Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Dreptul Uniunii Europene și Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale față în față cu dreptul penal național (I). Acordul de recunoaștere a vinovăției
28.03.2022 | Manuela GORNOVICEANU, Cristina BANDRABUR

Secţiuni: Articole, CEDO, Drept penal, Dreptul Uniunii Europene, Procedură penală, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Manuela Gornoviceanu

Manuela Gornoviceanu

Cristina Bandrabur

Cristina Bandrabur

Un scurt preambul

După multe discuții prilejuite de așa-zisul conflict CJUE – CCR, s-a născut întrebarea firească: a început un asalt al pasionaților dreptului Uniunii Europene? Am început să aplicăm aceste norme prioritar față de dreptul național? Vedem zilnic, săptămânal, lunar, sesizări cu întrebări preliminare în materie penală? Nu, nicidecum. În culise, aceeași luptă epuizantă pentru a aduce în discuție dreptul UE, aceeași pledoarie inutilă pentru a descrie conflictul între acesta și normele interne, aceeași stereotipie în răspunsul cunoscut: se dorește o decizie de îndrumare a instanțelor naționale în aplicarea dreptului penal, ceea ce este inadmisibil.

Doar o fracțiune de secundă – atât cât a fost necesar pentru înlăturarea efectelor prescripției răspunderii penale și pentru a critica CCR – a ținut dragostea noastră pentru dreptul Uniunii Europene. Acum, iată, putem să ne întoarcem la cele firești ca și când nu ar exista. Poate, cândva, va mai fi nevoie de o escală, cine știe?

Să nu trecem, însă, atât de ușor, peste episodul amintit. Constituția României, la respectarea căreia veghează Curtea Constituțională („CCR”), cuprinde un întreg titlu privind drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale și un altul privind autoritatea judecătorească, similare titlurilor II – VI din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („Carta”). „Bătălia” principală care a captat atenția în ultima perioadă viza, în principal, articolul 47 din Cartă, corespondent, raportat la conținutul său, articolelor 21 și 124 din Constituție, texte care garantează accesul la o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege.

Potrivit ultimelor hotărâri pronunțate de CJUE  împotriva României, articolul 47 din Cartă e suficient de relativ încât, în anumite situații, să poată fi ignorat. Potrivit CCR, lucrurile nu stau chiar astfel, garanția fiind nu absolută, dar nici atât de relativă încât să-i fie negat, practic, conținutul.

Separat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului („CEDO”), a făcut propria analiză asupra articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale („Convenția”), statuând[1] că nerespectarea dreptului la o instanță independentă și imparțială stabilită prin lege este sancționabilă chiar cu desființarea hotărârilor pronunțate cu încălcarea dreptului, după aplicarea unui test, al cărui pas esențial pentru discuția de față este echilibrul cu principiul securității juridice și autoritatea de lucru judecat.

În acest punct, din analiza jurisprudenței CEDO rezultă că reglementarea unei căi de atac într-un termen scurt, iar nu posibilitatea acordată oricui și oricând de a invoca încălcarea dreptului la o instanță independentă  și imparțială, trece testul echilibrului. CJUE a părut să evite subiectul, dar concluzia este evidentă: dreptul la o instanță stabilită în prealabil prin lege nu poate fi valorificat, dacă se creează astfel un risc sistemic de impunitate, risc pe care urmează să-l evalueze, totuși,  instanțele naționale.

Deși Uniunea Europeană nu a aderat la Convenție, în Cartă există o trimitere directă la protecția oferită de Convenție (articolul 52):

„(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu
împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.”

În alte cuvinte, protecția oferită de Cartă este cel puțin la nivelul celei oferite de Convenție, așa încât interpretarea dată de CJUE articolului 47 nu putea conduce la o relativizare a acestuia, iar evaluarea nu putea ignora jurisprudența Curții de la Strasbourg.

În ciuda interesantei chestiuni juridice pusă pe masă, a cărei rezolvare ține, până la urmă, de statistici domestice pe care le va evalua judecătorul național, preocuparea mediului juridic național în urma hotărârilor CJUE pronunțate în seria de cauze recente a fost mai degrabă de politică a dreptului sau drept al politicii, deși subiectul curți constituționale vs. CJUE este vechi, nu a început și categoric nu se va încheia cu România.

De ce această introducere?

Pentru că în timp ce ne întrebăm dacă prevalează Constituția față de dreptul UE sau invers, cu riscul de a nu afla vreodată răspunsul la această întrebare, o mulțime de norme unionale sunt ignorate, reglementări nu ale unor situații ipotetice, ci aplicabile în concret, chiar în materie penală, unde până de curând părea că dreptul UE este sau ar trebui să fie subiect tabu.

Fiind vorba de drepturi ale particularilor ce pot fi invocate, de regulă, direct împotriva autorităților, ne pare util a iniția o serie de articole care să pună față în față diverse instituții de drept penal sau procesual penal național cu normele unionale și jurisprudența CJUE sau jurisprudența CEDO, aceasta din urmă aplicabilă via art. 52 din Cartă acolo unde este aplicabil dreptul Uniunii Europene sau direct, în toate cazurile, în temeiul art. 20 din Constituția României.

Numai o schimbare în abordarea autorităților administrative și judiciare naționale pot convinge că într-adevăr interesează dreptul Uniunii și în materie penală, inclusiv în interesul apărării. Din păcate, până acum, unica situație remarcabilă a fost aceea în care normele europene au fost invocate în scopul restrângerii drepturilor constituționale, creându-se impresia, pentru cei mai puțin familiarizați cu domeniul, că dreptul UE este în conflict cu normele interne care protejează și garantează drepturi și libertăți fundamentale.

Or, nu este deloc așa. Este motivul pentru care am decis să aducem mai aproape jurisprudența europeană relevantă pentru instituții de drept penal substanțial și procesual național.

Acordul de recunoaștere a vinovăției în dreptul național

Începem, așadar, cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei, procedură specială în dreptul procesual român, cu caracter de noutate, introdusă în sistemul național de drept la data de 1 februarie 2014, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală.

Vom analiza în acest articol doar unele aspecte ce țin de garanțiile procesuale oferite altor persoane suspectate sau acuzate de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală decât persoana care, cu privire la aceeași acuzație, încheie un acord de recunoaștere a vinovăției, în corelație cu exigențele impuse de principiul prezumției de nevinovăție, din perspectiva dispozițiilor naționale, unionale și convenționale.

Acordul de recunoaștere a vinovăției, cu sediul materiei în cadrul Titlului IV, Capitolul I, art. 478-488 din Codul de procedură penală nu constituie o creație a legiuitorului român.  Din Expunerea de motive[2] a Legii nr. 135/2010 privind Codul penal reiese că legiuitorul s-a inspirat din sistemul francez şi german, adaptând instituția juridică la sistemul național de drept, acordul de recunoaștere a vinovăției constituind, în substanță, o procedură specială, simplificată, prin care inculpatul renunţă la dreptul său de a nu se autoincrimina şi de a parcurge etapa camerei preliminare și procedura obișnuită de judecată în fața instanței[3].

Conform doctrinei, acordul de recunoaștere a vinovăției presupune o înţelegere între inculpat şi procuror[4], prin care cel dintâi îşi recunoaşte vinovăţia şi achiesează la aplicarea unei sancţiuni penale, procurorul dându-și acordul la aplicarea unei pedepse într-un anumit fel, cuantum şi formă de executare, acceptate de inculpat.

O situație particulară la încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției este aceea a participației penale, atunci când doar unul sau unii dintre participanții la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală uzitează de această procedură specială, situație reglementată de un text unic – art. 483 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Potrivit acestuia, „în situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat. Procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei”.

Deși norma citată nu prevede modalitatea procedurală prin care se realizează sesizarea separată a instanței, practica organelor de urmărire penală este în sensul disjungerii cauzei și creării unui nou dosar, operațiuni urmate de sesizarea instanței cu  acordul de recunoaștere a vinovăției, în care, de cele mai multe ori, se face referire la ceilalți participanți la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, trimiteri preluate apoi, mutatis mutandis, în cuprinsul hotărârii instanței sesizate cu acordul.

Nu există uzanța ca în cuprinsul actului de sesizare să se facă mențiunea că celelalte persoane, care au înțeles să nu uziteze de procedura specială, sunt supuse unei proceduri penale separate pendinte și, prin urmare, beneficiază în continuare de prezumția de nevinovăție.

De asemenea, legislația procesual penală nu prevede căi de atac ori modalități de cenzurare a acestei proceduri prin care persoanele prejudiciate (ceilalți participanți la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală) să poată invoca încălcarea prezumției de nevinovăție, dreptul la o cale de atac fiind recunoscut, conform art. 488 din Codul de procedură penală., doar procurorului, părților și persoanei vătămate.

La fel ca în cazul judecătorului care aplică procedura abreviată a recunoașterii, pronunță o hotărâre, iar ulterior continuă procedura de drept comun pentru cercetarea faptei penale pentru care tocmai a dispus o condamnare, considerând că există și întrunește condițiile de tipicitate obiectivă (aspect care nu are legătură cu vinovăția), nici în cazul procurorului nu pare să se pună problema incompatibilității, sau nu în termeni adecvați.

Nu în ultimul rând, art. 485 alin. (1) lit. b) din același cod limitează, la prima vedere, temeiurile de respingere a unui acord de recunoaștere la neîndeplinirea condițiilor acestuia sau la caracterul nelegal ori nejustificat de blând al sancțiunii, ceea ce implică lipsa unui remediu concret și efectiv pentru coparticipanții care nu au încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției și în privința cărora prezumția de nevinovăție este încălcată.

Deși Constituţia României statuează prezumţia de nevinovăţie ca principiu constituţional în cuprinsul art. 23 alin. (11), iar Codul de procedură penală stabilește în art. 4 că orice persoană este considerată nevinovată până la momentul stabilirii vinovăţiei sale printr-o hotărâre judecătorească definitivă, mecanismul procedural descris anterior nu oferă garanții apte să asigure respectarea prezumției de nevinovăție a coinculpaților care nu au încheiat un acord de recunoaștere cu procurorul.

Devin relevante, astfel, evaluările instanțelor europene cu privire la chestiunea în discuție, mai ales că aceste evaluări se întemeiază pe norme prioritare față de dreptul intern.

Dreptul UE și CEDO cu privire la garanțiile respectării prezumției de nevinovăție a altor coinculpați decât cei care au încheiat un acord de recunoaștere

Art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, intitulat „Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare”, prevede:

„(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.

(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.”

Explicațiile cu privire la Cartă[5] precizează că dispoziția corespunde articolului 6 alineatele (2) și (3) din CEDO.

Potrivit considerentelor (1), (4), (5), (9), (10), (16) și (48) din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent a proces în cadrul procedurilor penale[6] ( „Directiva”):

„(1) Prezumția de nevinovăție și dreptul la un proces echitabil sunt consacrate în articolele 47 și 48 din [cartă], articolul 6 din [CEDO], articolul 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP) și articolul 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

[…]

(4) Transpunerea în practică a [principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a altor decizii judiciare] se bazează pe premisa că fiecare stat membru are încredere în sistemele de justiție penală ale celorlalte state membre. Întinderea principiului recunoașterii reciproce depinde de o serie de parametri, care includ mecanisme de protecție a drepturilor persoanelor suspectate și acuzate și standarde comune minimale, necesare pentru a se facilita aplicarea acestui principiu.

(5) Cu toate că statele membre sunt parte la CEDO și la PIDCP, experiența a arătat că această apartenență nu oferă întotdeauna, prin ea însăși, un grad suficient de încredere în sistemele de justiție penală ale altor state membre.

[…]

(9) Scopul prezentei directive este acela de a consolida dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale prin stabilirea unor norme minime comune privind anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces.

(10) Prin stabilirea unor norme minime comune privind protecția drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate și acuzate, prezenta directivă are ca obiectiv consolidarea încrederii statelor membre în sistemele de justiție penală ale celorlalte state membre, pentru a facilita astfel recunoașterea reciprocă a hotărârilor în materie penală. Astfel de norme minime comune ar putea, de asemenea, să înlăture obstacolele din calea liberei circulații a cetățenilor pe teritoriul statelor membre.

[…]

(16) Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăția persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, și nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiția respectării dreptului la apărare. De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Înaintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente.

[…]

(48) Întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat. Nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de CEDO, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.”

Conform articolului 2 din Directivă, intitulat „Domeniu de aplicare”:

„Prezenta directivă se aplică persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Prezenta directivă se aplică în toate fazele procedurilor penale, din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni până când hotărârea prin care se stabilește că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză rămâne definitivă.”

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Referirile publice la vinovăție”, prevede la alin. (1):

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declarațiile publice făcute de autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată. Prin aceasta nu se aduce atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare.”

Articolul 6 par. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale („Convenția”), intitulat „Dreptul la un proces echitabil” reglementează prezumția de nevinovăție:

„Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.”

Având în vedere acest cadru legislativ, CEDO și CJUE  au statuat asupra importanței respectării prezumției de nevinovăție a participanților la săvârșirea unei infracțiuni în situația încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției de către unul dintre aceștia.

Prin hotărârea pronunțată de CJUE în data de 5 septembrie 2019 în cauza C 377/18[7], având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria), s-a stabilit că articolul 4 alineatul (1) din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un acord în care persoana acuzată își recunoaște vinovăția în schimbul unei reduceri a pedepsei, care trebuie să fie aprobat de o instanță națională, să menționeze în mod expres, în calitate de coautori ai infracțiunii respective, nu numai această persoană, ci și alte persoane acuzate, care nu și au recunoscut vinovăția și care sunt acuzate în cadrul unei proceduri penale distincte, cu condiția ca, pe de o parte, această mențiune să fie necesară pentru calificarea răspunderii juridice a persoanei care a încheiat acordul menționat și, pe de altă parte, ca același acord să indice în mod clar că aceste alte persoane sunt acuzate în cadrul unei proceduri penale distincte și că vinovăția lor nu a fost dovedită conform legii.

În această cauză, din decizia de trimitere a reieșit că AH, PB, CX, KM, PH și MH au fost acuzați ca urmare a apartenenței lor prezumate, din luna noiembrie 2014 până în luna noiembrie 2015, la un grup infracțional organizat care operează în Sofia (Bulgaria). Acest grup ar fi avut ca scop îmbogățirea prin fabricarea unor documente oficiale false sau prin falsificarea conținutului acestor documente, și anume documente de identitate și permise de conducere a autovehiculelor. Actul de acuzare susține că aceste șase persoane s-au reunit într-un grup infracțional organizat și și au împărțit sarcinile în scopul atingerii obiectivului infracțional comun.

Una singură dintre aceste persoane, și anume MH, și-a exprimat dorința de a încheia un acord cu procurorul în care își recunoștea vinovăția, în schimbul unei reduceri a pedepsei. Din descrierea faptelor din acordul încheiat între procuror și MH rezultă că acesta din urmă făcea parte dintr-un grup infracțional organizat cu cele cinci persoane acuzate. (considerentele 18 – 21)

Instanța de trimitere a ridicat problema dacă este conform cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343 ca, în textul acordului în discuție în litigiul principal, cele cinci persoane acuzate care nu au încheiat acest acord și pentru care cauza continuă potrivit procedurii penale ordinare să fie menționate în mod clar și expres în calitate de membri ai grupului infracțional organizat în discuție și să fie identificate prin prenumele, patronimul, numele de familie și codul lor numeric personal. (considerentul 23)

Cu privire la obligația prevăzută la articolul 4 alineatul (1) prima teză din Directiva 2016/343, CJUE arată că în temeiul acestui text, statelor membre le revine sarcina de a lua măsurile necesare pentru a garanta că, printre altele, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată. (considerentul 36)

În acest context, CJUE a subliniat că scopul Directivei 2016/343, astfel cum rezultă din articolul 1 și din considerentul (9) al acesteia, este stabilirea unor norme minime comune aplicabile procedurilor penale cu privire la anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces. (considerentul 38)

Curtea a arătat că acordul în discuție în litigiul principal nu indică în mod clar că cele cinci persoane sunt acuzate separat și că vinovăția lor nu a fost dovedită conform legii. În lipsa unei astfel de precizări, acest acord se poate referi la aceste persoane ca fiind vinovate, deși vinovăția lor nu a fost încă stabilită în mod legal, contrar articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/343. (considerentul 48).

O jurisprudență și mai nuanțată a adoptat CEDO. Prin hotărârea Karaman împotriva Germaniei[8], pronunțată în data de 27 februarie 2014, CEDO a considerat că principiul prezumției de nevinovăție este încălcat în cazul în care o decizie judiciară sau o declarație oficială cu privire la o persoană trimisă în judecată conține o declarație clară, dată în lipsa unei condamnări definitive, potrivit căreia persoana în cauză a săvârșit infracțiunea în discuție. În acest context, Curtea a subliniat importanța alegerii termenilor utilizați de autoritățile judiciare, precum și a împrejurărilor particulare în care aceștia au fost formulați și a naturii și a contextului procedurii în discuție. (paragraful 63)

CEDO a statuat că în procedurile penale complexe în care există mai mulți suspecți care nu pot fi judecați împreună se întâmplă ca instanța națională să trebuiască să menționeze în mod obligatoriu, pentru a aprecia vinovăția persoanelor trimise în judecată, participarea unor terți care vor fi probabil judecați separat ulterior. Curtea a precizat că deși faptele referitoare la implicarea terților trebuie introduse, instanța în cauză ar trebui să evite să comunice mai multe informații decât este necesar pentru analiza răspunderii juridice a persoanelor trimise în judecată în fața sa. În plus, aceeași Curte a subliniat că motivarea deciziilor judiciare trebuie să fie formulată în termeni care sunt de natură să evite o eventuală apreciere prematură referitoare la vinovăția persoanelor terțe vizate, susceptibilă să compromită examinarea echitabilă a acuzațiilor reținute împotriva acestora în cadrul unei proceduri distincte. (paragrafele 64 – 65)

Un raționament similar a fost adoptat și în hotărârea Navalnyy și Ofitserov împotriva Rusiei[9], pronunțată în data de 23 februarie 2016. CEDO  a stabilit că acuzațiile penale împotriva reclamanților s-au bazat pe aceleași fapte ca și cele împotriva lui X, iar cele trei persoane au fost acuzate de conspirație pentru a fura aceleași bunuri. Prin urmare, este de netăgăduit că orice fapte stabilite în cadrul procedurilor împotriva lui X și orice constatări juridice făcute în cadrul acestora ar fi fost direct relevante pentru cauza reclamanților. În astfel de circumstanțe, era esențial să existe garanții pentru a se asigura că etapele procedurale și deciziile luate în cadrul procedurii împotriva lui X nu ar fi subminat echitatea audierii în cadrul procedurii ulterioare împotriva reclamanților. Acest lucru a fost în mod particular valabil, având în vedere că reclamanții au fost împiedicați din punct de vedere juridic de la orice formă de participare la procedurile disjunse, deoarece nu li s-a acordat nicio calitate care să le fi permis să conteste deciziile și constatările făcute în cadrul acestora. (paragraful 103)

CEDO a subliniat prima și cea mai evidentă garanție care trebuie asigurată atunci când coinculpații sunt judecați în cadrul unor proceduri separate, în special obligația autorităților judiciare de a se abține de la orice afirmații care ar putea avea un efect prejudiciabil asupra procedurilor în curs, chiar dacă acestea nu sunt definitive. În cazul în care natura acuzațiilor face inevitabilă stabilirea implicării terților într-un anumit set de proceduri, iar aceste constatări ar avea consecințe asupra evaluării răspunderii juridice a terților judecați separat, acest lucru ar trebui să fie considerat un obstacol serios pentru disjungerea cauzelor. Orice decizie de a examina cazuri cu astfel de legături factuale puternice în cadrul unor proceduri penale separate trebuie să se bazeze pe o evaluare atentă a tuturor intereselor compensatorii, iar coinculpaților trebuie să li se ofere posibilitatea de a se opune separării cauzelor. (paragraful 104)

În această cauză, Curtea a acceptat argumentul reclamanților potrivit căruia Tribunalul districtual Leninskiy din Kirov a formulat hotărârea sa din 24 decembrie 2012 în ceea ce îl privește pe X astfel încât să nu poată rămâne nicio îndoială nici cu privire la identitatea lor, nici cu privire la implicarea lor în infracțiunea pentru care X a fost condamnat. Deși, după cum a subliniat în mod corect Guvernul, tribunalul districtual menționat nu i-a putut găsi vinovați pe reclamanți în cadrul acestei proceduri, acesta și-a exprimat constatările de fapt și opinia cu privire la participarea lor la infracțiune în astfel de termeni care nu pot fi definiți decât ca fiind prejudiciabili. (paragraful 106)

Concluzii

Având în vedere aceste aspecte, este necesar să existe o constantă preocupare a organelor judiciare pentru respectarea exigențelor impuse de principiul prezumției de nevinovăție în ceea ce îi privește pe acei participanți la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală care nu au încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției.

În acest sens, așa cum s-a statuat în jurisprudența CJUE și a CEDO, în cuprinsul acordurilor de recunoaștere a vinovăției și a hotărârilor care admit astfel de acorduri ar trebui să existe  mențiuni exprese privind lipsa stabilirii vinovăției  participanților care au optat pentru procedura obișnuită. Totodată, este necesar să se prevadă, în mod expres, că acești participanți fac obiectul unor proceduri penale distincte.

În plus, soluția disjungerii în cauzele în care natura infracțiunilor implică evaluarea participării terților la săvârșirea faptei, ar trebui privită cu rezerve și abandonată. În caz contrar, procurorul ar trebui să se abțină de la continuarea investigațiilor în privința celorlalte persoane, întrucât nu mai este asigurată cerința imparțialității sale.

Toate aceste garanții constituie un standard minim de urmat pentru a se asigura respectarea principiului prezumției de nevinovăție în procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției, a cărui încălcare trebuie sancționată de instanțele competente prin respingerea acordului încheiat cu nesocotirea sa.

Pentru aceste motive, practica organelor de urmărire penală, în situația încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției doar cu unul sau unii dintre participanții la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, constând în disjungerea cauzei și crearea unui nou dosar, făcându-se în continuare referire la ceilalți participanți în cuprinsul acordului și mai departe, în cuprinsul hotărârii instanței, ca persoane vinovate de săvârșirea unor infracțiuni și omiterea, atât în cuprinsul actului de sesizare, cât și în hotărârea instanței, a mențiunii că celelalte persoane, care au înțeles să nu uziteze de procedura specială, fac obiectul unei proceduri penale separate și nefinalizate, și prin urmare, beneficiază în continuare de prezumția de nevinovăție, constituie o încălcare a dispozițiilor unionale și convenționale.

Excluderea  persoanelor potențial vătămate prin încălcarea prezumției de nevinovăție din procedura acordului și lipsa unei căi de atac în cadrul căreia să poată invoca vătămarea se alătură tabloului neconformității procedurilor și uzanțelor naționale privind acordul de recunoaștere a vinovăției cu normele de drept al Uniunii Europene în materie și cu Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale.

Aplică instanțele naționale regulile mai sus amintite derivate din jurisprudența instanțelor europene? Se resping acorduri de recunoaștere pentru încălcarea prezumției de nevinovăție? Se formulează cereri de abținere de către procuror în dosarul inițial după încheierea unui astfel de acord în cadrul unui dosar disjuns? Se declară admisibile căi de atac promovate de persoanele vătămate prin acord – inculpații care nu au încheiat acord?

Cum spuneam, dreptul Uniunii este dragostea noastră de-o vară (sau toamnă, după caz).


[1] Hotărârea CEDO (Marea Cameră) din 1 decembrie 2020 în cauza Guðmundur c. Islandei.
[2] Disponibilă pe www.cdep.ro.
[3] A se vedea în acest sens, M. M. Bârsan, M. M. Cardiş, Acordul de recunoaştere a vinovăţiei, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 26.
[4] P. Buneci (coord.), G. Şerban, I. Ciolcă, I. Dragnea, A. Vasilache, S. Creţu, A. Pichler, I. Vasilache, V. Stoica, D. Tiţian, M. Jiganie-Şerban, Noul Cod de procedură penală. Note, Corelaţii, Explicaţii, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2014, p. 575.
[5] JO 2007, C 303, p. 17.
[6] JO L 65, 11.03.2016, p. 1-11.
[7] Disponibilă pe www.curia.europa.eu.
[8] CE:ECHR:20140227JUD001710310.
[9] CE:ECHR:2016:0223JUD004663213.


Manuela Gornoviceanu, Managing Associate al Țuca Zbârcea și Asociații
Cristina Bandrabur, Avocat al Țuca Zbârcea și Asociații

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti