« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Aspecte practice privind aplicarea hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-282/20 de către instanțele din România
08.03.2022 | Mihai MAREȘ, Alexandra ȘINC

Drept Timisoara
Secţiuni: Articole, CJUE, Drept penal, Jurisprudență, Procedură penală, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , ,
JURIDICE - In Law We Trust
Mihai Mareș

Mihai Mareș

Alexandra Șinc

Alexandra Șinc

Pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărârii din 21 octombrie 2021, în cauza ZX (C-282/20) a generat o serie de dezbateri privind modalitatea concretă în care instanțele din România trebuie să procedeze pentru a respecta cele statuate de instanța europeană.

În cele ce urmează vom face o prezentare sumară a ceea ce a decis Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu accent pe aspectele importante pentru susținerile noastre ulterioare (A), pentru a ne referi apoi la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca decizia să fie aplicabilă într-o cauză aflată pe rolul instanțelor naționale (B), precum și la o serie de aspecte practice privind aplicarea acesteia (C).

A. Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată de autoritățile judiciare bulgare în vederea interpretării prevederilor articolului 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale.  Potrivit acestui text de lege, statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.

Sesizarea s-a făcut în condițiile în care în legislația bulgară există o etapă prealabilă judecății în fond, asemănătoare camerei preliminare din legislația noastră, destinată verificării unor aspect formale privind urmărirea penală, neclaritățile privind formularea acuzației nu au fost invocate în această etapă, iar norma națională nu permitea remedierea lor de către procuror ulterior acestui moment.

Soluționând cererea de decizie preliminară Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu prevede o cale procedurală ce permite să se remedieze după ședința preliminară într‑o cauză penală neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare.

Curtea a decis, de asemenea, că articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13 și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că instanța de trimitere este obligată să efectueze, în măsura posibilului, o interpretare conformă a legislației naționale privind modificarea acuzării care să permită procurorului să remedieze neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului în cadrul ședinței de judecată, protejând în același timp în mod activ și real dreptul la apărare al persoanei acuzate. Numai în cazul în care consideră că o interpretare conformă în acest sens nu este posibilă, instanța de trimitere trebuie să lase neaplicată dispoziția națională care interzice suspendarea procedurii judiciare și trimiterea cauzei la procuror pentru ca acesta să întocmească un nou rechizitoriu.

B. Condiții de aplicabilitate a deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele aflate pe rolul instanțelor din România

Pentru ca hotărârea sus-menționată să fie aplicabilă într-o cauză aflată pe rolul unei instanțe naționale, trebuie, deci, în opinia noastră, să fie îndeplinite cel puțin două condiții:

a) a fost depășită faza camerei preliminare și să ne aflăm în cursul judecății, situație în care, ca și în legislația statului care s-a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene (Bulgaria), potrivit legislației naționale nu se mai poate proceda la regularizarea actului de sesizare;

b) neclaritatea acuzației afectează dreptul la apărare al inculpatului, în sensul că, nefiind clar pentru acesta ceea ce i se impută, nu își poate formula apărările în cauză;

c) neregularitatea actului de sesizare nu a fost îndreptată în procedura camerei preliminare;

d) instanța să nu poată pronunța, în lipsa unei clarificări a acuzației, o soluție mai favorabilă inculpatului decât restituirea cauzei la procuror.

Dacă primele două condiții nu comportă, în opinia noastră, prea multe discuții, în schimb referitor la ultimele două se impun o serie de precizări.

Astfel, referitor la semnificația celei de-a doua condiții există cel puțin două posibile interpretări.

Prima dintre acestea este în sensul că este necesar ca neregularitatea actului de sesizare să nu fi fost invocată în cameră preliminară.

Cea de a doua interpretare este în sensul că ne aflăm într-un caz de aplicare a deciziei Curții de Justiție și atunci când excepția neregularității rechizitoriului a fost invocată în faza camerei preliminare, dar fie a fost respinsă, fie rezultatul regularizării să nu a fost cel așteptat, dar în cauză s-a dispus, totuși, începerea judecății[1].

Din punctul nostru de vedere, cea de a doua soluție este cea corectă, pentru considerentele pe care le vom arăta în continuare.

Astfel, potrivit prevederilor art. 346 alin. (3) lit. a) C.p.p., pentru a se dispune restituirea cauzei la parchet este necesar ca rechizitoriul să fie neregulat întocmit, neregularitatea să nu fie îndreptată în procedura prev. de art. 345 alin. (3) C.p.p., iar neregularitatea să atragă imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecății.

Textul lasă așadar posibilitatea ca, deși actul de acuzare nu este foarte clar întocmit, putând să stabilească obiectul și limitele acțiunii penale cu care a fost învestit, judecătorul dispune începerea judecății. Pentru a explica în ce situații această ultimă condiție este îndeplinită, în hotărâri ale Instanței Supreme, citate și în doctrină, se arată, de exemplu, că lipsa descrierii cu claritate a faptelor nu poate fi suplinită pe baza unor raționamente logice efectuate de instanță (ICCJ, S. Pen., jcp, încheiere 1035/22.11.2016[2]) sau că modul în care s-a procedat, prin prezentarea doar a conținutului unor mijloace de probă, a pus practic judecătorul în situația de a deduce starea de fapt cu care a fost sesizat (…). Nu este rolul instanței de a corobora diferite probe menționate în rechizitoriu pentru a construi o situație de fapt care să formeze obiectul propriei sesizări (ICCJ, S. Pen. încheierea nr. 1583/20.11.2015[3]).

Așa cum se poate lesne observa, în camera preliminară claritatea acuzației este analizată mai ales din perspectiva judecătorului, deci a unui profesionist al dreptului, chemat să fie arbitru între apărare și acuzare, iar nu din perspectiva inculpatului, căruia, fie și asistat, nu i se poate pretinde un nivel similar de înțelegere a lucrurilor.

Există deci, spunem noi, o diferență calitativă între o acuzație suficient de clară pentru a fi înțeleasă de un magistrat, și o acuzație formulată astfel încât să permită o corectă informare a acuzatului.

Or, tocmai această diferență permite ca, deși discutată în camera preliminară și apreciată ca destul de clară pentru judecător, acuzația să poată fi ulterior apreciată, cu ocazia judecății pe fond, ca fiind neclară din perspectiva acuzatului.

În fine, ultima dintre condiții este aceea potrivit căreia, pentru a solicita o clarificare a acuzației, este necesar ca instanța să nu poată pronunța, în lipsa unei astfel de proceduri, o soluție mai favorabilă inculpatului decât restituirea cauzei la procuror.

Condiția rezultă, credem noi, în mod implicit, din faptul că hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost pronunțată în interpretarea unor dispoziții având ca obiect drepturile persoanei acuzate.

În consecință, în opinia noastră, nu se poate recurge la acestă procedură decât atunci când există riscul ca o persoană să fie judecată și condamnată pe baza unei acuzații neclare, iar nu ca o cale de reformulare a acuzației de către procuror.

Ca urmare, nu se poate proceda potrivit hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a se aduce de către procuror precizări în sprijinul acuzației formulate atunci când aceasta a devenit dificil de susținut ca urmare a excluderii unor probe nelegal administrate. Procedându-se astfel nu numai că nu s-ar acționa în sensul protejării drepturilor acuzatului, ba chiar s-ar crea acestuia o situație mai grea decât aceea în care se afla după parcurgerea etapei camerei preliminare.

În egală măsură, credem noi, nu se poate proceda potrivit hotărârii Curții atunci când fapta reținută în sarcina inculpatului, astfel cum este descrisă în rechizitoriu, nu constituie infracțiune. În acest caz soluția este aceea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală.

În fine, o situație specială este aceea în care între fapta descrisă în rechizitoriu și încadrarea juridică dată acesteia de procuror nu există concordanță.

În acest caz, doctrina și jurisprudența nu oferă o soluție unitară.

Într-o primă opinie, acuzația formulată are în vedere doar fapta în legătură cu care este sesizată instanța, în materialitatea sa, și persoana în sarcina căreia fapta a fost reținută de procuror.

Potrivit susținătorilor acestui punct de vedere, judecata este limitată la fapta și persoana arătate în actul de sesizare, nu însă și la încadrarea juridică a faptei[4], obiectul judecății rămânând același atâta timp cât fapta căreia i se dă de către instanță o altă încadrarea juridică decât aceea reținută în rechizitoriu rămâne în limitele descrierii inițiale[5].

Există însă și opinia, rezultată mai ales din considerentele unei decizii a Curții Constituționale, potrivit căreia încadrarea juridică este parte a acuzației formulate de procuror.

Astfel, referindu-se la necesitatea ca schimbarea de încadrare juridică să fie adusă la cunoștința persoanei cercetate, instanța de control constituțional a reținut că nefiind informat în cel mai scurt timp cu privire la noua încadrare juridică, suspectul sau inculpatul va fi menţinut în eroare cu privire la noua natură a acuzaţiei în materie penală[6].

Respectiva motivare a permis afirmarea în doctrină a ideii potrivit căreia se poate discuta despre schimbarea încadrării juridice ca modalitate de modificare a acuzației în materie penală[7].

Mai mult decât atât, și în practica judiciară au existat soluții în sensul că schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, cu precădere într-o infracțiune mai gravă, echivalează cu o modificare a acuzației.

În acest sens s-a reținut, de exemplu, că nu se poate schimba încadrarea juridică din infracţiunea de înşelăciune în infracţiunea de participaţie improprie la abuz în serviciu, întrucât, comparând conţinutul constitutiv al celor două infracţiuni, se constată că acestea sunt infracţiuni de naturi diferite. Astfel, infracţiunea de înşelăciune vizează patrimoniul, în timp ce infracţiunea de abuz în serviciu vizează o infracţiune de serviciu, aşadar, obiectul juridic al celor două infracţiuni este unul diferit, elementul material este diferit, iar sub aspectul laturii subiective, în cazul infracţiunii de înşelăciune, forma de vinovăţie este intenţia directă, iar în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, este intenţia directă sau indirectă. (…) Prin raportare la elementul material, nu se pune semnul egalităţii între acţiunea de inducere în eroare şi acţiunea de determinare, pe care o presupune infracţiunea de participaţie improprie la abuz în serviciu, fiind acţiuni cu semnificaţie complet diferită. De asemenea, şi reprezentarea psihică este diferită prin raportare la cele două infracţiuni. (ICCJ, S. pen., dec. nr. 312/A/27.11.2018)[8].

În cauzele în care instanța a dat această ultimă interpretare noțiunii de modificare a acuzației în materie penală, urmarea neconcordanței dintre descierea faptei și încadrarea juridică a acesteia a fost achitarea inculpatului. Este evident că, într-o astfel de ipoteză, hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nu era aplicabilă, soluția de achitare fiind mai favorabilă inculpatului.

C. Modalitatea în care se poate realiza o astfel de remediere, potrivit legislației naționale

O altă problemă care s-a pus în practica judiciară, probabil cu cea mai mare frecvență, este aceea a procedurii prin care acuzația se poate clarifica în cursul judecății.

Două sunt aspectele controversate pe care le-am identificat până în prezent: momentul până la care acuzația poate să fie clarificată și modalitatea concretă în care se va cere procurorului o astfel de clarificare.

a) Momentul până la care trebuie clarificată acuzația

Problema nu este nouă și a mai fost discutată în contextul interpretării prevederilor Directivei care a generat hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene aflată în discuție.

Art. 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale prevede obligația statelor Uniunii de a se asigura că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.

Sintagma cel târziu la prezentarea fondului în instanță a fost uneori interpretată ca referindu-se la etapa dezbaterilor pe fondul cauzei.

Interpretarea este, în opinia noastră, eronată, câtă vreme rațiunea textului este aceea de a garanta exercitarea dreptului la apărare. Apărarea nu are în vedere doar formularea de concluzii pe fondul cauzei, ci, în principal, propunerea de probe concludente, pertinente și utile, precum și posibilitatea de a asigura o reală contradictorialitate în administrarea probelor, indiferent de care dintre participanții la procesul penal au fost propuse. Or, pentru a asigura și această componentă a apărării, este necesar a se cunoaște cu exactitate acuzația înainte de momentul propunerii probelor.

Ca urmare, acesta este momentul până la care clarificarea acuzației trebuie să intervină.

În cazul în care o astfel de clarificare s-a făcut ulterior, este necesar, în opinia noastră, ca judecătorul să permită părților propunerea de noi probe și, eventual, chiar readministrarea celor deja administrate anterior.

O consecință particulară a acestei situații o reprezintă cazul în care neclaritatea acuzației se constată în apel.

Dată fiind împrejurarea că neclaritatea a existat pe parcursul judecății în fond, se poate considera, în opinia noastră, că instanța de fond nu a efectuat o veritabilă cercetare judecătorească, deci soluționarea pricinii în fond, direct de către instanța de apel, nu se poate realiza, deoarece ar echivala cu lipsirea inculpatului de un grad de jurisdicție.

Realizarea în apel a întregii cercetări judecătorești, după clarificarea acuzației, ar răpi inculpatului dreptul la exercitarea căii de atac, decizia fiind definitivă.

Dublul grad de jurisdicție vizează o judecare devolutivă a cauzei în fața a două instanțe de judecată, una de fond iar cea de a doua de control judiciar. Or, față de cele învederate anterior, în prima instanță nu a avut loc, prin ipoteză, o judecată cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale, astfel că primul grad de jurisdicție nu poate fi luat în considerare, de aceea, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil și asigurarea dublului grad de jurisdicție – conform art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția EDO, credem că nu este oportună reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel, ci trimiterea acesteia spre rejudecare la instanța de fond.

b) Procedura potrivit căreia se va solicita procurorului clarificarea acuzației

În contradicție cu o parte a doctrinei juridice relevante[9], considerăm că procedura prin care se va solicita clarificarea acuzației este similară celei din procedura camerei preliminare, singura diferență fiind aplicarea ei de către instanța de fond.

Astfel, într-o primă etapă se va solicita procurorului regularizarea actului de sesizare, în termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) C.p.p., iar abia dacă acest demers nu va da rezultatele dorite, se va dispune restituirea cauzei la procuror.

Se va satisface astfel exigența Instanței Europene, privind clarificarea acuzației, dar și modalitatea de aplicarea la care hotărârea se referă: lăsarea neaplicată a normei naționale care împiedică clarificarea acuzației dincolo de momentul începerii judecății.

Celelalte variante propuse de specialiști – restituirea imediată a cauzei la procuror, reluarea judecății din camera preliminară și respectiv precizarea acuzației de către procurorul de ședință nu se circumscriu celor de mai sus, ci crează proceduri noi, nereglementate de lege.

Soluția noastră, în schimb, nu face decât să permită aplicarea unei proceduri deja existente, dar la un alt moment al derulării procesului, norma națională lăsată neaplicată fiind tocmai aceea care limitează verificarea regularității sesizării la momentul camerei preliminare (art. 345 alin. (1) și (2) C.p.p..).[10]


[1] A se vedea, în acest sens, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 35/A/17.01.2022, dosar nr. 942/326/2018, nepublicată
[2] Citată după Irina Kuglay, în M. Udroiu ș.a., Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. 3, CH Beck, București, 2020, p. 1849
[3] Citată după T. Manea ș.a. – Camera preliminară. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2017, pp. 91-92.
[4] N. Volonciu ș.a., Codul de procedură penală comentat, ediție aniversară, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 1080
[5] M. Udroiu ș.a., Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. 3, ed. CH Beck, București, 2020, p. 1939
[6] Decizia nr. 90/2017, publicată în M. Of. nr. 291 din 25.04.2017, par. 37.
[7] Norel Neagu, Probleme practice privind schimbarea încadrării juridice, articol publicat la 05.09.2019 pe www.juridice.ro, disponibil aici: https://www.juridice.ro/654350/probleme-practice-privind-schimbarea-incadrarii-juridice.html
[8] Disponibilă pe www.iccj.ro; în același sens, a se vedea și opinia separată la decizia nr. 108/20.06.2018 a ÎCCJ, Secția penală, Complet de 5 judecători, dosar 3174/1/2017, nepublicată.
[9] A se vedea în acest sens, Andrei Zarafiu, Giulia Șologon, Continuarea judecății sau restituirea cauzei la procuror? Despre consecinţele procedurale naţionale ale deciziei CJUE din cauza C-282/20 ZX, în Analele Universității București, Seria Drept, nr. 3/2021.
[10] În același sens, a se vedea și Radu Slăvoiu, În ce condiții este într-adevăr aplicabilă, în procesul penal român, decizia CJUE din cauza c-282/20 ZX?, articol publicat la 08.11.2021 pe www.juridice.ro, disponibil aici: https://www.juridice.ro/757857/in-ce-conditii-este-intr-adevar-aplicabila-in-procesul-penal-roman-decizia-cjue-din-cauza-c-282-20-zx.html


Av. dr. Mihai MAREȘ, Avocat asociat coordonator la SCPA MAREȘ & MAREȘ
Alexandra Șinc, Colaborator SCPA MAREȘ & MAREȘ

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.