Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Executarea obligației de întreținere în natură ca regulă este o prevedere inutilă și contrara interesului minorilor
03.03.2022 | Diana-Iulia OLAC, Tudor BECHEANU

Secţiuni: Drept civil, Dreptul familiei, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Diana-Iulia Olac

Diana-Iulia Olac

Tudor Becheanu

Tudor Becheanu

Printre noutățile pe care Codului Civil le-a introdus în materia dreptului familiei s-a aflat și regula înscrisă în conținutul art. 530 C. Civ. Conform acestui text de lege, întreținerea datorată (de regula minorilor de către părinți) se execută prioritar în natură, adică prin realizarea unor cheltuieli directe pe care debitorul obligației (părintele) le realizează în interesul creditorului (minorul); executarea obligației în bani, respectiv situația în care debitorul întreținerii achită o suma de bani direct către celalalt părinte al minorului dar în interesul acestuia din urmă reprezintă excepția de la regulă, excepție valabilă doar dacă debitorul întreținerii nu își respectă benevol și în bună-credință obligația în natură.

Posibilitatea de plată a unei obligații de întreținere în natură nu este însă o chestiune nouă în legislația românească, întrucât art. 93 din Codul Familiei prevedea încă de la intrarea sa în vigoare în anul 1953 faptul că o obligație poate fi executată fie în natură, fie în bani, precum și că o instanță judecătorească va decide în acest sens “ținând seama de împrejurări”. În sens practic, însă, obligațiile de întreținere privitoare la minori erau sub imperiul acestei legislații aproape întotdeauna stabilit a se executa în bani, astfel încât elementul real de noutate al Codului Civil rezidă în ierarhizarea în funcție de un criteriu aparent clar a celor doua variante de executare a obligației de întreținere.

Textul art. 530 C. Civ. se aplică teoretic oricăror obligații de întreținere, nu doar celor privitoare la minori, însă devine repede evident că scopul principal al legiuitorului a fost prioritar reglementarea obligațiilor de întreținere părinți-copii din moment ce descrierea posibilelor cheltuieli pe care debitorul le va realiza executând în natură obligația sunt cele referitoare la “educare, învățătură și pregătire profesională”. Altfel spus, pare puțin probabil că legiuitorul și-a imaginat că astfel de cheltuieli sunt necesare și vor fi vreodată realizate atunci când obligația de întreținere se referă la relația soț-soție – art. 516 alin. (1) C. Civ.

Așa fiind, este ușor de făcut legătura între această nouă regulă și celelalte inovații ale Codului Civil în materia familiei, în mod special cu reglementarea exercițiului comun al autorității părintești ca regulă în relațiile părinți-copii.

Altfel spus, în logica legiuitorului, există o prezumție simplă cu privire la faptul că este preferabil ca obligația de întreținere să fie executată în natură; această prezumție simplă poate fi răsturnată doar prin constatarea judiciară a unei executări defectuoase de către debitor a acestei obligații. Cel puțin două consecințe rezultă de aici în mod imediat. Mai întâi, faptul că până la o primă intervenție a unei instanțe de judecată, obligația de întreținere a oricărui părinte față de orice copil al său se execută în mod implicit în natură; părintele respectiv poate alege să își întrețină copilul fie în natură, fie în bani, dar obligația lui este doar una în natură, sens în care nu poate fi în mod justificat primită critica că acest părinte nu ar fi contribuit cu sume de bani la întreținere dacă a contribuit în alt mod. Apoi, faptul că la orice intervenție a instanței, aceasta nu poate stabili o executare în bani decât dacă debitorul nu și-a executat benevol obligația anterioara în natură.

Întrebarea este: preferabil pentru cine? În beneficiul cui este ca pensia de întreținere să fie prioritar executată în natură?

Pentru situațiile în care copilul locuiește cu ambii săi părinți, o astfel de modalitate de executare a obligațiilor de întreținere este perfect logică și în mod evident măsura servește interesului copilului. Chestiunea rezultă din interpretarea corelata a dispozițiilor art. 496 C. Civ. – locuința copilului – cu cele ale art. 499 C. Civ. – obligația de întreținere a minorilor de către părinți. Conform acestor dispoziții, situația standard este cea în care copilul locuiește împreună cu ambii săi părinți, care de asemenea sunt obligați în solidar să îl întrețină pe copil. Așa fiind, este logic ca orice contribuție a părinților la creșterea și educarea copilului lor să fie una executabilă în natură.

Dar atunci când copilul nu locuiește cu ambii săi părinți? Răspunsul reflex și în acest caz ar fi că este preferabil pentru copii, întrucât întreaga reglementare în materie trebuie să se circumscrie interesului superior al minorilor. O analiză mai atentă, însă, face extrem de dificil a se observa în ce mod concret servește o astfel prioritizare a modalității de executare interesului minorilor.

În sens tehnic juridic, argumentele în favoarea acestei idei sunt în general formulate în legătură cu instituția exercitării autorității părintești, dar nu este deloc aparent care este legătura efectivă între cele două. Mai exact, autoritatea părintească reprezintă o serie de drepturi și obligații ale părinților legate de procesul de creștere și educare al minorilor, printre care se regăsește evident și obligația de a contribui financiar în acest întreg proces. Dar în ce fel este relevantă modalitatea de contribuție, atâta timp cât aceasta există, pentru creșterea copilului?!

O alta serie de argumente juridice se axează pe un soi de interpretare istorică și teleologică a prevederilor art. 400 C. Civ., text care reglementează modul în care se va stabili locuința copilului la unul dintre părinții săi în caz de divorț sau generic atunci când aceștia sunt separați. Se sugerează ideea că stabilirea locuinței copilului pe calea instanței de judecată nu ar trebui să genereze nicio diferență practică în rol, drepturi și obligații ale părinților față de copil, chestiunea fiind una pur administrativă și birocratică: copilul pur și simplu trebuie să aibă undeva domiciliul, iar părinții lui nu locuiesc împreună. Așa fiind, și obligația de întreținere trebuie să rămână prioritar cea standard, adică executabilă în natură. Însă, acest argument este tehnic greșit pentru că nu rezultă de nicăieri că intenția legiuitorului în reglementarea art. 400 C. Civ. a fost una exclusiv birocratică și este greșit și în sens practic pentru că în mod absolut evident împrejurarea că minorul locuiește cu un singur părinte iar nu cu amândoi generează automat diferențe importante de rol și implicare între părinți în viața copilului.

În plus, există un argument juridic contrar prioritizării acestui tip de executare, și anume textul art. 402 C. Civ. Acest text – prezent și în conținutul art. 42 în reglementarea Codului Familiei –  stabilește esențialmente o chestiune relativ banala dar relevantă, și anume faptul că instanța de judecată stabilește obligațiile ambilor părinți la cheltuielile de creștere ale copilului. Așadar, nu doar părintele la care copilul nu locuiește este debitor al obligației de întreținere, ci și părintele așa-zis “rezident”. Dar, în mod firesc, acest părinte “rezident” își îndeplinește preponderent obligațiile de întreținere în natură, nu în bani, prin simplul fapt că minorul locuiește la domiciliul său, astfel încât acest părinte va fi cel care, de regulă, se va ocupa de îngrijirea de zi cu zi a minorului. Luând în considerare că există și cheltuieli direct materiale de realizat în interesul copilului, cine va fi părintele care le va suporta, dacă și părintele “nerezident” își îndeplinește obligațiile tot în natură?!

Din punct de vedere al ipoteticelor efecte practice, prioritizarea executării în natură a obligației de întreținere este argumentată favorabil în sensul că generează implicarea ambilor părinți în viața de zi cu zi a copilului, că se elimină astfel presupusul rol de “pușculiță” al unuia dintre părinți (implicit, cel care nu locuiește cu copilul), că minorul însuși îi vede pe ambii părinți ca fiind implicați în achizițiile de care el beneficiază (chestiune care, presupunând că ar fi reală, cumva ar fi și automat benefică), astfel încât ambii părinți ar ajunge în ochii copilului să ocupe același loc într-o ierarhie a rolului părinților. Problema este că în întreaga noastră experiență nu am observat niciodată și nici nu ni s-a relatat de către niciun client ca vreunul dintre aceste ipotetice efecte pozitive să fie și reale.

De altfel, în absolut toate consultanțele juridice în care am discutat vreodată tema obligației de întreținere executată în natură, preocuparea fundamentală a clienților noștri și motivul pentru care își propuneau să beneficieze de o astfel de măsură a fost temerea că o obligație de întreținere executată în bani ar avea drept rezultat fie o proastă gestionare a banilor de către celălalt părinte, fie o finanțare indirectă a celuilalt părinte din surplusul necheltuit dar achitat al pensiei, fie ambele. Aceste temeri pot fi sau nu întemeiate (aproape mereu sunt genuine și argumentate corect din perspectiva celui care le verbalizează), însă în mod clar nu au legătură cu situația copilului, ci cu relația disfuncțională și plină de suspiciune reciprocă dintre adulții care sunt părintii săi, iar soluționarea rezidă în stabilirea unui cuantum rezonabil al obligației, iar nu executarea acesteia în natură.

Uneori, s-a ridicat în consultanțe și problema echității, în sensul în care în plus față de pensia de întreținere executată în bani, părintele debitor realizează deseori și alte cheltuieli directe în interesul copilului, de exemplu în timpul programului de relații personale, chestiune care face ca întreaga sumă dedicată creșterii minorului să fie împovărătoare prin raportare la veniturile totale ale acestui părinte. Această problemă, de altfel deseori extrem de serioasă, nu are însă nicio legătură cu situația copilului, ci cu situația adultului debitor și își găsește o posibilă soluționare în modalitatea de stabilire a cuantumului pensiei, la fel ca și în precedent.

Suplimentar, este de subliniat că rolul just al oricărei reglementări care privește minorii este să reducă prin efectele sale practice posibilitatea ca părinții să se afle în conflict pentru că inexistența conflictului între părinți și legat de creșterea copiilor este summumul interesul copilului. Atât la nivel teoretic, cât mai ales în sens empiric, executarea obligațiilor de întreținere în natură atunci când părinții sunt separați conduce la efectul contrar, la creșterea constantă a conflictului. Se întâmplă astfel pentru că realizarea de cheltuieli în natură în interesul copilului necesită o constantă și onesta comunicare și colaborare între părinți cu toate că, prin ipoteză, părinții sunt separați, de cele mai multe ori divorțați, așadar aflați în situații în care tocmai imposibilitatea de a comunica și de a colabora a generat situația de fapt a separării lor…

Nu în ultimul rând și asemenea considerentelor noastre legate de măsura exercițiului comun al autorității părintești ca regulă la divorț, opinăm că prioritizarea unor măsuri forțează automat instanțele de judecată să nu analizeze un caz punctual prin elementele efective ale cazului respectiv, ci să aplice generic o măsură care ar putea sau nu sa fie în interesul concret al minorilor beneficiari ai măsurilor respective. Interesant este că, în ciuda reglementării, instanțele de judecată au ales în proporție covârșitoare să considere că în interesul minorilor din marea majoritate a dosarelor este tot măsura stabilirii unei obligații de întreținere pentru părintele “nerezident” executabilă în bani.

În concluzie, măsura prioritizării executării obligației de întreținere în natură nu este justificată nici în sens juridic și nici în sens practic. Este cu certitudine preferabil ca reglementarea legislativă să fie în sensul în care instanțele, analizând punctual interesul superior al minorilor prin prisma unor criterii a priori definite de lege, precum nevoile concrete și constante ale copilului, veniturile ambilor părinți și timpul de peste an pe care fiecare părinte îl va petrece cu copilul său, să poată decide în egală măsură între o executare în bani, o executare în natură și chiar o executare hibrid, parte în bani și parte în natură, a obligațiilor de întreținere.

Avocat Diana-Iulia Olac, Partner OLAC BECHEANU
Avocat Tudor Becheanu, Partner OLAC BECHEANU

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti