim termenului, acesta provine din filozofia kantiană unde „demnitatea este o valoare absolută inerentă fiinţei umane, în virtutea căreia aceasta este îndreptăţită să pretindă respect din partea celorlalţi şi este obligată, la rândul ei, să îl acorde”.[8]

Primul document internațional prin care s-a urmărit „reafirmarea credinței în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, precum și crearea unor condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate”[9] a fost Carta Națiunilor Unite care a fost semnată după atrocitățile comise în timpul celui de-al doilea război mondial.

Ulterior, a fost adoptată și proclamată Declarația Universală a Drepturilor Omului care stipulează în preambulul său, printre altele, că:

– „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății”;

– „ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conștiința umană și că făurirea unei lumi în care ființele se vor bucura de libertatea cuvântului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată ca cea mai înaltă aspirație a oamenilor”;

– „este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asupririi.”[10]

De asemenea, în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se prevede că Uniunea Europeană este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane și libertății.”[11]

Mai mult decât atât, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat faptul că dreptul fundamental la demnitatea umană face parte din dreptul Uniunii și nu se poate face uz de niciunul dintre drepturile înscrise în Cartă pentru a se aduce atingere demnității altei persoane. Carta trebuie, prin urmare, respectată chiar și în cazul restrângerii unor drepturi.[12]

În ceea ce privește legislația națională, Constituția României prevede la art. 1 că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”

Astfel, demnitatea este considerată de legiuitorul constituant a fi un principiu fundamental și reprezintă o valoare supremă în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989.

Curtea Constituțională a României a statuat și ea că „demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane”, „o valoare instrinsecă a fiinţei umane”[13], dar şi o valoare supremă a statului de drept.[14]

Cu toate acestea, omul poate fi jefuit de propria-i demnitate prin umilire (acte care umilesc sau diminuează valoarea de sine a unei persoane sau a unui grup), instrumentalizare (tratarea unei persoane ca pe un instrument sau ca pe un mijloc de a atinge un alt scop), degradare (acte care degradează valoarea ființelor umane) sau dezumanizare (acte care dezbracă caracteristicile umane ale unei persoane sau unui grup și poate presupune descrierea sau tratarea lor ca animale sau ca un tip inferior de ființe umane).[15]

Dincolo de disputele și controversele juridice cu privire la declararea stării de urgență, respectiv a stării de alertă și prelungirea ei la nesfârșit pe teritoriul României, sau a prevederilor legale care dau posibilitatea restrângerii drepturilor și libertăților individuale, trebuie să ne întrebăm cu toții dacă nu cumva suntem tratați ca un obiect la îndemâna autorităților publice și priviți ca un mijloc al statului și dacă statul român își îndeplinește cea mai importantă obligație a sa: aceea de a respecta și apăra demnitatea omului.

Iar dacă omul reprezintă valoarea supremă a societății și demnitatea constituie un atribut fundamental al omului, atunci măsurile derogatorii nu pot și nu trebuie să afecteze drepturile omului, democrația și statul de drept.

Fiecare om în parte este chemat să își stabilească și să își descopere propriul simț al demnității, să își conștientizeze propria valoare și să își împlinească propriul potențial. Să nu ne așteptăm ca alții să o facă pentru noi pentru că, așa cum spunea Schiller: „Demnitatea este în mâinile voastre, păstrați-o. Ea coboară o dată cu voi. Cu voi se va înălța.”


[1] Consiliul Uniunii Europene, Concluziile Consiliului privind o redresare bazată pe drepturile omului în urma pandemiei de COVID-19, Bruxelles, 22 februaie 2021, p. 2; disponibil aici
[2] Raportul 2021/2181 (INI)  referitor la drepturile omului și democrația în lume și politica Uniunii Europene în această privință, p. 14; disponibil aici
[3] Moroianu Zlătescu Irina, Drepturile omului – un sistem în evoluție, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Editura I.R.D.O., București, 2007, p.8
[4] Jack Donnelli, Human Dignity and Human Rights, Swiss Initiative to Commemorate the 60th Anniversary of the UDHR Protecting Dignity: An Agenda for Human Rights Research Project on Human Dignity, iunie 2009, p. 24
[5] Chen Bo Fichl, Dignity and the Incomplete Grounding of International Human Rights, Torkel Opsahl Academic Epublisher, Policy Brief Series, nr. 21, iunie 2014, p.2
[6] Biblia, Geneza 1:26, p. 2
[7] Biblia, Luca 13:14, p.1007
[8] Cristina Sâmboan, Cum a intrat demnitatea în drept și ce a adus demnitatea dreptului, Revista Tribuna Juridică, nr. 1, vol. 2, iunie 2012, p. 150
[9] Carta Naţiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferintei Naţiunilor Unite pentru Organizaţia Internationala şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Disponibil aici
[10] Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluția 217A în cadrul celei de-a treia sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. Printr-un act istoric, Adunarea le-a cerut tuturor țărilor membre să publice textul Declarației, care, ulterior, să fie „distribuit, expus, citit și comentat în școli și alte instituții de învățământ, fără deosebiri ținând de condiția politică a țărilor sau teritoriilor.” Disponibil aici
[11] Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de către Comisia EuropeanăParlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la data de 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa. Includerea drepturilor fundamentale ale cetățenilor Uniunii în Tratatul de la Lisabona presupune faptul că instituțiile Uniunii și statele membre sunt obligate din punct de vedere juridic, atunci când pun în aplicare dreptul UE, să respecte aceste drepturi; disponibil aici
[12] Hotărârea Curții de Justiție din 9 octombrie 2001 în cauza C-377/98, Țările de Jos/Parlamentul European și Consiliul, Rec. 2001, p .1-7079, punctele 70-77; disponibil aici
[13] Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.576 din 7 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 16 ianuarie 2012
[14] Decizia Curţii Constituţionale nr. 841 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007
[15] Paulus Kaufmann, Hannes Kuch, Christian Neuhäuser, Elaine Webster, Umilire, degradare, dezumanizare: demnitatea umană încălcată, Editura Springer, 2010, disponibil aici


Alina Dicu

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti