Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Restrângerea libertăților fundamentale în context pandemic  
11.03.2022 | Bianca Mihaela CIMPOI

JURIDICE - In Law We Trust

Finalist la concursul ”Restrângerea libertăților individuale în context pandemic”, organizat de societatea de avocați Zamfirescu Racoți Vasile & Partners (ZRVP) în parteneriat cu DILEMA VECHE și JURIDICE.ro

Introducere

Situația excepțională determinată de contextul pandemic generat de răspândirea COVID-19 poate justifica restrângerea temporară a exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale. O astfel de măsură trebuie să privească doar acele drepturi și libertăți care nu mai pot fi exercitate în plenitudinea lor în contextul dat, să asigure atingerea finalității urmărite (asigurarea sănătății publice), iar criteriul proporționalității măsurii trebuie să fie respectat.

Astfel, dacă este dispusă cu respectarea anumitor cerințe, strict reglementate, măsura restrângerii exercițiului unor drepturi poate constitui o ingerință permisă. Respectarea acestor cerințe garantează că ingerința astfel dispusă nu se constituie într-o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului.

Asigurarea sănătății publice – obligație asumată de Statul Român la nivel internațional; chestiune de interes public

România este stat membru al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), revenind în această calitate – după o scurtă absență – în luna mai 1956. Rolul OMS este stabilit prin Constituția sa și constă în menținerea în cea mai bună stare a sănătății populației de pe glob. Unul dintre documentele OMS și care se va dovedi un instrument deosebit de util în atingerea finalității urmărite de organizație, este Regulamentul Sanitar International revizuit în cadrul celei de-a 58-a Adunări a Sănătății din 23 mai 2005 – Regulamentul Sanitar Internațional 2005 – RSI 2005.

Potrivit art. 2 din RSI 2005[1]: Scopul și domeniul de activitate al Regulamentului este de a preveni, proteja, controla și a acționa printr-un răspuns de sănătate publică împotriva răspândirii internaționale a bolii (…).

La art. 3 – Principii se arată că: (…) Implementarea Regulamentului se va face cu respectarea deplină a demnității persoanelor, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind stipulat că, în acord cu Carta Națiunilor Unite și a principiilor de drept internațional, Statele au dreptul suveran de a legifera și promulga legislația în vederea implementării politicilor lor în materie de sănătate.

În Anexa 2 la RSI 2005 este prevăzut un instrument de decizie pentru evaluarea și notificarea evenimentelor care pot constitui o urgență de sănătate publică de importanță internațională, fiind prevăzute criterii precum “impact deosebit pentru sănătatea publică”, “amploare internațională pentru sănătatea publică”, “răspândire rapidă internațională”.

Un exemplu de circumstanță care contribuie la un impact ridicat asupra sănătății publice îl constituie evenimentul cauzat de un agent patogen cu potențial ridicat pentru a cauza o epidemie, prezentând relevanță în contextul evaluării gradul de infecțiozitate al agentului, rata mortalității ridicată, căi de transmitere multiple, etc.

La 30 ianuarie 2020 OMS a declarat că epidemia de COVID-19 reprezintă urgență de sănătate publică de importanță internațională, iar la 11 martie 2020 epidemia de COVID-19 este declarată pandemie.

În declarația de deschidere a Directorului general al OMS la Conferința de presă privind Covid-19 din 11 martie 2021[2], domnia sa menționa 4 (patru) seturi de măsuri cheie ce trebuiau implementare fără întârziere: (i) pregătire; (ii) detectare, protecție, tratare; (iii) reducerea transmisiei și (iv) inovare și învățare.

În perioada anterioară declarării pandemiei, dar și ulterior acestui moment, am asistat cu toții la o creștere exponențială a numărului de cazuri de îmbolnăvire, toate statele lumii, indiferent de gradul de evoluție al asistenței medicale, confruntându-se cu absența unor mijloace adecvate pentru combaterea bolii și oprirea răspândirii acesteia. Aceste elemente, surprinse la începutul anului 2020, au impus declararea stării de urgență/carantina în majoritatea statelor, printre care și România.

Starea de urgență/carantina (lockdown) a fost declarată în cadrul fiecărui stat în conformitate cu reglementările interne, perioada în care starea de urgență a fost instituită fiind mai lungă (în state precum Italia, Marea Britanie) sau mai scurtă în funcție de diverși factori, precum densitatea demografică, capabilitatea de răspuns, amploarea și intensitatea fenomenului și impactul resimțit de fiecare stat în privința răspândirii Covid-19. În unele state starea de urgență a fost reintrodusă, după ce a fost ridicată (Austria fiind un exemplu recent și elocvent), iar în altele, starea de urgență a fost urmată de instituirea unui regim mai puțin strict, caracterizat prin introducerea unor măsuri de relaxare, dar care a permis totuși un control al autorităților în vederea atingerii finalității constând în protejarea sănătății publice, cum ar fi starea de alertă. Însă, distinct de diferențele de regim și de durată ce au caracterizat starea de urgență/alertă, ori alta similară instituită într-un stat sau altul, în toate statele măsurile adoptate au avut o constantă – restrângerea ori limitarea temporară unor drepturi și libertăți – și o finalitate comună – asigurarea sănătății publice.

În România, după instituirea stării de urgență dispusă prin Decretul Președintelui României nr. 195/16 martie 2020[3], prelungită ulterior prin Decretul nr. 240/14 aprilie 2020[4], prin Hotărârea Guvernului nr. 394 din 18 mai 2020[5] a fost declarată starea de alertă, fiind astfel reglementate măsurile care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid-19.

Asigurarea sănătății publice – obligație consacrată constituțional; chestiune ce legitimează măsura restrângerii exercițiului unor drepturi fundamentale

În acord cu obligațiile internaționale asumate, art. 34 alin. (2) din Constituția României[6] dispune că Statul este obligat să dispună măsurile necesare pentru a garanta asigurarea igienei și a sănătății publice.

Astfel, atingerea finalității asigurării sănătății publice, se circumscrie unui interes public legitim ce poate justifica instituirea unor măsuri restrictive a căror finalitate este cea a protejării cetățenilor.

Măsurile restrictive ce pot fi instituite privesc restrângerea temporară a exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, cadrul constituțional al aplicării acestor măsuri fiind asigurat de dispozițiile art. 53 din Constituția României și de pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale, la care România este parte. Dacă ingerința în drepturile fundamentale respectă condițiile impuse de acestea, atunci ingerința nu se poate constitui într-o încălcare a drepturilor omului.

Garanțiile constituționale reglementate de art. 53 din Constituția României impun ca măsura instituită: (i) să fie dispusă prin lege; (ii) să fie necesară într-o societate democratică; (iii) să urmărească un scop legitim; (iv) să fie proporțională cu situația care a determinat-o. În continuare, în privința aplicării efective a măsurii se cere ca (v) măsura să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și (vi) aplicarea măsurii să se facă fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

O analiză succintă a cadrului normativ adoptat în România în perioada stării de alertă, ne permite să analizăm dacă garanțiilor constituționale enumerate mai sus sunt respectate.

Reglementarea prin lege a măsurii restrângerii exercițiului unor drepturi fundamentale

Menționez că jurisprudența constituțională este în sensul că noțiunea de “lege” va fi interpretată stricto sensu, ca act formal al Parlamentului, în acest sens fiind și Decizia Curții Constituționale nr. 157/13 mai 2020 prin care s-a constatat că dispozițiile art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență sunt constituționale în măsura în care acțiunile dispuse pe durata stării de alertă nu vizează restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți fundamentale[7].

În considerarea acestei cerințe, la data de 15 mai 2020 este adoptată Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid-19[8]. Acest act normativ definește starea de alertă, sunt indicați factorii de risc pentru declararea stării de alertă, modalitatea de instituire a stării de alertă (prin Hotărâre de Guvern), durata stării de alertă (max. 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii succesive ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea prelungirii/menținerii), și faptul că aceasta poate fi instituită pe întreg teritoriul tării sau doar pe teritoriul unor unități administrativ teritoriale.

Măsurile reglementate sunt împărțite pe domenii sectoriale: economic, al sănătății, al muncii și protecției sociale, al educației și cercetării, tineretului și sportului, culturii și cultelor, etc., fiind grupate în trei categorii: (i) măsuri pentru creșterea capacității de răspuns (cum ar fi cele legate de aprovizionare și achiziționarea bunurilor și serviciilor de necesitate imediată); (ii) măsuri pentru asigurarea rezilienței comunităților (cum ar fi instituirea carantinei, a izolării la domiciliu) și (iii) măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc (în principal, restrângeri, limitări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, dintre care: restrângerea sau interzicerea organizării unor întruniri, restrângerea sau interzicerea circulației persoanelor în locurile și intervalele orare stabilite, etc.).

În executarea acestui act normativ, prin Hotărârea nr. 394/18 mai 2020 a fost instituită starea de alertă pe întreg teritoriul țării, pe o durată de 30 de zile.

Prin Hotărârea Parlamentului României nr. 5/20 mai 2020, starea de alertă și măsurile instituite prin acest act normativ au fost încuviințate, cu modificări și completări, însă prin Decizia nr. 672 din 20 octombrie 2021[9] Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea acestei din urmă hotărâri a Parlamentului României, după ce, aceeași instanță de control constituțional, prin Decizia nr. 457 din 25 iunie 2020[10] reținuse neconstituționalitatea dispozițiilor art. 4 alin. (3) și (4) din Legea nr. 55/2020 ce prevedeau încuviințarea de către Parlamentul României, integral sau cu modificări, a măsurii de instituire a stării de alertă, în cazul în care aceasta vizează cel puțin jumătate din unitățile administrativ teritoriale de pe teritoriul țării.

Astfel, prin Decizia nr. 672 din 20 octombrie 2020 Curtea Constituțională a reținut că “Hotărârea Parlamentului României nr. 5/2020, având ca temei o dispoziție legală declarată neconstituțională, este ea însăși lipsită de fundament, iar constatarea neconstituționalității dispozițiilor legale care au constituit temeiul adoptării actului normativ al Parlamentului [art. 4 alin. (3) și (4) din Legea nr. 55/2020] lipsește de efecte actul normativ subsecvent [Hotărârea Parlamentului României nr. 5/2020]” [parag. 32]. “Organizarea executării legilor pe calea hotărârilor este un atribut exclusiv al Guvernului (…). Potrivit regimului său constituțional, hotărârea Guvernului intervine atunci când executarea unor prevederi ale legii reclamă stabilirea de măsuri sau reguli subsecvente. Ca urmare, hotărârile Guvernului se adoptă întotdeauna pe baza și în vederea executării legilor, urmărind punerea în aplicare sau ducerea la îndeplinire a acestora. (…)” [parag. 42 din Decizia 457/2020, dar și Decizia Curții Constituționale nr. 392/8 iunie 202[11] prin care a fost reținută neconstituționalitatea dispozițiilor art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 care înlăturau de la aplicare Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ca act normativ aplicabil în materia contestării dispunerii/prelungirii stării de alertă în cazul pandemiei de Covid-19].

Curtea Constituțională a atras însă atenția că “(…) neconstituționalitatea Hotărârii Parlamentului României nr. 5/2020 nu are nicio consecință asupra existenței Hotărârii Guvernului nr. 394/2020 (…), act normativ de sine stătător, adoptat în executarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 și care continuă să producă efecte juridice în forma nemodificată prin dispozițiile Hotărârii Parlamentului României nr. 5/2020” [parag. 33 din Decizia 672/2021].

Starea de alertă instituită prin Hotărârea Guvernului nr. 394/2020 a fost prelungită succesiv prin hotărâri de Guvern dintre care, cea mai recentă este Hotărârea Guvernului nr. 1183/2021[12]. În cele trei anexe ale Hotărârii Guvernului nr. 394/2020, și cele subsecvente de prelungire a stării de alertă au fost prevăzute, în acord cu art. 6 lit. c) din Legea nr. 55/2020, condițiile concrete de aplicare a măsurilor institute și destinatarii acestora.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 392/8 iunie 2021, Curtea Constituțională a reținut că “dispozițiile art. 3 alin. (2) și ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 (…) doar prevăd menținerea acesteia – a stării de alertă n.a. – atât timp cât se păstrează condițiile obiective care justifică instituirea unor măsuri restrictive de drepturi și libertăți fundamentale, cu respectarea condițiilor constituționale ale art. 53”. Prin urmare, Curtea apreciază că “dispozițiile art. 3 alin. (2) și ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 nu contravin, prin conținutul lor, acestor prevederi constituționale” [parag. 54].

Necesitatea măsurii restrictive într-o societate democratică

Potrivit art. 2 din Legea nr. 55/2020 justificarea necesității se circumscrie “prevenirii și înlăturării amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății”. Condiția este astfel apreciată în strânsă corelație cu cea de-a treia cerință reglementată constituțional – cea a urmăririi unui scop legitim, definit în cuprinsul textului actului normativ prin care măsura este dispusă.

Scopul legitim urmărit  

În situația analizată, măsurile restrictive au ca finalitate protejarea drepturilor la viață, la integritate fizică și ocrotirea sănătății, în expunerea de motive a Legii nr. 55/2020 făcându-se vorbire de necesitatea instituirii (…) unor mecanisme care să protejeze în mod adecvat și cu prioritate, drepturile convenționale, unionale și constituționale la viață, la integritate fizică și la ocrotirea sănătății și având în vedere obligația instituită de Legea fundamentală în sarcina statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice a cetățenilor. Opinez că obiectivul imediat constă așadar în ocrotirea sănătății, iar cel mediat îl constituie protejarea dreptului la viață și integritate fizică al cetățenilor.

Proporționalitatea măsurii restrictive cu situația care a determinat-o

Această cerință este poate cea mai dificil de apreciat și vizează proporționalitatea măsurii dispuse a restrângerii unor drepturi și libertăți fundamentale cu nivelul de gravitate manifestat și prognozat al situației, respectiv pandemia de Covid-19 [în acest sens, parag. 51 din Decizia Curții Constituționale nr. 392/8 iunie 2021]. În contextul prelungirii stării de alertă prin hotărâri subsecvente se va verifica așadar și contextul, dar și evoluția pandemiei, înregistrată, dar și anticipată, la data adoptării hotărârii.

Aplicarea nediscriminatorie a măsurii restrictive

În acest sens, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum și, după caz, cele de renunțare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalității de tratament juridic, legiuitorul prevăzând expres aplicabilitatea acestui principiu pentru situații identice sau comparabile.

Verificarea îndeplinirii acestei cerințe din perspectiva art. 16 și art. 4 alin. (2) din Constituția României și a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se impune mai ales în contextul în care, pe măsura accesului populației la vaccinurile puse la dispoziție, s-a reglementat un tratament diferit al persoanelor vaccinate ori trecute prin boală, în sensul în care drepturile și libertățile acestora fie nu au fost afectate de măsurile dispuse, fie au fost restrânse într-o mai mică măsură comparativ cu categoria persoanelor nevaccinate sau care nu au trecut prin boală.

Aplicarea măsurii restrictive să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății

Verificarea îndeplinirii acestei condiții este în legătură cu cerința – ce nu este expres prevăzută – a caracterului temporar al măsurii restrictive. Aceasta întrucât restrângerea permanentă a unor drepturi și libertăți fundamentale echivalează cu abolirea ori negarea acestora, fiind o ingerință nepermisă.

Astfel cum am arătat, prin hotărârile de Guvern de instituire și prelungire a stării de alertă sunt reglementate măsurile restrictive instituite, actele administrative de prelungire producându-și efectele pe o durată limitată, expres prevăzută, care nu poate fi mai mare de 30 de zile.

Instanțele de judecată, Curtea Constituțională și Curtea Europeană a Drepturilor Omului verifică conformitatea măsurilor restrictive cu cerințele legale

Constatând – prin Decizia nr. 392/8 iunie 2021 – neconstituționalitatea dispozițiilor art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 care înlăturau de la aplicare Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ca act normativ aplicabil în materia contestării dispunerii/prelungirii stării de alertă în cazul pandemiei de Covid-19, Curtea Constituțională a reținut că “în cadrul controlului judecătoresc, instanțele pot analiza dacă există condițiile obiective care justifică instituirea stării de alertă sau prelungirea acesteia, dacă măsurile sunt dispuse pentru termenul limitat prevăzut de lege, precum și dacă respectă exigențele constituționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți” [parag. 55].

Referitor la controlul judecătoresc exercitat de instanțele naționale, voi menționa cu titlu exemplificativ două hotărâri judecătorești, nedefinitive, intens mediatizate în mediul online.

Una dintre acestea este Sentința Curții de Apel București, Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal nr. 1465/21.10.2021[13], prin care a fost dispusă anularea a 3 (trei) hotărâri de Guvern prin care a fost dispusă prelungirea stării de alertă și au fost reglementate măsuri restrictive cu privire la exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale.

Pentru a decide în acest sens, Curtea de Apel București a arătat că este nevoită să rețină că “restrângerea este prevăzută de lege, având în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 381/2021, nr. 391/2021 și nr. 416/2021. A reținut că “actele normative urmăresc un scop legitim – vizând împiedicarea propagării virusului de la persoanele purtătoare la celelalte persoane – urmărindu-se astfel protejarea sănătății publice, și că acest scop se înscrie printre cele enumerate de art. 53 din Constituție”. S-a reținut însă că nu este îndeplinită măsura proporționalității ingerinței, fiind arătat că “Guvernul nu a făcut dovada caracterului adecvat și necesar al măsurii interzicerii accesului la anumite activități pentru persoanele enumerate” (nevaccinate, sau care nu au trecut prin boală).

Urmărind în continuare motivarea instanței, opinez că principalul considerent al soluției pronunțate este însă cel al caracterului discriminatoriu al restricțiilor aplicate, fiind revelatoare în acest sens considerentele Curții de Apel București în sensul că “pârâții nu au justificat de ce nu s-a optat pentru o limitare graduală a participării la activități pentru toate persoanele, indiferent de statutul vaccinal sau de testare, limitare care ar fi fost justificată de faptul că toate categoriile de persoane sunt susceptibile de a contacta și transmite virusul oricând (…)”. Astfel, se concluzionează că “excluderea de la anumite activități doar a persoanelor nevaccinate/netestate/neîmbolnăvite creează o discriminare în raport cu restul persoanelor.

Neîndeplinirea cerinței caracterului nediscriminatoriu al măsurilor restrictive pare a fi considerentul hotărâtor pentru care, printr-o altă hotărâre – Sentința civilă nr. 236, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a III-a contencios administrativ și fiscal[14] – a fost dispusă anularea a 3 (trei) hotărâri de Guvern.

Pentru a dispune în acest sens, instanța mai sus-menționată a reținut, că “în cazul de față, aceste dispoziții din HG nu sunt conforme cu Constituția, cu Ordonanța 137/2020 si cu Legea 55/2020 mai sus examinate, deoarece încalcă limitele competenței prevăzute de lege, precum și drepturile si libertățile cetățenilor, stabilind cu exces de putere alte măsuri pentru asigurarea rezilienței comunităților și pentru diminuarea impactului de risc decât cele la care se referă legea, realizând o restrângere nejustificată a drepturilor cetățenilor prin depășirea scopului urmărit si propus de protejare a sănătății populației, stabilind discriminatoriu și cu atingerea drepturilor sau libertăților cetățenilor activități la care pot participa doar o anumită categorie de cetățeni, stabilind masuri care nu sunt proporționale, întrucât urmăresc substituirea prin hotărârea de Guvern a unei legi privind obligativitatea vaccinării.

Așadar, spre deosebire de prima hotărâre menționată supra, în care judecătorul a fost nevoit să rețină a fi îndeplinită condiția reglementării prin lege a măsurilor restrictive, în cuprinsul acestei hotărâri, judecătorul reține neîndeplinirea acestei cerințe.

Față de considerentele de mai sus ale instanței, opinez însă că lucrurile ar putea privite și dintr-o altă perspectivă, în sensul în care măsurile restrictive impuse vizează – datorită contextului pandemic în care încă ne aflăm, câtă vreme OMS nu a emis vreun comunicat privind încetarea pandemiei, ci dimpotrivă – toți cetățenii, dar cu anumite excepții strict și limitativ prevăzute (persoanele vaccinate/trecute prin boală). În plus, în jurisprudența CEDO “în scopul art. 14, discriminarea constă în a trata în mod diferit fără justificare obiectivă şi rezonabilă a unor persoane aflate în situaţii comparabile. O diferenţă de tratament nu se bazează pe o justificare obiectivă şi rezonabilă dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat” [Aksu c. Turciei, pct. 43][15]. Astfel, de ex. împrejurarea dovedită că persoanele vaccinate ar putea dezvolta într-o mult mai mică măsură forme grave și complicații ale bolii, ce ar necesita spitalizare și aglomerarea unităților sanitare, ar putea reprezenta o justificare obiectivă și suficient de rezonabilă pentru tratamentul diferit acordat acestora comparativ cu cel reglementat pentru persoanele nevaccinate.

Cât privește, controlul exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prezintă relevanță art. 15 din cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului – Derogarea în caz de stare de urgenţă, la alin. (1) fiind menționat că în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional. Se menționează la alin. (2) că dispoziţia precedentă nu permite nicio derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la articolele 3, 4 (paragraful1) şi 7. Astfel, există anumite drepturi în privința cărora nu sunt permise derogări, cum ar fi dreptul de a nu fi supus sclaviei, dreptul de a nu fi condamnat fără lege/retroactiv, dreptul de nu fi supus torturii/tratamentelor inumane ori degradante.

Alt text relevant este art. 18 – Limitarea folosirii restrângerilor drepturilor, fiind prevăzut că restricţiile care, în termenii prezentei Convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

Potrivit dispozițiilor Convenției, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată: printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre Înaltele Părţi Contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale (în temeiul art. 34 din Convenție, cu respectarea condițiilor de admisibilitate prevăzute la art. 35 din aceeași Convenție, dintre care, menționăm epuizarea căilor de recurs interne). Menționez însă că regula epuizării căilor de recurs interne cunoaște anumite limitări în practica Curții, fiind statuat că <<potrivit „principiilor de drept internațional general recunoscute”, pot exista anumite circumstanțe specifice care să îl exonereze pe reclamant de obligația de epuizare a căilor de atac interne disponibile [Sejdovic c. Italiei (Marea Cameră), pct. 55]. Această regulă nu se aplică nici în situația în care se face dovada unei practici administrative care constă în repetarea unor acte incompatibile cu Convenția și a toleranței oficiale a autorităților statului, astfel încât orice procedură ar fi inutilă sau lipsită de caracter efectiv [Aksoy c. Turciei, pct. 52; Georgia c. Rusiei (I) (Marea Cameră), pct. 125-159]. În cazurile în care condiția epuizării de către reclamant a unei anumite căi de atac ar fi nerezonabilă în practică și ar constitui un obstacol disproporționat pentru o exercitare efectivă a dreptului la cerere individuală în temeiul art. 34 din Convenție, Curtea concluzionează că reclamantul este scutit de această condiție [Veriter c. Franței, pct. 27; Gaglione și alții c. Italiei, pct. 22; M.S. c. Croației (nr. 2), pct. 123-125]>>[16].

Tot astfel, potrivit art. 39 din Regulamentul Curții, <<Curtea poate indica măsuri provizorii obligatorii pentru statul membru în cauză. Măsurile provizorii se aplică numai în circumstanțe excepționale. Curtea indică măsuri provizorii unui stat membru doar atunci când, după examinarea tuturor informațiilor relevante, consideră că reclamantul ar fi expus unui risc real de prejudicii grave și ireversibile în absența măsurii respective>>[17].

În considerarea acestor din urmă dispoziții, dat fiind că în anumite state europene (de exemplu, Franța, Grecia) a fost reglementată obligativitatea vaccinării cadrelor medicale, ori și a personalului din cadrul unor instituții de interes public, fiind reglementate anumite sancțiuni pentru nerespectarea acestei obligații ce ajung până la încetarea contractului de muncă, au fost adresate Curții cereri vizând măsuri provizorii, dintre care, cauzele Abgrall c. Franța – 41950/21, Kakaletri și alții c. Greciei – nr. 43375/21, Theofanopoulou și alții c. Greciei – 43910/21. Toate cele 3 (trei) cereri amintite au fost respinse, Curtea reamintind că posibilitatea formulării cererilor de măsuri provizorii poate fi utilizată numai în mod excepțional, atunci când reclamanții sunt expuși – în lipsa unor astfel de măsuri – unui risc real de pagubă ireparabilă, trimițând în acest sens la măsurile provizorii prevăzute în cuprinsul Fișei informative privind măsurile provizorii[18].

Dintre cererile adresate Curții, reține atenția în mod deosebit cauza Thevenon c. Franța – 46061/21 în care, față de obligativitatea vaccinării impusă prin Legea nr. 2021-1040 din 5 august 2021 unor funcționari din instituții publice (în speță, reclamantul are profesia de pompier), a fost deferită examinarea de către Curte a încălcării de către Statul Francez a prevederilor art. 8 alin. (1) – Dreptul la respectarea vieții private și de familie, art. 14 – Interzicerea discriminării și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție – Protecția proprietății[19]. Din comunicatul de presă publicat la data de 07.10.2021[20] reținem că au fost adresate Guvernului Francez câteva întrebări (cu termen de răspuns la data de 27 ianuarie 2022), respectiv dacă, fiind supus obligației de vaccinare, reclamantul a suferit vreo diferență de tratament în comparație cu persoanele deținând o altă profesie, ori încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul pretinsei suspendări a plății remunerației ca urmare a refuzului acestuia de a se supune obligației de vaccinare.

În loc de concluzii

Astfel cum foarte bine surprinde d-l profesor Mircea Duțu în cuprinsul unui articol recent[21]în prezent, ca și la începuturi (anterior înființării Statului, și cu mult anterior ca acesta să devină unul de drept – n.a.), pandemia a făcut ca frica de moarte, indusă de noul virus, să ridice principiul securității în fața celui al libertății”.

România nu a făcut și nu face excepție în privința abordării adoptate pentru controlul pandemiei de Covid-19, măsurile necesare apreciate nerezumându-se doar la reglementarea urgenței sanitare, fiind impuse și măsuri restrictive în privința unor drepturi și libertăți fundamentale care, împreună cu cele dintâi, ar putea asigura atingerea finalității imediate urmărite, a ocrotirii sănătății.

În acest context în care ne aflăm de aproape 2 (doi) ani, rațiunea adoptării Legii nr. 55/2020 a constat în crearea unui cadrul legal pentru luarea măsurilor necesare combaterii pandemiei de Covid-19, acest act normativ fiind așadar instrumentul prin care Statul își respectă obligațiile impuse de art. 34 alin. (2) din Constituția României, în vederea garantării dreptului la ocrotirea sănătății prevăzut la art. 34 alin. (1) din aceeași Lege fundamentală.

În acest cadru, pe care doar succint am încercat să îl surprind în prezentul material, respectarea garanțiilor unui stat de drept este și trebuie să fie asigurată în mod obiectiv, indiferent de convingerile politice ori cele personale, prin controlul exercitat de Curtea Constituțională, instanțele naționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, așa cum afirmă d-l profesor în lucrarea amintită “criza pandemiei reprezintă un moment al adevărului, un test important pentru Statul de Drept”.

Faptul că, asigurarea sănătății publice în contextul pandemic deosebit generat de Covid-19 depășește granițele unuia sau altuia dintre statele lumii, fiind cu certitudine o chestiune internațională, ne va permite poate să observăm cu ce preț va depăși întreaga omenire această criză, cum va funcționa principiul cooperării și reciprocității, și dacă, împreună, independent de convingerile și pasiunile fiecăruia dintre noi, vom reuși să trecem testul umanității.


[1] Regulamentul Sanitar Internațional 2005;
[2] Disponibil aici;
[3] Decretul Președintelui României nr. 195/16 martie 2020;
[4] Decretul Președintelui României nr. 240/14 aprilie 2020;
[5] Hotărârea Guvernului nr. 394/2020;
[6] Constituția României;
[7] Decizia Curții Constituționale nr. 157/13 mai 2020;
[8] Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid-19;
[9] Decizia Curții Constituționale nr. 672/20 octombrie 2021;
[10] Decizia Curții Constituționale nr. 457/25 iunie 2020;
[11] Decizia Curții Constituționale nr. 392/8 iunie 2021;
[12] Hotărârea Guvernului nr. 476/2020; Hotărârea Guvernului nr. 990/2021; Hotărârea Guvernului nr. 1183/2021, etc.;
[13] Sentința Curții de Apel București, Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal nr. 1465/21.10.2021;
[14] Sentința civilă nr. 236, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a III-a contencios administrativ și fiscal;
[15] Aksu c. Turciei – Cererile nr. 4149/04 şi 41029/04, fiind menționate, printre multe altele, D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe [MC], nr. 57325/00, pct. 175, CEDO 2007-IV; Burden împotriva Regatului Unit [MC], nr. 13378/05, pct. 60, 29 aprilie 2008, CEDO 2008-…;
[16] Ghid practic cu privire la condițiile de admisibilitate – Curtea Europeană a Drepturilor Omului, – disponibil aici– p. 30, parag. 103;
[17] supra, p. 58;
[18] Disponibil aici
[19] Disponibil aici;
[20] Disponibil aici;
[21] Prof. univ. dr. Mircea Duțu – Criza sanitară și Dreptul, publicat pe www.juridice.ro/essentials/5060/criza-sanitara-si-dreptul.


Bianca Mihaela Cimpoi, Universitatea din București

Secţiuni: Articole, Covid 19 Legal React, Dreptul sanatatii, Drepturile omului, Opinii, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO