Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 1 comentariu

Persoana îndreptățită să solicite introducerea în cauză a părții responsabile civilmente. Inadmisibilitatea formulării unei asemenea cereri de către inculpat
24.03.2022 | Alexandru PĂDUREAN, Călina BICHESCU

JURIDICE - In Law We Trust
Alexandru Pădurean

Alexandru Pădurean

Călina Bichescu

Călina Bichescu

Abstract

Articolul de față își propune să analizeze necesitatea introducerii în procesul penal a părții responsabile civilmente din inițiativa inculpatului. În prezent, această posibilitate este exclusă de normele procesual penale în vigoare, considerându-se că introducerea părții responsabile civilmente reprezintă o metodă de punere la adăpost, în ceea ce privește latura civilă a procesului penal, a victimei infracțiunii – persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Cu toate acestea, analizând o serie de principii de drept asupra cărora urmează să insistăm în cuprinsul acestui articol, s-ar putea trage concluzia că soluția propusă prin reglementarea actuală din materie procesual penală poate cu ușurință constitui sursa unor consecințe practice injuste.

În dezvoltarea argumentelor pe care le propunem, vom face apel la o serie de elemente jurisprudențiale și doctrinare, în special din sfera de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Situația premisă:

Pentru o înțelegere cât mai fidelă a situației de fapt care a dat naștere acestei discuții juridice, considerăm util a prezenta, într-o manieră extrem de succintă, starea de fapt din speță. Acuzațiile din dosar sunt de abuz în serviciu, fals în declarații și fals intelectual, toate infracțiunile fiind comise în forma participației improprii[1]. Discutăm despre o autoritate publică națională care desfășoară un proiect de infrastructură turistică. Acest proiect angrenează cvasi-majoritatea departamentelor din administrația publică locală a municipiului pe teritoriul căruia se efectuează lucrările de amenajare a teritoriului. Lanțul trofic al documentelor este următorul: (1) constructorul efectuează lucrările de construire și înaintează dirigintelui de șantier documentația pentru ca acesta din urmă să certifice existența lucrărilor; (2) documentele astfel certificate trec prin celelalte departamente implicate în proiect, iar, în final, ajung la departamentul contabil care dispune efectuarea de plăți către constructor pentru lucrările efectuate.

Dosarul a fost trimis în judecată, avându-l în rolul principal de unic suspect pe dirigintele de șantier, în sarcina acestuia reținându-se că a certificat existența fizică a unor lucrări care în fapt erau inexistente. Constructorul, mai exact persoana care întocmea primele documente privind existența și veridicitatea lucrărilor care trebuie achitate, are calitatea de martor în dosar. Împotriva acestuia au fost deschise, de către municipiu, două procese civile pentru executarea contractelor prin care constructorul și-a asumat finalizarea lucrărilor. Municipiul s-a constituit parte civilă în procesul penal, însă a refuzat să formuleze cerere de introducere a părții responsabile civilmente în cauză.

1. Partea responsabilă civilmente. Noțiune

Partea responsabilă civilmente, instituție specifică dreptului procesual penal, este reglementată la art. 86 din C. proc. pen, astfel:

„Art. 86: Partea responsabilă civilmente

Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente”

În raport cu dihotomia acțiune penală-acțiune civilă în cadrul procesului penal, este important de menționat că partea responsabilă civilmente intervine în procesul penal exclusiv ca o consecință a declanșării acțiunii civile, prin constituirea ca parte civilă de către persoana vătămată, conform art. 19 alin. (2) din Cod de Procedură Penală.

2. Cine poate solicita, de lege lata, introducerea în cauză a părții responsabile civilmente?

Cu privire la îndreptățirea de a solicita introducerea în cauză a părții responsabile civilmente, această prerogativă aparține exclusiv părții civile și succesorilor în drepturi ai acesteia, concluzie ce reiese din interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) C. proc. pen..

Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, conform căruia partea responsabilă civilmente putea fi introdusă în procesul penal atât la cerere, cât și din oficiu, potrivit C. proc. pen. în vigoare, partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în procesul penal doar la cererea părții îndreptățite conform legii civile, însă nu și din inițiativa instanței de judecată.

De asemenea, cu privire la istoricul versiunilor acestui text de lege, este important de menționat faptul că, în forma inițial promulgată, C. proc. pen. stabilea, la art. 21 alin. (1), că și inculpatul avea dreptul să ceară introducerea părții responsabile civilmente în procesul penal:

„Art. 21: Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente

(1) Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii civile sau a inculpatului, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1).”

Această versiune a textului de lege nu a făcut, până la data de 22.04.2013 obiectul vreunei modificări, în direcția suprimării dreptului inculpatului de a formula o cerere pentru introducerea în proces a părții responsabile civilmente.

La data anterior indicată, însă, în Senatul României a fost adoptată forma inițială a Legii pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. În cadrul acestei versiuni a actului normativ, a fost propusă următoarea modificare a C. proc. pen:

8. La articolul 21, alineatele (1) şi (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

< Art. 21. – (1) Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1).>

În urma procedurii parlamentare care a avut loc în Camera Deputaților a Parlamentului României, cea din urmă versiune a textului de lege a fost adoptată prin votul a 227 de deputați din cei 268 prezenți, intrând în vigoare la data de la 1 februarie 2014.

Astfel, în prezent, inculpatului nu i se recunoaște dreptul de a solicita introducerea în proces a părții responsabile civilmente, concluzie ce reiese din interpretarea pe cale literală și teleologică a articolului 21 alin. (1), precum și dintr-o serie de analize doctrinare:

• „Inculpatul nu are un asemenea drept (n.r.: de a solicita introducerea în proces a părții responsabile civilmente), întrucât regulile referitoare la participarea părții responsabile civilmente în procesul penal au fost introduse în Codul de Procedură Penală în favoarea persoanei prejudiciate prin infracțiune, ca o garanție suplimentară a obținerii reparației pentru paguba cauzată.”[2]

*Cu privire la acest prim element doctrinar, opinăm că regulile adoptate prin C. proc. pen. nu instituie prin ele însele, posibilitatea părții civile de a solicita introducerea în proces a părții responsabile civilmente – această posibilitate existând dintotdeauna. Prin actul normativ la care ne referim, nu a operat decât o restrângere a sferei entităților îndreptățite să solicite această introducere.

• „Potrivit art. 21 alin. (1) NCPP, introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente poate avea loc la cererea părții civile ori a moștenitorilor/succesorilor acesteia (nu și a inculpatului ori a altei părți responsabile civilmente).[3]

3. Propunere de lege ferenda: Acordarea, în favoarea inculpatului, a dreptului de a formula o cerere în de introducere în proces a părții responsabile civilmente

În opinia noastră, plecând de la premisa că partea civilă ar putea omite, în mod intenționat ori din simplă neglijență, atragerea părții responsabile civilmente în proces, lipsa posibilității inculpatului de a formula o cerere admisibilă în sensul introducerii în proces a acestei părți constituie un neajuns al reglementării actuale, conducând la soluții injuste cu privire la latura civilă a cauzei, pentru considerentele pe care urmează să le expunem infra.

Din punct de vedere substanțial, obiectul acțiunii civile este reprezentat de exercitarea dreptului de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale (conform art.19 alin.(1) din C. proc. pen.). În acest context, devin aplicabile dispozițiile art. 1349 și următoarele din C. civ.

Exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracțiunii (persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în proces), pentru a-și satisface interesele de natură civilă – de regulă, având caracter patrimonial – născute ca urmare a săvârșirii infracțiunii.

Cu toate acestea, reglementarea actuală, conform căreia doar persoana vătămată care se constituie parte civilă în procesul penal poate atrage în proces o persoană fizică ori juridică, în calitate de parte responsabilă civilmente, este complet injustă.

Considerăm că, în acest context, este oportună, cu titlu preliminar, o comparație între normele de procedură civilă și cele din materie procesual penală. În ceea ce privește procedura civilă, în conformitate cu principiul disponibilității, enunțat de art. 9 din C. proc. civ. („Dreptul de dispoziție al părților”), obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

În virtutea acestui principiu, cadrul procesual inițial este determinat de reclamant, însă, cu toate acestea, pârâtul are, la rândul său, posibilitatea completării acestui cerc procesual. Cel mai grăitor exemplu în acest sens este reprezentat de formularea unei cereri de chemare în garanție, în temeiul dispozițiilor art. 72 din C. proc. civ:

„Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.”

Considerăm că posibilitatea inculpatului de a solicita introducerea în proces a părții responsabile civilmente ar reprezenta o proiecție, în plan procesual penal, a posibilității introducerii unei cereri de chemare în garanție – cu atât mai mult având în vedere că acțiunea civilă nu își pierde caracterul disponibil nici când reprezintă o componentă a procesului penal. O serie de elemente jurisprudențiale și doctrinare au confirmat, de-a lungul timpului, acest aspect:

• „Curtea reaminteşte că acţiunea civilă în procesul penal este guvernată de principiul disponibilităţii, care este de sorginte civilă, fiind reglementat de norme imperative, de ordine privată, asigurând protejarea intereselor particulare ale părţilor.”[4]

• „ Așadar, Curtea reține că, de principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanșează acțiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acțiunea civilă alăturată acțiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilității. Principiul disponibilității este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existența acțiunii civile în cadrul procesului penal – prin declanșarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci și conținutul acestei acțiuni prin stabilirea cadrului procesual în privința părților și obiectului, precum și din perspectiva apărărilor formulate.”[5]

• ”Ca şi în procesul civil, în soluţionarea acţiunii civile în procesul penal este aplicabil principiul disponibilităţii, care permite persoanei păgubite să aleagă nu numai cadrul procesual în care să îşi realizeze pretenţiile, ci şi momentul exercitării acţiunii civile în limitele admise de lege.

În raport cu acest cadru legal, procurorului şi instanţei de judecată nu le este îngăduit să limiteze în vreun fel dreptul titularului acţiunii civile de a o exercita şi nici nu se pot subroga în drepturile persoanei vătămate, ci doar trebuie să intervină, în îndeplinirea rolului activ, pentru a pune în vedere persoanei vătămate să precizeze dacă se constituie parte civilă în procesul penal.[6]

• ”În plus, latura civilă a procesului penal este guvernată de principiul disponibilităţii, iar inculpatul poate avea uneori un interes să fie tranşată acţiunea civilă de aceeaşi instanţă care soluţionează acţiunea penală.[7]

Suntem de părere că în ipoteza în care unui singur subiect al acțiunii civile (persoanei vătămate, constituită ca parte civilă) i s-ar permite să exercite acțiunea civilă în temeiul acestui principiu, am fi în prezența unei încălcări a liberului acces la justiție al persoanelor, garantat de art. 21 din Constituția României.

De asemenea, tot în lumina necesității de a complini cercul procesual ce trebuie să figureze în cadrul acțiunii civile, instanța civilă are, în temeiul art. 78 C. proc. civ., posibilitatea de a introduce persoane în proces, din oficiu, chiar dacă părțile se împotrivesc:

Art. 78: Condiţii. Termen

• În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.”

Una dintre cele mai cunoscute aplicații particulare ale acestui principiu este reprezentată de art. 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie:

Art. 22: Stabilirea despăgubirilor

(1) Despăgubirea se stabileşte şi se plăteşte în conformitate cu prevederile art. 14, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligaţiei acestuia cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.”

În acest context, amintim Decizia nr. 1/2016 privind examinarea recursului în interesul legii din 11 noiembrie 2015, vizând stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum şi limitele răspunderii în procesul penal, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi că are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

O interpretare asupra celor statuate prin această decizie ar putea fi în sensul în care ipoteza art. 78 (1) este aplicabilă în situația inversă față de cea descrisă în textul de la art. 22 din Legea nr. 132/2017 – astfel că asigurătorul va trebui să fie, în cadrul acțiunii civile din procesul penal, cel care trebuie introdus în mod forțat, din oficiu, în proces de către instanța de judecată, în vederea reparării prejudiciului, așa cum este obligat prin raportul juridic de asigurare.

În acest context, se ridică întrebarea de ce s-a creat posibilitatea acestei introduceri obligatorii a părții responsabile civilmente doar în anumite materii reglementate prin lege – cum este cazul ipotezelor de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule? Considerăm că acest aspect constituie un alt neajuns al cadrului legislativ actual, creând o injustă discriminare între persoanele care pot completa cadrul procesual prin introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente. Considerăm că prin dispozițiile legale ar trebui să se contureze sfera persoanelor care ar avea vocația de a figura ca părți responsabile civilmente pentru o gamă mai largă de infracțiuni.

Trebuie menționat, de asemenea, că, de-a lungul timpului, în anumite materii, s-a statuat, tot pe cale jurisprudențială, necesitatea ca anumite persoane ori entități să figureze în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, putând fi obligate la plata integrală a prejudiciului civil rezultat din infracțiune:

„Or, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale normelor adoptate în temeiul acestei legi, Fondul de protecţie a victimelor străzii este persoana chemată să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului, autor al accidentului, în ipoteza în care vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi, în consecinţă, în această ipoteză, Fondul are calitatea de parte responsabilă civilmente.

(…)

Prin urmare, soluţionând acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, instanţa de judecată, prin hotărâre judecătorească, va putea obliga Fondul, singur, iar nu în solidar cu inculpatul, autor al accidentului, la plata despăgubirilor pentru prejudiciile produse prin accident, în ipoteza în care vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.”[8]

Deși actul normativ la care elementul jurisprudențial indicat anterior face referire a fost abrogat, considerăm că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit o soluție corectă, prin care se asigura acoperirea prejudiciului rezultat din infracțiune.

Există, așa cum am precizat anterior, posibilitatea ca partea civilă să omită atragerea în proces a persoanelor care ar avea vocația să repare prejudiciul produs prin săvârșirea infracțiunii, astfel cum este cazul în speța premisă a acestui articol. De aceea, având ca justificare respectarea dreptului la un proces echitabil, inculpatului ar trebui să i se permită, prin legislația procesual penală în vigoare, această posibilitate.

Interesul inculpatului de a solicita introducerea părții responsabile civilmente în procesul penal este unul evident, în situația în care acesta ar urma să fie obligat prin hotărârea instanței de judecată la repararea prejudiciului produs prin fapta de natură penală.

Prin introducerea părții responsabile civilmente în procesul penal de către inculpat, acesta ar fi „pus la adăpost”, în sensul în care i s-ar acorda posibilitatea de a nu fi obligat să repare, de unul singur, prejudiciul rezultat din infracțiune.

Pentru a întări validitatea argumentului nostru, ne vom concentra analiza în jurul conceptului de „drept la un proces echitabil”. Cea mai semnificativă consacrare de ordin normativ a acestui drept se regăsește în cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului, la art. 6, însă el este reglementat și în legislația națională în materie procesual penală, la art. 8 din Noul Cod de Procedură Penală („Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal”).

În raport cu tematica analizată, considerăm că cele mai importante componente ale dreptului la un proces echitabil ce trebuie dezvoltate sunt principiul contradictorialității, egalitatea de arme și dreptul la apărare.

În primul rând, în ceea ce privește contradictorialitatea, principiul analizat este valabil pentru faza de judecată a procesului penal, fiind consacrat, expressis verbis, în art. 351 din C. proc. pen. Acest principiu este, în egală măsură, aplicabil și în faza de cameră preliminară. Conform doctrinei juridice[9], contradictorialitatea reprezintă o componentă a principiului egalităţii de arme presupunând „posibilitatea efectivă a participanţilor la proces de a-şi susţine punctul de vedere, de a cunoaşte observaţiile şi argumentele exprimate de ceilalţi şi de a răspunde la acestea”.

Întrucât faza camerei preliminare reprezintă punctul-limită pentru introducerea în proces a părții responsabile civilmente (conform interpretării impuse prin Decizia nr. 257/2017 a Curții Constituționale a României), opinăm că inculpatului îi este îngrădită una dintre posibilitățile enunțate supra, putând fi, într-o manieră injustă, obligat în viitor la plata integrală a prejudiciului, chiar dacă alături de/pentru el ar trebui să răspundă și alte persoane.

Situații în care cadrul procesual creat de procuror prin rechizitoriu nu cuprinde toate persoanele care răspund de crearea prejudiciului sunt des întâlnite. Astfel, se întâlnesc situații precum cea din speța premisă, în care dirigintele de șantier are calitatea de inculpat, iar constructorul (cel de la care pleca circuitul actelor și care încasa banii) are calitatea de martor.

De asemenea, există o serie de ipoteze în care inculpatul, deși, în concret, nu a participat singur la comiterea infracțiunii, ar putea fi unicul vizat de cercetările specifice fie fazei de urmărire penală, fie fazei de judecată. La nivel practic, ne putem imagina o astfel de situație atunci când, de exemplu, unul dintre inculpați a fost trimis în judecată, iar față de ceilalți s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul uneia dintre ipotezele prevăzute de art. 16 (1) C. proc. pen. (de exemplu: săvârșirea infracțiunii de către un major împreună cu un minor față de care nu poate opera instituția răspunderii penale).

În al doilea rând, referitor la principiul egalității de arme, deși acesta nu cunoaște o consacrare expresă la nivel legislativ, el este garantat, într-o manieră implicită, prin art. 6 par. 3 lit. d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului:

Orice acuzat are, mai ales, dreptul (…)

d. „să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obțină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării”

În temeiul acestui principiu, este necesar ca părțile să aibă posibilitatea de a-și susține apărările într-o manieră prin care partea adversă să nu fie pusă într-o situație dezavantajoasă. Astfel, considerăm că și acest principiu este încălcat prin reglementarea actuală, întrucât inculpatul ar fi în mod vădit dezavantajat în situația în care partea civilă ar omite atragerea în proces a părții responsabile civilmente, el rămânând singurul obligat la reparațiile ce ar fi stabilite prin hotărârea instanței de judecată.

În al treilea rând, referitor la dreptul inculpatului la apărare, acesta reprezintă un principiu fundamental în procesul penal, constând, cu titlu general, în vocația părților din procesul penal de a își apăra interesele, atât în nume propriu, cât și prin apărător ales sau desemnat.

Faptul de a nu repara prejudiciul singur, atunci când există posibilitatea reparării acestuia în mod solidar ori în integralitate de către altă persoană, reprezintă, indubitabil, un interes legitim al inculpatului în contextul acțiunii civile din procesului penal. Prin inadmisibilitatea formulării de către acesta a unei cereri de introducere în proces a părții responsabile civilmente, inculpatului îi este nesocotit acest interes, expunându-l, de plano, la plata integrală a obligațiilor pecuniare rezultate din săvârșirea infracțiunii.

De asemenea, trebuie amintit că, potrivit art. 82 din Noul Cod de Procedură Penală, printre drepturile inculpatului se numără ”dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei”. Considerăm că inadmisibilitatea formulării, de către inculpat, a cererii de introducere în proces a părții responsabile civilmente este de natură să restrângă implicit exercițiul acestui drept al inculpatului. În virtutea calității sale de subiect al acțiunii civile, inculpatului trebuie să i se permită atragerea în proces a părții responsabile civilmente. Întrucât soluționarea acțiunii civile implică tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile de prejudiciul rezultat din săvârșirea infracțiunii, imposibilitatea de a acoperi omisiunea părții civile de atragere în proces a părții responsabile civilmente reprezintă o îngrădire în sensul participării efective a inculpatului în acțiunea civilă. Această îngrădire ar putea avea ca rezultat obligarea, în mod injust, a inculpatului la plata integrală a obligațiilor civile stabilite de către instanța de judecată.

Un argument în plus pentru îndreptățirea inculpatului de a solicita introducerea în proces a părții responsabile civilmente este acela că, în forma inițial adoptată, textul art. 21 (1) din Noul Cod de Procedură Penală nu a fost niciodată declarat neconstituțional.

În subsidiar, învederăm că sintagma „părților îndreptățite potrivit legii civile” la care art. 21 (1) din Noul Cod de Procedură Penală face referire în contextul solicitării introducerii părții responsabile civilmente în proces este lipsită de claritate și previzibilitate, încălcând cerințele stabilite de atât prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și prin legislația națională (Constituția României și Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative).

Astfel, faptul de a nu oferi mai multe coordonate cu privire la reglementările la care se face referire, precum și la persoanele în drept să solicite, pe tărâm civil, introducerea părții responsabile civilmente în cauză, este de natură să afecteze înțelegerea normei juridice indicate de către destinatarii acesteia. Întrucât există o multitudine de reglementări în materie civilă potențial aplicabile, considerăm că este de dorit ca legiuitorul să modifice formularea textului de lege, într-o manieră care să nu fie susceptibilă de a da naștere unor incertitudini pentru cel căruia legea i se adresează.

Având în vedere argumentele expuse anterior, considerăm că este de dorit să opereze, în viitor, o modificare a legislației procesual penale actuale cu privire la aspectele analizate, în sensul creării în favoarea inculpatului a posibilității de a formula o cerere de atragere în proces a părții responsabile civilmente.

Menționăm că problema de drept analizată anterior constituie obiectul unei excepții de neconstituționalitate, urmând ca prezentul articol să fie completat la momentul soluționării de către Curtea Constituțională a României a dosarului.


[1] Abuz în serviciu, infracțiune prev. și ped. de art. 297 alin. (1) C. pen., rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și a 52 alin. (3) C. pen, fals în declarații, infracțiune prev. și ped. de art. 326 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) și a 52 alin. (3) C. pen, fals intelectual, infracțiune prev. și ped. de art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 52 alin. (3) C.pen, toate fiind comise în concurs real conform art. 38 alin. (1), C. pen.
[2] A se vedea: „Procedură penală. Partea generală”, Gheorghiță Mateuț, Editura Universul Juridic, București, 2019, p. 276
[3] A se vedea: „Procedură penală. Partea generală”, Ediția 4, Mihail Udroiu, Editura C. H. Beck, București, 2017, p. 104.
[4] A se vedea:  Decizia nr. 257/2017 pronunțată de Curtea Constituțională a României.
[5] Idem.
[6] A se vedea: Decizia nr. 2 din 15 martie 2010 privind stabilirea calității de parte vătămată sau parte civilă în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, prin care se aduce atingere fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice.
[7] A se vedea: Colectiv, VOLONCIU Nicolae, Noul Cod de Procedura Penală comentat din 30 septembrie 2014, Ed. Hamangiu.
[8] A se vedea: Decizia nr. 3/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la stabilirea calității procesuale a Fondului de protecţie a victimelor străzii (art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare) şi a posibilității obligării acestuia, în cadrul procesului penal, la despăgubiri civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate pentru răspundere civilă.
[9] A se vedea: colectiv, VOLONCIU Nicolae, Noul Cod de Procedura Penală adnotat. Partea specială din 01-feb-2016, Universul Juridic. În cadrul acestei lucrări, se face trimitere și la cauza Mikryukov şi alţii c. Rusiei, Hotărârea din 31 iulie 2012, precum şi cauza Brandstetter c. Austriei, Hotărârea din 28 august 1991 şi la considerentele Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 a Curţii Constituţionale


Alexandru Pădurean, Senior Associate VOINESCU LAWYERS
Călina Bichescu, Junior Associate VOINESCU LAWYERS

Secţiuni: Articole, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO