Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

„Dreptul de a fi” în România timpului prezent
18.02.2022 | Maria-Alexandra ITU

JURIDICE - In Law We Trust

Premiul I la concursul ”Restrângerea libertăților individuale în context pandemic”, organizat de societatea de avocați Zamfirescu Racoți Vasile & Partners (ZRVP) în parteneriat cu DILEMA VECHE și JURIDICE.ro

Maria-Alexandra Itu

Maria-Alexandra Itu

„- Ești un egoist, nu te gândești decât la tine.
– Bineînțeles, din moment ce sunt egoist.”
(Marin Sorescu, „Trei dinți din față”)

Mirosul mării și al pomilor înfloriți, liniște mormântală și pescăruși cântând în bătaia valurilor.

Aceasta este una dintre principalele imagini care îmi răsar în minte atunci când mă gândesc la momentele de început ale pandemiei, perioada martie-aprilie 2020, acea perioadă în care străzile erau goale și nu puteau fi străbătute decât prezentând declarația pe proprie răspundere, în conținutul căreia aveam obligația să descriem întregul traseu parcurs, de acasă și până la magazin, fiecare intersecție pe care o traversam, chiar dacă distanța nu era mai mare de 200 de metri. Legea e lege și trebuie respectată.

Era jumătatea lui martie 2020 când, mergând să plătesc facturi, evident, cu declarația la purtător, masca de protecție și mănușile aferente, căci virusul era omniprezent și riscam infectarea inclusiv dacă ne atingeam ochii, am ajuns la bancă unde, printre angajați, se instaurase panica: fusese depistat primul caz de Covid-19 din județul Constanța. Pe-atunci, nu doar că se transmiteau la știri numărul de cazuri apărute de la oră la oră, dar se transmiteau inclusiv datele privitoare la vârstă și cele de sănătate ale persoanelor infectate. Iată cum suna știrea alarmistă care anunța primul caz de infectare din județ: „Caz 39 – Bărbat, 52 de ani, Constanța, declară că nu a avut contact cu o persoană infectată și nici nu a călătorit în această perioadă. Rezultatul testului pentru COVID-19 este pozitiv”[1].

Forfota din bancă era inimaginabilă. Fiecare angajat privea către celălalt, speriat, gândindu-se că există șanse mari ca acel bărbat, de 39 ani, să fi trecut pragul băncii în zilele anterioare, mai ales că în acea perioadă se întorceau mulți români din străinătate sau, cel puțin, încercau să facă acest lucru, iar oricare dintre ei ar fi putut lua contact cu persoana în cauză. Unul dintre angajați chiar îi spunea celuilalt că are un vecin despre care ar crede că are ,,pe-acolo, 39-40” și care s-a întors în țară săptămâna trecută. Poate că acel vecin era cazul cu numărul 39.

Oricare dintre noi ar fi putut fi cazul 39. Sau cazul 46, ori 93.

Vai și amar, însă, de cel care a fost cazul numărul 1, căci pe el îl cunoaște toată țara. Da, știm că este un ,,el”, cunoaștem țara din care a venit și mai știm și orașul în care locuiește. Pentru că în vremurile de restriște, chiar înainte să fi fost declarată pandemia de către OMS (așadar, încă de pe vremea când nu se cunoștea amploarea pe care o va lua virusul și nu fusese declarată starea de urgență în România), Regulamentul (UE) 679/2016 privind protecția datelor cu caracter personal[2] a devenit scopul care scuză mijloacele prin care am ajuns să ne învrăjbim unii împotriva altora.

Noțiuni ca ,,persoană vizată”, ,,date cu caracter special” și, mai ales, atributul ,,personal” ce însoțește orice fel de informație privind o anumită persoană identificată sau identificabilă au devenit niște necunoscute în ecuația acestor vremuri marcate de variabila timpului necunoscut, al unui timp imprevizibil, care ne șoptește temător, la fiecare pas, întrebări (încă) fără răspuns, dar care, sub egida autosuficienței și superficialității, a transformat societatea în care trăim într-o mare tulbure, ale cărei valuri bolnave (patru, până în prezent) au lovit din plin temelia ce stă la baza datului nostru ceresc: omenia.

Prezentul ne găsește mult mai triști și mult mai debusolați decât la începutul pandemiei, când, mânați sau, mai bine spus, încurajați de spiritul de turmă și de opinia publică, credeam că dacă arătăm cu degetul înspre vecinul de la etajul 3 care a strănutat, ne salvăm pe noi și pe cei dragi – sau de acele momente de la început când, în speranța că vom fi în siguranță dacă facem asta, stăteam în casă și ne scriam sau ne sunam reciproc dacă X avea simptome de răceală. Și, vai, cât îl mai detestam dacă a fost în apropierea noastră în cele 14 zile despre care ni s-a spus atunci că reprezentau perioada de incubație.

Cumva, cetățeanul care reprezintă în imaginarul colectiv primul caz de COVID-19 din România a devenit, în timp, proiecția fiecăruia dintre noi: vulnerabili, expuși (nu doar din punct de vedere fizic, cât, mai ales, din punct de vedere juridic – prin toate lacunele care marchează traiectoria legislativă a HG-urilor ce ne-au schimbat viețile de pe o zi pe alta), dar, mai ales, singuri în fața unui dezastru ce putea fi evitat dacă educația noastră s-ar fi întemeiat pe una dintre valorile fundamentale ale umanității: solidaritatea.

Profund individualiști, ne-am agățat de arătarea cu degetul înspre celălalt, uitând că fiecare dintre noi, dincolo de masca pe care o poartă în societate, este un om. Însă nu poți fi conștient de acela care se înfățișează în fața ta dacă, în calitate de membru al societății, alegi să ignori și să te prefaci că nu există legi care trebuie respectate și, sub pretextul atotcunoașterii, consideri că ești mai presus decât legea însăși.

Poate că tocmai din acest motiv, atunci când vorbim de aplicabilitatea Regulamentului GDPR în România, tindem să strâmbăm din nas, pentru că ni se pare o exagerare.

Poate că tocmai din aceste motive, de când ne situăm în acest timp nefericit al omenirii, am călcat în picioare tot ce înseamnă acest regulament, cu toate implicațiile sale, invocând interesul public care, de fapt, la noi se traduce prin interesul publicului. Cu cât este ceva mai spectaculos, cu atât mai bine. În vremurile actuale sau, cel puțin, la începutul pandemiei, știrile sunau de o manieră atât de alarmistă, încât fiecare dintre noi risca să devină peste noapte subiect de știre dacă strănuta.

Nu poți struni și nu poți atrage atenția unei mase de oameni decât prin culori țipătoare sau prin exagerări de natură să îi sperie. Or, auzind și citind doar despre aceste lucruri, ceea ce cândva ar fi părut anormal, cumva, în timpul pandemiei, s-a normalizat: ne-am pierdut dreptul de a fi noi înșine, cu toate calitățile și defectele noastre, cu toate atributele care ne definesc, pentru că, sub egida binelui comun, ele au fost transformate în oprobriu și rezumate, în prezent, la un singur element definitoriu: vaccinat sau nevaccinat.

Nu mai aparținem intrinsecului nostru, ci publicului larg, unde, pentru a ne putea integra, trebuie să facem dovada vaccinării sau trecerii prin boală, o boală care a ucis milioane de persoane în întreaga lume și care, din cauza dispariției conștiinței morale din structura noastră, va continua să ucidă, căci omul, în încăpățânarea sa morbidă, va continua să arunce vina înspre celălalt și nu își va asuma niciodată vreo parte din aceasta. Mai ales acum, în prezent, când ne-am auto segregat și ne-am mutilat chipurile în așa manieră încât să privim urât unii înspre ceilalți dacă nu aparținem aceleiași categorii, motivându-ne comportamentul prin invocarea drepturilor și libertăților constituționale, cu ignorarea faptului că acestea sunt însoțite și de obligațiile corelative ce ne revin.

Totodată, ignorăm faptul că arta de a fi om este cea mai importantă dintre legi, deși nu este reglementată la nivel constituțional. Probabil că din această cauză ne lipsește și măiestria de a o practica.

Așadar, faptul că în spațiul public a devenit o regulă să nu fie respectate regulile și, implicit, niște prevederi legale obligatorii ce au fost instituite la nivelul întregii Uniuni Europene sunt călcate în picioare în deplină cunoștință de cauză în numele spectacolului, reprezintă, din punctul meu de vedere, cea mai elocventă dovadă a neînțelegerii noțiunii de ,,libertate” – atât de invocată din martie 2020 și până în prezent, dar mai deloc aprofundată.

Dacă am aprecia atât de mult libertatea pe cât pretindem, am ști că a face rău în spațiul public este exact opusul stării la care râvnim să (re)ajungem (asta dacă ,,re” mai este posibil) și, totodată, dacă am aprecia atât de mult libertatea, am ști să concepem diferența dintre a face bine și a face rău și nu ne-am mai ascunde sub sintagme ca ,,libertate, mai presus de toate” sau ,,fac ce vreau, e dreptul meu”, căci există anumite modalități de a face rău pe care, oricât am încerca să le justificăm, sunt înscrise în eternitatea timpului moral și nu vor putea fi șterse sau anihilate niciodată.

Din aceste motive, răul cel mai mare pe care pandemia l-a scos la suprafață  este acela al ideologizării drepturilor și libertăților constituționale: ,,Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât altele”, ne spune George Orwell, în încheierea romanului ,,Ferma animalelor”, fratele mult mai mic al popularului ,,1984”, atât de invocat (dar oare și citit?) din martie 2020 și până în prezent, alături de Regulamentul GDPR, victima directă a ideologizării unuia dintre drepturile noastre fundamentale: dreptul la sănătate.

Aceia dintre noi care s-au crezut mai egali decât alții, ignorând legea și, implicit, ignorându-și semenii, au contribuit, în mod vădit la situația sanitară din prezent. Când scriu aceste rânduri, incidența cazurilor a scăzut peste tot. Am depășit și valul patru. Va veni, mai mult ca sigur, următorul. Aceleași restricții și aceeași stare de alertă vor fi, cel mai probabil, tot acolo.

Dar unde se va situa dreptul la sănătate? Mai putem vorbi despre respectarea acestuia, în condițiile în care interesul publicului prevalează în fața interesului public, iar fake news-urile au luat locul pregătirii medicale și celei juridice?

De asemenea, mai putem vorbi despre respectarea dreptului la sănătate, în condițiile în care minimizăm amploarea acestui virus și îi condamnăm prin nepăsarea noastră pe cei mai puțin norocoși dintre noi, justificându-ne acțiunile sfidătoare prin faptul că ,,oricum mureau”?

Binecuvântați și, deopotrivă, pedepsiți cu rațiune, pandemia a reușit să ne condamne la cea mai dură dintre ordalii: egocentrismul. Sub egida acestuia, fiecare dintre noi a devenit răul celuilalt pentru că, prin raportare la propria morală și propriul bine, fiecare a acționat corect, iar nimeni nu poate contrazice acest lucru, doar propria conștiință. Și, cum conștiința nu apare în spațiul public, nimeni nu va ști acest lucru.

,,Fiecare individ este un fiu al timpului său”, ne spune Hegel, în ,,Principiile filosofiei dreptului”, iar asta pe bună dreptate, căci omul nu se poate descrie în altă manieră decât la timpul prezent.

Omul timpului prezent este acela care, sub umbrela unei profunde interpretări egocentrice a legii, caută să-și justifice indolența față de apele tulburi în care ne scăldăm și care, suindu-se peste ceilalți pentru a scăpa cu viață, nu face decât să-și prelungească agonia. Este același om care, așa cum ne spune un proverb românesc, nu are urechi, dar vrea cercei, adică nu face nimic să ajute, însă are pretenția să fie bine și invocă libertatea ca pretext să facă rău.

Excesiva preocupare pentru sine însuși și ura față de rațiune a omului prezentului sunt două dintre principalele coordonate care au dirijat întreaga societate încă de la începutul pandemiei, însă nu trebuie omis faptul că nu s-au născut odată cu apariția virusului, ci au existat dintotdeauna.

Grecii spun ,,fă răbdare”[3], spre deosebire de noi, care încadrăm răbdarea în categoria calităților, considerând-o ceva ce avem sau nu. Pentru ei, răbdarea este ceva ce trebuie făcut. La fel ar trebui să fie și solidaritatea. Nu putem fi solidari dacă nu facem solidaritate.

Or, omului prezent sau, mai bine spus, omului pandemic îi lipsește cu desăvârșire temelia care stă la baza acestei valori. Pentru el, e prea târziu ,,a avea” solidaritate, dar nu e prea târziu ,,a face” solidaritate.

Acesta este și rostul drepturilor și libertăților constituționale, precum și a obligațiilor corelative acestora. Ele nu au fost instituite în scopul de a conferi avantaje, pentru că ,,toți cetățenii sunt egali în fața legii”, ci au fost instituite tocmai în acest scop, pentru a oferi societății bazele necesare în vederea evoluției și progresului, nu pentru a regresa în stadiul orwellian al animalelor de la fermă. Așadar, este de la sine înțeles că pandemia a răstălmăcit cu totul voința legiuitorului constituant, prin faptul că unii cetățeni s-au crezut mai egali decât alții și, luând locul puterii judecătorești, au decis și pentru restul cum (nu) se aplică legea, favorizând ceea ce am dorit de la început să evităm, anume răspândirea virusului și, implicit, pandemia.

Din acest motiv, spre deosebire de valurile mării pe care le priveam în aprilie 2020, valurile ce ne-au lovit de-atunci și până în prezent au adus cu sine multă ură și dezbinare. Nu au mai fost însoțite de cântecul pescărușilor, ci de invective aduse tuturor oamenilor care au încercat să facă ceva bun, pentru a scăpa mai repede de ceea ce ni se întâmplă.

Precum Sisif, am luat-o de fiecare dată de la capăt, fără să învățăm nimic, fără să ne gândim cum anume se vor reflecta acțiunile noastre în conștiința eternității.

De la începutul pandemiei, drepturile și libertățile noastre constituționale au căpătat o față întunecată care, sub egida revenirii la normalitate, au accentuat una dintre principalele probleme ale omului prezentului sau, mai bine spus, ale societății postcomuniste care, pentru a ieși de sub povara uniformizării, alege să fie autosuficient. Egocentrismul a devenit legea primordială care domină nu doar viața, ci și sufletul pandemic, căci pentru omul egoist, nimic nu mai contează în afara sa. Iar asta se vede zilnic în statistici.

A fi om este mai greu decât orice. Este o artă care nu se află la îndemâna oricui. Dar așa cum și elefanții pot învăța să picteze, și omul poate învăța să fie om. Nu este necesar să ajungem la nivelul supraomului nietzschean, ci doar să înțelegem că a fi nu se conjugă doar la singular, ci și la plural, iar condiția omului prezent nu poate fi depășită decât în momentul în care va reuși să înțeleagă și ceea ce nu trăiește pe propria piele.

De aceea, legea reprezintă empatie transpusă în limbaj juridic. Ea reprezintă solidaritate și, totodată vectorul principal al unității dintre a trăi și a fi. Căci într-o societate care se vrea democratică, nu putem să avem pretenția de a trăi fără a fi în armonie cu legea.

Nu putem să întoarcem timpul înapoi și să reparăm greșelile care s-au făcut din martie 2020 și până în prezent, nu doar din punct de vedere al legilor încălcate și al drepturilor afectate, ci în general, raportat la întregul fenomen de transformare a omului de către om, prin toate ideile ridicole care au fost promovate în spațiul public și ridicate la rang de adevăr. Căci, nu-i așa, ce mecanism de protecție mai eficient poate exista decât negarea realității prin credința oarbă în știri false?

Putem, în schimb, să facem răbdare, cum spun grecii și, implicit, să nu uităm de cea mai importantă temă pe care pandemia ne-a dat-o de făcut și pe care, din cauza faptului că ne-am pierdut speranța, tot omitem să o facem: solidaritatea. Având solidaritatea de partea noastră, nu putem da greș în aplicarea, dar, mai ales, respectarea legii. Însă trebuie să renunțăm la conjugarea verbului a fi doar la singular și să ne obișnuim inclusiv cu pluralul acestuia.


[1] Sursa: pagina de Facebook a Ministerului Sănătății – România
[2] Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor).
[3] A. Liiceanu, Rendez-vous cu lumea, Editura Polirom, București, 2012, p. 10.


Maria-Alexandra Itu, Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași

Secţiuni: Covid 19 Legal React, Dreptul sanatatii, Drepturile omului, Opinii, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO