Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Știință, pseudoștiință și impostură…
22.02.2022 | Marian TRUȘCĂ

Secţiuni: Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Marian Trușcă

Marian Trușcă

Poligraful este un instrument care măsoară concomitent activitatea electrodermală, presiunea sângelui și respirația și care poate afișa, prin intermediul unui computer, o reprezentare validă a acestor funcții fiziologice[1]. Cu alte cuvinte, poligraful este un aparat dotat cu niște ”sârme”, adică doi electrozi de metal, fiecare plasat pe un deget diferit, un manșon plasat în jurul bicepsului și două tuburi pneumatice așezate în jurul pieptului, respectiv, abdomenului, în timp ce subiectului i se pun niște întrebări meșteșugite. De-a lungul timpului curioasa mașinărie și-a căpătat o reputație de ”detector de minciuni” însă această denumire este ea însăși o minciună. Poligraful nu a detectat, nu detectează și nu va detecta în veci minciuna ci doar activitatea fiziologică, pe care o teorie contestată din ce în ce mai mult de către specialiști, o asociază cu minciuna.

Totuși, ca să nu par eu însumi mincinos trebuie să recunosc că poligraful a fost și continuă să fie un instrument simpatic și uneori util mai ales în investigațiile criminalistice. Practica a demonstrat că, nu de puține ori, profitând cu abilitate de opinia stereotipă că testul poligraf este infailibil, investigatorii reușesc să obțină mărturisiri sau, bazându-se pe rezultatele testului, își orientează investigațiile într-o direcție sau alta, ceea ce în cazuri precum cele de omor, violență sexuală sau alte infracțiuni grave este cât se poate de eficient.

Însă, psihologii serioși au exclus demult tehnica poligraf din sfera acestei științe considerând în mod justificat, între altele, că aceasta nu încorporează informațiile acumulate în ultimul secol de cercetările din psihologia fundamentală. Mai mult, tehnica se bazează pe o fundamentare teoretică insuficientă și nu beneficiază de o standardizare în efectuarea testului. O altă critică este aceea că profesia de examinator poligraf se desfășoară în afara unui context științific, fiind îndeplinită de persoane din domeniul aplicării legii[2]. Mai exact, așa cum se întâmplă și în țara noastră, operatorii acestor dispozitive lucrează în poliție. Specialiștii poligraf, deși sunt dotați cu grade specifice poliției nu prea sunt polițiști adevărați, nu realizează interogatorii sau alte procedee probatorii investigative în cauzele penale, rolul ăsta revenind exclusiv adevăraților ”detectivi” din poliție care sunt ofițerii de poliție judiciară. Oricum am privi-o, specialiștii poligraf nu sunt nici psihologi, deși unii dintre ei au urmat o facultate de profil, poate chiar în mod temeinic, însă activitatea de specialist poligraf are legătură cu psihologia tot așa cum munca specialistului care tunde gazonul de pe Anfield are legătură cu jocul practicat de fotbaliștii lui Liverpool. ”Testul întrebării de comparație tradițional (n.n. cea mai utilizată tehnică în testul poligraf) este dificil de administrat iar nivelul de sensibilitate psihologică și sofisticare, precum și abilitățile examinatorului sunt cruciale pentru obținerea unui rezultat acurat. Din nefericire, multor examinatori le lipsește un training adecvat în domeniul metodelor de evaluare psihologică și nu înțeleg conceptele de bază și cerințele unui test psihologic standardizat. Aceste probleme sunt exacerbate atunci când examinatorul formulează și prezintă întrebările de control celui examinat, pentru că este foarte dificil de standardizat limbajul și discuția referitoare la aceste întrebări pentru toți subiecții”[3]. Cu alte cuvinte totul depinde de abilitățile examinatorilor iar oamenii de știință nu sunt prea impresionați de calitățile acestora.

Reputația nemeritată a poligrafului de detector de minciuni, ambiguitatea fundamentului științific al tehnicilor utilizate și faptul că rezultatul testului depinde foarte mult de abilitățile, convingerile și expectanțele examinatorului au creat mediul perfect în care o persoană cu o nevoie patologică de admirație, un tip egocentric, charismatic și flecar, dar ignorant și cu un interes superficial pentru știința veritabilă, a dobândit cu ușurință statutul de mare specialist în psihologia crimei. Frivolitatea cu care media tratează orice subiect care pare a intra în sfera de competență a marelui gânditor și un public gata să înghită orice poveste prezentată facil și cu farmec au fost catalizatorii prin care marele gânditor în gândire criminală a dobândit notorietate publică.

Personalitatea sa în interacțiunea cu infractorii (dar și cu publicul larg și chiar cu profesioniștii) este descrisă într-o frază inspirată: ”Dincolo de egolatria-i ostentativă, avea un talent extraordinar de a-i îmbârliga, de a-i vrăji, de a le grăi pe limba lor și de a le pune creierul pe bigudiuri. Operă de artă, nu exagerez!”[4]. Sofisticatele manevre de inginerie psihologică pe care uneori le presupune pregătirea unui test poligraf au fost astfel mereu la îndemâna talentului său, permițându-i cu timpul să se recomande mare psiholog în fața profesioniștilor dreptului și mare polițist în fața psihologilor.

Limbajul ”frust, buruienos, plastic, în argoul șuților de buzunare și al spărgătorilor de case”[5] și talentul de ”povestaș-condeier” au fermecat generații de studenți și câteva generații de auditori de justiție lipsiți de experiență care plecau de la cursuri convinși că au de-a face cu un superpolițist capabil să intre în mintea celor mai răi infractori și să-i modeleze cu metode numai de el pătrunse, transformându-i în niște ciute speriate: ”«Spune cum a fost!… Hai, că te ascult!»… Plânge. Plânge în hohote. Plânge cu lacrimi mari… Lacrimi si muci… Își suflă nasul, cu degetele sale enorme… Nici el, nici eu n-avem batiste. Îi dau diagramele… «Șterge-te, mă, cu astea!» Se șterge cu diagramele făcute mototol… Udate de lacrimi și de muci, diagramele-și lasă cerneala traseelor pe fața-i surescitată și plânsă…[6]. Încă o dată poligraful și-a dovedit precizia și, mai ales, utilitatea. Noroc că reacțiile fiziologice ale criminalului s-au limitat doar la lacrimi și muci pentru că altfel diagramele chiar nu mai puteau fi puse la dosar.

La rândul său, cu fiecare studentă la drept căzută în extaz după relatarea scenelor în care criminalul se preda necondiționat recunoscând fapta, profesorul și-a întărit convingerea că ”psihologia judiciară (desigur așa cum o înțelege el) impune dreptului o serie de exigențe fără îndeplinirea cărora actul de justiție rămâne un exercițiu steril (…) erodat continuu de propria-i ineficiență și căzând în desuetudine…”[7].

Ieșirile din presă sunt adevărate spectacole, lecții de viață, lecții de drept, exemple de intuiție de geniu și cunoaștere profundă a cuceririlor științei. Pentru că testul poligraf se bazează pe înșelăciune expertul continuă să folosească parte din metodă chiar și după ce a ieșit la pensie, în interacțiunile cu orice guguștiuc din presă dornic să obțină o perspectivă senzațională asupra vreunui caz. Sugând discret din brațul ochelarilor profesorul oferă generos perle de erudiție ori de câte ori este solicitat. Cazul exploziei de la Arad: ”Într-o speță ca aceasta am putea avea răspunsul repede, am putea afla criminalul de la oră la oră sau acesta poate să nu cadă niciodată (…) Este o situație complexă, nu este una deloc simplă[8]; În cazul fetiței ucise de un pedofil olandez justițiarul le-o zice direct de la obraz: ”Bă pedofililor, dacă mă auziți, nici în gură (!) de șarpe nu veți scăpa”![9]. Nu cred că l-au auzit pentru că nu s-au oprit. S-or fi ascuns în gaură de șarpe. De altfel, expertul în toate crimele nu pare a avea habar că România colcăie de pedofili (din fericire nu toţi sunt ucigaşi) iar poliţia şi procuratura sunt încă departe de a înţelege fenomenul la adevărata sa dimensiune. Criminalilor în serie care sunt „specialitatea casei” maestrul le face, cu metode numai de el ştiute, profilul psihologic: „Dar să știți că în interogatorii, sunt fricoși, lași, transpiră și put”[10].

Pentru că posturile de psiholog criminalist și superpolițist nu îl mai încăpeau, mai nou acesta pare a fi foarte capabil să exercite și funcția de judecător de cameră preliminară, afirmând categoric că ”rechizitoriul Caracal nu poate fi răsturnat”[11] sau chiar funcția de instanță de judecată când conchide ferm: ”Dincă nu mai are scăpare”[12]. Și exemplele pot continua…

Toate aceste abilități sunt intim legate de ființa profesorului, fiind imposibil de transmis noilor generații de psihologi, niciun alt specialist în psihologie nefiind în prezent capabil de asemenea observații.

După ce zeci de ani a prins cu sârmele sau cu mâinile goale cei mai feroce criminali din Capitală și din împrejurimi, de câțiva ani profesorul a întors armele și a devenit ”examinatorul prietenos” sărind cu întreaga sa competență în apărarea oricui e dispus să apeleze la serviciile sale, așa cum a fost cazul unui fost ministru influent acuzat de luare de mită. Raportul debutează chiar din antet cu un nou exercițiu de autoadmirație din care aflăm că acesta este ”expert formator în psihologie clinică judiciară – criminalistică forensic” (sic!). Înainte de a intra în conținut ni se reamintește că suntem în prezența unui expert al Institutului de Psihologie Judiciară (în realitate, o asociație profesională ca oricare alta, cu o denumire menită să creeze aparența că avem de-a face cu o autoritate în materie). Actul autoerotic continuă în preambulul raportului când profesorul ne atrage atenția că este ”agreat de instanțe datorită competențelor validate și demonstrate public, precum și a garanțiilor metodologice și deontologice de neutralitate și deplină independență, neangajat material, moral sau ierarhic, față de instituții sau părți”. Nu, pă bune, acuma! Îmi poate explica cineva cum nu a fost angajat nici material și nici moral față de un inculpat trimis în judecată care i-a solicitat în scris această opinie? Cât despre conținutul raportului… nu este altceva decât o nouă capodoperă a îmbârligării, astfel încât, cred că ar merita o analiză pluridisciplinară. Fără a invoca metode și fără a utiliza instrumente specifice, indicând doar vag că ”vom opta pentru analiza de caz – studiul documentelor – analiza înscrisurilor din perspectivă behavioristă (științe comportamentale – analiză logică și gândire critică)”, amestecând dispoziții citate trunchiat din Codul de procedură penală și Codul de procedură civilă și oferind pasaje din lucrări de Teoria generală a dreptului, ”expertul” fără scrupule urmărește să pulverizeze munca anchetatorilor afirmând, între altele: ”acuzarea pare a fi bazată pe un probatoriu neconvingător, lipsit de credibilitate și forță probantă (…)”[13]. Curat garanții metodologice și deontologice!

În vremuri în care a scrie o carte este un exerciţiu la îndemâna oricărui infractor condamnat, profesorul scoate periodic un curs de psihologie și alte variații pe aceeași temă, locul acestuia pe rafturile de psihologie judiciară ale librăriilor părând de neatins. Norocul său e că psihologii adevărați nu îl iau în serios iar studenții nu înțeleg nimic din capitole cu titluri pedante formulate în romgleză precum ”Actul infracțional din perspectivă exploratorie (”scena crimei” – perspectiva psihologică asupra interpretării comportamentelor umane cu finalitate criminogenă – personalitatea făptuitorului și amprenta psihocomportamentală – ”profiling crime”) – ”Serial killer[14].

Parcurgerea cărții, prefațată de câțiva veritabili profesioniști ai dreptului pe lângă care s-a gudurat frumos, reprezintă o provocare inedită. E ca și cum ai urca încântat într-un roller coaster din care ajungi să cobori dezorientat și cu o vagă senzație de vomă întrebându-te de ce a trebuit să mai și plătești experiența asta. Fără a încerca (cel puțin pentru moment) să fac o recenzie întrucât spațiul și timpul sunt insuficiente, cursul este o incursiune în experiența profesională a autorului, prezentată în stil narativ și cu un oarecare talent literar, experiență pe baza căreia sunt formulate concepte, clasificări și concluzii cu pretenții științifice şi care este ranforsată cu o bibliografie uluitor de săracă (de ex. lucrarea citată mai sus conține peste 1000 de referințe bibliografice în timp ce lucrarea profesorului nostru nu conține decât 19).

Îmbrăcat adesea în halat alb fapt ce stârnește râsul oricărui psiholog decent, profesorul creează confuzie nefiind foarte clar dacă este brutar, zugrav sau măcelar. În realitate, este câte puțin din toate astea atunci când frământă vorbele cu dibăcie, zugrăvește cu talent povești care redau scene dinamice în culori pastelate și măcelărește fără milă adevărul ştiinţific. În orice caz, el poate fi aproape orice, însă este psiholog și om de știință tot atât cât poligraful este detector de minciuni.

Mai nou, din câte înțeleg, profesorul se vrea președinte pe la Colegiul psihologilor elaborând un plan de management în stilul caracteristic din care spațiul nu îmi permite să redau decât câteva fragmente, păstrând ortografia originală: ”EL.,Prezidente.,.(printre altele),., La solicitarea prietenilor/fanilorsistzinatori.,. Citeva idei de program proiect.,.s-avetzi pentru meditatziile de azi – Colegiul v-a initzia contacte la toate nivelurile (…) Colegiul isi v-a creea propria baza de date (…) Colegiul v-a fi condus de PREZIDENTE.,.neremunerat (…) Colegiul v-a initzia tiparirea unei reviste de specialitate, v-a initiza legaturi profesionale (…) Colegiul v-a infiitza propria banca (gen c.a.r.) (…) v-a debirocratiza, v-a creea, se v-a implica (…).” Nu pot decât să îi urez succes însă când cineva îşi spune el prezidente și nu dă doi bani pe gramatică mă duce cu gândul la dictatorii caraibieni oricât de democrat ar vrea să pară.

Psihologia este o disciplină în care mulți magistrați caută răspunsuri atunci când vine vorba de provocări dintre cele mai diverse (cauze penale privind rele tratamente aplicate minorului, abuzuri sexuale, luarea unor măsuri preventive faţă de minori sau cauze civile de divorţ sau încredinţare a minorului etc.), intervenţia unor psihologi competenţi fiind necesară pentru audierea copiilor victime, efectuarea unor expertize psihologice sau evaluarea credibilității declarațiilor luate diverșilor subiecți procesuali etc.

Dacă prezentul eseu ar avea un scop, acela ar fi de a invita psihologii serioși care își bazează activitatea pe știință să iasă din anonimat și letargie, să rostească deschis ceea ce șoptesc pe la colțuri și să respingă tot ceea ce reprezintă pseudoștiință șau pseudospecialist, în încercarea de a organiza pe baze decente o profesie utilă realizării actului de justiție și nu numai. Pe de altă parte, profesorul, expertul, psihologul criminalist, specialistul, „povestaşul-condeier” poate crea în continuare povești romanțate unde are un oarecare talent, inspirate din incontestabila sa experiență profesională și din care tinerii polițiști ar putea învăța câte ceva (de exemplu, cum se prindeau hoții atunci când nu aveam expertiză genetică, mandate de supraveghere tehnică și camere video la fiecare colț de stradă). Să lase psihologia psihologilor și știința oamenilor de știință, pentru că ceea ce face el e pseudoștiință. O numesc așa pentru că îmi place să cred că o face cu bună-credință, altfel aş numi-o impostură.


[1] Aldert Vrij – Detecția minciunii și a comportamentului simulant: Dileme și oportunități, Ed. ASCR, Cluj-Napoca 2012, p. 293;
[2] Ibidem, p. 303
[3] Raskin și colab.,  1998, p. 8 citat în Aldert Vrij – Detecția minciunii și a comportamentului simulant: Dileme și oportunități, Ed. ASCR, Cluj-Napoca 2012, p. 308;
[4] Disponibil aici
[5] Ibidem
[6] Tudorel Butoi-Severin, Moara fără noroc, citat de mariannazat.ro
[7] Tudorel Butoi – Psihologie judiciară, Curs universitar, Ed. Trei, 2021, p. 5;
[8] Disponibil aici
[9] Disponibil aici
[10] Disponibil aici
[11] Disponibil aici
[12] Disponibil aici
[13] Disponibil aici
[14] Tudorel Butoi – Psihologie judiciară, Curs universitar, Ed. Trei, 2021, p. 7;


Procuror Marian Trușcă
Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Secția de urmărire penală

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti