Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Limitele răspunderii Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România în cazul infracțiunilor îndreptate împotriva integrității corporale
07.03.2022 | Raul Alexandru NESTOR

Secţiuni: Articole, Asigurări, Drept penal, Note de studiu, Procedură penală, RNSJ, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Rezumat

Deși există o lege recentă, respectiv Legea nr. 132/2017, o parte a soluțiilor pronunțate de instanțele naționale este în sensul stabilirii acelorași limite de răspundere în sarcina Biroului Asigurătorilor de Autovehicule ca și în cazul unei societăți de asigurare care ar fi citată în proces în calitate de parte responsabilă civilmente și deci obligată la repararea integrală a prejudiciului cauzat de fapta ilicită pentru care persoana acuzată a fost trimisă în judecată.

O asemenea soluție, deși aparent justificată prin raportare la interesele victimei, nu mai are în prezent o acoperire legală corespunzătoare, dispozițiile legale intrate în vigoare în cursul anului 2017 reglementând o limitare a obligației care poate fi stabilită în sarcina Biroului Asigurătorilor de Autovehicule în absența unui contract de asigurare valabil la data comiterii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Deși încheierea contractului de asigurare de răspundere civilă delictuală este obligatorie pentru orice conducător auto, există încă multe accidente rutiere în care sunt implicați șoferi care nu dețin polițe RCA, lipsa contractului de asigurare fiind constată numai ulterior evenimentului rutier. Neexistând o societate de asigurare care să poată acoperi prejudiciul provocat de conducătorul auto, legea a prevăzut citarea în procesul penal a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România. Acesta nu poate fi însă obligat la plata despăgubirilor solicitate de persoanele prejudiciate în același mod ca și o societate de asigurare, legea specială reglementând expres modul în care se pot acorda despăgubiri în acest sens.

Dacă în cazul societății de asigurare ca parte responsabilă civilmente, aceasta va fi obligată să achite inclusiv plata serviciilor medicale prestate de unitățile medicale de profil victimelor evenimentului rutier provocat prin fapta conducătorului auto asigurat, în cazul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România, dispozițiile legale nu mai permit o asemenea interpretare.

Astfel, potrivit art. 33 alin. (4) din Legea 132/2017 „Nicio entitate care a compensat în orice fel persoanele prejudiciate sau a oferit acestora servicii în legătură cu prejudiciile suferite, inclusiv servicii medicale, în baza unor contracte încheiate ori în baza legii, nu are dreptul să solicite de la Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România recuperarea cheltuielilor efectuate.”.

Abstract

Although there is a recent law, respectively Law no. 132/2017, part of the solutions pronounced by the national courts is in the sense of establishing the same limits of liability in charge of the Motor Insurer s Bureau as in the case of an insurance company that would be cited in the process as a civilly liable party and therefore obliged to full reparation for the damage caused by the wrongful act for which the accused person was sent to trial.

Such a solution, although apparently justified in relation to the interests of the victim, no longer has adequate legal coverage, the legal provisions entered into force in 2017 regulating a limitation of the obligation that may be imposed on the Bureau of Motor Insurer s in the absence of a insurance contract valid on the date of committing the illicit act causing damages.

Although the conclusion of the tort liability insurance contract is mandatory for any driver, there are still many road accidents involving drivers who do not have RCA policies, the lack of the insurance contract being found only after the road accident. As there is no insurance company that can cover the damage caused by the driver, the law provided for the summons in the criminal proceedings of the Romanian Motor Insurers’ Bureau. However, he may not be obliged to pay the damages claimed by the injured parties in the same way as an insurance company, the special law expressly regulating the way in which compensations may be granted in this way.

If in the case of the insurance company as a civilly liable party, it will be obliged to pay the payment of medical services provided by the medical units to the victims of the road accident caused by the act of the insured driver, in the case of the Romanian Motor Insurers Bureau, the legal provisions allow such an interpretation.

Thus, according to art. 33 par. (4) of Law 132/2017 “No entity that has compensated in any way the injured persons or offered them services in connection with the suffered damages, including medical services, on the basis of concluded contracts or on the basis of the law, has no right to request to the Romanian Motor Insurers’ Bureau to recover the expenses incurred.”.

I. Evoluții jurisprudențiale în caracterizarea poziției procesuale a societății de asigurare în procesul penal

Mai multe soluții recente, pronunțate de instanțele judecătorești din România în cazul unor infracțiuni de ucidere din culpă sau de vătămare corporală din culpă comise de conducători auto pe drumurile publice, justifică o abordare cel puțin schematică a prezentei teme, fiind necesar a sublinia că și cadrul normativ a suferit modificări relativ substanțiale după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală.

O mare parte a soluțiilor pronunțate de instanțele naționale este în sensul stabilirii acelorași limite de răspundere în sarcina Biroului Asigurătorilor de Autovehicule ca în cazul unei societăți de asigurare care ar fi citată în proces în calitate de parte responsabilă civilmente și deci obligată la repararea integrală e prejudiciului cauzat de fapta ilicită pentru care persoana acuzată a fost trimisă în judecată. O asemenea soluție, deși aparent justificată prin raportare la interesele victimei, nu are în prezent o acoperire legală corespunzătoare, dispozițiile legale intrate în vigoare în cursul anului 2017 reglementând o limitare a obligației care poate fi stabilită în sarcina Biroului Asigurătorilor de Autovehicule în absența unui contract de asigurare valabil la data comiterii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Astfel, dacă la data de 1 februarie 2014 erau încă în aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995[1] privind asigurările și reasigurările în România, ulterior a intrat în vigoare Legea nr. 132/2017[2] privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

În perioada de aplicare a Legii nr 136/1995, jurisprudența națională a fost neunitară, fiind semnalate patru orientări în soluționarea problemei legate de calitatea pe care societatea de asigurare o poate deține în cadrul unui proces penal.

Astfel, într-o primă orientare analizată, instanțele naționale au dispus citarea în procesul penal a societăţii de asigurare şi constatarea că aceasta are calitatea de asigurător de răspundere civilă, însă numai pentru opozabilitatea hotărârii.

În a doua orientare s-a impus obligarea societăţii de asigurare în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor civile.

A treilea curent vizibil în unele soluții dispuse de instanțele judecătorești considera că este judicioasă obligarea societăţii de asigurare in solidum/alături de inculpat la plata despăgubirilor civile, în timp ce o a patra orientare susținea obligarea societăţii de asigurare în mod direct la repararea prejudiciului cauzat prin implicarea în accident a autovehiculului asigurat, însă în limita obligaţiei contractuale.

Deși aceste patru concepții prezente și solid argumentate în jurisprudența națională, diferă în mod substanțial între ele, ceea ce le unește este necesitatea implementării pe cale judiciară a unui mecanism eficient de ocrotire a victimelor accidentelor de circulaţie prin oferirea unei posibilităţi rapide şi eficiente de dezdăunare integrală care să nu depindă în mod semnificativ de situaţia financiară a celui culpabil de producerea evenimentului rutier.

Soluțiile prin care instanțele au dispus citarea în procesul penal a societăţii de asigurare şi constatarea că aceasta are calitatea de asigurător de răspundere civilă, însă numai pentru opozabilitatea hotărârii, au fost argumentate pe ideea că, deși temeiul răspunderii asigurătorului este unul contractual, această împrejurare nu presupune absolvirea sa de orice obligaţie de răspundere civilă în procesul penal, câtă vreme art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, modificată, prevedea în mod expres posibilitatea exercitării drepturilor persoanelor păgubite împotriva asigurătorului de răspundere civilă. Totodată, s-a considerat că referirea la instituţia intervenţiei, instituție specifică procesului civil, făcută în teza a doua a textului de lege invocat, nu înlătură posibilitatea angajării răspunderii asigurătorului în procesul penal, câtă vreme repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile, conform art. 14 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1969.

Teoria obligării inculpatului în solidar cu asigurătorul a fost întemeiată pe interpretarea considerentelor deciziei în interesul legii nr. 1 din 28 martie 2005[3]referitoare la coexistenţa răspunderii civile delictuale a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspundere contractuală a asigurătorului, în sensul impunerii obligării lor solidare la plata despăgubirilor civile faţă de partea vătămată, considerându-se că instanţa supremă ar susţine ideea solidarităţii.

Soluția obligării la plata despăgubirilor civile numai a asigurătorului în mod direct şi în limita obligaţiei sale contractuale s-a întemeiat pe faptul că în reglementarea inițială a Legii nr. 136/1995 (art. 54 alin. 1 şi art. 55 alin. 1) era stabilit că persoana vătămată îşi poate formula pretenţiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, angajarea răspunderii asiguratului în temeiul răspunderii civile delictuale fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depăşeşte întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare şi prin normele speciale aplicabile în materie.

Fără a mai detalia aceste aspecte specifice unei jurisprudențe anterioare, observăm că poziția societăţii de asigurare în procesul penal, precum şi angajarea răspunderii juridice civile a asigurătorului în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, au format obiect de controversă atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, încă de la apariţia Legii nr. 136/1995.

Aceste aspecte de practică neunitară au primit inițial o soluționare ca urmare a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii. În acest sens, prin decizia nr. 1 din 28 martie 2005, s-a stabilit, în această materie, că asigurătorul nu are calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, obligaţia asumată derivând din contract, iar reglementările art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, coroborate cu dispoziţia art. 54 alin. 4 din aceeaşi lege relevă neîndoielnic voinţa legiuitorului de a limita poziţia procesuală a societăţii de asigurare la calitatea sa de “asigurător”.

În considerentele deciziei menţionate s-a statuat că în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală bazată pe art. 998 din Codul civil 1864, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asiguratului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995, iar societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă.

Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.61 din 23 iunie 2005[4] (intrată în vigoare ulterior pronunţării deciziei nr.1/2005) au fost aduse anumite clarificări în ceea ce priveşte modul de angajare a răspunderii asigurătorului în ipoteza analizată. Spre deosebire de art. 57 din Legea nr. 136/1995, în forma anterioară modificărilor, când legiuitorul stabilise în favoarea persoanei păgubite un drept de opţiune în exercitarea acţiunii civile (fie împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, fie împotriva asigurătorului), în sistemul OUG nr. 61/2005, (art. 54 alin. 1) legiuitorul a prevăzut imperativ că drepturile persoanei păgubite prin accidente de vehicule se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.

Deși inițial s-a negat vehement calitatea de parte responsabilă civilmente a societății de asigurare, pe motivul că răspunderea sa nu poate fi identificată cu răspunderea pentru fapta altei persoane, deoarece o asemenea formă de răspundere se întemeiază pe existenţa unui anumit  tip de  relaţii între autorul prejudiciului şi persoana chemată să răspundă civil pentru acest prejudiciu, iar specificul acestor relaţii îl reprezintă faptul că cel care răspunde pentru altul are o putere de  direcţionare, supraveghere, îndrumare şi control asupra activităţii persoanei care are răspunderea direct, legea fiind cea care conferă o asemenea putere, ea nefiind efectul voinţelor comune, observăm că la un interval redus de timp, jurisprundența instanței supreme s-a orientat către o concepție diametral opusă, întemeiată însă pe dispozițiile Codului de procedură penală intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014.

În acest sens, prin decizia nr. 1/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că ”în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării de răspundere civilă pentru prejudicii produse de accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.”

Această schimbare a jurisprudenței a fost explicată în esență pe ideea că decizia nr. 1/2005  a fost pronunţată în condiţiile în care dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Codul de procedură penală de la 1968, cu modificările la zi, prevedeau că persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, decizia 1/2005 devine lipsită de temei legal, cât timp, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală, părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară. Alineatul secund al aceluiaşi articol prevede că părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Dispoziţiile art. 86 din Codul de procedură penală definesc partea responsabilă civilmente ca fiind persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces, aceste dispoziţii legale consacrând, astfel, calitatea procesuală pasivă a părţii responsabile civilmente pe latura civilă a procesului penal.

Conform dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului.

Dispoziţiile alin. (5) al aceluiaşi articol prevăd că repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit legii civile.

Decizia nr. 1/2005, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţiile Unite, nu mai este de actualitate, întrucât prin art. 86 din Legea nr. 135/2010 legiuitorul a extins expres sfera răspunderii civile în procesul penal de la obligaţia legală de răspundere pentru fapta altuia la obligaţia de răspundere civilă contractuală. Astfel, plecând de la natura specială a contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, s-a apreciat că asigurătorii de răspundere civilă obligatorie au calitate de părţi responsabile civilmente în procesul penal pentru prejudicii produse de asiguraţii lor prin accidente de vehicule, atât în temeiul legii civile, cât şi în temeiul contractului de asigurare.

Înalta curte de Casație și Justiție a reținut că ”împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract şi că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparaţiei integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al contractului, asumându-şi o obligaţie proprie şi nefiind ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat.

În realitate, răspunderea de care este ţinut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare şi de lege, aşa cum s-a argumentat în precedent, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător.”

II. Situația evenimentelor rutiere provocate de conducători auto care nu au încheiat un contract de asigurare valabil la data comiterii infracțiunii

Dacă în cazul societății de asigurare cu care autorul faptei prejudiciabile a încheiat un contract de asigurare de răspundere delictuală, jurisprudența națională are în prezent caracter unitar, nemaifiind întâlnite soluții în care să fie contestată calitatea de parte responsabilă civilmente a acestor societăți, în practica instanțelor naționale au apărut probleme generate de situația în care autorul infracțiunii nu are un astfel de contract valabil încheiat.

Deși nu constituie obiectul de interes în cadrul acestei expuneri, nu ne permitem să nu semnalăm că în România nu sunt rare situațiile în care conducătorii auto nu au încheiat contractul de asigurare obligatorie, iar acest lucru este descoperit abia după implicarea conducătorului auto în evenimentul rutier soldat cu urmări tragice.

Lipsa contractului de asigurare la momentul producerii evenimentului rutier poate avea diferite cauze, de la uitarea de către conducătorul auto a necesității încheierii unui astfel de contract pentru perioada de referință, până la reaua credință a acestuia, însă considerăm că ar fi de competența legiuitorului național să verifice tratamentul sancționator al unei asemenea abateri de la normele de conduită specifice lumii civilizate, putând opta inclusiv pentru incriminarea unei asemenea fapte ca infracțiune la regimul siguranței circulației pe drumurile publice, existând suficiente sisteme legislative la nivelul Uniunii Europene care oferă un asemenea model de reglementare.

Deși nu a optat pentru un regim sancționator mai sever în cazul conducerii unui autoturism pe drumurile publice în absența unui contract de asigurare de răspundere obligatorie valabil, legiuitorul național a avut totuși în vedere situația unor evenimente rutiere soldate cu pierderi de vieți omenești sau cu afectarea integrității corporale în care conducătorul auto răspunzător nu a încheiat un asemenea contract.

Astfel, prin dispoziţiile art. 251 din Legea 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor (în prezent abrogat), în îndeplinirea obligaţiei Statului Român de transpunere în dreptul intern a prevederilor cuprinse în directivele comunitare privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, a fost înființat Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), ca „Organism de Plată a Despăgubirilor”, în sensul art. 10 din Directiva 2009/103/CE.

Scopul constituirii acestui organism a fost, potrivit dispoziţiilor art. 251 alin. 10, lit. b) din Legea 32/2000, între altele, acela de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule, ”dacă autovehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul, a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligația să încheie o astfel de asigurare”.

Conform art. 33 alin. 1 din Legea nr. 132/2017: ”În calitate de organism de plată a despăgubirilor, BAAR garantează fără a avea beneficiu de discuțiune despăgubirea persoanelor prejudiciate, rezidenți ai statelor membre, prin accidente produse pe teritoriul României sau pe teritoriul unui alt stat membru decât statul lor de rezidență, prin intermediul unor vehicule sau tramvaie care staționează în mod obișnuit pe teritoriul României sau pe teritoriul unui stat al cărui birou național auto nu a semnat Acordul multilateral, neasigurate RCA cu toate că, în conformitate cu prevederile legii, pentru acestea trebuia încheiată asigurarea RCA sau prin intermediul unor vehicule neidentificate,(….)”

Din interpretarea dispoziţiilor relevante privitoare la BAAR se poate reține concluzia că acest organism are legitimare procesuală în procesul penal, în calitate de garant al obligaţiei de despăgubire faţă de victimele accidentelor de vehicule numai dacă vehiculul nu este asigurat RCA, urmând ca BAAR să se subroge în drepturile persoanelor prejudiciate împotriva persoanei responsabile pentru repararea pagubei, care are obligaţia legală de a rambursa BAAR despăgubirile plătite.

Spre deosebire de calitatea de parte responsabilă civilmente a societății de asigurare în cazul în care conducătorul auto are încheiat un contract valabil de asigurare, în cazul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), legiuitorul a înțeles să reglementeze o răspundere civilă complementară.

Această răspundere civilă complementară instituită în sarcina BAAR pentru pagubele pricinuite prin fapta ilicită a autorului accidentului nu se întemeiază pe ideea unei prezumţii de culpă în sarcina persoanei responsabile civilmente, derivând din exercitarea atribuţiilor sale de supraveghere, îndrumare, control, ci este guvernată de regulile speciale cuprinse în dispoziţiile Legii 132/2017, dispoziţii care, în transpunerea legislaţiei comunitare, urmăresc obiectivul înscris în preambulul Directivei 2009/103/CE ca victima accidentului rutier să nu rămînă nedespăgubită în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat. În acord cu preambulul aceleiaşi directive, în cazul unui accident cauzat de un vehicul neasigurat, organismul care despăgubeşte victimele accidentelor cauzate de vehicule neasigurate are o poziţie mai bună decît victima la intentarea unei acţiuni împotriva părţii responsabile.

Deși prin Decizia 3/15.06.2010[5] a ÎCCJ s-a statuat, printr-o interpretare obligatorie a art. 251 din Legea 32/2000, că BAAR are în procesul penal calitatea de parte responsabilă civilmente în sensul noului Cod de procedură penală, ca persoană chemată să răspundă potrivit legii pentru pagubele provocate prin fapta ilicită a inculpatului, autor al accidentului, în ipoteza în care vehiculul nu este asigurat RCA, cadrul normativ actual impune mai multe limite ale răspunderii BAAR în procesul penal, limite care diferențiază substanțial modul în care această structură ar putea răspunde prin raportare la situația unei societăți de asigurare.

Astfel, dacă în cazul societății de asigurare ca parte responsabilă civilmente, aceasta va fi obligată să achite inclusiv plata serviciilor medicale prestate de unitățile medicale de profil victimelor evenimentului rutier provocat prin fapta conducătorului auto asigurat, în cazul BAAR, dispozițiile legale nu mai permit o asemenea interpretare.

Astfel, potrivit art. 33 alin. (4) din Legea 132/2017 „Nicio entitate care a compensat în orice fel persoanele prejudiciate sau a oferit acestora servicii în legătură cu prejudiciile suferite, inclusiv servicii medicale, în baza unor contracte încheiate ori în baza legii, nu are dreptul să solicite de la BAAR recuperarea cheltuielilor efectuate.”.

Conform Legii 95/2006[6] privind reforma în domeniul sănătăţii, ”asistența de sănătate publică este garantată de stat şi finanţată de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate sau din alte surse, după caz, potrivit legii (art. 2, pct. 8).

Articolul 32 din acelaşi act normativ arată că ,”asistenţa medicală de urgenţă se asigură de unităţi specializate de urgență şi transport sanitar publice sau private, precum şi prin structurile de primire a urgenţelor, organizate în acest scop”.

Activităţile de asistenţă de sănătate publică se finanţează de la bugetul de stat, de la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, de la bugetele locale, din venituri proprii, fonduri externe rambursabile şi nerambursabile, contracte cu terţii, precum şi din contribuţiile personale şi plăţi directe, după caz, potrivit legii” (art. 35).

În acord cu Legea nr. 95/2006, urgenţele medicale nu sunt efectuate la cererea persoanelor prejudiciate, astfel că nu se poate cuantifica valoarea acestora, acest lucru fiind în mod specificat în articolul de mai sus.

Asistenţa medicală publică de urgenţă în faza prespitalicească este asigurată de serviciile de ambulanţă judeţene şi de Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-llfov, precum şi de echipajele integrate ale Serviciilor mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare, aflate în structura inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, a autorităţilor publice locale şi a spitalelor judeţene şi regionale” (art. 97 pct.l, definiţia asistenţei medicale publice de urgenţă).

În acord cu Legea nr. 95/2006, „Finanţarea acordării asistenţei medicale publice de urgenţă se face prin bugetul Ministerului Sănătăţii de la bugetul de stat și din venituri proprii, prin bugetul Ministerului Afacerilor Interne, prin bugetele ministerelor si instituţiilor cu reţea sanitară proprie, din donaţii si sponsorizări, precum şi din alte surse prevăzute prin lege.” (art. 100).

Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate se formează din:

a) contribuţii ale persoanelor fizice;

a1) sumele care se distribuie fondului din contribuţia asiguratorie pentru muncă, potrivit art. 2206 alin. (4) litera d) din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare;

b) subvenții de la bugetul de stat;

c) dobânzi, donaţii, sponsorizări, venituri obţinute din exploatarea patrimoniului CNAS şi caselor de asigurări, precum şi alte venituri, în condiţiile legii;

d) sume din veniturile proprii ale Ministerului Sănătăţii.” (art. 265 alin. l).

Persoana asigurată are obligaţia plății unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate, cu excepţia persoanelor prevăzute la art. 213 alin. (1)” (art. 266).

În concepția legiuitorului național, fiecare persoană este asigurată în sistemul asigurărilor de sănătate, inclusiv pentru cele de urgenţă, prin contribuţiile pe care le achită lunar obligatoriu, neexistând posibilitatea alegerii unei alternative.

Conform art. 320 alin. (l) din Legea nr. 95/2006: „persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenta medicală acordată”.

În baza acestui articol, în general, instanţele naționate au considerat că poziția BAAR este aceea de parte responsabilă civilmente dispunând obligarea acestuia la plata sumelor cu care se constituie părţi civile unităţile spitaliceşti, fără a verifica inițial dacă persoanele vătămate au calitatea de asigurat în sistemul public de asigurări de sănătate.

În condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, apreciem că o astfel de abordare este crticabilă, legiuitorul reglementând caracterul subsidiar al intervenţiei BAAR, cu scopul de a obliga doar inculpatul la plata acestor sume.

Cum de cele mai multe ori asistența medicală este acordată persoanelor vătămate prin accidente rutiere, în baza legii, față de dispozițiile exprese ale Legii nr. 132/2017 cu privire la furnizorii de servicii medicale, credem că obligarea BAAR și la plata acestor cheltuieli către unitățile medicale, este lipsită de suport legal, chiar dacă decizia nr. 3/2010 ar impune calitatea de parte responsabilă civilmente a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România.

Scopul pentru care a fost constituit Fondul Naţional de Protecţie din care sunt efectuate plăţile de către BAAR în calitatea acestuia de Organism de Plată a Despăgubirilor, constă în despăgubirea victimelor accidentelor de circulaţie produse de autovehicule ce nu au asigurare RCA.

Or, față de această finalitate a reglementării, în cazul obligației de repararea a prejudiciului de către BAAR, nu poate fi inclusă și situaţia prejudiciului cauzat unităţii spitaliceşti, repararea acestuia revenind fie asigurătorului în cazul unui contract valabil, fie inculpatului ca persoană responsabilă de crearea prejudiciului.

În analiza scopului pentru care a fost înființat Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România se impun a fi avute în vedere dispoziţiile art. 14 din Directiva 2009/103/CE, preluate în dreptul intern care statuează că sunt necesare dispoziţii care să prevadă că un organism va garanta faptul că victima nu rămâne nedespăgubită, în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat sau nu este identificat.

Este esențială posibilitatea victimei unui asemenea accident de a se putea adresa direct acestui organism, ca un prim punct de contact. Pe de altă parte, ar trebui să se dea statelor membre posibilitatea de a aplica anumite excepţii limitate în ceea ce priveşte plata despăgubirii de către acest organism şi să se prevadă, în cazul pagubelor materiale provocate de un vehicul neidentificat, având în vedere riscurile de fraudă, că despăgubirea unor astfel de pagube poate fi limitată sau exclusă.

Prin raportare la art. 1357 din Codul civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să îl repare, iar conform Deciziei 3/2010 a ICCJ, pronunţată în interesul legii, s-a stabilit că în interpretarea art. 251 din Legea 32/2000, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente produse prin vehicule neasigurate.

Din analiza textelor mai sus precizate, se poate reține că scopul pentru care a fost constituit Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii este acela de a proteja victimele accidentelor rutiere, nu acela de a despăgubi orice persoană fizică sau juridică prejudiciată direct sau indirect prin accident.

În cazul unor evenimente rutiere soldate cu afectarea integrității corporale, în situația în care conducătorul auto având calitatea de autor al prejudiciului nu are încheiat un contract de asigurare valabil la data accidentului, doar persoana vinovată de producerea accidentului poate fi obligată în mod direct către unitatea medicală la plata despăgubirilor materiale, constând în cheltuieli de spitalizare. Textele de lege amintite mai sus transpun în plan intern legislaţia comunitară şi urmăreşte realizarea obiectivului înscris în Directiva 2009/103/CE[7], acela ca victima să nu rămînă nedespăgubită atunci cind vehiculul care a provocat accidentul nu era asigurat.

Având în vedere modificările legislative intervenite în cursul anului 2017, conferirea calităţii de parte responsabilă civilmente Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România are în vedere necesitatea despăgubirii victimei accidentului şi nu a altor persoane fizice sau juridice, inclusiv unităţi spitaliceşti, acestea putând obține sumele de bani necesare din sursele de finanțare menționate mai sus și putând să le recupereze ulterior de la autorul prejudiciului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul competent să judece recursul în interesul legii, în considerentele obligatorii ale deciziei 22 din 06.11.2017[8], analizând prevederile art. 320 alin. 1 din Legea 95/2006 (fost art. 313 înainte de republicare), privind reforma în domeniul sănătăţii, a reținut că textul legal examinat conferă furnizorului de servicii medicale calitate procesuală activă exclusiv în situaţiile în care cheltuielile de spitalizare şi tratament medical sunt solicitate de la persoana care, prin fapta sa, a adus daune sănătăţii altei persoane.

În opinia înaltei Curți, legiuitorul a stabilit cine are calitate procesuală activă în cadrul unei astfel de acţiuni, art. 320 alin. l din Legea 95/2006 fiind o normă de strictă interpretare şi aplicare. Aceste prevederi stabilesc fără echivoc faptul că subiectul pasiv al raporturilor juridice este persoana care, prin fapta sa, a adus daune sănătăţii altei persoane.

III. Aplicarea în practică a dispozițiilor privind limitarea răspunderii Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România

Așa cum am susținut la începutul acestui demers, deși Legea nr. 132/2017 impune anumite limite în care BAAR poate fi obligat la plata unor despăgubiri către victimele accidentelor rutiere, în practica actuală a instanțelor naționale se poate întâlni frecvent soluția asimilării Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România cu situația unei societăți de asigurare care poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente doar în cazul unei poliție RCA valabile la data producerii evenimentului rutier.

Un exemplu relevant este sentința penală nr. 1807/11 noiembrie 2021[9], pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 3476/281/2021, sentință în baza căreia a fost dispusă condamnarea inculpatului A B pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 196 alin. (1) și (4) C.pen; conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (2) C.pen și părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin.1 C.pen.

Prin aceeași sentință a fost admisă acțiunea civilă, fiind obligată partea responsabilă civilmente Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata sumei de 3795,29 lei, la care se adaugă dobânda legală, către partea civilă Spitalul Județean de Urgență Ploiești, cu titlu de daune materiale.

În temeiul art. 25 din Codul de procedură penală raportat la art. 1357 din Codul civil, au fost respinse ca neîntemeiate acțiunile civile exercitată de persoanele vătămate S C și D N

În baza probelor administrate în cauză s-a stabilit că, în seara zilei de 15.11.2017, orele 17.00, numitul S C, conducător al atelajului hipo neînregistrat și D N, pasager în același atelaj hipo, s-au deplasat în cartierul X din mun. Y la un depozit de fier vechi, după ce în prealabil au consumat o cantitate însemnată de țuică. În stare avansata de ebrietate, S C și D N s-au întors cu atelajul hipo, neînregistrat și neechipat pentru deplasare în condiţii pe timp de noapte, spre localitatea Z, pe drumul DJ 140. Pe aliniamentul pana la intersecţia cu drumul de acces la depozitul B C, atelajul a fost ajuns din urma de autoturismul marca F F, radiat din circulaţie, condus de inculpatul A B, care avea permisul anulat din cauza unei condamnări. Conducătorul autoturismului, din caza neadaptării vitezei la condiţiile de drum nu a observat prezența atelajului hipo pe șosea și a intrat în coliziune puternică cu acesta, proiectându-l si dezmembrându-l.

În urma accidentului rutier, numiţii S C și D N au fost proiectaţi din atelajul hipo pe carosabil, aceştia suferind leziuni traumatice. Conducătorul autoturismului marca F F, inculpatul A B, a coborât să vadă care este starea victimelor și fără a anunţa organele de poliție și ambulanța, a plecat de la locul accidentului. Conducătorul auto a fost identificat mai târziu la domiciliul său de către organele de poliție.

În urma producerii accidentului rutier, numitul S C a suferit leziuni traumatice, care au necesitat 15-20 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico – legal, iar D N a suferit leziuni traumatice, care au necesitat 15-20 zile de îngrijiri medicale.

Sub aspectul laturii civile a procesului penal, prima instanță a reținut că persoanele vătămate S C și D N s-au constituit parţi civile in cursul urmăririi penale, fără a preciza suma de bani drept despăgubire pentru suferinţele cauzate.

La termenul de judecată din data de 24.06.2021, persoana vătămată S C a precizat că se constituie parte civilă în proces pentru suma de 3000 lei, reprezentând daune materiale, anume contravaloarea calului și a căruței. La data de 23.09.2021, persoana vătămată D N a depus la dosarul cauzei o cerere de constituire parte civilă pentru suma de 7000 lei, dinte care 2000 lei reprezentând daune materiale și 5000 lei daune morale.

Spitalul Judeţean de Urgență X s-a constituit parte civila cu suma de 3795,29 lei, reprezentând cuantumul cheltuielilor de spitalizare.

În ceea ce privește acțiunea civilă exercitată de Spitalul Județean de Urgență X, s-a reținut că, potrivit art. 313 din legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, “persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. (…) Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată”.

Textul legal menţionat conferă calitate procesuală activă furnizorilor de servicii medicale, în temeiul subrogaţiei legale în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate, pentru a acţiona în judecată persoanele care, prin faptele lor, aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, în vederea recuperării cheltuielilor efective ocazionate de asistenţa medicală acordată, respectiv pentru a exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal în vederea recuperării respectivelor cheltuieli.

Așadar, în opinia primei instanțe, apare ca fiind fundamentat legal demersul părţii civile Spitalul Județean de Urgență X de a-şi recupera cheltuielile efectuate cu asistenţa medicală a persoanelor vătămate.

În consecință, în temeiul art. 25 C.proc.pen. raportat la art. 1357 C.civ., a fost admisă acțiunea civilă și s-a dispus obligarea părții responsabile civilmente Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata sumei de 3795,29 lei, la care se adaugă dobânda legală, către partea civilă Spitalul Județean de Urgență X, cu titlu de daune materiale.

În ceea ce privește părțile civile S C și D N, prima instanță a reținut că, potrivit notelor precizatoare depuse la dosarul cauzei, precum și a declarațiilor de despăgubire ale părților civile, emise în cadrul dosarului de daună, numiții S C și D N au fost despăgubiți cu suma de 6000 lei fiecare de către Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R), banii fiind depuși în conturile indicate de părțile civile, potrivit confirmărilor de plată depuse la dosarul cauzei.

Fără a mai intra în alte detalii ale cauzei, observăm că victimele evenimentului rutier au fost despăgubite de B.A.A.R, inculpatul conducând fără permis un autoturism neînmatriculat și fără a avea un polița RCA valabilă la data producerii accidentului, însă instanța de primă jurisdicție a dispus obligarea B.A.A.R. și la plata sumelor solicitate de unitatea medicală care a acordat îngrijirile medicale celor două victime, fără a exista la dosar însă niciun mijloc de probă care să demonstreze că acestea nu ar fi avut calitatea de asigurat în sistemul național de asigurări de sănătate. Or, în măsura în care cele două persoane a căror integritate fizică a fost afectată, aveau calitate de asigurați în sistemul asigurărilor de sănătate, potrivit art. 33 alin. (4) din Legea 132/2017 „ Nicio entitate care a compensat în orice fel persoanele prejudiciate sau a oferit acestora servicii în legătură cu prejudiciile suferite, inclusiv servicii medicale, în baza unor contracte încheiate ori în baza legii, nu are dreptul să solicite de la B.A.A.R. recuperarea cheltuielilor efectuate.”.

În aceste împrejurări, deși în cauză a fost exercitată calea de atac a apelului, fiind invocat ca motiv de apel tocmai nelegala obligarea a B.A.A.R. în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata cheltuielilor de spitalizare efectuate de unitatea medicală, în fața instanței de control judiciar a intervenit retragerea plângerilor prealabile.

Având în vedere manifestarea de voință a persoanelor vătămate D N și S C, care s-au constituit inițial și părți civile în procesul penal, exprimată în cele două înscrisuri autentice depuse la dosar, în sensul retragerii plângerii prealabile cu privire la infracțiunea de vătămare corporală din culpă săvârșită de inculpatul apelant A B, ca urmare a admiterii apelurilor formulate în cauză, în baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală cu aplicare art. 158 din Codul penal, cu aplicarea art. 196 alin. (1) și (4) Cod penal şi cu aplicare art. 16 alin. (1) lit. g) teza I Cod procedură penală, a fost dispusă încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, faptă prevăzută de art. 196 alin. (1) și (4) Cod penal

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) Cod procedură penală,  au fost lăsate nesoluţionate acţiunile civile exercitate de intimaţii persoane vătămate D N și S C şi de intimata parte civilă Spitalul Județean de Urgență X.

Deși instanța de control judiciar nu a procedat la o analiză exhaustivă a motivelor de apel, se poate observa din conținutul sentinței apelate că B.A.A.R. a acceptat fără rezerve acordarea de despăgubiri către cele două persoane fizice care se aflau în atelajul hipo la momentul evenimentului rutier, însă obligarea acestei entități la plata cheltuielilor de spitalizare solicitate de către unitatea medicală este lipsită de suport legal.

Câtă vreme, conform Legii nr. 132/2017, unitatea medicală menționată a oferit celor doi pasageri ai atelajului hipo, serviciile de specialitate în legătură cu prejudiciile suferite, respectiv serviciile medicale necesare, în baza unor contracte încheiate ori în baza legii, art. 33 al actului normativ menționat nu permite unității medicale dreptul de a solicita de la B.A.A.R. recuperarea cheltuielilor efectuate.


[1] Monitorul Oficial, Partea I nr. 303 din 30 decembrie 1995;
[2] Monitorul Oficial nr. 431 din 12 iunie 2017;
[3] Monitorul Oficial nr. 503 din 14 iunie 2005;
[4] Monitorul Oficial nr. 562 din 30 iunie 2005;
[5] Monitorul Oficial, Partea I, nr. 866 din 23 decembrie 2010;
[6] Republicată în Monitorul Oficial nr. 652 din 28 august 2015;
[7] J. Of. nr. 263, 7.10.2009, p. 11–31;
[8] Monitorul Oficial 43 din 17.01.2018
[9] Accesabilă la adresa www.portaljust.ro


Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti