Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Concursul între cauzele de agravare a răspunderii penale reprezentate de formele pluralității de infracțiuni în cazul persoanei fizice majore. Efecte asupra pedepsei
09.03.2022 | Bianca-Cosmina VRABIE

Secţiuni: Articole, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Bianca-Cosmina Vrabie

Bianca-Cosmina Vrabie

Situația juridică sau împrejurarea în care o persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni este cunoscută în legislația și doctrina de drept penal sub denumirea de pluralitate de infracțiuni[1].

Există ipoteze în care o persoană fizică (majoră) sau juridică poate să săvârșească mai multe forme de pluralitate de infracțiuni. De pildă, aceasta poate comite un concurs de infracțiuni și în același timp să fie în stare de recidivă postcondamnatorie sau postexecutorie ori poate comite chiar o dublă recidivă. Întrebarea firească ce poate fi pusă în aceste situații este: „Cum poate fi sancționată o astfel de persoană?”. În mod cert, un individ care săvârșește mai multe infracțiuni relevă o periculozitate infracțională mult mai mare decât cel care comite o singură infracțiune, iar legea penală trebuie să asigure mecanismele de sancționare cele mai adecvate pentru astfel de situații.

Departe de a analiza vasta problematică pe care o dezvoltă instituția pluralității de infracțiuni, prezentul articol își propune să realizeze o prezentare generală asupra tratamentului penal al coexistenței formelor pluralității de infracțiuni în cazul aceleiași persoane fizice majore din punctul de vedere al pedepsei principale aplicabile.

Formele pluralității de infracțiuni care își găsesc reglementare expresă în Codul penal sunt: concursul de infracțiuni, recidiva și pluralitatea intermediară. Acestea sunt completate de alte două forme nereglementate expres de Codul penal: pluralitatea sui-generis infracțională și pluralitatea nenumită de infracțiuni. Dintre toate acestea, formele de pluralitate care se pot manifesta în cazul persoanei fizice majore sunt: concursul de infracțiuni, recidiva, pluralitatea intermediară și pluralitatea nenumită de infracțiuni.

Înainte de a trece la analiza modalității de sancționare a coexistenței formelor pluralității de infracțiuni în cazul persoanei fizice majore, considerăm că este necesară o prezentare generală a ansamblului cauzelor de agravare a răspunderii penale, realizarea distincției dintre stările de agravare și circumstanțele agravante, punctarea tratamentului penal al acestora, astfel încât să evidențiem locul ocupat de formele pluralității de infracțiuni.

În dreptul penal român, conform doctrinei majoritare atât stările de agravare, cât și circumstanțele agravante sunt incluse în denumirea generală de cauze de agravare a răspunderii penale, însă stările de agravare nu trebuie confundate cu circumstanțele agravante[2].

Pe de o parte, doctrina definește stările ca fiind „anumite entități, fapte, situații, cu semnificație în ceea ce privește gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a făptuitorului, care sunt reglementate în Partea generală a Codului Penal ca instituții distincte cu efectele lor de atenuare ori de agravare a pedepsei[3].

Stările de agravare generale sunt reprezentate de: infracțiunea continuată, recidiva, concursul de infracțiuni și pluralitatea intermediară.

Pe de altă parte, tot doctrinei i-a revenit sarcina de a oferi o definiție și circumstanțelor agravante, acestea fiind considerate „situații, însușiri, calități, alte date ale realității exterioare conținutului infracțiunii ce se referă la faptă și la ambianța ei ori la făptuitor și biografia acestuia”[4].

Circumstanțele agravante sunt prevăzute de art. 77 CP: Următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante: a) săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună; b) săvârșirea infracțiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante; c) săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri; d) săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor; e) săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze; f) săvârșirea infracțiunii în stare de intoxicație voluntară cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracțiunii; g) săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgență; h) săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte.

Deosebirea majoră dintre stările de agravare și circumstanțele agravante, care este semnificativă din punctul de vedere al efectelor pe care le produc asupra pedepsei, constă în aceea că, în timp ce stările de agravare își produc fiecare în parte efecte, acționând succesiv asupra pedepsei și producând două sau mai multe agravări, circumstanțele agravante, oricâte ar fi, nu produc o pluralitate de agravări, ci o singură agravare [art. 78 alin. (2) CP][5].

Tratamentul penal al circumstanțelor agravante este prevăzut în dispozițiile art. 78 CP care în alin. (1) prevede că: „În cazul în care există circumstanțe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din acest maxim, iar cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special”. De lege lata, circumstanțele agravante sunt doar legale, nu și judiciare, adică doar legiuitorul este cel în măsură să reglementeze circumstanțe agravante, nefiindu-i lăsată posibilitatea instanței de a majora limitele de pedeapsă prin reținerea unor circumstanțe agravante judiciare. Circumstanțele agravante trebuie să fi reținute în mod obligatoriu de instanță, însă majorarea limitelor de pedeapsă este facultativă.

În literatura de specialitate au apărut controverse cu privire la natura juridică a art. 61 alin. (5) CP referitor la posibilitatea instanței de a majora limitele speciale ale zilelor-amendă în cazul în care s-a urmărit obținerea un folos patrimonial prin infracțiunea săvârșită și a art. 62 CP care reglementează amenda ce însoțește pedeapsa închisorii.

Opinia la care achiesăm[6] consideră că art. 61 alin. (5) CP are natura juridică a unei cauze de agravare facultativă a pedepsei, iar nu a unei circumstanțe. Efectul de agravare al acestei cauze este unul evident, dar se pare că legiuitorul „a uitat” să o includă în cuprinsul art. 79 CP. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate[7], aceasta face „corp comun” cu limitele speciale prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă și instituie un regim sancționator derogator de la art. 79 CP. Prin urmare, cauza reglementată de art. 61 alin. (5) CP își va produce prima efectele, ulterior realizându-se aplicarea art. 79 CP.

În privința art. 62 CP, s-a considerat că acesta reglementează un regim special al amenzii și că este „o constrângere de ordin patrimonial lăsată la latitudinea instanței atunci când apreciază că este necesar și contribuie la o mai bună individualizare a pedepsei”[8].

Stările de agravare nu trebuie confundate nici cu variantele/formele calificate ale infracțiunii deoarece acestea din urmă sunt elemente care intră în conținutul constitutiv al infracțiunii, pe când stările rămân extrinseci conținutului constitutiv[9].

În cele ce urmează vom puncta, în linii mari, definiția și tratamentul penal al stărilor de agravare – forme de pluralitate de infracțiuni existente în cazul persoanei fizice majore, din punctul de vedere al pedepsei principale aplicabile, acest lucru fiind necesar pentru a înțelege modalitatea de sancționare a coexistenței lor ce va fi expusă ulterior.

Concursul de infracțiuni este reglementat de art. 38 din Codul penal, articol care nu redă o definiție generală a concursului de infracțiuni, ci definește, în alineate distincte, cele două forme – concurs real [art. 38 alin. (1) CP], respectiv concurs formal [art. 38 alin. (2) CP] – sub care se manifestă acesta.

Doctrina a definit concursul de infracțiuni ca fiind una dintre formele sub care se poate manifesta în mod concret pluralitatea de infracțiuni, constând în împrejurarea prin care una și aceeași persoană comite două sau mai multe infracțiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele fie prin acțiuni sau inacțiuni distincte, fie prin aceeași acțiune sau inacțiune[10].

Una dintre cele mai importante condiții care trebuie să fie îndeplinite pentru a fi în prezența concursului de infracțiuni este ca săvârșirea infracțiunilor să aibă loc mai înainte de rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești de condamnare a infractorului pentru vreuna dintre ele, concursul de infracțiuni fiind astfel singura formă antecondamnatorie a pluralității infracționale[11].

Potrivit art. 38 din Codul penal în vigoare, concursul de infracțiuni se clasifică în funcție de modalitatea concretă în care se săvârșesc infracțiunile în concurs real, respectiv concurs formal[12].

Concursul real de infracțiuni, numit și concurs material, „reprezintă situația în care aceeași persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni (fie că se rețin mai multe unități naturale de infracțiune, fie mai multe unități legale de infracțiune sau chiar o unitate naturală de infracțiune în concurs cu o unitate legală de infracțiune); infracțiunile concurente trebuie să fi fost comise prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, existând tot atâtea infracțiuni câte acțiuni sau inacțiuni au fost comise [art. 38 alin. (1) teza I CP][13].

Concursul formal de infracțiuni, numit și ideal, „reprezintă situația în care o persoană a săvârșit o singură acțiune/inacțiune, dar datorită împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs realizează conținutul mai multor infracțiuni [art. 38 alin. (2) CP]; de exemplu, o persoană aruncă un obiect contondent, producând leziuni traumatice la două persoane”[14].

Diferența dintre concursul real și cel formal este dată de unicitatea acțiunii/inacțiunii celui din urmă, „care se manifestă cu aptitudine cauzală diferită, în conținutul infracțiunilor produse, integrându-se ca element material în faptele apărute[15].

Sancționarea concursului de infracțiuni pentru persoana fizică majoră este prevăzută în art. 39 din Codul penal. Potrivit acestui articol, indiferent de forma concursului, operațiunea de stabilire a pedepsei principale presupune parcurgerea a două etape. Așa fiind, într-o primă etapă se stabilește câte o pedeapsă concretă pentru fiecare infracțiune în parte, făcându-se aplicarea art. 74 CP care prevede criteriile generale de individualizare a pedepsei, după care urmează etapa a doua ce presupune stabilirea unei pedepse rezultante/finale pentru întregul ansamblu faptic. Persoana care săvârșește mai multe infracțiuni demonstrează o perseverență infracțională mai mare și sunt necesare sisteme de sancționare adecvate/potrivite pentru a se asigura reeducarea și constrângerea acesteia.

Pentru fiecare ipoteză prevăzută de art. 39 CP există un sistem diferit de sancționare. Astfel[16]:

– art. 39 alin. (1) lit. a) CP: „când s-au stabilit o pedeapsă cu detențiunea pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoarea ori cu amenda, se aplică doar pedeapsa detențiunii pe viață” – sistemul absorbției (pedeapsa închisorii sau pedeapsa amenzii vor deveni pedepse absorbite de pedeapsa detențiunii pe viață care va deveni pedeapsa absorbantă);

– art. 39 alin. (1) lit. b) CP: „când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite” – sistemul cumulului juridic cu spor (de pedeapsă) obligatoriu și fix (contopirea pedepselor cu închisoarea);

– art. 39 alin. (1) lit. c) CP: „când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite” – sistemul cumulului juridic cu spor (de pedeapsă) obligatoriu și fix (contopirea amenzilor penale);

– art. 39 alin. (1) lit. d) CP: „când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoarea și o pedeapsă cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii” – sistemul cumulului aritmetic (cumularea, adiționarea pedepselor – din specii diferite);

– art. 39 alin. (1) lit. e) CP: „când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea și mai multe pedepse cu amenda se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c)” – sistemul mixt.

Potrivit art. 39 alin. (2) CP se poate aplica de către instanță pedeapsa detențiunii pe viață – facultativ – dacă sunt întrunite două condiții cumulativ: „a) rezultanta calculată potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. să fie de cel puțin 40 de ani, b) pentru cel puțin una dintre infracțiuni pedeapsa să fie de 20 de ani sau mai mare”[17].

De asemenea, sancționarea concursului de infracțiuni mai este reglementată și de următoarele articole din Codul penal – art. 40 CP referitor la contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente, art. 45 CP care reglementează pedepsele complementare, pedepsele accesorii și măsurile de siguranță în caz de pluralitate de infracțiuni și articole din materia individualizării pedepsei, respectiv renunțarea la aplicarea pedepsei – art. 80 alin. (3) CP, art. 81 alin. (3) CP, art. 82 alin. (3) CP, amânarea aplicării pedepsei – art. 88 alin. (3) și (4) CP și art. 89 CP etc.

A doua formă sub care se poate manifesta pluralitatea de infracțiuni este reprezentată de recidivă. Diferența dintre concursul de infracțiuni și recidivă este dată de separarea infracțiunilor săvârșite de aceeași persoană fizică majoră de o hotărâre definitivă de condamnare.

Recidiva în cazul persoanei fizice majore este definită de legiuitor în art. 41 alin. (1) CP. Potrivit dispozițiilor art. 41 CP: „există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de un an sau mai mare”.  

Recidiva se clasifică în funcție de momentul când se săvârșește noua infracțiune în două forme principale: recidivă postcondamnatorie și recidivă postexecutorie. Diferența majoră dintre recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie este dată de faptul că în cazul recidivei postcondamnatorii noua infracțiune, comisă cu forma de vinovăție a intenției sau a intenției depășite pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare ori pedeapsa detențiunii pe viață, trebuie săvârșită după ce a rămas definitivă o hotărâre de condamnare a infractorului pentru o infracțiune anterioară și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei, pe când recidiva postexecutorie presupune ca noua infracțiune, comisă cu intenție sau intenție depășită pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare ori detențiunea pe viață, trebuie să fie comisă după ce a fost executată sau considerată ca executată pedeapsa anterioară și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare[18].

Tratamentul penal al recidivei în cazul persoanei fizice majore diferă în funcție de felul recidivei, postcondamnatorie sau postexecutorie, de lege lata fiind consacrată recidiva cu regim de sancționare diferențiat. Astfel, sancționarea recidivei postcondamnatorii este prevăzută de art. 43 alin. (1)-(4) CP: „(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. (2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una să se afle în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară ori la restul rămas neexecutat din aceasta. (3) Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) și alin. (2) s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață. (4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață”. Cu alte cuvinte legiuitorul consacră sistemul cumulului aritmetic al pedepselor [alin. (1) și (2)], iar în cazul detențiunii pe viață se reglementează două ipoteze distincte în care reținerea stării de recidivă postcondamnatorie poate atrage (facultativ) aplicarea și executarea acestei pedepse [alin. (3)] sau atrage (obligatoriu) executarea acesteia [alin. (4)][19].

Sancționarea recidivei postexecutorii este prevăzută de art. 43 alin. (5) CP și se realizează prin aplicarea unei pedepse cuprinse între limitele de pedeapsă prevăzute de lege majorate cu jumătate.

De asemenea, mai sunt și alte dispoziții sancționatorii în materia recidivei – art. 43 alin. (6) și (7) CP referitor la descoperirea ulterioară a stării de recidivă, art. 45 CP care reglementează pedepsele complementare, pedepsele accesorii și măsurile de siguranță în caz de pluralitate de infracțiuni și articole din materia individualizării pedepsei, respectiv renunțarea la aplicarea pedepsei – art. 82 alin. (3) CP, amânarea aplicării pedepsei – art. 89 alin. (1) CP etc.

A treia formă a pluralității de infracțiuni reglementată expres de Codul penal este reprezentată de pluralitatea intermediară de infracțiuni. Aceasta este definită de articolul 44 alin. (1) din Codul penal: „există pluralitate intermediară când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă”. Încă de la nivelul definiției, se poate observa că pluralitatea intermediară se aseamănă cu recidiva postcondamnatorie. Astfel, ori de câte ori nu sunt întrunite cerințele prevăzute de lege pentru starea de recidivă postcondamnatorie (putând să lipsească una, unele sau toate) se va lăsa loc pluralității intermediare.

Pluralitatea intermediară se diferențiază față de concursul de infracțiuni, respectiv față de recidiva postcondamnatorie. Spre deosebire de concursul de infracțiuni, infracțiunile din cadrul pluralității intermediare sunt separate de o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, iar „diferența față de starea de recidivă este dată de neîntrunirea a cel puțin unei condiții prevăzute de lege pentru existența stării de recidivă postcondamnatorie (condiție ce poate privi fie T1 sau T2, fie deopotrivă T1 și T2)”[20].

În cazul persoanei fizice majore, dispozițiile sancționatorii ale pluralității intermediare din perspectiva pedepsei principale aplicabile sunt prevăzute de art. 44 alin. (2) CP care stabilește că „pedeapsa pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor de la concursul de infracțiuni”, cu alte cuvinte se face apel la sistemele de sancționare prevăzute de Codul penal pentru concursul de infracțiuni.

Ultima formă a pluralității de infracțiuni care poate fi incidentă în cazul persoanei fizice majore, acceptată de o parte a doctrinei penale, este reprezentată de pluralitatea nenumită de infracțiuni. Aceasta reprezintă situația în care „după o condamnare definitivă la o pedeapsă executată sau considerată ca executată și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, are loc comiterea, de către aceeași persoană, a unei infracțiuni, fără să fie întrunite condițiile prevăzute de lege pentru recidivă[21]. Din lecturarea definiției se poate observa că pluralitatea nenumită de infracțiuni se aseamănă cu recidiva postexecutorie, dar fără a fi întrunite condițiile cerute de lege pentru aceasta. Pluralitatea nenumită nu beneficiază de reglementare expresă și nu dispune de un tratament penal specific, prin urmare, nu este o cauză de agravare a răspunderii penale. La stabilirea pedepsei urmează să se țină cont de prevederea din art. 74 alin. (1) lit. e) CP: „natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului”.

În continuarea articolului, vom analiza, pe rând, câteva ipoteze de coexistență a formelor pluralității de infracțiuni în cazul aceleiași persoane fizice majore și mecanismele de sancționare promovate în asemenea situații.

A. Ipoteza în care al doilea termen al unei recidive postcondamnatorii este format dintr-un concurs de infracțiuni.

Potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (2) CP: „Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

Legiuitorul a stabilit, așadar, o ordine de valorificare a acestor două forme ale pluralității de infracțiuni, considerând că prioritate vor avea dispozițiile sancționatorii ale concursului de infracțiuni, iar pe plan subsecvent cele ale recidivei postcondamnatorii. Cu alte cuvinte, pedeapsa pentru concursul de infracțiuni se va calcula potrivit regulilor sancționatorii stabilite de art. 39 alin. (1) CP, după care pedeapsa concretă rezultantă pentru ansamblul faptic al concursului de infracțiuni se va adăuga la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul rămas neexecutat (sistemul cumulului aritmetic)[22]. În situația în care pedeapsa concretă stabilită pentru T1 sau T2 este detențiunea pe viață, atunci se va executa aceasta (sistemul absorbției).

Spre exemplu, dacă infractorul a comis, după condamnarea definitivă la o pedeapsă de 3 ani, două noi infracțiuni concurente de furt înainte de a trece la executarea efectivă a pedepsei anterioare (infracțiuni care îndeplinesc condițiile reținerii stării de recidivă), instanța urmează să stabilească câte o pedeapsă pentru fiecare infracțiune de furt în parte. Să presupunem că pentru prima infracțiune instanța a stabilit o pedeapsă cu închisoarea având durata de 2 ani, iar pentru cealaltă infracțiune concurentă a stabilit pedeapsa închisorii de 1 an, următorul pas este să facă aplicarea art. 39 alin. (1) lit. b), pedepsele fiind din aceeași specie. Sa va aplica pedeapsa cea mai grea de 2 ani la care se va adăuga un spor de o treime din cealaltă (1/3 din 1 an = > 1/3 din 12 luni = > 4 luni), obținându-se pedeapsa rezultantă a închisorii de 2 ani și 4 luni. Pedeapsa rezultantă astfel calculată pentru concursul de infracțiuni se va adăuga la pedeapsa anterioară neexecutată de 3 ani prin cumul aritmetic și va rezulta, în final, o pedeapsă de 5 ani și 4 luni închisoare.

O problemă întâlnită în practică, dar care a stârnit și controverse printre teoreticienii dreptului penal se referă la stabilirea momentului de la care se calculează restul rămas neexecutat. O parte dintre autorii de specialitate consideră că restul rămas neexecutat ar trebui să se calculeze în raport de data săvârșirii primei infracțiuni din structura concursului care face parte din T2[23], în timp ce alții susțin că ar trebui determinat în raport de momentul comiterii ultimei infracțiuni concurente[24].

Dacă în timpul executării unei pedepse se comite o infracțiune de evadare, iar infractorul, în stare de evadare fiind, comite o nouă infracțiune, doctrina este împărțită în privința modalității de sancționare.

Curentul majoritar de opinie, la care achiesăm, susține că se aplică regulile înscrise în art. 43 alin. (2) CP, adică pentru infracțiunea de evadare și cea comisă în stare de evadare se aplică regulile de la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultantă astfel obținută se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul rămas neexecutat din pedeapsă. Aceeași soluție este incidentă și în situația în care persoana condamnată evadează (fiind, bineînțeles, îndeplinite condițiile recidivei) și comite mai multe infracțiuni concurente în stare de evadare[25].

A existat și opinia minoritară[26] conform căreia chiar dacă infracțiunea de evadare și infracțiunea comisă în starea de evadare sunt concurente între ele, instanța va stabili o pedeapsă pentru infracțiunea de evadare care se va adăuga la restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară [art. 285 alin. (4) CP], după care la pedeapsa astfel obținută (restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară și pedeapsa pentru infracțiunea de evadare) se va adăuga la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de evadare. Altfel spus, este vorba despre un cumul aritmetic între cele trei pedepse stabilite. Dacă în stare de evadare infractorul săvârșește un concurs de infracțiuni, atunci pedeapsa pentru evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, iar pedeapsa ce s-a obținut în acest mod se va adăuga la pedeapsa rezultantă calculată pentru sancționarea concursului de infracțiuni comis în stare de evadare. Această soluție, spune autorul opiniei minoritare, „se întemeiază pe dispozițiile speciale derogatorii din art. 285 alin. (4) CP privind aplicarea pedepsei pentru infracțiunea de evadare”[27].

La fel ca și în cazul concursului de infracțiuni, legiuitorul penal român a reglementat două cazuri

de sancționare a infractorului recidivist prin pedeapsa detențiunii pe viață. Aceste ipoteze legale de desprind din prevederile art. 43 alin. (3) și (4) CP prin care cel care a perseverat pe cale infracțională poate fi sancționat [ipoteza facultativă prevăzută de alin. (3)] sau este obligatoriu sancționat [ipoteza obligatorie prevăzută de alin. (4)] de instanță cu pedeapsa detențiunii pe viață.

Astfel, potrivit art. 43 alin. (3) CP: Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) și alin. (2) s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață”. Din acest alineat rezultă că instanța poate – facultativ – să aplice detențiunea pe viață în cazul unor infracțiuni deosebit de grave dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: pedeapsa rezultantă calculată potrivit prevederilor art. 43 alin. (1) și (2) CP să depășească obligatoriu maximul general al pedepsei închisorii de 30 de ani cu mai mult de 10 ani (adică închisoarea să fie neapărat mai mare de 40 de ani) și pentru cel puțin una dintre infracțiuni pedeapsa prevăzută de lege (abstractă) să fie închisoarea de 20 de ani sau mai mare[28].

Potrivit art. 43 alin. (4) CP: Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață. Din această prevedere reiese că sistemul operant este cel al absorbției[29].

O altă situație care ar putea apărea în practică este aceea în care după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă postcondamnatorie, iar alta/altele în stare de pluralitate intermediară. În acest caz se vor aplica pentru toate infracțiunile dispozițiile sancționatorii ale recidivei postcondamnatorii – art. 43 alin. (2) CP[30]. Prin această soluție legislativă se elimină orice controversă, fiind lesne de înțeles că se face mai întâi aplicarea dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni și apoi a dispozițiilor referitoare la recidiva postcondamnatorie.

Nu în ultimul rând, în această materie, este foarte important de precizat Decizia (HP) nr. 22 din 19 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit căreia: „ În cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii, operațiunea de stabilire a pedepsei rezultante implică aplicarea regulilor concursului de infracțiuni între pedepsele stabilite pentru infracțiunile (A) și (B), rezultantei fiindu-i aplicate ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea (C)[31].

B. Ipoteza în care al doilea termen al unei recidive postexecutorii este format dintr-un concurs de infracțiuni.

În situația în care în structura celui de-al doilea termen al recidivei postexecutorii intră un concurs de infracțiuni (care eventual cuprinde și infracțiuni ce nu întrunesc cerințele stării de recidivă, spre exemplu, infracțiuni din culpă sau infracțiuni pentru care legea nu prevede pedeapsa închisorii de minimum un an sau detențiunea pe viață), prioritate între cele două stări de agravare vor avea dispozițiile sancționatorii ale recidivei postexecutorii, iar pe plan subsecvent cele de la concursul de infracțiuni. Astfel, instanța va stabili câte o pedeapsă pentru fiecare infracțiune concurentă în parte ce va fi cuprinsă între limitele speciale prevăzute de lege majorate cu jumătate (iar acele infracțiuni care nu întrunesc condițiile recidivei postexecutorii vor fi considerate infracțiuni comise în stare de pluralitate nenumită și se va aplica pedeapsa prevăzută de lege pentru fiecare în parte), apoi va aplica regulile sancționatorii ale concursului de infracțiuni pentru calcularea pedepsei unice, rezultante[32]. Neexistând o dispoziție similară celei din art. 43 alin. (2) CP în raport de recidiva postexecutorie, în doctrină se subliniază că această modalitate de sancționare indicată mai sus rezultă cu puterea evidenței, fiind singura posibilă/imaginată ținând cont de faptul că recidiva postexecutorie își produce efectele asupra limitelor legale de pedeapsă.

Spre exemplu, dacă după executarea integrală a pedepsei anterioare infractorul săvârșește trei infracțiuni de furt concurente în stare de recidivă postexecutorie (infracțiunea de furt este incriminată la art. 228 CP și sancționată de lege cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda). În situația în care instanța va opta pentru pedeapsa închisorii, va trebui să stabilească câte o pedeapsă pentru fiecare infracțiune concurentă de furt în parte între limitele prevăzute de lege majorate cu jumătate, adică între 9 luni și 4 ani și 6 luni. Să presupunem că instanța stabilește pentru fiecare infracțiune câte o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani, următorul pas este să aplice dispozițiile sancționatorii ale concursului de infracțiuni. Astfel, va lua ca pedeapsă de baza închisoarea de 3 ani la care va adăuga un spor de o treime din totalul celorlalte două (1/3 din 3 ani + 3 ani = > 1/3 din 6 ani = > 2 ani), rezultând o pedeapsă finală de 5 ani închisoare pe care o va avea de executat infractorul (3 ani pedeapsa de bază + 2 ani sporul).

În cazul în care pedeapsa stabilită pentru noua/noile infracțiune/infracțiuni în stare de recidivă postexecutorie este detențiunea pe viață (fie că este pedeapsă unică abstractă, fie că instanța a optat pentru aceasta dacă era prevăzută alternativ cu închisoarea), atunci fără doar și poate se va executa detențiunea pe viață neexistând posibilitatea agravării ei[33].

În doctrina de specialitate, apar discuții în legătură cu aplicabilitatea dispozițiilor art. 43 alin. (3) CP și în cazul recidivei postexecutorii. Potrivit acestora: Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) și alin. (2) s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.  

Părerile sunt împărțite. Curentul de opinie favorabil susține că aceste dispoziții pot fi aplicate și recidivei postexecutorii[34] în situația în care se comit mai multe infracțiuni de o gravitate sporită pentru care legea nu prevede detențiunea pe viață, dar prin aplicarea succesivă a dispozițiilor sancționatorii ale recidivei postexecutorii și concursului de infracțiuni, rezultanta ar putea depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru cel puțin una dintre infracțiuni să fie de 20 de ani sau mai mare.

Curentul de opinie contrar susține că dispozițiile art. 43 alin. (3) CP nu pot fi aplicate și în cazul recidivei postexecutorii deoarece ar fi o analogie în defavoarea inculpatului care e, în principiu, interzisă (textul acestui articol făcând trimitere exclusiv la recidiva postcondamnatorie)[35]. Un alt argument identificat în doctrină pentru susținerea opiniei contrare evidențiază că: „simpla aplicare a dispozițiilor privind sancționarea recidivei postexecutorii nu ar putea conduce la stabilirea unei pedepse care să depășească cu mai mult de 10 ani maximul general. Într-adevăr, în condițiile în care maximul special cel mai ridicat este de 25 de ani, o majorare cu jumătate ar conduce, teoretic, la o limită de 37 de ani și 6 luni, însă pedeapsa stabilită nu ar putea fi stabilită peste limita de 30 de ani [art. 3 alin. (3) CP][36].

C. Dubla recidivă

În practică pot apărea situații de coexistență a principalelor forme ale recidivei – reținerea pe caz concret atât a recidivei postcondamnatorii, cât și a celei postexecutorii – situație care poartă denumirea de dublă recidivă[37].

Mecanismul de sancționare incident este următorul: mai întâi se dau efect dispozițiilor sancționatorii ale recidivei postexecutorii, iar în subsidiar celor ale recidivei postcondamnatorii. Adică, pedeapsa stabilită potrivit art. 43 alin. (5) CP se va adăuga la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară potrivit art. 43 alin. (2) CP. Această soluție a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia obligatorie nr. XVIII/2007[38], care își menține valabilitatea și în prezent: „În cazul săvârșirii unei noi infracțiuni de către o persoană condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se rețină că acea infracțiune a fost săvârșită atât în condițiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât și în cele ale stării de recidivă postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea concomitentă a dispozițiilor art. 37 lit. a) și b) din Codul penal”; „În ipoteza în care fapta din urmă a fost săvârșită în condițiile care întrunesc cerințele specifice ambelor forme de recidivă, sunt aplicabile mai întâi dispozițiile referitoare la recidiva postexecutorie, după care trebuie să se procedeze la aplicarea dispozițiilor privind recidiva postcondamnatorie”.

Dubla recidivă ar putea apărea în următorul caz: un infractor care fusese condamnat la un anumit moment pentru o pedeapsă P1, executată integral, comite o altă infracțiune pentru care instanța îi stabilește o pedeapsă P2. În timpul executării pedepsei P2 infractorul mai comite o nouă infracțiune I3. Pedepsele P1 și P2 întrunesc condițiile primului termen al recidivei, iar infracțiunea I3 pe cele ale celui de-al doilea termen al recidivei. Infracțiunea I3 se află în stare de recidivă postexecutorie față de prima infracțiune pentru care a fost stabilită pedeapsa P1 și în stare de recidivă postcondamnatorie față de infracțiunea pentru care a fost stabilită pedeapsa P2. Mai întâi se dau efect dispozițiilor sancționatorii ale recidivei postexecutorii și se va stabili o pedeapsă P3 pentru infracțiunea I3 între limitele prevăzute de lege majorate cu jumătate, după care se vor avea în vedere dispozițiile sancționatorii din materia recidivei postcondamnatorii, iar pedeapsa finală va fi compusă din P3 care se va adăuga prin cumul aritmetic la P2 (restul rămas neexecutat)[39].

Un exemplu concret ar fi următorul: un infractor, după executarea integrală a pedepsei anterioare de 2 ani pentru o infracțiune de șantaj, săvârșește o nouă infracțiune de distrugere a doua zi după eliberare, pentru care instanța stabilește o nouă pedeapsă de 2 ani. În cursul executării celei de-a doua pedepse, infractorul vatămă corporal pe unul dintre agenții penitenciarului în care își execută pedeapsa, săvârșind, astfel, o nouă infracțiune. Infracțiunea de vătămare corporală este comisă în stare de recidivă postcondamnatorie (infractorul fiind în executarea pedepsei pentru infracțiunea de distrugere), dar și în stare de recidivă postexecutorie prin raportare la infracțiunea de șantaj[40].

Pentru sancționarea dublei recidive instanța va proceda în următorul mod: va stabili o pedeapsă pentru infracțiunea de vătămarea corporală între limitele prevăzute de lege majorate cu jumătate (pedeapsa prevăzută de art. 194 CP este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar prin majorarea cu jumătate a acestor limite, noua pedeapsă va trebui stabilită între 3 ani și 10 ani și 6 luni), mai departe, să presupunem că instanța stabilește o pedeapsă de 5 ani, aceasta se va cumula aritmetic cu restul rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani aplicată pentru infracțiunea de distrugere.

În ipoteza în care se săvârșesc mai multe infracțiuni concurente atât în stare de recidivă postcondamnatorie, cât și în stare de recidivă postexecutorie, pedeapsa se va calcula prin aplicarea tratamentului penal al recidivei postexecutorii, după care se va valorifica tratamentul penal al concursului, pedeapsa rezultantă a concursului comis în stare de recidivă postexecutorie se va cumula cu pedeapsa anterioară sau cu restul rămas neexecutat din aceasta[41].

D. Ipoteza în care al doilea termen al pluralității intermediare este format dintr-un concurs de infracțiuni

Dacă T2 al unei pluralități intermediare este format dintr-un concurs de infracțiuni, soluția a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin intermediul unui RIL (Decizia nr. 7/2020)[42]: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Codul penal, în cazul pluralității intermediare de infracțiuni, în ipoteza în care primul și/sau al doilea termen al pluralității intermediare este format dintr-un concurs de infracțiuni, contopirea tuturor pedepselor stabilite se realizează, în cadrul unei operațiuni unice, potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni”.

Spre exemplu, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, pronunțată în urma comiterii unei infracțiuni de loviri sau alte violențe, la pedeapsa închisorii de 6 luni și până la executare condamnatul mai săvârșește o infracțiune de amenințare și o infracțiune de furt pentru care instanța stabilește pedepse cu închisoarea de 1 an, respectiv de 2 ani. Toate aceste trei pedepse se vor contopi deodată aplicând regulile concursului de infracțiuni. Pedepsele sunt de aceeași specie, deci va fi incident art. 39 alin. (1) lit. b) CP care reglementează sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix. Astfel, se va aplica pedeapsa cea mai grea de 2 ani la se va adăuga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse (1/3 din 6 luni + 1 an = > 1/3 din 18 luni = > 6 luni), obținându-se pedeapsa rezultantă de 2 ani și 6 luni.

Pot exista și situații în care doar primul termen al pluralităţii intermediare să fie compus dintr-un concurs de infracțiuni, iar cel de-al doilea termen dintr-o singură infracțiune. Prin urmare, în această ipoteză există deja o pedeapsă rezultantă stabilită pentru sancționarea respectivului concurs. Potrivit deciziei ÎCCJ, mai întâi se va descontopi pedeapsa rezultantă anterioară pentru a repune pedepsele în individualitatea lor, iar apoi aceste pedepse individuale se vor contopi/cumula/absorbi cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune comisă, conform regulilor concursului de infracţiuni[43].

Spre exemplu, o persoană fizică majoră a comis un concurs de infracțiuni în care intră o infracțiune de vătămare corporală pentru care instanța a stabilit o pedeapsă de 2 ani închisoare și o infracțiune de distrugere pentru care instanța a stabilit o altă pedeapsă de 1 an închisoare. Pedeapsa rezultantă stabilită de instanță este de 2 ani + 1/3 din 1 an = > 2 ani și 4 luni. Pe durata executării acestei pedepse, condamnatul comite o nouă infracțiune de ucidere din culpă asupra unui coleg de celulă. Fiind o infracțiune comisă cu forma de vinovăție a culpei, este limpede de observat că se află în stare de pluralitate intermediară prin raportare la prima condamnare. Să presupunem că pentru această infracțiune instanța a stabilit o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani, în acest caz operant va fi sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. b) CP. Primul pas presupune descontopirea rezultantei de 2 ani și 4 luni în pedepsele individuale de 2 ani închisoare, respectiv 1 an închisoare. Mai departe, se va aplica pedeapsa cea mai grea dintre cele trei stabilite de instanță, adică cea de 3 ani, la care se va adăuga un spor de o treime din suma celorlalte două (1/3 din 2 ani + 1 an = > 1 an), obținându-se o pedeapsă unică, rezultantă de 4 ani închisoare (3 ani pedeapsa de bază plus 1 an sporul). Bineînțeles, se va scădea din această pedeapsă rezultantă ceea ce s-a executat până atunci.

Aceleași reguli se vor aplica și în situația în care atât primul, cât și al doilea termen al unei pluralități intermediare au în structura lor un concurs de infracțiuni. Pedeapsa rezultantă corespunzătoare primului termen va fi descontopită, iar ulterior între aceste pedepse individuale și cele stabilite pentru noile infracțiuni se vor aplica regulile sancționatorii ale concursului de infracțiuni printr-o unică operațiune.

Decizia (RIL) nr. 7/2020  nu este la adăpost de critică, aceasta nefiind îmbrățișată cu bucurie de o parte a autorilor de specialitate. Potrivit unei opinii, decizia este pronunțată doar pentru interpretarea normei generale de sancționare a pluralității intermediare de infracțiuni [art. 44 alin. (2) CP], fără ca aceasta să aibă efect și asupra regimului sancționator special în cazul în care există norme speciale de sancționare a pluralității de infracțiuni. O astfel de normă specială este cea de la art. 285 alin. (4) CP în cazul evadării, care impune ca stabilirea pedepsei să se facă prin cumulul aritmetic dintre pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de evadare și restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară. Prin urmare, decizia ÎCCJ nu se poate aplica în acest caz deoarece legiuitorul a derogat expres de la norma generală, instituind un tratament penal mai aspru, similar recidivei postcondamnatorii, anume sistemul cumulului aritmetic[44].

De asemenea, mai există și ipoteza în care în stare de evadare se comite o altă infracţiune, aflată tot în stare de pluralitate intermediară. Se apreciază că nici în raport de această situație nu va fi incidentă decizia sus amintită, ci va opera dispoziția specială înscrisă în art. 285 alin. (4) CP. Astfel, într-o primă etapă pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de evadare se va adăuga prin cumul aritmetic la pedeapsa anterioară ce constituie primul termen, iar apoi între pedeapsa rezultantă astfel obținută și pedeapsa stabilită pentru infracțiunea comisă în stare de evadare se vor aplica regulile sancționatorii ale pluralității intermediare (corespunzătoare concursului de infracțiuni). Prin acest mecanism de sancționare se respectă atât dispoziția specială, cât și regulile cu caracter general din materia tratamentului penal al pluralității intermediare[45].

În concluzie, ceea ce dorim să se desprindă din succinta analiză teoretică și practică pe care am realizat-o mai sus este aceea că instituția pluralității de infracțiuni a fost și va rămâne un subiect cu deosebite consecințe juridice asupra persoanelor care se află sub incidența acesteia. Poate că anumite soluții legale, doctrinare sau jurisprudențiale promovate nu sunt chiar cele mai potrivite sau poate că existența și la ora actuală a anumitor controverse în această materie trădează ceva; cert este că întotdeauna e loc de mai bine.

Având în vedere vasta problematică pe care o dezvoltă concursul între cauzele de agravare a răspunderii penale reprezentate de formele pluralității de infracțiuni în cazul persoanei fizice majore, prezenta expunere nu reprezintă decât un punct de plecare pentru o analiză aprofundată, un pretext pentru o „scufundare” în tainele și eventuale implicații pe care le poate ridica această temă.


[1] M. – I. Mărculescu – Michinici, M. Dunea, Drept penal. Partea generală. Curs teoretic în domeniul licenței (I), Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 774.
[2] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Curs universitar, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 442.
[3] C-tin. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 457.
[4] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. II, Ed. Academiei române, București, 1970, p. 220.
[5] L. – V. Lefterache, Drept penal. Partea generală, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 505.
[6] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 306.
[7] Idem, pp. 442-443.
[8] Idem, p. 308.
[9] Idem, p. 443.
[10] V. Pașca, Drept penal. Partea generală, ediția a IV-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 326.
[11] M. – I. Mărculescu – Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 781.
[12] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 96.
[13] M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, Sinteze și grile, ediția a IV-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 222.
[14] Idem, p. 224.
[15] M. Zolyneak, M. – I.  Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1999, p. 233.
[16] M. – I. Mărculescu – Michinici, M. Dunea, op. cit., pp. 787-788.
[17] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 131.
[18] M. – I. Mărculescu – Michinici, M. Dunea, op. cit, p. 802.
[19] M. – I. Mărculescu – Michinici, M. Dunea, op. cit, p. 809.
[20] M. – I. Mărculescu – Michinici, M. Dunea, op. cit, p. 825.
[21] Idem, p. 778.
[22] M. Udroiu, op. cit., p. 243.
[23] M. Udroiu, op. cit., p. 243; M. – I. Mărculescu – Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 811.
[24] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., pp. 160-161. Autorii citați consideră că mecanismul de determinare a restului rămas neexecutat prin raportare la data săvârșirii ultimei infracțiuni este preferabil celui prin care determinarea se face prin raportare la data comiterii primei infracțiuni deoarece dacă s-ar face prin aplicarea ultimei opțiuni ar însemna ca perioada de timp dintre data săvârșirii primei infracțiuni și data săvârșirii ultimei infracțiuni concurente să facă parte din structura pedepsei rezultante, fiind considerată parte executată din ea.
[25] M. Udroiu, op. cit., p. 241; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 161; M. – I. Mărculescu – Michinici, M. Dunea, op. cit., pp. 811-812; G. Ivan, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), Explicațiile noului Cop penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 452; G. Bodoroncea, Comentariu, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. – V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F. – M. Vasile, Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 211.
[26] C-tin. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 357.
[27] Această soluție a fost criticată de alți autori de specialitate. A se vedea: F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 161. În opinia autorilor citați: „Dispoziția din art. 285 alin. (4) C. pen., referitoare la cumulul aritmetic în caz de evadare, are în vedere doar situațiile în care această infracțiune formează ea însăși termenul al doilea al unei pluralități de infracțiuni. În ipoteza în care ea se află în structura unui concurs de infracțiuni de la termenul al doilea, nu există niciun temei pentru a fi scoasă din competența acestuia și plasată în structura termenului întâi. Această soluție a funcționat sub imperiul Codului penal anterior, însă pe atunci exista o dispoziție explicită în acest sens – art. 39 alin. (3) C.pen. 1969”.
[28] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 162.
[29] M. – I. Mărculescu – Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 812.
[30] M. – I. Mărculescu – Michinici, Când nu există pluralitate intermediară de infracțiuni (II). Regimul sancționator – particularități, în Analele Științifice ale Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iași, Tomul LXIII, seria Ştiinţe Juridice, 2017,  p. 131, articol consultat aici, accesată la data de 09.05.2021.
[31] Decizia nr. 22 din 19 iulie 2020, publicată în M. Of. nr. 907 din 6 octombrie 2020, consultată aici, accesată la data de 10.05.2021.
[32] M. – I. Michinici, M. Dunea, în T. Toader (coord.), Noul Cod Penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 113; M. Udroiu, op. cit., p. 250; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 173; C-tin. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 358; M. Dunea, S. Anghel, Fișe de drept penal pentru admiterea în magistratură și avocatură +18 tabele sinoptice și detașabile, ediția a VI-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 191.
[33] M. – I. Mărculescu – Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 816.
[34] C-tin. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., pp. 359-360. Autorii citați susțin în completarea argumentelor că: „dacă legea permite posibilitatea aplicării detențiunii pe viață, în condițiile art. 39 alin. (2) CP, în situația în care există numai concurs de infracțiuni, cu atât mai mult ar fi posibilă aplicarea detențiunii pe viață dacă la concursul de infracțiuni se adaugă și recidiva”.
[35] M. Udroiu, op. cit., p. 251.
[36] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 175. Autorii citați mai menționează că ar fi posibil totuși, uneori, în măsura în care se săvârșesc mai multe infracțiuni concurente în cadrul termenului al doilea al recidivei postexecutorii, să se depășească maximul general al pedepsei închisorii și, astfel, să opereze o înlocuire a acesteia cu detențiunea pe viață, doar că înlocuirea nu se va face potrivit art. 43 alin. (3) CP, ci potrivit art. 39 alin. (2) CP din materia sancționării concursului de infracțiuni.
[37] M. – I. Mărculescu – Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 817; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 173
[38] Publicată în M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008, consultată aici, accesată la data de 15.05.2021.  
[39] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 174.
[40] A. – P. Chiș, Posibilitatea coexistenței formelor de recidivă postcondamnatorie și postexecutorie, în Revista Juridice, articol consultat aici, accesată la data de 25.05.2021.
[41] M. – I. Mărculescu – Michinici, M. Dunea, op. cit., p. 817.
[42] Publicată în M. Of. nr. 486 09/06/2020, consultată la adresa 09/06/2020, consultată aici, accesată la data de 25.05.2021.
[43] V. Pușcașu, Câteva consideraţii critice, preliminare, ale soluţiei dispuse prin Decizia nr. 7/2020, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, pronunţată într-un recurs în interesul legii, articol consultat aici, accesată la data de 03.03.2022.
[44] V. Pușcașu, op. cit., p. 5.
[45] Idem, p. 7.


Bianca-Cosmina Vrabie
Masterand – Facultatea de Drept a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași

* Informațiile prezentate mai sus au făcut parte din lucrarea mea de licență cu care am finalizat cei 4 ani dedicați studiului tainelor Dreptului în cadrul Facultății de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti