Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Criptoactive și măsuri asigurătorii instituite în procesul penal
28.02.2022 | Marius PETER

JURIDICE - In Law We Trust
Marius Peter

Marius Peter

I. Bunurile supuse măsurilor asigurătorii în procedura penală

Codul de procedură penală reglementează problematica măsurilor asigurătorii în Partea generală, Titlul V, Capitolul III, art. 249–254.

Potrivit doctrinei de specialitate, măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale de constrângere reală[1], care constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile aparținând persoanelor prevăzute de lege, prin instituirea unui sechestru asupra bunurilor respective. Prin raportare la acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, aceste măsuri procesuale, pe de o parte au doar o funcție asigurătorie și nu reparatorie[2], iar pe de altă parte, sunt măsuri procesuale cu caracter real, cu rol de a garanta executarea pedepsei amenzii sau a cheltuielilor de judecată ori a confiscării speciale (sau extinse).

Altfel spus, indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul măsurii asigurătorii împiedică persoana față de care s-a aplicat această măsură să înstrăineze sau să greveze bunurile vizate, prevenind astfel riscul unei eventuale insolvabilități, care ar face dificilă sau chiar imposibilă executarea silită a acesteia.

Așa cum rezultă dintr-o analiză sumară a prevederilor art. 252 – 254 Cod procedură penală, măsurile asigurătorii pot fi încadrate în trei categorii distincte, respectiv sechestrul propriu-zis, notarea ipotecară și poprirea. Sub acest aspect, în acord cu opinia exprimată în doctrina de specialitate[3], consider că notarea ipotecară și poprirea reprezintă forme speciale ale sechestrului.

Condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii sunt reglementate prin art. 249 Cod procedură penală. Important de menționat sub acest aspect, situațiile care pot justifica luarea măsurilor asigurătorii, respectiv pentru a se evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale (sau extinse) ori care pot servi pentru garantarea executării amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Relevantă din perspectiva temei aduse în discuție este prevederea art. 249 alin. 2 Cod procedură[4] penală, referitoare la bunurile asupra cărora pot fi instituite aceste măsuri, respectiv prevederea potrivit căreia, indisponibilizarea poate fi dispusă asupra unor bunuri mobile sau imobile, ceea ce înseamnă că intenția legiuitorului a fost de a lăsa o marjă de apreciere generoasă celui care dispune măsura, atât sub aspect cantitativ – „unor bunuri”, cât și sub aspectul naturii acestora – „mobile sau imobile”.

De asemenea, important de reținut sub aspectul bunurilor care pot fi indisponibilizate, sunt limitările impuse de legiuitor, limitări prevăzute de art. 249 alin. 8 Cod procedură penală[5], neputând fi indisponibilitate, printre altele, nici bunurile exceptate de lege.

În acest context, prin bunuri exceptate de lege, înțelegem în primul rând cele prevăzute de art. 727 – 729 Cod procedură civilă[6]. Potrivit acestor norme de procedură civilă, indisponibilizarea bunurilor debitorului se poate face cu respectarea unor limite calitative (analizate din perspectiva destinației acestora – bunuri de uz personal și destinate exercitării ocupației), dar și cu respectarea unor limite cantitative (în cazul urmăririi veniturilor bănești).

II. Relația dintre criptoactive și bunurile prevăzute de art. 249 alin 2 Cod procedură penală

Ca urmare a adoptării de către legiuitorul comunitar a Directivei (UE) 2019/713 a Parlamentului European și a Consiliului din 17.04.2019, privind combaterea fraudelor și a contrafacerii în legătură cu mijloacele de plată fără numerar, directivă care a înlocuit Decizia-Cadru 2001/413/JAI, în legislația penală națională a fost definită noțiunea de monedă virtuală, definiție introdusă prin Legea nr. 207/2021, lege prin care, s-au adus modificări și completări Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Astfel, a fost modificat art. 180 Cod penal, a cărui definiție marginală a devenit din instrument de plată electronică, cum era anterior Legii nr. 207/2021, mijloace de plată fără numerar, așa cum prevede Directiva (UE) 2019/713.

Această modificare nu este doar una formală, în sensul respectării terminologiei folosite de legiuitorul comunitar, ci una de esență, în forma actuală fiind definite distinct, potrivit prevederilor art. 180 alin. 1 și 2 Cod penal, noțiunile de instrument de plată fără numerar și instrument de plată electronică, iar potrivit prevederilor alin. 3 și 4 din același articol au fost definite noțiunile de monedă electronică[7] și monedă virtuală[8].

Potrivit acestor definiții, moneda electronică reprezintă un drept de creanță care ia naștere la momentul la care creditorul depune o sumă de bani de la debitor. Acest drept de creanță este stocat electronic, inclusiv magnetic și poate fi valorificat de către creditor în scopul efectuării unor plăți, care sunt acceptate de către alte persoane decât debitorul, adică de către cel care a primit suma de bani.

Cu alte cuvinte, moneda electronică este un drept de creanță pe care creditorul (deținătorul ei) îl poate valorifica prin efectuarea unor plăți (pentru cumpărare de bunuri, pentru plata unor servicii, etc.), drept care este stocat electronic (sau magnetic), este dobândit în schimbul depunerii unor fonduri bănești la debitor (instituția bancară emitentă) și are o întindere cuantificată în bani, egală cu valoarea fondurilor primite de debitor. În concret, orice client al unei instituții bancare, poate dobândii un drept de creanță sub forma de monedă electronică, prin depunerea la bancă a unei sume de bani, creanță a cărei întindere este egală cu suma de bani depusă și care poate fi valorificată la terți, în scopul efectuării de către creditor a unor plăți.

Se poate considera că definiția monedei electronice, prevăzută de art. 180 alin. 3 Cod penal, este suficient de clară și nu ar trebui să prezinte dificultăți în aplicarea corectă a instituțiilor de drept penal sau procesual penal care au legătură cu aceasta.

În ceea ce privește însă noțiunea de monedă virtuală, din analiza definiției dată acesteia prin art. 180 alin. 4 Cod penal, rezultă unele particularități care ar putea conduce la unele confuzii.

Se observă că spre deosebire de moneda electronică, care poate fi valorificată în scopul efectuării unor plăți, moneda virtuală poate fi acceptată (de persoane fizice sau juridice), nu doar ca mijloc de plată[9], ci și ca mijloc de schimb. În plus, nu este în mod obligatoriu legată de o monedă instituită legal și nu deține statutul legal de monedă sau bani.

Deși un mijloc de schimb diferă esențial de o operațiune de plată, în sensul legii civile, moneda virtuală este plasată alături de moneda electronică în conținutul art. 180 alin. 1 Cod penal, care definește instrumentul de plată fără numerar[10], ceea ce conduce la concluzia că moneda virtuală ar trebui să fie privită ca un mijloc de plată.

Acest aspect rezultă și din preambulul Directivei (UE) 2019/713 a Parlamentului European și a Consiliului din 17.04.2019[11], document care a stat la baza modificării art. 180 Cod penal.

Astfel, deși se poate susține cu argumente convingătoare că intenția legiuitorului a fost să includă monedele virtuale în categoria mijloacelor de plată, similar monedelor electronice, diferențele dintre cele două noțiuni sunt substanțiale.

Observăm în primul rând că în vreme ce moneda electronică reprezintă un drept de creanță aflat în legătură directă cu o sumă de bani încasată de debitor la constituirea dreptului (debitor care de regulă este o instituție financiară), iar acea sumă de bani reprezintă o strânsă legătură între moneda electronică și o banca centrală emitentă a unei monede fiduciare, moneda virtuală reprezintă doar o reprezentare digitală a unei valori, fără nici o legătură (cel puțin teoretic) cu o bancă centrală sau cu o autoritate publică și care nu deține statul legal de monedă.

O posibilă legătură între monedele virtuale și criptoactive ar putea fi stabilită, la nivel legislativ (sau cel puțin de propunere legislativă) prin analiza documentele instituțiilor europene care participă la negocierea statelor UE în vederea adoptării Regulamentului Parlamentului European și al Comisiei privind piețele criptoactivelor (COM/2020/593)[12] – în continuare „propunerea de Regulament”

Cu titlu de exemplu poate fi menționată în acest sens Rezoluția parlamentului European din octombrie 2020 conținând recomandări adresate Comisiei privind sectorul finanțelor digitale: riscuri emergente în ceea ce privește criptoactivele – provocări în materie de reglementare și de supraveghere în domeniul serviciilor, instituțiilor și piețelor financiare (2020/2034(INL)). În preambulul acestei rezoluții[13] se fac numeroase referiri la relațiile (sau posibilele relații) dintre monede virtuale, criptoactive și criptomonede.

Potrivit art. 3 lit. 2 din propunerea de Regulament, noțiunea de criptoactiv este definit ca fiind o reprezentare digitală a valorii sau a drepturilor care pot fi transferate și stocate electronic, utilizând tehnologia registrelor distribuite sau o tehnologie similară, iar potrivit art. 3 alin. 1 din aceeași propunere, tehnologia registrelor distribuite sau DLT (distributed ledger technology), este definită ca fiind un tip de tehnologie care sprijină înregistrarea distribuită a datelor criptate.

Printre obiectivele propunerii de Regulament, astfel cum acestea rezultă din expunerea de motive a actului, se identifică asigurarea securității juridice în contextul dezvoltării piețelor criptoactivelor în UE, dar și asigurarea unor niveluri adecvate de protecție a consumatorilor și a investitorilor și de integritate a pieței, dat fiind că criptoactivele care nu fac obiectul legislației în vigoare privind serviciile financiare comportă multe dintre aceleași riscuri ca și instrumentele financiare mai familiare. Un obiectiv deloc lipsit de importanță avut în vedere de inițiatorii propunerii de Raport este cel al asigurării stabilității financiare, avânduse în vedere că criptoactivele sunt într-o evoluție continuă, iar în timp ce unele au un domeniu de aplicare și o utilizare destul de limitată, altele, cum ar fi noua categorie a „criptomonedelor stabile”, au potențialul de a deveni acceptate pe scară largă și chiar sistemice. Propunerea de Regulament include măsuri de protecție menite să abordeze riscurile potențiale la adresa stabilității financiare și a conducerii unei politici monetare ordonate cărora ar putea să le dea naștere „criptomonedele stabile”[14].

Din preambului propunerii de Regulament[15] mai rezultă că, orice definiție a „criptoactivelor” ar trebui să corespundă definiției „activelor virtuale” prevăzute în recomandările Grupului de Acțiune Financiară Internațională (GAFI)[16].

Cu toate acestea, interesant de observat că în recomandările FATF[17], noțiunea de active virtuale[18] nu presupune condiția tranzacționării acestora utilizând tehnologia registrelor distribuite sau o tehnologie similară, sub acest aspect definiția monedei virtuale dată de art. 180 alin. 4 Cod penal fiind mai apropiată de cea dată activelor virtuale dată în aceste recomandări.

Prin urmare, se poate spune că definiția monedei virtuale dată prin art. 180 alin. 4 Cod penal[19] este similară cu cea a noțiunii de criptoactiv, prevăzută de art. 3 alin. 2 din propunerea de Regulament, cu mențiunea că, pe de o parte, în definiția monedei virturtuale se face referire doar la reprezentarea digitală a unei valori, pe când în definiția criptoactivului avem în plus și o reprezentare digitală a unui drept, iar pe de altă parte, în cazul monedei virtuale, nu este impusă condiția ca tranzacțiile (în sens larg) care se pot face cu acest mijloc de plată să utilizeze tehnologia registrelor distribuite sau o tehnologie similară.

Se poate astfel constata că în prezent se fac demersuri importante (la nivel european dar nu numai) pentru definirea la nivel legislativ a unor concepte și tehnologii care se regăsesc deja și produc efecte tot mai importante (în special economice) în realitatea înconjurătoare, deși tehnologiile respective vizează (cel puțin aparent) mediul virtual. Aceste demersuri sunt destul de anevoioase, în special având în vedere complexitatea acestor tehnologii, dar și rapiditatea cu care acestea se răspândesc, precum și impactul tot mai mare pe care îl au în societate.

Deși aceste dificultăți se materializează și în unele neclarități ale definițiilor propuse pentru anumite noțiuni de către entități diferite implicate în aceste demersuri, de remarcat este faptul că propunerea de Regulament constituie un material de lucru serios, care încearcă să definească un cadrul normativ general prin care să fie reglementate la nivel comunitar piața criptoactivelor[20].

Revenind la reglementările penale naționale în această materie, consider că noțiunea de monedă virtuală, definită de art. 180 alin. 4 Cod penal, poate fi asimilată noțiunii de criptoactiv, în sensul art. 3 alin. 2 din propunerea de Regulament, cu condiția ca monedele virtuale respective să fie tranzacționate (transferate și stocate) electronic, utilizând tehnologia registrelor distribuite sau o tehnologie similară.

Cu alte cuvinte, relația dintre moneda virtuală, în sensul art. 180 alin. 4 Cod penal, și criptoactiv, în sensul art. 3 alin. 2 din propunerea de Regulament, ar putea fi privită ca fiind una de la gen la specie, genul fiind reprezentat de moneda virtuală, iar specia, fiind reprezentată de criptoactiv, dacă avem în vedere criptoactivele care reprezintă digital valori (dacă sunt reprezentate drepturi, această relația dintre moneda virtuală și criptoactiv devine discutabilă).

Astfel, orice criptoactiv care reprezintă digital o valoare, și care este tranzacționat (transferat sau stocat electronic), utilizând tehnologia registrelor distribuite sau o tehnologie similară, poate fi considerat, potrivit legislației naționale ca fiind o monedă virtuală, în sensul art. 180 alin. 4 Cod penal (dacă acel criptoactiv nu este emis sau garantat de o bancă centrală sau de o autoritate publică și nu deține statutul de monedă sau de bani)[21].

În concluzie, revenind la tema discuției, consider că există suficiente argumente pentru care criptoactivele pot fi circumscrise noțiunii de bunuri, în sensul prevederilor art. 249 alin. 2 Cod procedură penală[22], dacă acestea pot fi considerate o valoare reprezentată digital (dacă criptoactivele respective se referă la un drept reprezentat digital, se pune problema dacă acestea pot fi asimilate monedelor virtuale, raportat la definiția de la art. 184 alin. 4 Cod penal).

Un argument în plus pentru a include criptoactivele în categoria bunurilor ce pot fi indisponibilizate prin instituirea unor măsuri asigurătorii, este definiția dată noțiunii de bunuri de art. 2 lit. c) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului[23], elocventă sub acest aspect fiind referirea pe care legiuitorul o face de această dată în definirea noțiunii de bunuri la active de orice fel, dar și la instrumente sub orice formă, inclusiv electronică sau digitală.

III. Tehnologia blockchain și/sau tehnologia registrelor distribuite

Deși, în ultimul timp, într-un număr impresionant de acte sau propuneri de reglementare, emise de instituțiile comunitare cu atribuții în materie, se face tot mai des referire la tehnologia blockchain[24], sau tehnologia registrelor distribuite, este dificil de identificat o definiție a acestor tehnologii. Domeniul în care aceste tehnologii sunt referite cu preponderență este cel financiar, domeniu în care în ultima vreme se simte nevoia de reglementare a activităților care utilizează aceste tehnologii, activități care iau o tot mai mare amploare.

Referirile la cele două tehnologii se face în general din perspectiva funcționalităților pe care acestea le oferă (sau a regulilor după care funcționează aplicațiile practice realizate pe baza acestora), definirea propriu-zisă a principiilor care au stat la baza acestor tehnologii trecând pe plan secund[25].

Făcând o analiză oarecum cronologică a documentelor emise de instituțiile comunitare care au atins acest subiect, se poate constata că una dintre primele încercările de a defini tehnologia blockchain poate fi considerată cea menționată în preambulul Rezoluției Parlamentului European din 13.12.2018, referitoare la tehnologia blockchain, văzută ca fiind o politică comercială orientată spre viitor (2018/2085/(INI))[26].

Potrivit acestui document, „blockchain” este considerată, cu excepția cazului când se prevede altfel, o tehnologie a registrelor private distribuite cu permisiune (DLT), care cuprinde o bază de date constituită din blocuri secvențiale de date care sunt adăugate prin consensul operatorilor de rețea[27]. În continuare, în același document se mai arată că lanțurile de blocuri private sau publice (de date), sau combinații diferite alea acestora pot fi valorificate în mod diferit de diferite industrii care le utilizează[28], precum și că fiecare bloc dintr-un lanț de blocuri conține o valoare „hash”, care verifică datele privind blocurile precedente, permițând astfel diferitelor părți să inițieze tranzacții cu încredere și răspundere sporite, având în vedere că datele stocate într-un registru nu pot fi falsificate cu ușurință[29].

Important de menționat și faptul că, potrivit aceleiași definiții, tehnologia blockchain ca sursă deschisă reprezintă baza evoluției ascendente a lanțurilor de blocuri cu permisiune la nivel mondial, contribuind la creșterea nivelului de încredere a  participanților într-o anumită rețea de afaceri, dar și că această tehnologie ar putea permite anumitor administratori să definească în mod clar rolurile, responsabilitățile, nivelurile de acces și drepturile de validare ale participanților.

Așadar, cel puțin până la acest moment, se poate concluziona în sensul că nu s-a ajuns la conceptualizarea tehnologiilor blockchain sau a registrelor distribuite într-o definiție legală unanim acceptată, chiar dacă există deja numeroase acte normative care fac referire la acestea, sub aspectul funcționalităților pe care le oferă și mai ales sub aspectul efectelor aplicațiilor informatice care au fost concepute, realizate și implementate (și care funcționează de ceva vreme) pe baza acestora tehnologii.

Totuși, pentru o analiză corectă a aplicării instituției măsurilor asigurătorii asupra criptoactivelor, văzute ca bunuri în sensul art. 249 alin. 2 Cod procedură penală, consider că se impune a fi făcute câte precizări de principiu referitoare la blockchain și la registrele distribuite, deoarece doar în măsura în care tranzacțiile cu aceste bunuri se fac prin intermediul acestor tehnologii, ele pot fi încadrate în categoria monedelor virtuale[30], și drept urmare pot fi luate în discuție în legătură cu instituția măsurilor asigurătorii.

Deși în doctrina de specialitate s-au adus argumente destul de convingătoare în sensul că se impune, din anumite perspective, a se face unele distincții între tehnologia blockcahin și tehnologia registrelor distribuite sau DLT (distributed ledger technology)[31], consider că pentru o mai ușoară înțelegere a acestor noțiuni, în cadrul acestei lucrări, voi considera că cele două noțiuni sunt sinonime.

De asemenea, având în vedere creșterea numărului de produse care se tranzacționează prin utilizarea aplicațiilor informatice dezvoltate pe baza acestor tehnologii, răspândirea geografică la nivel mondial al acestor aplicații, dar mai ales creșterea valorilor tranzacționate cu ajutorul acestor aplicații, iar pe de altă parte, interesul în creștere al comunităților academice (și nu numai) din întreaga lume pentru acest fenomen, interes materializat printr-un volum impresionant de materiale scrise care tratează acest subiect sub diferite aspecte, consider că în prezent se poate vorbi despre conceptul de blockchain, și nu doar despre o simplă tehnologie, pe baza căreia se scriu aplicații informatice utilizate în diferite domenii de activitate.

Conceptul de blockchain are la bază procesul de jurnalizare al unei activități. Prin jurnalizare, înțelegem procesul prin care este evidențiată cronologic, fiecare operațiune componentă a unei activități. Procesele de jurnalizare sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri[32] și au fost utilizate în activități din cele mai diverse[33].

Sub acest aspect, un blockchain (sau un registru distribuit – DLT) este un sistem de jurnalizare deoarece presupune înregistrarea cronologică a unor blocuri de date, într-un sistem informatic. Ne putem imagina astfel, că într-un sistem de carte funciară transpus într-un sistem informatic, sistem în care, toate operațiunile care se fac cu privire la imobilele din aria geografică de competență, se înscriu la anumite intervale stabilite de timp (sau după anumite reguli anterior stabilite), în blocuri de date informatice, care apoi se stochează în blockchain (care din această perspectivă poate fi privit și ca o structură de date, sau ca o bază de date, gestionată prin intermediul unei aplicații informatice).

O caracteristică esențială a conceptului de blockchain este faptul că odată un bloc de date validat și înscris în lanțul de blocuri, nu mai poate fi șters și nici modificat[34]. O importanță deosebită în respectarea acestui principiu (garantarea integrității blocurilor de date odată ce au fost validate și înscrise în blockchain) o are sistemul cheilor de criptare folosit de către aplicație (cheile de criptare pot fi chei publice, chei private, sau chei multiple care pot constitui combinații între acestea).

Prin urmare, un blockchain este o bază de date informatice, care acumulează cronologic date sub forma unor blocuri de date adăugate secvențial în baza de date, fiecare bloc conținând o legătură cu blocul anterior (realizându-se astfel o înlănțuire de blocuri), iar prin această legătură se garantează printr-un mecanism de criptare, faptul că blocurile de date odată înscrise în baza de date nu mai pot fi modificate sau șterse.

Deși aceste două condiții identificate sunt necesare pentru definirea conceptul de blockchain[35], acestea nu sunt și suficiente, în practică putând fi întâlnite și alte sisteme în care sunt implementate aceste condiții dar nu respectă conceputul de blockchain.

Spre exemplu, referindu-ne la același sistem de carte funciară, dată în cadrul unui Oficiu de Cadastru și Publicitate Imobiliară (OCPI) de la nivelul unei unități administrativ teritoriale, ca instituție centrală cu atribuții în acest domeniu, se transpun cărțile funciare într-un sistem informatic ce respectă cele două condiții arătate (jurnalizarea informatică a operațiunilor de carte funciară cu garantarea integrității datelor stocate informatic), nu putem spune că ne aflăm în prezența unei aplicații informatice care lucrează pe baza tehnologiei blockchain.

Pentru ca aplicația informatică respectivă să poată fi încadrată în conceptul de blockchain este necesar ca întreaga activitate să fie administrată distribuit, adică fără intervenția unei entități centrale.

Cu alte cuvinte, rămânând la același exemplu, pentru ca activitatea de carte funciară să respecte conceptul de blockchain, ar trebui ca sistemul informatic (și implicit blocurile de date cu operațiunile de carte funciară) să fie gestionat fără intervenția OCPI, adică fără nici o autoritate centrală de la nivelul căreia să se coordoneze și gestioneze toată această activitate..

Deși la prima vedere ar putea părea lipsit de sens un astfel de sistem, în care întreaga activitate s-ar desfășura fără nici o implicare a autorității care a fost înființată tocmai cu scopul de a superviza, coordona și gestiona întreaga activitate, tocmai acest gen de sisteme ne pune la dispoziție conceptul de blockchain[36].

Ceea ce face posibilă funcționarea unui proces de jurnalizare informatică a unei activități dintr-un domeniu anume, cu garantarea integrității datelor odată înregistrate, fără implicarea niciunei autorități centrale care să gestioneze întreaga activitate, este tocmai caracterul distribuit al activității.

Altfel spus, cea de-a treia condiție esențială pe care trebuie să o identificăm la nivel conceptual la un sistem blockchain, este caracterul distribuit al gestionării întregii activități.

Fără a intra în detalii tehnice, menționăm doar că această activitatea distribuită în blockchain se realizează prin efectuarea tuturor operațiunilor care conduc într-un final la validarea și înregistrarea unui bloc de date în baza de date, nu de către o entitate centrală (cum ar fi de exemplu un calculator care îndeplinește funcția de server de date și/sau de procesare de date), ci de mai multe calculatoare, denumite generic noduri (între care există câte-o legătură directă[37]), iar în urma efectuării acelorași operațiuni[38] de către toate nodurile, blocul de date va fi înscris în baza de date, dacă nodurile ajung la un consens[39] în acest sens.

Cu alte cuvinte, ne putem imagina un sistem de carte funciară care să funcționeze în blockchain (sau într-un sistem de registre distribuite), în condițiile în care am considera că avem o rețea de calculatoare distribuită (între care există câte-o legătură directă), fiecare calculator având rolul de nod. Cel puțin teoretic, am putea considera că fiecare dintre proprietarii imobilelor (sau o parte dintre aceștia) din acea unitate administrativ teritorială, ar pune la dispoziție un calculator cu rolul de nod, calculator pe care îl administrează și pe care se vor rula aplicațiile specifice aplicației blockchain a sistemului de carte funciară.

În situația imaginată, orice cerere de notare, înscriere, tranzacționare, etc., cu privire la imobilele respective va fi analizată de către toate nodurile, pe baza aceluiași algoritm, iar la final acestea vor ajunge la un consens (sau nu) pe baza algoritmului de consens inițial convenit. Dacă în cele din urmă nodurile vor ajunge la un consens, operațiunea de carte funciară va fi înscrisă în blocul de date, acesta va fi validat și stocat în baza de date blockchain (care este publică), fără implicare niciunei autorități centrale, gen OCPI.

Nu intrăm în detalii cu privire la eficiența unui astfel de sistem (sub aspectul costurilor, a securității datelor, a vitezei de efectuare a tranzacțiilor, a transparenței operațiunilor, etc.), prin comparație cu un sistem centralizat, dar se pare că, având în vedere amploarea pe care au cunoscut-o aplicațiile care funcționează în prezent în sisteme de tip blockchain, acesta prezintă avantaje importante față de sistemele clasice (cel puțin din perspectiva utilizatorilor)[40].

În ceea ce privește tranzacțiile efectuate cu criptoactive (văzute în general), reamintim că potrivit definiției acestora[41], acestea pot fi transferate sau stocate utilizând tehnologia registrelor distribuite, sau o altă tehnologie similară, adică sunt tranzacționate într-un blockchain. Prin urmare, în legislația națională, aceste active pot fi asimilate monedelor virtuale definite de art. 180 alin. 4 Cod penal, cu condiția ca acestea să fie tranzacționate într-un astfel de sistem.

Dacă acceptăm că tranzacțiile efectuate cu criptoactive într-un blockchain[42] constituie chiar datele ce urmează a fi validate și apoi înscrise în baza de date (sub forma blocurilor înlănțuite), mai rămân de lămurit câteva probleme referitoare la mecanismul criptografic prin care se face validarea acestor tranzacții, validare ce asigură protecția acestor tranzacții din perspectiva deținătorilor de criptoactive.

În general într-un blockchain mecanismul criptografic care asigură validarea tranzacțiilor stocate în baza de date presupune existența a două tipuri de chei criptografice, respectiv o cheie publică și o cheie privată[43], iar gestionarea acestor chei de către posesorii criptoactivelor care efectuează tranzacții se face prin intermediu portofelelor digitale[44].

Fără a intra în detalii tehnice, este totuși important de menționat că în general o cheie publică, oferă posibilitatea deținătorului acesteia de a vizualiza conținutul tranzacțiilor efectuate (sau a datelor stocate în sens larg) în blockchain, fără însă a permite modificarea acestora. Spre deosebire de acestea, o cheie privată, permite posesorului ei efectuarea unei tranzacții având ca obiect criptoactivele pe care acesta le deține[45].

Pentru o mai ușoară înțelegere a mecanismului criptografic cu cheie publică și cheie privată, se poate admite că o cheie publică poate fi asimilată cu adresa, sau contul deținătorului de criptoactive, iar cheia privată permite transferul efectiv al criptoactivului deținut de la adresa (contul) deținătorului, la o oricare altă adresă (cont).

Daca un utilizator doreşte să primească un anumit criptoactiv de la un alt utilizator, atunci îi comunică acestuia din urmă cheia sa publică (adresa). Accesarea criptoactivelor de către utilizatori se face folosind cheile publice şi cheile private. Aceste cheile sunt păstrate în portofele electronice[46].

IV. Modalitatea practică de instituire a măsurilor asigurătorii asupra criptoactivelor.

Problema instituirii unor măsurilor asigurătorii, în sensul prevederilor art. 249 și urm. Cod procedură penală, asupra criptoactivelor, poate fi privită din (cel puțin) două perspective, respectiv dintr-o perspectivă normativă, care presupune o analiză a încadrării criptoactivelor respective în categoria bunurilor prevăzute de art. 249 alin. 2 Cod procedură penală, precum și dintr-o perspectivă a mijloacelor tehnice pe care organul judiciar le are la dispoziție în vederea identificării și indisponibilizării criptoactivelor vizate.

Din perspectiva normativă, a interpretării normelor legale incidente, consider că în primul rând ar trebui analizat în ce măsură criptoactivele vizate se încadrează în categoria de bunuri, prevăzută de art. 249 alin. 2 Cod procedură penală.

Așa cum am arătat anterior, raportat și la definiția dată bunurilor prin art. 2 lit. c) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, în general acest gen de active poate fi încadrat în categoria de bunuri[47].

Cu toate acestea, consider că ar trebui verificată condiția ca aceste criptoactive (definite prin art. 3 alin. 2 din propunerea de Regulament) să poată fi asimilate monedelor virtuale (definite în legislația penală națională de art. 180 alin. 4 Cod penal[48]). Sub acest aspect trebuie avut în vedere că prin definiția dată criptoactivului se admite că acesta ar fi o valoare sau un drept reprezentate digital, iar legiuitorul național a avut în vedere la definirea monedei virtuale doar o valoare reprezentată digital, motiv pentru care, s-ar putea pune problema în ce măsură un criptoactiv ce are ca obiect un drept reprezentat digital ar putea face obiectul unei măsuri asigurătorii, dacă acel drept nu poate fi asimilat unei valori[49]. Practic s-ar pune problema, din acest punct de vedere, dacă un criptoactiv poate fi asimilat monedei electronice, sau nu.

Deși la prima vedere s-ar părea că, monedele virtuale definite în Codul penal, acoperă o sferă mai largă de valori reprezentate digital (nefiindu-le impusă condiția de a fi tranzacționate în blockchain), deoarece acestea presupun reprezentarea digitală doar a unei valori, spre deosebire de criptoactiv, care poate reprezenta digital și un drept, în practică ar trebui să privim relația dintre cele două noțiuni inversată, adică în sensul că monedele virtuale sunt circumscrise criptoactivelor[50].

În concluzie, anterior inițierii unei măsuri asigurătorii, ar trebui verificată condiția ca acel criptoactiv să se încadreze în definiția monedei virtuale prevăzută de art. 180 alin. 4 Cod penal.

Tot din perspectivă normativă, consider că ar trebui analizat dacă criptoactivului supus măsurii asigurătorii îi sunt aplicabile prevederile art. 727 – 729 Cod procedură civilă. Deși este greu de imaginat ca în categoria criptoactivelor pentru care s-ar pune problema indisponibilizării să intre (cel puțin în acest moment) bunuri din categoria celor prevăzute de art. 727 lit. a), b), c) și d) Cod procedură civilă, nu putem exclude de plano situațiile în care, persoanele urmărite s-ar afla în posesia unor criptoactive reprezentând bunuri din categoria celor prevăzute de art. 727 lit. e) Cod procedură civilă[51]. De asemenea, nu pot fi excluse de plano, situațiile în care să se pună problema instituirii măsurilor asigurătorii asupra unor criptoactive reprezentând bunuri din categoriile enumerate de art. 728 alin. 1 Cod procedură civilă[52].

În ceea ce privește verificările pe care se impune a fi făcute de către organului judiciar din perspectiva prevederilor art. 729 Cod procedură civilă[53], se constată că acestea nu ar trebui să se aplice în cazul criptoactivelor, deoarece nu pot fi privite, potrivit legislației naționale, doar în limitele impuse de prevederile art. 180 alin. 4 Cod penal, adică doar ca monede virtuale, ceea ce înseamnă că nu dețin statutul de monedă sau de bani[54]. Cu toate acestea, văzând demersurile care se fac la nivelul instituțiilor comunitare în scopul reglementării tranzacțiilor cu criptoactive, demersuri care vizează, printre altele și modificări substanțiale și ale reglementărilor din domeniul tranzacțiilor financiare, nu excludem ca pe viitor, criptoactivele să se apropie de activele bănești[55].

Adevăratele provocări ale instituirii unor măsuri asigurătorii asupra unor bunuri din categoria criptoactivelor sunt, de departe cele de ordin practic, ce derivă din modalitatea tehnică de stocare și de tranzacționare a acestui gen de active.

Din această perspectivă problema poate fi privită sub (cel puțin) două aspecte, respectiv a identificării deținătorului criptoactivelor vizate de măsură (sau mai bine spus a identificării criptoactivelor deținute de persoana urmărită), precum și a indisponibilizării efective a acestora, având în vedere că întreaga activitate de stocare și tranzacționare a acestor active se face într-o rețea distribuită[56] care funcționează după principiile conceptului de blockchain, adică fără implicarea unei autorități centrale.

În ceea ce privește problema identificării criptoactivelor[57] asupra cărora s-ar impune instituirea măsurilor asigurătorii, aceasta constă în faptul că deși registrul distribuit în care acestea sunt tranzacționate sunt (de regulă) publice, identitatea persoanelor care tranzacționează nu sunt publice. De asemenea, lipsa unei autorități centrale care să păstreze datele de identificare a celor care efectuează tranzacții (similar unei unități bancare care păstrează datele de identificare a fiecărui titular de cont), constituie un impediment serios în identificarea deținătorilor de criptoactive.

Cu toate acestea, deși tranzacțiile jurnalizate în blockchain nu păstrează numele părților, acestea oferă organelor judiciare informații importante despre modalitatea de tranzacționare, momentul la care aceasta a avut loc și cantitatea de criptomonedă  transferată[58]. În plus, aceste informații sunt disponibile publicului, nefiind necesare parcurgerea nici unei proceduri judiciare pentru a le accesa.

Blockchain-ul oferă informații despre o tranzacție, informații care conțin data și ora la care a avut loc, dar și adresa (adresele) publice de origine, adresa (adresele) publice de destinație, cantitatea de criptoactive transferată și valoarea hash tranzacției[59]. Mai mult, accesându-se adresele de origine sau de destinație ale unei tranzacții, pot fi identificate celelalte tranzacții efectuate între aceste adrese, sau care au implicat folosirea acestor adrese, ceea ce echivalează cu un mecanism clasic de urmărire al criptoactivelor, similar cu cel clasic de urmărire a banilor[60].

Interpretând aceste date publice din blockchain, coroborat cu alte informații (cum cele oferite de furnizorii portofelelor digitale[61]) se poate ajunge la identificarea deținătorilor acelor criptoactive. De exemplu, deoarece inițiatorul unui transfer trebuie să aibă cheia privată pentru o adresă publică de origine, atunci când mai multe adrese publice sunt utilizate pentru a finanța simultan o tranzacție, este probabil ca același utilizator să controleze fiecare dintre adrese de origine.

Prin urmare, folosind niște instrumente software de analiză a datelor din blockchain, instrumente capabile să identifice aspecte comune între tranzacții se poate ajunge crearea unui profil de tranzacționare, care apoi să fie asociat cu persoana urmărită.

Cea de-a doua problemă care se pune după identificarea criptoactivelor asupra cărora se impune luarea măsurilor asigurătorii este problema indisponibilizării acestora. Această problemă constă, din punct de vedere tehnic, în deținerea controlului asupra cheii private a titularului criptoactivului respectiv[62], iar controlul asupra cheii private depinde esențial de tipul de portofel digital acceptat în acel blockchain.

Așa cum am arătat anterior, portofelul digital constă într-un instrument prin care se gestionează cheile publice și private fără de care tranzacțiile în blockchain nu sunt posibile. Gestionarea acestor chei se poate face prin instrumente software (instalate pe telefon, pe laptop, sau pe orice alt dispozitiv informatic, ori păstrate și accesate pur și simplu în cloud), sau pot fi păstrate fizic, pe dispozitive hardware, sau chiar pe suport de hârtie[63].

Prin urmare, instituirea unor măsuri asigurătorii asupra criptoactivelor (în sens larg), dar în special al criptomonedelor tot mai intens tranzacționate, presupune utilizarea unor instrumente tehnice aparte, total diferite de cele utilizate în prezent, pentru identificarea și indisponibilizarea sumelor de bani care au legături cu activitățile infracționale. Dacă metodele clasice de urmărire și indisponibilizare a unor sume de bani presupunea implicarea instituției financiare (sau instituțiilor financiare) implicate în procesul de tranzacționare, în cazul criptoactivelor, de esența cărora este tranzacționarea într-un blockchain, această autoritate centrală cu rol esențial în procesul de tranzacționare dispare.

În acest context, un prim pas în identificarea bunurilor ce urmează a fi indisponibilizate este efectuarea unei analize complexe a informațiilor publice oferite de sistemul de tranzacționare (blockchain), analiză care presupune instrumente software specializate, iar în urma acestei analize să se ajungă, chiar dacă doar empiric, la identificarea criptoactivelor deținute și tranzacționate de persoana urmărită. Consider că în această analiză este esențial a fi identificate punctele în care intervine schimbul între criptomonede și monedă fiduciară sau alte bunuri. De asemenea, un rol important în acest demers de identificare a legăturii dintre persoana urmărită și criptoactivele deținute de acesta îl are furnizorul portofelului digital, care de regulă este o autoritate centrală, care desfășoară o activitate reglementată și care de regulă deține datele de identificare a clienților săi.

Un al doilea pas în procesul de indisponibilizare a criptoactivelor presupune controlul asupra cheilor de criptare deținute de posesor, și în special a cheii private. Controlul organelor judiciare asupra cheilor de criptare se poate face printr-o bună colaborare a persoanei a căror criptoactive sunt urmărite, sau printr-o procedură judiciară aplicabilă autorității emitente a portofelului digital (dacă aceasta există), procedură în care furnizorul acestui serviciu va pune la dispoziția organului judiciar aceste chei.

Nu excludem însă situațiile în care controlul organelor judiciare, asupra cheilor de criptare să nu fie posibil din punct de vedere tehnic, ceea ce echivalează cu o imposibilitate a instituirii măsurii asigurătorii[64].

V. Concluzii.

Criptoactivele, în sensul în care acestea au fost definite la art. 3 alin. 2 din propunerea de Regulament al Parlamentului European și al Comisiei privind piețele criptoactivelor (COM/2020/593), pot fi asimilate noțiunii de monede virtuale, în sensul prevederilor art. 180 alin. 4 Cod penal, în anumite condiții.

Astfel, deși în prezent în legislația penală națională noțiunea de criptoactiv nu are o definiție legală, operațiunile efectuate cu aceste active poate intra sub incidența legii penale, în condițiile în care acestea reprezintă digital o valoare (nu și un drept) și este transferată, stocată și tranzacționată electronic, prin utilizarea tehnologiei registrelor distribuite (DLT), sau blockchain[65].

În plus, deși dacă ne raportăm la definițiile menționate ale monedei virtuale și ale criptoactivelor, cele dintâi se circumscriu celor din urmă, în sensul că monedele virtuale pot fi considerate doar o specie a genului reprezentat de criptoactive, pentru ca normele penale naționale să fie aplicabile, trebuie îndeplinită condiția ca acel criptoactiv să fie destinat unei operațiuni de plată, în sensul avut în vedere de Directiva (UE) 2019/713 și nu a unei alte operațiuni dintre avute în vedere de propunerea de Regulament al Parlamentului European și al Comisiei privind piețele criptoactivelor.

De asemenea, chiar dacă un criptoactiv ar fi de natura celui prevăzut de art. 3 alin. 4 din propunerea de Regulament[66], și prin urmare ar avea o strânsă legătură cu o monedă fiduciară și ar avea într-o destul de mare măsură caracterul de stabilitate al unei monede electronice, acesta ar fi asimilat de către norma penală națională monedei virtuale, deoarece deținerea acestui criptoactiv, nu conferă titularului un drept de creanță, împotriva emitenților[67], drept care este de esența monedei electronice.

Așadar, se poate considera că un criptoactiv care îndeplinește condițiile mai sus menționate poate fi asimilat noțiunii de monedă virtuală definită de art. 180 alin. 4 Cod penal, și prin urmare poate fi asimilat cu un bun mobil incorporal cu valoare economică[68], condiții în care considerăm că aceste criptoactive pot face obiectul unor măsuri asigurătorii în sensul celor prevăzute de art. 249–254 Cod procedură penală.

În ceea ce privește instituirea efectivă a măsurilor asigurătorii asupra criptoactivelor din această categorie[69], se constată că în practică pot apărea probleme specifice, probleme date tocmai de natura acestora.

Aceste probleme pot fi analizate din două perspective. Pe de o parte se identifică probleme legate de identificarea criptoactivelor deținute de persoana urmărită, iar pe de altă parte, probleme legate de modalitatea practică de indisponibilizare a acestora.

Problemele privind identificarea criptoactivelor deținute de către persoana urmărită sunt generate în principal de lipsa unei autorități de administrare a tranzacțiilor, conjugată cu lipsa normelor de reglementare în domeniu, care să impună deținerea de către o autoritate publică a datelor de identificare a persoanelor care tranzacționează astfel de criptoactive.

În general această problemă dată de caracterul pseudoanonim al deținătorilor de criptoactive, se poate rezolva practic doar prin utilizarea unor metode empirice, care presupun o analiză cu instrumente statistice a informațiilor publice privind tranzacțiile efectuate în blockchain, analiză care se realizează cu ajutorul unor aplicații software complexe prin identificarea corelațiilor dintre tranzacțiile efectuate.

Modalitatea practică a indisponibilizării criptoactivelor supuse măsurilor asigurătorii poate ridica serioase probleme generate de mecanismul de criptare a datelor informatice ce reprezintă, la nivel logic, tranzacțiile efectuate în blockchain, în sensul accesului organului judiciar la cheia privată a deținătorului de criptoactive ce se doresc a fi sechestrate.

Sub acest aspect un rol important îl are autoritatea care furnizează serviciile de portofel digital, servicii care de regulă asigură, printre altele, și schimbul dintre o monedă fiduciară și un criptoactiv. Deoarece aceste servicii presupun, din această perspectivă, tranzacționarea unor fonduri reprezentând monedă fiduciară (de regulă sub forma unor monede electronice), acestea sunt furnizate de către entități centralizate, de regulă similare instituțiilor financiare, ceea ce înseamnă că entitățile respective sunt obligate să păstreze datele de identificare a beneficiarilor lor, dar și a cheilor de criptare (sau cel au mecanismele prin care o cheie generată de către beneficiar, poate fi schimbată, în condițiile legii, cu o alta, la solicitarea organului judiciar).

Cu toate acestea, dacă serviciile de portofel digital nu presupun și schimbul dintre o monedă fiduciară și un criptoactiv (de exemplu serviciul respectiv se referă doar la tranzacționarea unor criptoactive, sau la schimbul unui gen de criptoactiv cu altul) există posibilitatea ca furnizorul acestor servicii să nu fie o entitate centrală, ci acestea să fie furnizate tot de către o platformă blockchain.

Tot din această perspectivă a accesului organului judiciar la cheile publice ale deținătorilor de criptoactive este important de menționat situația specială a portofelelor digitale constând în echipamente hardware, care nu presupun stocarea în cloud a cheilor pe care le gestionează, situație care în cazul pierderii sau deteriorării acestor dispozitive, se ajunge la o imposibilitate fizică de indisponibilizare a acelor criptoactive.

Prin urmare, deși criptoactivele asimilate monedelor virtuale în sensul prevăzut de art. 180 alin. 4 Cod penal, reprezintă bunuri în sensul art. 249 alin. 2 Cod procedură penală, asupra cărora se pot institui măsuri asigurătorii în sensul legii penale, indisponibilizarea acestor active poate ridica probleme specifice în practica judiciară.

Deși nu este exclusă indisponibilizarea și chiar valorificarea ulterioară a acestor bunuri, se constată că raportat la natura acestora, dar și la lipsa de reglementare a activităților care au în centru acest gen de active, instituirea măsurilor asigurătorii asupra acestora este dificilă, putând chiar fi identificate numeroase situații în care aceasta să fie imposibilă.


[1] Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007, pag. 469.
[2] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul juridic, București, 2014, pag. 655.
[3] I. Idem, pag. 654.
[4] Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
[5] Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege.
[6] art. 727 Cod procedură civilă: bunurile neurmăribile; art. 728 Cod procedură civilă: Bunurile destinate exercitării ocupației sau profesiei debitorului; art. 729 Cod procedură civilă: Limitele urmăririi veniturilor bănești.
[7] art. 180 alin. 3 Cod penal: Prin monedă electronică se înţelege valoarea monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanţă asupra emitentului, emisă la primirea fondurilor în scopul efectuării de operaţiuni de plată şi care este acceptată de o persoană, alta decât emitentul de monedă electronică –(definiția este redundantă, regăsindu-se în Legea nr. 210/2019 privind activitateade emitere de monedă electronică, la art. 4 alin. 1 lit. f).
[8] art. 180 alin. 4 Cod penal: Moneda virtuală înseamnă o reprezentare digitală a valorii care nu este emisă sau garantată de o bancă centrală sau de o autoritate publică, nu este în mod obligatoriu legată de o monedă instituită legal şi nu deţine statutul legal de monedă sau de bani, dar este acceptată de către persoane fizice sau juridice ca mijloc de schimb şi poate fi transferată, stocată şi tranzacţionată electronic.
[9] Pct. 10 din preambulul Directivei (UE) 2019/713 – Prezenta directivă ar trebui să reglementeze monedele virtuale numai în măsura în care acestea pot fi utilizate în mod obişnuit pentru efectuarea de plăţi.
[10] art. 180 alin. 1 Cod penal: Prin instrument de plată fără numerar se înţelege un dispozitiv, un obiect sau o înregistrare, protejat, respectiv protejată, material ori nematerial, respectiv materială ori nematerială, sau o combinaţie a acestora, altul, respectiv alta decât o monedă cu valoare circulatorie şi care, singur, respectiv singură sau împreună cu o procedură sau un set de proceduri, permite deţinătorului sau utilizatorului transferul de bani sau valoare monetară, inclusiv prin monedă electronică sau monedă virtuală
[11] Parag. 10 din preambulul Directivei: Prezenta directivă ar trebui să reglementeze monedele virtuale numai în măsura în care acestea pot fi utilizate în mod obişnuit pentru efectuarea de plăţi. Statele membre ar trebui să fie încurajate să asigure în dreptul lor intern că viitoarele monede de natură virtuală emise de băncile lor centrale sau de alte autorităţi publice se vor bucura de acelaşi nivel de protecţie împotriva infracţiunilor de fraudă ca mijloacele de plată fără numerar, în general.
[12] Disponibil aici
[13] D. noțiunea de „criptoactive” este utilizată pentru o mare varietate de active digitale, printre care monedele și jetoanele virtuale; I. este posibil ca criptomonedele să devină un mijloc de plată utilizat pe scară largă, ceea ce ar trebui să declanșeze acțiuni de reglementare și supraveghere adecvate
[14] Propunerea de Regulament – Expunere de motive – Motivele și obiectivele propunerii.
[15] Parag. 8 din preambulul propunerii de Regulament
[16] GAFI (2012-2019), Standardele internaționale privind combaterea spălării banilor, a finanțării terorismului și a proliferării, GAFI, Paris, Franța (www.fatf-gafi.org/recommendations.html)
[17] The Financial Action Task Force (FATF) is an independent inter-governmental body that develops and promotes policies to protect the global financial system against money laundering, terrorist financing and the financing of proliferation of weapons of mass destruction. The FATF Recommendations are recognised as the global anti-money laundering (AML) and counter-terrorist financing (CFT) standard.
For more information about the FATF, please visit the website: www.fatf-gafi.org
[18] Virtual Asset – A virtual asset is a digital representation of value that can be digitally traded, or transferred, and can be used for payment or investment purposes. Virtual assets do not include digital representations of fiat currencies, securities and other financial assets that are already covered elsewhere in the FATF Recommendations
[19] Definiție preluată de fapt din art. 2 lit. d) din Directiva (UE) 2019/713.
[20] Cu titlu de exemplu, menționăm că la art. 3 din propunerea de Regulament se sunt definite pe lângă noțiunea de „criptoactiv” și alte noțiuni similare, cum ar fi „token raportat la active”, „token asimilat monedei electronice”, „token utilitar”, „emitent de criptoactive”, „ofertă publică”, etc., noțiuni care se disting prin detalii fine dar importante pentru înțelegerea și mai ales pentru reglementarea întregii activități de tranzacționare a criptoactivelor.
[21] Verificarea acestor condiții este pur teoretică, deoarece din întreg contextul propunerii de Regulament privind piețele criptoactivelor, rezultă că de esența acestora este faptul că nu sunt emisă de o bancă centrală sau de orice altă autoritate publică.
[22] Cele asupra cărora pot fi instituite măsuri asigurătorii.
[23] Art. 2 lit. c) Bunuri înseamnă activele de orice fel, corporale sau necorporale, mobile ori imobile, tangibile sau intangibile, precum şi documentele juridice sau instrumentele sub orice formă, inclusiv electronică sau digitală, care atestă un titlu ori un drept sau interese cu privire la acestea;
[24] Blocuri înlănțuite (Engl.)
[25] Cu titlu de exemplu menționăm referirea la tehnologiile menționate în chiar deschiderea expunerii de motive a propunerii de Regulament: Prezenta propunere este strâns legată de politicile mai generale ale Comisiei referitoare la tehnologia blockchain, criptoactivele fiind, ca principală aplicație a tehnologiilor blockchain, legate în mod indisolubil de promovarea tehnologiei blockchain în întreaga Europă. Prezenta propunere sprijină o abordare holistică a tehnologiei blockchain și a tehnologiei registrelor distribuite, al cărei scop este de a poziționa Europa în avangarda inovării bazate pe tehnologia blockchain și a adoptării pe scară largă a acestei tehnologii. Elaborarea de politici în acest domeniu a inclus crearea Observatorului și forumului UE privind tehnologia blockchain, a parteneriatului european privind tehnologia blockchain, care reunește toate statele membre la nivel politic, precum și a parteneriatelor public-privat avute în vedere împreună cu Asociația internațională pentru aplicații blockchain de încredere.
[26] Disponibil aici
[27] Punctul A din preambulul rezoluției citate.
[28] Punctul B din preambulul rezoluției citate.
[29] Punctul C din preambulul rezoluției citate.
[30] Consider că, deoarece în legislația penală națională nu este definită noțiunea de criptoactiv, aceste bunuri pot face obiectul unor proceduri doar dacă pot fi circumscrise noțiunii de monedă virtuală.
[31] George Zlati – Tehnologia blockchain, monede virtuale și dreptul penal, Penalmente relevant – nr. I/2021, pag. 17
[32] De notorietate sub acest aspect putem aminti registrele comerciale (sau contabile) prin care comercianții de la începutul evului mediu își înregistrau cronologic operațiunile pe care le desfășurau, atât în scopul evidențierii acestor pentru rațiuni fiscale, cât și ca mijloc de probă a activităților desfășurate.
[33] Procesul de jurnalizare a activității este întâlnită, de exemplu, în activitatea de carte funciară (ce presupune notarea cronologică a tuturor operațiunilor efectuate cu privire la un imobil); activitatea de cazier judiciar; activitatea de evidență a serviciilor medicale prestate; și evident, activitățile bancare care implică jurnalizarea tuturor tranzacțiilor financiare efectuate prin conturile clienților; etc.
[34] Această caracteristică a blockchain-ului se realizează practic prin mecanismul criptografic de hashing, care presupune că în urma criptării (cu chei publice și/sau private) a blocului de date respectiv, rezultă o valoare ce identifică unic acel bloc de date, iar valoare respectivă (hash) este stocată în blocul următor, fiind creată astfel o legătură între cele două blocuri de date care garantează integritatea datelor anterioare, în sensul că, orice încercare de modificare a acestora echivalează practic cu modificarea valorii de hash înscrisă în blocul subsecvent.
[35] Condiția de jurnalizare cronologică a unei activități și condiția de garantare a integrității datelor (odată ce operațiunea de jurnalizare a fost stocată în baza de date, aceasta nu mai poate fi modificată, alterată sau ștearsă).
[36] Prin conceptul de blockchain pot fi imaginate un sistem de carte funciară fără OCPI; un sistem de cazier judiciar fără Serviciul cazier din cadrul IPJ; un sistem electoral fără Biroul central electoral; și de ce nu, tranzacții financiare fără instituții bancare.
[37] Din punct de vedere tehnic, legătura dintre nodurile unui sistem blockchain este de regulă de tipul peer-to-peer, adică fiecare nod comunică direct cu celelalte noduri care alcătuiesc sistemul. Spre deosebire de acest tip de conexiune, în cazul sistemelor client-server, două calculatoare din rețea comunică prin intermediul unui calculator central care are funcția de server. De exemplu, sistemul în care două persoane comunică prin aplicația whatsapp, este un sistem client-server, adică cele două persoane (sau dispozitivele lor informatice) nu comunică direct ci prin intermediul serverului aflat în administrarea whatsapp.
[38] Operațiunile logice pe care le efectuează calculatoarele din rețea (nodurile) se concretizează practic în forma unor programe informatice, care folosesc resursele comune (partajate) ale calculatoarelor din rețea, programe care au la bază de regulă, niște algoritmi de consens, blocul de date fiind validat doar în urma realizării consensului unanim (sau majoritar) dintre noduri.
[39] Mecanismul de consens este unul destul de complex și de regulă trebuie să fie făcut public încă de la lansarea proiectului. Acesta presupune, pe de o parte, efectuarea unor proceduri (rularea unor programe informatice dedicate) de către fiecare nod, care să garanteze securitatea rețelei respective, iar pe de altă parte, rularea de către fiecare nod, a unor proceduri care să garanteze validitatea datelor ce urmează să fie înscrise în baza de date. În urma rulării tuturor acestor proceduri de către fiecare nod, rezultatele obținute fac obiectul procedurii de consens, procedură care poate fi de mai multe feluri. Doar în urma obținerii consensului nodurilor, blocul de date este înscris în baza de date, cu toate consecințele care derivă din aceasta.
[40] Pentru detalii, vezi George Zlati – Tehnologia blockchain, monede virtuale și dreptul penal, Penalmente relevant – nr. I/2021
[41] Art. 3 alin. 2 din propunerea de Regulament
[42] Tranzacțiile constituie datele informatice ce descriu procesul de jurnalizare a activității care face obiectul aplicației ce rulează în blockchain (de ex: operațiunea de notare a unui informații în cartea funciară a unui imobil; o operațiunea prin care o sumă exprimată într-un criptoactiv este transferată de la o persoană la alta, etc.)
[43] George Zlati – Tehnologia blockchain, monede virtuale și dreptul penal, Penalmente relevant – nr. I/2021, pag. 37
[44] Idem.
[45] Cheile publice asigură transparența tranzacțiilor din blockchain (oricine poate să vizualizeze, de exemplu tot istoricul unei cărți funciare, sau toate tranzacțiile efectuate într-un interval de timp cu un anumit crptoactiv). Cheile private garantează că doar deținătorul acelui criptoactiv poate efectua anumite tranzacții cu acesta (doar proprietarul unui imobil va putea iniția o operație prin care acesta să fie grevat de o sarcină; ori doar deținătorul unei sume într-un anumit criptoactiv va putea să inițieze o operațiune de transfer a acesteia către o altă adresă din blockchain).
[46] Acestea pot fi online, offline, software, hardware sau chiar pe hârtie. Cel mai des utilizate sunt portofelele electronice instalate pe telefon, acestea putând genera multiple adrese publice (spre exemplu, dacă pentru a primi Bitcoin-BTC se va genera o cheie publică validă în blockchain-ul Bitcoin, dar pentru a primi un alt gen de criptoactiv se va genera o cheie publică specifică acelui blockchain).
[47] Bunuri mobile necorporale
[48] Art. 180 alin. 4 Cod penal nu impune condiția impusă criptoactivelor de a fi tranzacționată în blockchain, deci dina ceastă perspectivă moneda virtuală acoperă o gamă mai largă de active.
[49] Consider, de exemplu, un criptoactiv ce reprezintă digital un drept de creanță care nu este intuitu personae, ar putea să fie, în anumite condiții, asimilat unei valori, dar un criptoactiv ce reprezintă digital un drept personal nepatrimonial, nu ar putea face obiectul măsurilor asigurătorii.
[50] Din această perspectivă (a naturii bunurilor reprezentate digital) criptoactivele reprezintă genul, iar monedele virtuale reprezintă specia.
[51] Art. 727 lit. e) Cod procedură civilă: scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea
[52] Art. 728 alin. 1 Cod procedură civilă: bunuri destinate exercitării ocupației sau profesiei debitorului.
[53] Art. 729 Cod procedură civilă: limitările urmăririi veniturilor bănești.
[54] Art. 180 alin. 4 Cod penal.
[55] Acest aspect rezultă și dintr-o analiză de ansamblu a propunerii de Regulament, în care sunt definite o serie de criptoactive care sunt puse într-o legătură directă cu moneda fiduciară.
[56] Deși de regulă adresele nodurilor sunt publice, datele de identificare ale persoanelor care administrează fiecare nod nu sunt cunoscute.
[57] În marea majoritate a cazurilor acestea se regăsesc sub formă de criptomonede, cea mai răspândită dintre acestea fiind Bitcoin.
[58]Following the Money Beyond the Banking System, 67 DOJ J. FED. L. & PRAC., no. 3, 2019, pag. 95 – Disponibil aici
[59] O valoare numerică de identificare asociată în mod unic cu respectiva tranzacție.
[60] Following the Money Beyond the Banking System, 67 DOJ J. FED. L. & PRAC., no. 3, 2019, pag. 95 – Disponibil aici
[61] Portofelele digitale, cele care gestionează cheile (publice și private) ale deținătorilor de critoactive sunt de regulă instituții centralizate, care păstrează datele de identitate ale utilizatorilor.
[62] Forfeiting Cryptocurrency: Decrypting the Challenges of a Modern Asset – Neal B. Christiansen; Julia E. Jarrett – DATE DOWNLOADED: Tue Jan 12 03:49:16 2021 – SOURCE: Content Downloaded from HeinOnline
[63] Pentru detalii: Andrew M. Hinkes, New York University School of Law and Leonard N. Stern School of BusinessTHROW AWAY THE KEY, OR THE KEY HOLDER? COERCIVE CONTEMPT FOR LOST OR FORGOTTEN CRYPTOCURRENCY PRIVATE KEYS, OR OBSTINATE HOLDERS https://scholarlycommons.law.northwestern.edu/njtip/vol16/iss4/1/
[64] Situațiile în care furnizorul de portofele digitale nu presupune o autoritare centrală, ci furnizează acest serviciu tot într-un blockchain, sau pur și simplu situațiile în care cheile sunt păstrate pe dispozitive hardware sau chiar pe hârtie și sunt alterate sau pierdute.
[65] Un sistem care utilizează tehnologia registrelor distribuite este identic cu unul care utilizează tehnologia blockchain, dacă administrarea sistemului blockchain nu se face de către o entitate centrală. Deși inițial, de esența sistemelor blockchain era chiar lipsa oricărei entități centrale de administrare, în prezent se fac demersuri de implementare a unor aplicații în această tehnologie, dar care să fie administrate de către o entitate centrală (de exemplu, având în vedere costurile mai scăzute de validare a tranzacțiilor efectuate în blockchain, raportat la costurile dintr-un sistem clasic de tranzacționare, în prezent instituțiile financiare fac demersuri în dezvoltarea unor astfel de sisteme, care să mențină avantajul unor costuri reduse de procesare, dar care ar fi administrate centralizat).
[66] „token asimilat monedei electronice” înseamnă un tip de criptoactive al cărui scop principal este de a fi utilizat ca mijloc de schimb și care vizează menținerea unei valori stabile, prin referire la valoarea unei monede fiduciare care are statut de mijloc legal de plată
[67] Vezi punctul 10 Preambulul propunerii de Regulament.
[68] Despre noțiunea de bun mobil incorporal – Valeriu Stoica, Noțiunea de bun incorporal în dreptul civil român – https://www.juridice.ro/essentials/1646/notiunea-de-bun-incorporal-in-dreptul-civil-roman
[69] Consider că asupra acestor active se poate institui doar măsura sechestrului propriu-zis, raportat la natura acestora și la faptul că nu pot fi asimilate ca fiind fonduri bănești, chiar dacă constituie mijloace de plată.


Judecător Marius Peter, Curtea de Apel Alba Iulia

Secţiuni: Articole, Cyberlaw, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO