Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti

Oul sau găina – CCR sau UE
13.04.2022 | Antuanela STANCĂ

Secţiuni: Drept constitutional, Dreptul Uniunii Europene, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Antuanela Stancă

Antuanela Stancă

Raportul dintre dreptul comunitar şi Deciziile CCR a devenit astăzi una dintre cele mai importante şi complexe probleme. Ca orice problemă, și aceasta poate avea abordări și interpretări diferite. Există de altfel diferite curente de opinie în legătură cu acest conflict juridic, fiecare parte propunând, de multe ori, în mod absolut și categoric, câte o soluție, de la ignorarea Deciziilor Curții Constituționale – chiar la nivelul instanței supreme – până la declararea neconstituționalității tratatelor constitutive ale UE în interpretarea lor dată de CJUE. Cum Tratatul de la Lisabona nu a fost supus controlului de constituționalitate, la fel cum nu a fost supusă controlului de constituționalitate nici Legea nr. 13/2008 pentru ratificarea acestuia, se propune chiar sesizarea CCR cu privire  la neconstituționalitatea Legii nr. 13/2008.

Nu știu care dintre variante este cea optimă ori chiar dacă vreuna dintre ele este adecvată și încerc să nu mă hazardez și să formulez vreun răspuns cu valoare de postulat la această chestiune.

Pornesc în schimb analiza de la dispozițiile Constituționale conform cărora prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.[1]

În mod cert norma de drept comunitar dobândește automat statut de drept pozitiv în ordinea internă, având aplicabilitate directă, judecătorii naționali fiind obligați să aplice dreptul comunitar; ea are prioritate față de orice normă națională.

Totodată, interpretând dispozițiile precitate, am putea aprecia că aceste Tratate precum și celelalte reglementări comunitare sunt norme infraconstituționale.

Pe de altă parte, se poate aprecia, fără să greșim prea mult, că, în cazul dreptului comunitar aplicabilitatea imediată este o caracteristică a legislației europene dată de către normele juridice ale dreptului european.

Întorcându-ne la Tratate, articolul 11 din Constituție prevede că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, dispoziție constituțională ce poate fi analizată și din prisma dispozițiilor articolului 27 din Convenția de la Viena care prevede că o parte nu poate invoca prevederile din legislația naţională pentru a justifica eșecul unui tratat.

În ceea ce privește Curtea Constituțională, garantul supremației Constituţiei[2], în această chestiune se pronunță asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputaţi sau de cel puțin 25 de senatori[3]. În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.[4]

Articolul 24 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale clarifică norma constituțională și arată că Curtea Constituțională se pronunţă asupra constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputaţi sau de cel puțin 25 de senatori, iar la alin. 3 reia dispozițiile Constituției cuprinse în art. 147 alin. 3.

Articolul 40 alin. 3 din Legea privind tratatele nr. 590/2003 pare, la o primă vedere, să completeze dispozițiile Legii nr. 47/1992, și dispune că prevederile prezentului articol nu aduc atingere procedurilor de control al constituționalității legilor şi ordonanţelor Guvernului, prevăzute de legea privind organizarea şi funcționarea Curţii Constituţionale. În cazul în care în exercitarea atribuțiilor sale de control al constituționalității, Curtea Constituţională decide că dispozițiile unui tratat aflat în vigoare pentru România sunt neconstituționale, Ministerul Afacerilor Externe, împreună cu ministerul sau instituția în competenţele căruia/căreia se află domeniul principal reglementat prin tratat, va face demersuri, în termen de 30 de zile, pentru inițierea procedurilor necesare în vederea renegocierii tratatului sau încetării valabilității acestuia pentru partea română ori, după caz, în vederea revizuirii Constituției.

Sigur, formularea legiuitorului pare nefericită de vreme ce prima teză a articolului 40 alin. 3 vorbește despre controlul constituționalității legilor și ordonanțelor – procedură prevăzută de articolul 146 literele a) și d) din Constituție, în vreme ce teza a doua vorbește despre neconstituționalitatea dispozițiilor unui tratat.

Se poate aprecia, într-o interpretare, că poate exista atât un control ex ante cât și un control după ratificare, nu numai a legii de ratificare în sine dar chiar a dispozițiilor tratatului.

Această interpretare pare însă să intre în conflict atât cu normele constituționale de sub articolul 146 lit. b) și 147 alin. 3 care tratează problema constituționalității Tratatelor în mod distinct și ar presupune doar un control ex ante dar și cu norma constituțională de sub articolul 11 alin. 3 care prevede că, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.

De altfel, din dispozițiile articolului 147 alin. (1) din Constituție, putem deduce că numai dispozițiile din legile şi ordonanțele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, îşi încetează efectele juridice, nu și dispozițiile din Tratate.

Dacă Curtea Constituțională s-ar putea pronunța asupra constituționalității unui Tratat sau a vreunei dispoziții dintr-un Tratat, după ratificare, cine o poate sesiza totuși?

În mod cert nu persoanele prevăzute la articolul 24 din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Poate instanța de judecată în ipoteza prevăzută de articolul 29 din Lege? Cu siguranță nu, de vreme ce articolul dispune că Curtea Constituțională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, și nu dintr-un Tratat ori Convenție.

Totodată, dacă vreo dispoziție din vreun tratat ar face obiectul analizei de constituționalitate, și s-ar găsi că acea dispoziție este neconstituțională, ce efecte ar avea? Nu s-ar mai aplica respectivul articol din Tratat? Părerea mea este că, desigur că s-ar aplica de vreme ce Tratatul are un alt regim decât o lege.

Legea este actul normativ care emană de la autoritatea publică, pe când tratatul este un act bilateral sau multilateral.

O lege poate fi abrogată, expres sau tacit, de emitent sau neaplicată ca urmare a unei decizii a a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea ei, pe când, un Tratat, fiind încheiat între două sau mai multe părți are un alt parcurs.

Articolul 34 din Legea privind tratatele prevede că încetarea valabilității tratatelor prin acordul părților sau prin denunţare, renunțare ori retragere urmează procedura prevăzută pentru intrarea în vigoare a acestora.

În ceea ce privește relația cu Uniunea Europeană, cunoscutul  articolul 50 – urmare a BREXIT-ului – statuează că orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale să se retragă din Uniune. Statul membru care hotărăște să se retragă notifică intenția sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord care stabilește condiţiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European. Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.

Pare evident că o ipotetică Decizie de neconstituționalitate a Tratatelor nu ar duce la neaplicarea lor. Cum am arătat mai sus, numai dispozițiile din legile şi ordonanțele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, îşi încetează efectele juridice, nu și dispozițiile din Tratate.

În doctrina dreptului internațional s-au cristalizat mai multe curente de gândire cu privire la raportul dintre dreptul internațional și dreptul național și construcții teoretice, respectiv dualismul și monismul.

Pe de altă parte, spre deosebire de dreptul internațional, monismul derivă din însăşi natura Uniunii Europene şi sistemul juridic comunitar poate lucra numai în monism, numai această teză fiind compatibilă cu ideea de integrare.

Această teză este subliniată de altfel și de Curtea europeană de Justiție care arată că „prin Comunitate a fost creată o nouă ordine juridică a dreptului internațional, în beneficiul căreia statele membre și-au limitat drepturile de suveranitate, chiar dacă numai în domenii restrânse, și al cărei obiect îl constituie nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora”[5]; „Ca urmare a instituirii unei Comunități cu o durată nelimitată, dispunând de propriile instituții, propria personalitate, propria capacitate juridică și capacitatea de reprezentare pe plan internațional și, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate, statele membre și-au limitat drepturile lor suverane […] și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor și lor însele. […]dreptului născut din tratat nu ar putea, dată fiind natura sa specifică originală, să i se opună din punct de vedere juridic un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-și pierde caracterul comunitar și fără a fi pus în discuție fundamentul juridic al Comunității înseși. Astfel, transferarea de către state, din sistemul lor juridic intern, către sistemul juridic comunitar a drepturilor și obligațiilor care decurg din tratat are drept consecință o limitare definitivă a drepturilor lor suverane asupra căreia nu ar putea să prevaleze un act unilateral ulterior, incompatibil cu conceptul de Comunitate.”[6]

Analizând cele două hotărâri – Van Gend & Loos și Costa/ENEL – se poate concluziona că reprezintă caracteristici tipice naturii juridice specifice UE instituirea unei ordini juridice independente de ordinile juridice ale statelor membre și supremația dreptului Uniunii, ceea ce exclude orice revocare sau modificare a acestuia în baza dreptului național și, în caz de litigiu, îi garantează prevalența față de acesta din urmă.

UE, asemeni dreptului, se află într-un proces de evoluție, iar forma sa finală nu poate fi încă prevăzută.

Dincolo de analizele și opiniile juridice care pot fi formulate în rezolvarea acestei dispute cred eu că statul, oricare ar fi acesta, își poate justifica acțiunile din punct de vedere legal, în strânsă legătură cu propriile interese și intenții însă are și o obligație morală de a respecta Tratatele la care este parte. De altfel, sancțiunile pentru nerespectarea Tratatelor nu sunt impuse nici judecătorilor CCR și nici judecătorilor naționali, ci statului ca subiect de drept.

“Toate marile realizări pe care istoria dreptului le-a înregistrat: abolirea sclaviei, a iobăgiei, libertatea proprietății funciare, a industriei, libertatea credințelor etc. au fost cucerite cu prețul unor lupte ardente, uneori continuate peste secole; nu de multe ori, pentru ca dreptul să poată străbate acest drum, el a lăsat în urmă fluvii de sânge şi drepturi călcate în picioare. «Dreptul este chiar Saturn, cel care își devoră propriii copii» dreptul nu poate întineri decât prin renunțarea la propriul trecut.”[7]


[1] Art. 148 alin. 1 Constituția României.
[2] Art 142 alin. 1 din Constituția României.
[3] Art. 146 lit. b) din Constituția României.
[4] Art. 147 alin. 3 din Constituția României.
[5] Van Gend & Loos
[6] Costa/ENEL
[7] Rudolf von Ihering, Lupta pentru drept, traducere şi îngrijire ediţie Andrei Florea, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pp. 6-7.


Avocat Antuanela Stancă

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti