Secţiuni » Interviuri
Interviuri
WOMEN IN LAW

Alina Miron: Momentul pledoariilor e unul în care adrenalina poate atinge niveluri de competiții internaționale
14.04.2022 | Floriana JUCAN

Secţiuni: Interviuri, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Floriana Jucan

Floriana Jucan

Alina Miron

Alina Miron

Floriana Jucan: Îmi povestiți puțin despre copilăria și adolescența dumneavoastră?

Alina Miron: Retrospectiv, copilăria și adolescența au adesea un miros de tămâie nostalgică și nu aș dori să sune à la Creangă (probabil umorul în minus). Dar totuși… Amintirile mele cele mai vii sunt legate de un sat undeva în Moldova, de bunici – mai ales de bunica maternă – care a fost o femeie înțeleaptă, iubitoare și liberă (când satul mergea duminică la biserică, ea prefera drumul spre piața din orașul cel mai apropiat, să vândă flori sau ouă sau ce roade îi mai dădea grădina sau plimbările prin pădurea comunală, la cules de fragi sau ciuperci. Vă imaginați că atunci când aveam de ales, preferam drumurile ei!).

Îmi amintesc, de asemenea, de tristețea bunicilor când, prin 1983-1984, statul le-a luat și ultimul petic de pământ și a smuls via plantată cu decenii în urmă de propriii lor părinți. Dincolo de parfumul nostalgic, ce îmi rămâne din perioada mea de copilărie sătească este o înțelegere viscerală a atașamentului pe care țăranii (un cuvânt care, pentru mine, nu are nici o conotație disprețuitoare) îl au față de pământ ; un atașament care se transmite probabil genetic (pe două sau trei generații), căci în ce mă privește, satul e singurul loc în care mai am câteva rădăcini… cam aeriene, dar totuși…

Copilăria la oraș e deja perioada primelor eforturi de adaptare la alte coduri sociale – primele cruzimi și primele victorii – și mai ales aventura școlară ca o trambulină socială. Vin dintr-un mediu social și aparțin unei generații pentru care misiunea aceasta a școlii e o evidență incontestabilă.

Părinții mei aveau aceeași convingere și m-au încurajat constant pe drumul acesta, chiar când ambițiile mele le făceau viață mai dificilă.

Întâlnirile cele mai importante din această perioadă sunt cele cu doi profesori. Prima este doamna Tatiana Radu, un monument de rigoare. Nu am multe rămășițe de declinări în latină, dar am păstrat de la ea dragostea pentru poezie și provocarea, uneori masochistă, a propriilor limite. De la profesorul Ionuț Bița am învățat mai mult decât limba franceză – atenția la detaliu, precizia lingvistică și de vocabular, care e doar o fațetă a ideilor clare – și înțelegerea că pasiunea dă un sens unei meserii (nu aș spune job) și e un vehicul invincibil de transmitere.

Adolescența a fost perioada în care mi s-a dezvoltat un cult al prieteniei – cercul de prieteni intimi a fost nucleul acelei perioade și chiar și acum am convingerea că prietenii adevărați – nu doar camarazii de petreceri – sunt un ingredient indispensabil al unei vieți reușite. E și perioada primelor rebeliuni, a primelor plecări spre alte orizonturi.

Am avut noroc că părinții mei aveau destulă încredere în mine pentru a nu se opune cerințelor de schimbare (de liceu, de oraș și, în final, de țară) chiar când nu le înțelegeau neapărat rostul. Șansa mea a fost că un alt membru al familiei, Mihai Miron, s-a lăsat convins că aventura merită investiția în 5 ani de studii în Franța pentru mine. Îi datorez cu predilecție reușita franceză și țin să-i mulțumesc aici.

Floriana Jucan: Ce v-a motivat în alegerea Dreptului?

Alina Miron: Dreptul a fost o alegere de rațiune și, aș spune, faute de mieux. Nu am inteligența științelor dure și nici nu am talente artistice, iar un proiect de studii literare nu mi se părea de natură a convinge eventualul sponsor al studiilor mele în Franța. Mi-a plăcut din primul an, în ciuda rigidității de gândire și de demonstrație pe care o promovează școala franceză. Nu am avut niciodată un dubiu că aș fi făcut alegerea cea mai potrivită – pe de altă parte, dubiul e un lux pe care studenții plecați în străinătate îl au rareori.

Floriana Jucan: De ce v-ați hotărât să plecați din România? Și de ce în Franța?

Alina Miron: Am plecat în Franța în 2000, după doi ani de facultate, Litere și limbi străine, la Iași. O alegere bazată pe afinitățile literare și pe faptul că aveam o prietenă din liceu deja instalată la Toulouse. Aveam, cred, aceleași motive ca ceilalți studenți români care au plecat și au rămas în străinătate: o senzație că orizonturile se închid prea repede acasă. Concret vorbind, plecarea în străinătate vine dintr-o dorință normală de a cunoaște alte culturi. Eu însămi încurajez constant studenții mei din Franța să facă un an de Erasmus. (n.r. Program educațional destinat schimbului de studenți între universitățile europene).

Faptul că am rămas aici, este rezultatul unei convingeri că posibilitățile de realizare sunt mai mari decât în țară, mai ales dacă nu măsurăm reușita după contul în bancă sau mărimea vilelor,  ci doar după sentimentul că reușita academică și socială nu depind decât de noi.

Floriana Jucan: Ce satisfacții și împliniri diferite vă oferă calitatea de profesor și cea de avocat?

Alina Miron: Sunt forme de satisfacții foarte diferite și într-un fel complementare: predarea și discuțiile cu studenții sunt un exercițiu constant de îndoială, inclusiv științifică – mi se întâmplă să aprofundez și să nuanțez unele aspecte ale dreptului internațional după discuțiile în clasă –, dar și o plăcere narcisistă de a fi, uneori, ascultată și, mai rar, admirată. În plus, profesorii universitari sunt ca vampirii – iau ceva din tinerețea studenților. Dar nu îmi place să predau în primii ani de universitate: în Franța, studenții sunt infantilizați, iar unii dau dovadă de lipsă de maturitate la începutul studiilor de drept. În ultimul an, remarc că presiunea intrării în viața activă le inhibă uneori curiozitatea. Deci prefer cursurile în anii trei și mai ales patru.

Avocatura e o meserie care ne permite să aplicăm, cu discernământ, sau selectiv, ideile pe care le predăm. E un exercițiu constant de clarificare – argumentele cele mai sofisticate nu sunt neapărat cele care vor convinge – și de confruntare a ideilor cu lumea reală. Mi se pare esențial pentru un jurist să se întrebe cum ideile profesate se împacă cu lumea reală, dreptul fiind o știință și un instrument social. Pe de altă parte, avocatura are și ea o dimensiune narcisistă, cel puțin la nivelul la care lucrez eu.

Faptul că statele ne încredințează interesele lor este o înaltă formă de recunoaștere profesională. Iar momentul pledoariilor e unul în care adrenalina poate atinge niveluri de competiții internaționale.

Floriana Jucan: Care a fost primul caz important în fața Curții Internaționale de Justiție?

Alina Miron: Sentimental vorbind, cazul Templului Preah Vihear de la granița Thailandei cu Cambodgia. Eram încă o juristă junior, iar regretatul ambasador thailandez în Olanda, Virachai Plasai, cu acordul echipei, mi-a încredințat prezentarea unui argument ce pentru el era important – nu neapărat și pentru judecători. Echipa din care am făcut parte era excepțional de sudată și de agreabilă, iar anii petrecuți pe durata acelui dosar mi-au lăsat amintiri foarte plăcute, inclusiv câteva călătorii în zona frontalieră care mi-au deschis apetitul pentru alte expediții exotice.

Floriana Jucan: Eminentul profesor Andre Pellet, jurist de talie internațională, care a asistat și statul român în procesul de la Haga contra Ucrainei pentru platoul continental din Marea Neagră, v-a fost mentor și v-a coordonat teza de doctorat. Ne povestiți cum a fost această întâlnire?

Alina Miron: Înainte de a-l cunoaște personal, i-am citit scrierile, mai ales tratatul de Drept internațional public, care mi se părea pe cât de complet, pe atât de inteligibil. În plus, în licență, în timpul unei școli de vară, m-am împrietenit cu unul dintre doctoranzii săi, Daniel Müller, care mi-e acum nu numai prieten, ci și partener la FAR avocats. Am avut intuiția că masterul său la Universitatea din Nanterre mi se potrivea mai bine, și l-am preferat masterelor de la Sorbona la care fusesem, de asemenea, admisă.

Cât despre doctorat, știam că pentru a fi acceptată și pentru a obține o bursă – esențială pentru a putea face cercetare fără presiunea financiară și fără a fi nevoie de a continua cu job-urile de student – era de ajuns să termin prima la master. Mi-a reușit.

Floriana Jucan: Care sunt acele clipe pe care nu le veți uita vreodată din cariera de avocat pledant în fața Curții Internaționale de Justiție?

Alina Miron: Cazul Templului Preah Vihear era despre interpretarea unei decizii a Curții din 1962. Am făcut cercetări în arhive până în ultima clipă, inclusiv în ziua de dinainte de pledoarii (dacă îmi amintesc bine, grefierul ne-a dat acces într-o duminică!). Și ce revelație când am descoperit the big map (fizic vorbind, că era 3 m pe 5 m), care mi-a permis să înțeleg ce vizualizau judecătorii în 1962 și la ce corespundeau diferitele descrieri verbale din volumele scrise.

Momentul pledoariilor e unul în care adrenalina poate atinge niveluri de competiții internaționale.

Un alt moment absolut inedit în acel caz a fost neașteptata celebritate mediatică, literalmente venită peste noapte, a echipei și în special a mea.

Știam că pledoariile erau transmise în direct, ce nu știam era că aveau audiențe de Cupă Mondială. Deși avem o oarecare expunere mediatică, e rar să ia proporții de Festival de Cannes.

Un alt moment marcant – în sensul decepției însă – a fost cel al recentului caz între Somalia și Kenya. După mai multe amânări a fazei de pledoarii orale – unele cerute de Kenya, altele induse de Covid – acestea s-au desfășurat finalmente virtual, iar Kenya a decis în ultima clipă să nu participe. Faptul în sine nu are consecințe asupra deciziei Curții, dar face mai dificilă aplicarea sa și, deci, reglarea pacifică a diferendului între cele două state. Am impresia că o parte dintre consilierii Kenyei au uitat această dimensiune, extrem de importantă, a unui proces în fața Curții Internaționale de Justiție.

Floriana Jucan: Cum v-au angajat statele pentru care ați pledat? Cine v-a căutat?

Alina Miron: Clubul avocaților pledanți în fața Curții Internaționale de Justiție este extrem de redus, chiar dacă s-a lărgit în ultimii zece ani. Funcționează ca un club englez: ești introdus și cooptat. În special pentru primele dosare. Avocații deja prezenți te recomandă (mai ales șeful de echipă), iar autoritățile naționale te acceptă sau nu.

Alchimia unei decizii de acceptare e sofisticată: capacitatea de muncă, cea de creative thinking, rigoarea, calitățile personale (importante pentru funcționarea armonioasă a unei echipe), dorința de a prezenta o echipă care să combine experiența și noutatea, și eventual de a feminiza cât de cât o lume majoritar masculină – sunt unii dintre factorii luați în considerare.

Primele mele dosare le datorez recomandărilor lui Alain Pellet și ale unui alt coleg american, cu care am avut ocazia să lucrez, care face parte dintr-o casă de avocatură (Foley Hoag) care, pentru mine, e un model în domeniu.

Floriana Jucan: Îmi permiteți o întrebare despre onorariile dumneavoastră obișnuite pentru astfel de cauze?

Alina Miron: Onorariile mele se situează pe undeva între 300 și 700 euro per oră (din care cam 60%-70% se duc pe cheltuieli, taxe și impozite), determinate în funcție de nivelul de dezvoltare al clientului și, mai rar, de complexitatea dosarului.

Mi se întâmplă să accept și onorarii inferioare, dacă apreciez că este o cauză care merită efortul. Ce nu mi se pare recomandabil e lucrul pe gratis (unele cabinete propun să lucrezi pro bono pentru a putea intra în acel club restrâns). Însă un dosar este o responsabilitate împărtășită: dacă e destul de important să fie adus la Curte, clientul trebuie să asume și el partea sa de responsabilitate financiară. În plus, știu din experiență că dosarele complexe, ce se întind pe mai mulți ani, nu pot fi gestionate corect pro bono. Dacă unii dintre cititorii dumneavoastră sunt interesați de aspectele financiare ale contenciosului internațional, am scris un articol detaliat despre costul justiției internaționale.

Floriana Jucan: Care sunt cauzele, spețele în care ați consumat cea mai multă energie?

Alina Miron: E greu de spus, căci investiția e totală pentru fiecare dosar. Un dosar durează între 3 și 6 ani, cu unele faze mai intense, și altele mai relaxate. Deseori petrec câteva zile sau săptămâni în statul client, atât pentru a cunoaște mai bine țara și reprezentații ei – e important – dar și pentru a face cercetări în arhive și deplasări în zonele frontaliere, când dosarul e despre frontieră. E o parte a meseriei care îmi place în mod deosebit – colegii mei nu împărtășesc această pasiune pentru întâlnirea cu echipa locală și scormonirea în arhivele pline de praf – deplasările de lungă durată (mai ales cei care au văzut deja lumea și preferă să petreacă mai mult timp cu familia).

Floriana Jucan: De ce nu avem avocați români pledanți la Haga? Când România a chemat Ucraina în judecată pentru teritoriul din Marea Neagră, pe lângă Bogdan Aurescu, reprezentant al MAE, statul român a angajat avocați străini, profesorul Pellet fiind unul dintre ei.

Alina Miron: Avem măcar o avocată, încă mai am cetățenia română, deși nu reușesc să îmi refac pașaportul.

Cum vă spuneam, sistemul de cooptare necesită ca avocații postulanți să fie cunoscuți și introduși. Dacă nu ai practicat cu aceștia, e foarte greu sau chiar imposibil de intrat. Cazul Mării Negre e totuși diferit de multe altele, în care echipa de avocați străini face mai tot dosarul. Din câte știu – și Bogdan Aurescu confirmă cred în cartea sa Avanscena și culisele procesului de la Haga, echipa ministerului, din care făcea parte și ambasadorul Cosmin Dinescu – a scris aproape în întregime memoriile, participarea echipei externe fiind una de îndrumare și de validare. La faza orală, decizia de a face apel și de a expune avocați cu experiență – Alain Pellet, dar și regretatul judecător James Crawford, sau chiar prietenul meu, Daniel Müller – care cunosc procedura și ceremonialul, a fost probabil considerată ca o garanție atât pentru Curte, cât și pentru opinia publică națională.

Floriana Jucan: Vede lumina tiparului zilele acestea un Tratat de drept internațional, aș putea spune o Biblie, de 2000 de pagini, în limba franceză, alături de doi reputați profesioniști ai acestei ramuri juridice. Ce conține această carte important față de cele precedente?

Alina Miron: Tratatul a fost cartea mea de căpătâi în timpul studiilor de drept. E tradus în mai multe limbi și e unul dintre tratatele de referință și în afara Franței. Ultima sa ediție (a opta) datează din 2008, iar decesul profesorului Patrick Daillier, unul dintre autorii inițiali, încă din anii 1970, a lăsat un gol. Momentul în care Alain Pellet și Mathias Forteau mi-au propus să intru ca al treilea autor a fost, mărturisesc, foarte emoționant pentru mine. Eram atât de emoționată încât am hoinărit prin Paris pe jos timp de 3-4 ore.

Actualizarea a durat mai mult decât am prevăzut noi inițial, dar Tratatul va fi în sfârșit publicat în aprilie sau mai.

Noua ediție nu reinventează dreptul internațional, rămâne fidelă celor anterioare în ce privește modul de prezentare axat pe practică și situarea într-o școală de gândire (deși se ferește de categorisiri, Alain aparține totuși școlii pozitiviste sociologice, iar Mathias și eu suntem doctoranzii lui). Există însă elemente noi și unele restructurări induse de schimbările profunde din ultimul deceniu (mai ales în capitolele privind persoanele private, spațiile, mediul și economia).

Floriana Jucan: Ce înseamnă să pledezi în fața judecătorilor Curții Internaționale de Justiție? Ce ați simțit? Care sunt acele detalii care fac diferența între o curte națională și CJI?

Alina Miron: Din păcate, nu pot face comparația cu o curte națională, pentru că nu am avut ocazia să pledez în fața uneia. La Curtea Internațională de Justiție, la care părțile sunt state, ceremonialul și simbolurile joacă un rol esențial. Justiția este, marginal, și o punere în scenă, iar cea de la Haga e destul de reușită (în stilul sfârșitului de secol XIX, început de secol XX). Totul e măsurat, nimic nu e improvizat (discursurile orale sunt de fapt scrise, ceea ce se explică mai ales prin faptul că aproape fiecare virgulă e discutată în echipă și textul e validat de autorități). Deși toată lumea e de acord că ar fi timpul dinamizării procedurii, schimbările sunt lente. Nu la Palatul Păcii (n.r. sediul CJI) se pot face revoluțiile procedurale.

Floriana Jucan: În interviul pe care l-am făcut pentru cititorii site-ului Q Magazine despre posibila anchetare a lui Vladimir Putin la CPI, publicat la începutul lunii martie, mi-ați spus că nu există o justiție perfectă, mai ales penală. Se fac erori și la nivelul curților internaționale?

Alina Miron: Depinde de ce se așteaptă de la un proces. Dacă prima așteptare e cea a reglării diferendelor inter-statale, cred că deciziile imaginative, pe care o doctrină ortodoxă le-ar critica pentru că s-ar îndepărta de litera legii, sunt o reușită, dacă duc la acest rezultat. De altfel, dreptul internațional e îndeajuns de suplu sau ambiguu pentru a permite câteva libertăți interpretative.

Există însă și decizii care au constituit piedici în dezvoltarea justiției internaționale (în materie de imunități, spre exemplu) și au creat, sau confirmat, jurisprudența, într-un moment critic, în care dreptul putea să se dezvolte într-un sens mai favorabil justiției. Decizia Curții cristalizează norma de drept într-o jurisprudență dificil de depășit câteodată. Unele sentințe – frumoase în drept – nu au condus neapărat la schimbarea raporturilor între cele două state.

Nu cunosc îndeajuns jurisprudența Curții Penale pentru a avea o opinie fermă. Mi se pare însă că „greșeala” e mai greu de acceptat, având în vedere că ea poate avea consecințe concrete asupra persoanelor acuzate. Regulile penale sunt mult mai precise, marja de interpretare judecătorească mai mică, iar încadrarea procedurală mai strictă, pentru că toate aceste aspecte sunt menite să evite greșelile, pe cât posibil.

Cazul fostului președinte Laurent Gbagbo, acuzat de crime împotriva umanității și achitat de Curte, este emblematic atât pentru riscurile de politizare a justiției penale internaționale, cât și pentru capacitatea acesteia de a rezista, în final.

Floriana Jucan: Ce vă mai leagă acum de România?

Alina Miron: Multe. În primul rând, familia. Singura pe care o am e toată în România. Apoi, chiar dacă relațiile cu prietenii din adolescență s-au destins, ei rămân martorii unei perioade din viață la care mă întorc deseori. Nu mai urmăresc în detaliu situația politică, pentru că am renunțat să votez în 2014, după ce votul diasporei a fost decisiv la alegerile prezidențiale, și după acea experiență umilitoare de stat la coadă, sau mai curând îngrămădeală, mai mult de 6 ore. Dar asta nu înseamnă că nu mă interesează ce se întâmplă și citesc știrile românești de câteva ori pe săptămână.

Floriana Jucan: Urmăriți sistemul juridic din România? Mii de judecători au fost urmăriți penal într-o perioadă pentru ca apoi dosarele lor să fie clasate. În Franța există această practică, să deschizi dosarele penale judecătorilor și să îi interceptezi ani de zile?

Alina Miron: Nu am urmărit îndeajuns de aproape fiecare dosar, dar în 2018 am propus o conferință la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu judecătoarea Iulia Motoc, pe tema statului de drept, inspirată de presiunile făcute în acea perioadă pe magistrați, inclusiv români (dar și turci și polonezi). Cazul Kovesi, decis ulterior de Curtea de la Strasbourg, insistă în termeni foarte puternici pe necesitatea de a prezerva independența justiției, ca o garanție esențială a statului de drept.

Floriana Jucan: Vă mulțumesc pentru tot ce ne-ați împărtășit și m-a înseninat să constat că, deși ați dobândit succesul într-o altă țară, ați rămas profund legată emoțional și spiritual de cea din care ați plecat.

* Mulțumim QMagazine

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti