Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Participarea procurorilor din cadrul DNA la soluţionarea incidentelor contencioase din materia executării hotărârilor judecătoreşti penale. Opinie juridică
17.02.2022 | Andrei ZARAFIU

Secţiuni: Articole, Drept penal, Opinii, Procedură penală, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Andrei Zarafiu

Andrei Zarafiu

I. Aspecte preliminare

„Dacă în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, prin noţiunea de „cauze, propuneri, contestaţii, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie” se înţelege şi soluţionarea cererilor de liberare condiţionată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracţiuni?”

Dincolo de chestiunea punctuală în jurul căreia este construită, problema de drept ce face obiectul sesizării antamează dezlegări ce implică atât lămurirea unor concepte utilizate la nivel intensiv cât şi reevaluarea unor mecanisme specifice principiilor generale ale aplicării legii penale de procedură. În mod paradoxal, ca în cazul oricăror concepte de bază, reclamate de toate formele discursului procesual, lămurirea termenilor la care se referă dispoziţia generatoare de probleme nu este o operaţiune scutită de controverse. Aceasta este tocmai consecinţa utilizării intensive ce face ca, de cele mai multe ori, conţinutul noţiunii să se confunde cu obiectul asupra căruia poartă.

Aşadar, intră în categoria „cauzelor şi procedurilor jurisdicţionale” la care trebuie să participe procurori din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cele având ca obiect soluţionarea cercerilor de liberare condiţionată din executarea unei pedepse aplicate pentru infracţiuni pentru care urmărirea penală a fost efectuată de astfel de procurori specializaţi?

Chestiunea de drept derivă din interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor tranzitorii prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013, scopul sesizării fiind acela de a stabili dacă la soluţionarea oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia în condiţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 trebuie să participe procurori din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie doar la şedinţele de judecată din cadrul procedurilor accesorii fondului (cereri de recuzare, declaraţii de abţinere, cereri de îndreptare eroare materială ş.a.) sau inclusiv la şedinţele de judecată în cadrul procedurilor incidente la executare (liberare condiţionată, contestaţie la executare, aplicarea legii penale mai favorabile ş.a.).

Potrivit sesizării Tribunalului Mureş, Secţia penală, instanţa a constatat că această problemă de drept a generat dificultăţi de interpretare, exprimându-se opinii divergente în practica judiciară, ca urmare a faptului că din lecturarea textului legal nu rezultă voinţa legiuitorului, respectiv fie de a se limita aplicabilitatea normei la procedurile accesorii fondului, fie de a extinde aplicabilitatea acesteia şi în faza de executare, dând naştere astfel unor opinii divergente în practică.

Astfel, într-o opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 nu sunt aplicabile în cadrul procedurilor incidente la executare, astfel încât la şedinţele de judecată trebuie să participe un procuror din cadrul parchetului de pe lângă instanţa competentă.

Într-o altă opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 sunt aplicabile şi în cadrul procedurilor incidente la executare, astfel încât la şedinţele de judecată trebuie să participe un procuror din cadrul D.N.A.

În opinia procurorului care reprezintă Ministerului Public în această cauză penală, interpretarea art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 este în sensul că procurorul D.N.A. participă la judecarea tuturor cererilor ce sunt corespunzătoare unui dosar instrumentat/cercetat de D.N.A., indiferent de faza procesului penal în care se află cauza, inclusiv la judecarea cererilor de liberare condiţionată. În ceea ce priveşte opinia instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta a reţinut că în aplicarea dispoziţiilor legale tranzitorii pentru ipotezele în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A. potrivit legii vechi, precum şi în situaţia cauzelor rămase în instrumentarea D.N.A. conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, la soluţionarea procedurilor incidente la executare trebuie să participe un procuror D.N.A.

De principiu, cum solicitările judecătorilor raportori, formulate în temeiul dispoziţiilor art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) C.P.P, privesc exclusiv transmiterea unei opinii scrise asupra problemei de drept puse în discuţie, punctele de vedere formulate nu antamează chestiuni legate de admisibilitatea cererii. Trebuie subliniat însă că, deşi dezlegarea acestei chestiuni de drept formal nu are aptitudinea de a influenţa în mod direct, pe fondul obiectului său, soluţia ce urmează să fie dată în procedura în care se discută, aceasta produce fără îndoială semnificative consecinţe juridice cu privire la modul de desfăşurare a procedurii.

În aceste condiţii, interpretarea unei dispoziţii plasate sub spectrul nulităţii absolute rămâne în zona dezlegărilor care privesc fondul procedurii jurisdicţionale întrucât condiţionează legalitatea fundamentului procedural ce permite exprimarea actului de putere judecătorească – hotărârea instanţei sau a judecătorului.

II. Norme de drept incidente

Art. 5 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale: (1) Cauzele aflate în cursul urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa organelor de urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluţionate potrivit acesteia, cu excepţia cauzelor de competenţa parchetelor militare şi a secţiilor militare din cadrul parchetelor competente.
(2) Sesizarea instanţei în cauzele prevăzute la alin. (1) se va face potrivit normelor de competenţă din legea nouă.
(3) La judecarea cauzelor şi la soluţionarea propunerilor, contestaţiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia în condiţiile alin. (1), participă procurori din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară: Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuţii:[..] e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată.

Art. 67 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară: (1) Procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului.
(3) În procesele penale, la şedinţa de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului.

Art. 3 alin. (1) lit. c2) şi c3) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie: (1) Atribuţiile Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt următoarele: [..] c1) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru luarea măsurilor prevăzute de lege şi pentru judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, care sunt, potrivit art. 13, în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie;
c2) participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
c3) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; [..]

III. Analiza problemei de drept

În esenţă, dezlegarea problemei de drept supusă analizei implică, în mod necesar, stabilirea naturii dispoziţiei care a generat-o, precum şi coordonatele domeniului său de aplicare. Acestea din urmă dintr-o dublă perspectivă: atât în raport cu obiectul normei, în sensul de a identifica care sunt „cauzele şi procedurile jurisdicţionale” la care se referă, cât şi cu dimensiunea temporală a activităţii sale – se referă doar la cauze şi proceduri grefate pe situaţii tranzitorii sau trebuie transformată într-o dispoziţie general aplicabilă tuturor procedurilor jurisdicţionale realizate în legătură cu infracţiuni de corupţie?

Dintre cele trei forme normative prin care se exprimă dispoziţiile de drept procesual penal, normele sunt singurele care cunosc reguli inflexibile în ceea ce priveşte aplicarea lor. Aşa cum s-a explicat în mod elocvent în literatura de specialitate (a se vedea în acest sens F. Ciopec, Codul de procedură penală. Complement. Standardele probatorii, studiu publicat în Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire, Ed. Hamangiu, 2020, p. 727-735) spre deosebire de principii  dar şi de standarde, normele nu pot coexista în măsura în care nu sunt complementare, excluzându-se reciproc. Conflictul are natura de a evidenţia această caracteristică întrucât, judiciar, presupune întotdeauna o preferinţă singulară: norma preferată, după reguli specifice uneori întregului sistem de drept, înlătură de la aplicare pe toate celelalte care îi contestă incidenţa. Indiferent că are o natură funcţională, temporală sau de gen, preferinţa în aplicarea unei norme excede aprecierii judecătorului, fiind tranşată a priori pe cale legală.

Şi în cazul dispoziţiei supuse interpretării, criza generată de un potenţial conflict este ceea ce determină problema. În cazul incidentelor contencioase din materia executării hotărârilor penale, pronunţate în cauze de corupţie, participarea procurorului se stabileşte în raport cu norma generală din Legea nr. 304/2004 care stabileşte că reprezentarea Ministerului Public se realizează prin procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanţa pe rolul căreia se desfăşoară procedura sau cu norma specială prevăzută de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 care consacră exclusivitatea participării procurorilor din cadrul D.N.A.?

Fără îndoială că, dacă raportul dintre cele două norme aflate în aparent conflict este unul de tipul lex generalia versus lex specialia, nu pot exista controverse în ceea ce priveşte tranşarea sa. În realitate, în situaţia de faţă, acest raport nu există întrucât domeniile de aplicare a celor două norme nu se suprapun. Or, premisa conflictului e identitatea sferei de reglementare. Din această perspectivă, pentru participarea procurorilor D.N.A. la şedinţele de judecată, norma cu valoare de lex specialia este cea prevăzută în cuprinsul art. 3 alin. (1) lit. c2) din O.U.G. nr. 43/2002 – c2) participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată.

Or, această normă specială nu se află în conflict cu norma generală întrucât doar transpune la nivel particular principiul general pe care aceasta din urmă îl proclamă.

De ce nu este incidentă norma prevăzută de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru soluţionarea cererilor de liberare condiţionată ca de altfel pentru toate incidentele contencioase din materia executării hotărârilor penale pronunţate în cauzele având ca obiect infracţiuni de corupţie?

În primul rând, în pofida reglementării deficitare, atât din perspectiva conţinutului cât şi a contextului normativ în care sunt înglobate, dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 nu au natura unor norme speciale în raport cu regula referitoare la participarea procurorilor la şedinţele de judecată (indiferent de procedura jurisdicţională în care se manifestă), ci în raport cu regula referitoare la aplicarea în timp a normelor procesual penale.

Dispoziţiile art. 5 alin. (3), ca de altfel toate dispoziţiile Capitolului II din Legea nr. 255/2013, respectiv art. 3-24, au natura unor dispoziţii tranzitorii al căror unic scop funcţional este să reglementeze situaţia excepţională creată prin incidenţa, în existenţa succesivă a unor cauze penale, a două legi fundamentale de procedură – vechiul şi noul Cod. Sfera restrânsă şi particulară de aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) este stabilită, în mod lipsit de echivoc, în preambulul actului normativ în care sunt înglobate. În acest sens, fixând în mod imperativ obiectul său de reglementare, art. 1 din Legea nr. 255/2013 stabileşte că, în principal, „prezenta lege are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situaţiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare.”

Astfel, de la început, a considera că art. 5 alin. (3) consacră împuternicirea generală, pentru procurorii D.N.A., de a participa în toate cauzele şi procedurile jurisdicţionale corelative infracţiunilor de corupţie, independent de situaţia tranzitorie premisă avută în vedere de actul care a reglementat-o, înseamnă a încerca să extindem în mod artificial reglementarea dincolo de finalitatea funcţională care îi justifică existenţa normativă. Exclusivitatea absolută pe care pare că o proclamă această regulă în favoarea procurorilor D.N.A. este negată nu doar de legea specială care reglementează organizarea şi funcţionarea acestei unităţi specializate de parchet ci şi de realitatea judiciară. Această soluţie ar presupune cristalizarea unui hibrid legislativ fără precedent în sistemul nostru judiciar, întrucât echivalează cu instituirea unei forme de extraactivitate perpetuă, nu doar din perspectivă temporală ci din perspectiva obiectului de reglementare. Or, prin însăşi natura ei, extraactivitatea nu poate fi decât excepţională şi limitată.

Chiar la nivel teoretic este dificil de justificat funcţional extinderea prin analogie a acestei dispoziţii speciale care a funcţionat pentru o situaţie tranzitorie concretă (intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală) pentru orice viitoare ipoteză materială. De altfel, chiar şi sub imperiul vechii reglementări, opinia doctrinară susţinută cu autoritate de prof. Theodoru (G. Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 124; S. Kahane, Situaţiile şi dispoziţiile tranzitorii în succesiunea legilor de procedură penală, Revista Română de Drept nr. 6/1967, p. 48-58) potrivit căreia legea de punere în aplicare a unui nou cod de procedură penală prevede „dispoziţii cu caracter general, aplicându-se ori de câte ori o lege nouă aduce modificări dispoziţiilor codului” a rămas izolată, succesiunea legilor ulterioare de modificare a Codului dovedind că legiuitorul a ales să prevadă de fiecare dată dispoziţii speciale pentru situaţiile tranzitorii.

Cu atât mai mult o astfel de interpretare nu poate fi primită în cazul de faţă întrucât, pe de-o parte, sub imperiul actualului Cod, aplicarea în timp a legii de procedură stă sub spectrul unui principiu legal [al actualităţii – art. 13 alin. (1) C.P.P.] şi, pe de altă parte, regula ar urma să se aplice oricăror ipoteze, nu doar celor specifice situaţiilor tranzitorii.

Caracterul general pe care am tinde să îl conferim acestei reguli este contestat de însăşi natura actului care o stabileşte. Aşa cum am precizat, dispoziţiile speciale ale art. 3 alin. (1) lit. c2) din O.U.G. nr. 43/2002 nu instituie reguli derogatorii, exclusivităţi sau preferinţe în ceea ce priveşte participarea procurorilor D.N.A. la şedinţele de judecată, ci trimit, în mod expres, la regulile generale – procurorii D.N.A. participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii.

Care sunt dispoziţiile legale la care trebuie să ne raportăm în cazul incidentelor contencioase din materia executării hotărârilor penale?

Pentru a arăta că acestea nu sunt cele cuprinse în art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 trebuie pentru început întregită perspectiva, evocată în preambulul acestei secţiuni, în care se impun a fi analizate coordonatele domeniului său de aplicare. Astfel, în considerarea tripartitei subdiviziuni a normelor de drept formal (procesual) – de competenţă, de organizare şi de procedură propriu-zise şi în pofida confuziei extinse, dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013, ca de altfel toate normele care prescriu reguli referitoare la participarea procurorului la şedinţele de judecată, sunt norme de organizare şi nu de competenţă.

Chiar dacă are un conţinut complex şi cunoaşte modalităţi alternative de realizare, competenţa funcţională a procurorului derivă în mod exclusiv din funcţia sa judiciară, exclusivă, consacrată la nivel general prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) C.P.P. Prin urmare, singurele atribuţii judiciare determinate de competenţa funcţională a procurorilor care reprezintă Ministerul Public sunt cele prevăzute de art. 63 lit. a) şi b) din Legea nr. 304/2004 – efectuarea sau supravegherea urmăririi penale. Acestor atribuţii le sunt specifice actele, ca forme procedurale prin care se realizează. În schimb, aşa cum am mai arătat cu ocazia unei analize similare a unei probleme de drept tranşate prin Decizia nr. 3/26.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (cu privire la participarea procurorilor la şedinţele de judecată corelative cauzelor instrumentate de SIIJ), celelalte atribuţii judiciare sau extrajudiciare ale Ministerului Public nu derivă din competenţa sa funcţională (limitată la funcţia de urmărire penală) ci sunt manifestările unei împuterniciri sau abilitări ex lege ce îi oferă posibilitatea de a se manifesta şi în cadrul unor faze şi proceduri care exced limitelor naturale ale funcţiei de urmărire.

Aceasta este şi raţiunea pentru care, atât la nivel general [art. 63 din Legea nr. 304/2004, art. 55 alin. (3) C.P.P.] cât şi la nivel particular [art. 3 din O.U.G. nr. 43/2002, art. 888 din Legea nr. 207/2018, art. 2 din O.U.G. 78/2016] cele două categorii de dispoziţii exercitate în materie penală de procurori sunt evidenţiate în mod distinct.

Împrejurarea că atribuţia judiciară de participare la şedinţele de judecată se determină, în ceea ce priveşte calitatea procurorului care o realizează în concret, prin corespondenţă cu competenţa generală (stabilită pentru parchetul de pe lângă instanţa competentă să judece cauza sau să realizeze procedura jurisdicţională) sau cu cea specială (stabilită pentru parchetul care a efectuat urmărirea penală) a procurorului care realizează atribuţia de urmărire penală, nu este de natură să transforme norma însăşi care o prescrie dintr-o normă de organizare într-o normă de competenţă.

Reducând la absurd, dacă normele referitoare la participarea procurorului la şedinţele de judecată ar fi norme de competenţă ar fi fost superfluă plasarea lor sub spectrul unui caz distinct de nulitate absolută [art. 281 lit. d) C.P.P.] câtă vreme toate normele de competenţă, inclusiv a organelor de urmărire penală, după decizia Curţii Constituţionale nr. 312/2017, atrag, în caz de încălcare, incidenţa unui caz specific de nulitate absolută [art. 281 lit. b) C.P.P.].

În egală măsură, absurdul unei astfel de calificări este evidenţiat şi prin aceea că, dacă am considera că normele referitoare la participarea procurorului la şedinţele de judecată sunt norme de competenţă, ar trebui să acceptăm şi că normele referitoare la participarea avocatului la anumite proceduri judiciare precum şi cele referitoare la participarea inculpatului, a părţilor şi a altor persoane interesate la judecată [art. 364-366 C.P.P.] sunt tot norme de competenţă, însă a unor subiecţi procesuali particulari!!!

Evocarea din nou, în mod tranşant, a acestei calificări corecte este însă relevantă pentru prezenta problemă de drept dintr-o altă perspectivă. Cum opinia potrivit căreia dispoziţia tranzitorie din art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 ar trebui extinsă la nivel general implică, aşa cum am precizat, o formă de extraactivitate absolută, nu trebuie omisă împrejurarea că, la nivel teoretic, se consideră, aproape axiomatic, că doar normele de competenţă şi (mai rar) unele norme de procedură au capacitatea de a ultraactiva (ca formă de extraactivitate), nu şi normele de organizare (a se vedea G. Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. a 3-a, Hamangiu, 2013, p. 47).

Prin urmare, stabilind că dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 nu sunt incidente nici din perspectivă temporală, nici ca obiect de reglementare, la nivel general, în cazul incidentelor contencioase din materia executării hotărârilor penale pronunţate în cauze referitoare la infracţiuni de corupţie, criza generată de aparentul conflict dintre această dispoziţie şi cele generale nu există. Aşadar, următorul pas este identificarea normei care trebuie aplicată, în mod exclusiv.

Indiferent că o considerăm o fază a procesului sau o etapă a procedurii, activităţile procesuale (întrucât sunt reglementate prin norme de drept formal şi nu material) ale executării hotărârilor penale nu sunt doar cele care privesc modalităţile de punere în executare a hotărârilor definitive ci şi cele care privesc incidentele procesuale (procedurile jurisdicţionale) legate de executare. Dacă activităţile concrete de punere în executare se realizează pe cale graţioasă iniţial de judecătorul delegat cu executarea fiind continuate, în cazul pedepselor privative de libertate, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, incidentele procesuale trebuie rezolvate printr-o procedură jurisdicţională, pe cale contencioasă.

Soluţionarea propunerii sau a cererii de liberare condiţionată este fără îndoială un incident autonom, cu caracter procesual, întrucât implică o procedură judiciară în legătură cu o cauză penală. Acest incident nu intră în categoria cauzelor penale propriu-zise, neavând aptitudinea să antameze elementele esenţiale ale raportului de conflict – faptă, persoană, vinovăţie – însă este adiacent cauzelor penale (în sensul lor strict), fiind prin urmare guvernat, potrivit principiului prevăzut de art. 1 alin. (1) C.P.P., tot de norme de drept procesual penal.

Aceste norme sunt concentrate în dispoziţiile comune prevăzute în Capitolul IV, Titlul V din Partea specială a Codului de procedură penală între care sunt şi cele ale art. 597 alin. (3) C.P.P. care prevăd că „participarea procurorului este obligatorie”.

În absenţa unei dispoziţii speciale (acest incident neintrând în domeniul de aplicare a normei prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013), stabilirea procurorului care asigură reprezentarea Ministerului Public în aceste proceduri se determină potrivit regulilor generale. Acestea sunt cele care, în contextul antereferit, realizează corespondenţa dintre instanţa competentă să soluţioneze incidentul procesual şi parchetul din care face parte procurorul chemat să participe la soluţionarea acestuia. Ele derivă din principiul stabilit, la nivel general, prin dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 precum şi cele ale art. 56 alin. (3) C.P.P. care consacră raportul de corespondenţă dintre cele două autorităţi judiciare. Odată stabilit în ceea ce priveşte competenţa procurorului, acesta se va aplica şi în ceea ce priveşte calitatea celui chemat să reprezinte Ministerul Public în procedura de soluţionare a unor incidente procesuale specifice.

Aşadar, ca incident contencios, soluţionarea propunerii sau a cererii de liberare condiţionată are caracter autonom. Această caracteristică se manifestă nu doar pe plan substanţial, în sensul că fiind plasată post judicium, obiectul său nu va mai putea interfera cu obiectul cauzei penale definitiv rezolvate în legătură cu care se manifestă – împrejurare ce a determinat Curtea Constituţională să stabilească faptul că, independent de legea penală mai favorabilă aplicată cu ocazia pronunţării hotărârii de condamnare, la soluţionarea cererii de liberare condiţionată se va face o nouă evaluare pentru aplicarea legii mai favorabile, ce poate fi diferită de prima (Decizia CCR nr.214/1997, M.Of. nr. 234 din 08 septembrie 1997). Autonomia operează şi pe plan procesual în sensul că este guvernată procedural nu doar prin norme comune specifice unei faze procesuale cu reguli proprii – obligativitatea, executabilitatea, jurisdicţionalitatea şi continuitatea – ci şi prin norme speciale, cum sunt cele referitoare la competenţă. Or, potrivit art. 587 alin. (1) C.P.P., competenţa pentru soluţionarea cererii sau propunerii de liberare condiţionată aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.

În mod deliberat legiuitorul a renunţat la competenţa obişnuită din materia incidentelor contencioase din cursul executării, nemairaportându-se la instanţa de executare sau la o instanţă corespunzătoare în grad acesteia (instanţe care evocă în mod implicit ecouri ale competenţei iniţiale, de rezolvare a cauzei principale). Opţiunea legislativă a fost în sensul instituirii unei competenţe speciale în favoarea unei instanţe care, teoretic, poate să nu aibă nicio legătură cu instanţele implicate în rezolvarea cauzei principale. Mai mult, competenţa judecătoriei în dispunerea liberării condiţionate, tot în pofida confuziei extinse, nu este o formă de competenţă materială, ci una de competenţă funcţională exclusivă, care specializează competenţa obişnuită şi o transferă unei singure categorii de instanţe judecătoreşti.

Prin urmare, ca parte a mecanismului procesual de determinare a procurorului chemat să participe la şedinţele de judecată în care se discută cererile sau propunerile de liberare condiţionată, raportul de corespondenţă evocat anterior trebuie stabilit nu cu privire la competenţa materială iniţială, a instanţei competente să rezolve cauza principală, ci la competenţa actuală, a instanţei învestite cu soluţionarea acestui incident contencios. Faptul că pentru această procedură jurisdicţională nu mai sunt valorificate normele de competenţă materială specializată (pentru infracţiuni de corupţie), incidente în cursul urmăririi penale, nu este determinat de împrejurarea că natura şi gravitatea infracţiunii ce a atras condamnarea sunt elemente ce nu mai pot fi în niciun fel evaluate cu ocazia acestui incident din cursul executării, ci de natura autonomă a acestuia, ce reclamă norme de competenţă exclusivă.

Ca urmare a abandonării, în cazul liberării condiţionate, a competenţei materiale a Tribunalului –  instanţa comună pentru judecarea cauzelor având ca obiect infracţiuni cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către DNA -, în favoarea Judecătoriei, nu mai există nicio raţiune ca reprezentarea Ministerului Public în aceste proceduri să mai fie asigurată de procurori din cadrul Parchetului care au efectuat urmărirea penală. Abandonând în această situaţie competenţa materială specializată care ar fi trebuit să determine şi o compunere specializată a completului de judecată, legiuitorul a renunţat implicit şi la cerinţa specializării procurorului chemat să participe la şedinţa de judecată, preferând o competenţă exclusivă dar nespecializată pe infacţiuni de corupţie a subiecţilor oficiali implicaţi în această procedură autonomă.

IV. Concluzii

În raport cu argumentele învederate, luând în considerare domeniul limitat de aplicare a dispoziţiilor tranzitorii ale art. 5 alin.(3) din Legea nr.255/2013, atât din perspectivă temporală cât şi din cea a obiectului de reglementare, consider că în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, prin noţiunea de „cauze, propuneri, contestaţii, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie” nu se înţelege şi soluţionarea cererilor de liberare condiţionată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracţiuni, la care participă procurori din cadrul Parchetului de pe lângă judecătoria învestită cu soluţionarea cererii.

V. Post-scriptum

Cu privire la această problemă, a fost publicat recent un punct de vedere care pledează pentru soluţia contrară celei pe care o susţin – https://www.juridice.ro/768668/exigenta-participarii-unui-procuror-al-directiei-nationale-anticoruptie-la-sedinta-de-judecata-avand-ca-obiect-analiza-propunerii-de-liberare-conditionata.html. Bineînţeles că, prin această intervenţie suplimentară, nu urmăresc să contest nici raţionamentele şi nici concluzia punctului de vedere solid argumentat, mai ales că acesta acceptă, însă cu o finalitate diferită, calificări şi aprecieri pe care eu însumi le-am susţinut în trecut în cadrul analizei facute cu privire la reprezentarea Ministerului Public în procedurile aferente cauzelor instrumentate de SIIJ – https://www.juridice.ro/624073/despre-procurorul-chemat-sa-participe-la-sedintele-de-judecata-in-cauzele-de-competenta-sectiei-pentru-investigarea-infractiunilor-din-justitie.html.

Din perspectiva consecinţelor judiciare extrem de importante, simt însă nevoia de a exprima unele nuanţe şi rezerve doar cu privire la câteva dintre chestiunile antamate în cadrul punctului de vedere amintit.

1. În absenţa unei norme limitative sau de excludere, nulitatea absolută este sancţiunea care intervine, prin voinţa legii, în cazul încălcării oricărei dispoziţii referitoare la participarea procurorului la o procedură jurisdicţională, atunci când participarea sa este obligatorie, prin reţinerea cazului prev. de art. 281 alin. (1) lit. d) CPP.

Soluţia contrară indicată în punctul de vedere exprimat nu îţi găseşte corespondent normativ şi nici nu s-a impus la nivel judiciar sau doctrinar. S-a arătat că participarea unui procuror la judecarea cererii/propunerii de liberare condiționată, nu reprezintă o normă de competență, ci una de organizare judiciară, sancțiunea care intervine neputând fi nulitatea absolută. Sancțiunea reglementată prin dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se referă la un caz de nulitate absolută care are în vedere lipsa unui procuror de la ședința de judecată, nu a unui procuror care are un anumit grad sau care își desfășoară activitatea într-o anumită structură a Ministerului Public. Încălcarea unei norme de organizare judiciară nu poate justifica incidența unei nulități absolute.

În considerarea naturii sale legale (şi imperative), nulitatea absolută nu poate fi, pe cale judiciară, nici abreviată prin restrângerea cazurilor în care este incidentă şi nici extinsă prin aplicarea sa unor situaţii juridice pentru care nu este prevăzută. Caracterul absolut al nulităţii nu este determinat nici de natura normei încălcate nici de natura interesului ocrotit prin aceasta, ci de voinţa legiutorului care evaluează anticipat consecinţele violării unor dispoziţii procedurale pe care le înglobează, a priori, în cazuri exprese de nulitate absolută.

Paradigma procedurală în care se manifestă această sancţiune face ca nulitatea absolută, în sistemul nostru, să aibă întotdeauna caracter expres. Aceasta este si raţiunea pentru care nulitatea absolută se declară judiciar prin constatare, în timp ce nulitatea relativă, de regulă virtuală şi care implică şi evaluări suplimentare, prin dispunere (materializată în ordinul de anulare a actului viciat). Organul judiciar competent să aplice sancţiunea poate aşadar doar să constate împrejurările obiective –  încălcarea unei dispoziţii procedurale şi faptul că aceasta este una dintre cele indicate în mod exhaustiv între cazurile de nulitate absolută.

Din această perspectivă, şi în cazul participării procurorului, sancţiunea nulităţii absolute nu derivă din natura normei care prescrie regula. De altfel, nici nu poate fi acceptată aprecierea potrivit căreia doar încălcarea normelor de competenţă atrage sancţiunea nulităţii absolute câtă vreme realitatea şi diversitatea cazurilor prevăzute de art. 281 alin.(1) CPP evocă în mod evident contrariul. Mai mult, nici măcar încălcarea tuturor normelor de competenţă nu este sancţionată cu nulitatea absolută, elocventă fiind situaţia formelor de competentă relativă: competenţa teritorială, unele forme ale competenţei materiale şi personale a instanţelor judecătoreşti (superioare celei legal competente).

Aşadar, dispoziţiile referitoare la participarea procurorului la procedurile jurisdicţionale sunt plasate sub spectrul unui caz autonom de nulitate absolută, distinct de cel referitor la competenţă, pentru care legea nu instituie limitări. În absenţa unei dispoziţii contrare, atrage incidenţa acestei sancţiuni încălcarea oricărei dispoziţii referitoare la participare, indiferent că aceasta ar privi dimensiunea fizică (prezenţa efectivă a reprezentantului Ministerului Public) sau cea juridică a participării procurorului (omisiunea de a pune concluzii pe un anumit aspect, chestiuni legate de capacitatea funcţională de reprezentare a Ministerului Public, cum ar fi vechimea, specializarea, gradul profesional etc.). În acest sens trebuie remarcată diferenţa termenilor utilizaţi în reglementarea acestui caz de nulitate absolută, referitor la participare (în accepţiunea tehnică, procedurală a termenului), şi a cazului distinct, prevăzut de art. 281 alin.(1) lit.e) CPP, referitor la prezenţă.

 Incidenţa nulităţii absolute în aceste condiţii a fost evocată constant la nivel doctrinar (G. Mateuţ, Procedură penală. Partea generală. Ed. Universul Juridic Bucureşti 2019, pag. 1008; M. Udroiu, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ediţia 2, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2017, pag. 1287) şi exprimată judiciar în mod ferm, în considerentele Deciziei HP nr. 3/2019 a ICCJ, unde s-a reţinut că „procurorul competent să participe la şedinţele de judecată reprezintă o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât nulitatea absolută determinată de neparticiparea procurorului competent se răsfrânge asupra hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei.

2. S-a mai arătat că „Natura și gravitatea infracțiunii pentru care o persoană a fost condamnată pot fi analizate și prin prisma conduitei ulterioare, participarea unui procuror din cadrul structurii de parchet care a emis rechizitoriul, permițând instanței o analiză mult mai completă a personalității condamnatului la momentul judecării propunerii/cererii de liberare condiționată, prin natura informațiilor care pot fi oferite. Spre exemplu, în măsura în care persoana propozabilă a plagiat o lucrare sțiințifică sau a solicitat sprijinul unui specialist reputat într-un anumit domeniu pentru a putea obține cu ajutorul unei lucrări scrise de acesta din urmă, un anumit număr de zile considerate ca executate, chiar dacă administrația locului de detenție a acordat aceste zile în considerarea lucrării respective, comisia locului de detenție neavând competența de a stabili caracterul plagiat sau adevăratul autor al lucrării respective, instanța care se pronunță asupra liberării condiționate ar putea fi informată cel puțin sumar cu privire la aceste aspecte de la procurorul de ședință, în măsura în care acesta este un procuror din cadrul structurii care poate efectua acte de urmărire penală cu privire la asemenea activități ilicite pentru obținerea liberării condiționate.

Asemenea activități pot fi calificate la modul general ca acte de favorizare a persoanei condamnate pentru săvârșirea unei infracțiuni de corupție, aspect care ar constitui un temei pentru efectuarea actelor de urmărire penală tot de structura care a întocmit rechizitoriul, respectiv de către Direcția Națională Anticorupție, procurorul de ședință având astfel posibilitatea de a aduce la cunoștința instanței care judecă propunerea sau cererea de liberare condiționată, dacă se desfășoară sau nu acte de cercetare ”in rem”. Pe baza acestor minime indicii, instanța are dreptul de a solicita informații relevante, în funcție și de stadiul activității de urmărire penală, putând decide astfel în deplină cunoștință de cauză dacă se impune ca persoana să părăsească penitenciarul sau, după caz, se mai impune menținerea regimului privativ de libertate tocmai pentru a nu fi eludate dispozițiile privind punerea în libertate condiţionată.”

Încercând să evit controversele legate de fondul acestei sustineri, îmi exprim rezervele doar cu privire la aspectul formal pe care îl evocă. Acela care pare că proclamă necesitatea unei monitorizări continue a situaţiei juridice a unei persoane acuzate, din partea unităţii de parchet care a formulat acuzaţia în cauză şi a dispus trimiterea în judecată, chiar şi în etapa executării propriu-zise a eventualei hotărâri de condamnare. O astfel de apreciere ar nega efectul simultan, cu caracter negativ, pe care îl presupune emiterea rechizitoriului la terminarea urmăririi penale. Ca orice alt act care asigură transferul de competenţă între organe diferite (declinarea de competenţă, desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare etc), pe lângă efectul principal, pozitiv, care asigură sesizarea şi învestirea organului judiciar nou, simultan se produce şi efectul negativ care constă în dezînvestirea organului judiciar iniţial, care îşi pierde aptitudinea funcţională de a se mai manifesta judiciar în cauză prin acte proprii funcţiei pe care a pierdut-o.

Indiferent că face parte dintr-o unitate de parchet obişnuită sau specializată, procurorul care emite actul de sesizare a instanţei de judecată îşi pierde abilitarea de a se mai exprima prin acte de urmărire penală în raport cu persoana şi fapta pentru care a dispus trimiterea în judecată. În fazele ulterioare ale procesului, inclusiv în cea a executării hotărârilor penale, legitimarea procesuală a Ministerului Public nu îşi mai găseşte fundamentul în funcţia judiciară de urmărire, care tocmai şi-a realizat obiectul, ci în atribuţiile judiciare care îi consacră capacitatea de a participa la astfel de proceduri. Pentru aceste atribuţii însă, legea nu îi mai conferă procurorului acelaşi ascendent pe care îl avea în realizarea funcţiei de urmărire penală. Nu întâmplător, în exercitarea atribuţiei judiciare de participare la procedura de judecată, cu titlu de dispoziţie generală aplicabilă oricărei alte proceduri jurisdicţionale, legea, art. 363 alin.(3) CPP, îi recunoaşte reprezentantului Ministerului Public aceleaşi forme procedurale de manifestare ca ale oricărui alt participant la judecată – dreptul de a formula cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzi. În orice sistem procesual penal modern, raportul dintre participanţii la procedurile jurisdicţionale, mai ales cele care antamează fondul, poate fi evocat grafic prin relaţia triunghiulară care are la bază, pe poziţii de egalitate, funcţiile procesuale ale acuzării şi apărării, şi în vârf, evocând poziţia unei veritabile superpartes, funcţia de jurisdicţie.

În acest context, justificând aşa zisa formă de monitorizare continuă a cauzei de autorul acuzaţiei după dezînvestire, există riscul să legitimăm manifestări excesive, dar din păcate întâlnite în practica noastră judiciară, menite să confere Ministerului Public un ascendent contestat la nivel normativ şi care încalcă una din garanţiile implicite ale dreptului la un proces echitabil – egalitatea de arme. Astfel,

– sesizarea din oficiu, de către unitatea de parchet sau chiar de acelaşi procuror care a întocmit rechizitoriul, în cursul judecăţii, cu privire la o infracţiune din aceeaşi categorie cu cea care a atras competenţa iniţială, şi care permite crearea unui dosar artificial în care sunt monitorizaţi participanţii din cauza iniţială, chiar judecători, inclusiv prin metode speciale de cercetare, dar care, după finalizarea procesului principal, primeşte o soluţie de clasare (fără a fi dispusă măcar efectuarea urmăririi penale in personam),

– sesizarea din oficiu, de către procurorul de şedinţă, în cursul şedinţei de judecată cu privire la infracţiunea de mărturie mincinoasă a martorului care face declaraţii care contestă acuzaţia, urmată de depunerea la dosar, a unor acte de urmărire penală (ordonanţă de începere a urmăririi penale, de atribuire a calităţii de suspect etc.) deşi acestea nu au relevanţă în raport cu obiectul probaţiunii,

– sesizarea din oficiu, de către unitatea de parchet sau chiar de procurorul care a emis rechizitoriul, în cursul judecăţii, urmată de emiterea ordonanţei de începere a urmăririi penale sau chiar de continuare a urmăririi penale in personam cu privire la infracţiunea de favorizare a făptuitorului în cazul în care reprezentantul autorităţii sau persoanei juridice pretins vătămate nu se constituie parte civilă în procesul penal, deşi, potrivit principiului electa una via, repararea prejudiciului este un drept şi nu o obligaţie, titularul său având dreptul exclusiv să decidă dacă îl exercită în procesul penal sau în faţa instanţei civile, fără limitări sau justificări,

nu reprezintă altceva decât modalităţi artificiale şi neloiale de dublare a unor atribuţii judiciare care tind la obţinerea unui ascendent nejustificat menit să afecteze raportul de echilibru existent între funcţiile procesuale în orice stat de drept, şi care urmăresc preluarea, în mod agresiv, a unor competenţe proprii autorităţilor jurisdicţionale (legate de administrarea şi aprecierea probelor în cursul judecăţii, de evaluare a temeiniciei acuzaţiilor şi a apărărilor).

Conf. univ. dr. Andrei Zarafiu

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti