Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Persoană vătămată sau parte vătămată? Evoluţia legislativă a statului victimei infracţiunii care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal
15.04.2022 | Alexandru-Valentin PETREA

Secţiuni: Articole, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Alexandru-Valentin Petrea

Alexandru-Valentin Petrea

Ideea acestui articol a plecat de la obiceiul încetăţenit în cadrul unor instanţe de judecată din România de a utiliza mai ales în cadrul citativului noţiunea veche de parte vătămată, consacrat de Vechiul Cod de procedură penală, în condiţiile în care Noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare în data de 01.02.2014, consacră în mod expres noţiunea de persoană vătămată, specific unuia dintre cei doi subiecţi procesuali principali ai procesului penal.

Vom realiza în continuare o analiză succintă a evoluţiei legislative a statului victimei infracţiunii care nu a dorit să se constituie la timp parte civilă în procesul penal. Vom lua ca repere fundamentale cele patru Coduri de procedură penală care s-au succedat până în prezent în cadrul evoluţiei juridice a statului român, respectiv Codurile de procedură penală din 1865, 1936, 1968 şi 2014.

Astfel, art. 6 din Codul de procedură penală din 1864[1] prevedea în mod clar: Celu ce aduce o plangere nu va pute ave calitate de parte litigante în procesului nascutu din acea plangere, de catu dacă va declara formale ca se constitue parte civile, sau dacă, în lipsa de asemene declarare, va fi facutu o cerere de daune interese.

Deci, se specifica în mod clar faptul că victima unei infracţiuni nu putea fi parte în procesul penal decât dacă se constituie parte civilă, fie prin intermediul unei cereri formale în acest sens, fie prin formularea unei cereri prin care pretindea daune-interese în baza suferirii unor pagube ca urmare a săvârşirii unei/unor fapte prevăzute de legea penală. Singurul rol important al victimei infracţiunii în procesul penal era posibilitatea iniţierii acestuia prin intermediul unei plângeri, care mai putea fi declanşat prin intermediul unui denunţ sau chiar din oficiu de către funcţionarul competent în acest sens[2].

Totuşi, legiuitorul nu era consecvent în menţinerea victimei infracţiunii în afara procesului penal, stipulându-se la art. 11 următoarele: Otarirea absolutoria sau condemnatoria, în materia penale, nu împiedica pe partea vetemata, care n-a luatu conclusiuni în instantia, de a esercita actiunea sa privată, inaintea tribunalului civile competente. Otarirea aquitatoria, inchide părţii civili ori ce drumu de judecată inaintea tribunaleloru civili. Deci, victima infracţiunii, deşi nu era formal parte a procesului penal, nu pierdea dreptul de a fi despăgubită pentru prejudiciile suferite prin săvârşirea infracţiunii, având posibilitatea de a exercita acţiunea civilă în faţa instanţei civile dacă în respectiva cauză penală nu era pronunţată o soluţie de achitare a acuzatului.

Însă, chiar dacă se foloseşte la un moment dat denumirea de parte vetemată, legiuitorul nu insistă în continuare în utilizarea acestei noţiuni, în condiţiile în care victima infracţiunii nu era în mod formal parte a procesului penal, deoarece nu exercita nici acţiunea publică (penală), care aparţinea societăţii[3] şi se exercita de către autorităţile competente conform legii, în special de către Ministerul Public[4], dar nici acţiunea privată (civilă), care se exercita doar de către păgubitul care se constituia în mod formal parte civilă sau formula o cerere în dezdăunare în faţa instanţei penale.

Nu apar menţiuni în Codul de procedură penală din 1865 privitoare la necesitatea citării în proces a victimei infracţiunii care nu s-a constituit parte civilă şi, de asemenea, nici în ceea ce priveşte necesitatea ca aceasta să pună concluzii în cadrul dezbaterilor. Practic, după declanşarea procesului penal prin formularea plângerii, victima infracţiunii care nu se constituia parte civilă căpăta un rol insignifiant, oarecum incert, în cadrul procesului penal, nefiind prevăzute în Cod nişte drepturi clare şi relevante ale acesteia precum în situaţia părţii civile sau acuzatului, în afară de prerogativa de a se constitui parte civilă, astfel cum prevedea art. 60 din aceiaşi reglementare având următorul conţinut: Ori cine se va socoti vetematu prin vre o crima sau delictu, va pute aduce plangere şi a se constitui partea civile, la judecătorului de instructiune, sau alu locului unde s-a petrecutu faptulu sau alu locului resedintei prevenitului, sau alu locului unde acesta s-ar pute afla. De asemenea, astfel cum am menţionat mai sus, putea intenta acţiune civilă în faţa instanţei civile după finalizarea procesului penal dacă acuzatul nu era achitat[5].

Nici Codul de procedură penală din 1936 nu include victima infracţiunii care nu s-a constituit parte civilă printre părţile principale, fundamentale specifice procesului penal. Astfel, art. 67-76 din acest Cod prezintă drept părţi ale litigiului penal doar pe inculpat, parte civilă şi parte responsabilă civilmente. Totuşi, este menţionată şi partea vătămată pe parcursul acestui Cod, aceasta fiind un fel de subiect procesual cu unele drepturi strict delimitate, deşi unele dintre ele destul de importante.

De pildă, acţiunea civilă aparţinea părţii vătămate, precum şi persoanelor care, potrivit legii civile, o reprezentau[6], aceste subiecte de drept având, deci, prerogativa de a intenta şi exercita acţiunea civilă în procesul penal. Cererea de constituire ca parte civilă se putea face oral sau în scris doar până la începerea dezbaterilor asupra fondului, astfel cum prevedea art. 73 par. 2. De asemenea, în cazul incapabililor, despăgubirile civile se puteau acorda ca urmare a exercitării acţiunii civile de către Ministerul Public sau chiar de instanţă din oficiu[7].

În plus, partea vătămată care renunţase la pretenţiile civile putea fi audiată ca martor, în baza art. 150 din aceiaşi reglementare. Foarte important, partea vătămată avea dreptul să formuleze plângerea penală la instanţa de judecată şi să exercite acţiunea penală în nume propriu în cazul săvârşirii delictelor şi contravenţiilor de competenţa judecătoriei, conform art. 227 C. proc. pen. 1936. Acelaşi drept îl avea şi în cazul comiterii unor delicte de competenţa tribunalului, însă doar în situaţia în care s-a constituit parte civilă şi plângerea penală adresată iniţial Ministerului Public fusese clasată[8].

De asemenea, erau prevăzute pentru partea vătămată anumite atribuţii în cadrul procedurii instructării cauzei, aceea etapă în care se realizau sub coordonarea judecătorului de instrucţie cercetări în procesul penal cu scopul de a se descoperi dacă trebuia să se realizeze trimiterea în judecată a inculpatului[9], asemănătoare în mare parte urmăririi penale de astăzi. Astfel, art. 239 par. 3 C. proc. pen. 1936 prevedea că partea vătămată avea dreptul de a formula în cursul instrucţiei cereri şi memorii. Împotriva ordonanţelor din cursul procedurii instrucţiei putea formula apel la Camera de acuzare şi partea vătămată, însă doar împotriva celor prin care se respingea constituirea acesteia ca parte civilă[10].

În ceea ce priveşte judecata pe fondul cauzei, partea vătămată avea dreptul de a pune concluzii, chiar dacă nu se constituise parte civilă, doar în cazul judecării infracţiunilor de competenţa în primă instanţă a judecătoriei[11], cum prevede şi art. 337 par. 1 C. proc. pen. 1936. În rest, doar inculpatul şi partea civilă aveau dreptul de a pune concluzii şi de a exercita căi de atac ordinare şi extraordinare în ceea ce priveşte judecata asupra fondului cauzei. Neavând aceste prerogative, partea vătămată nu era considerată o parte a procesului penal din punct de vedere formal, ci doar un subiect procesual cu anumite drepturi strict determinate în anumite faze şi ipostaze specifice ale litigiului penal.

În continuare, Codul de procedură penală din 1968 introduce o altă concepţie asupra tematicii prezentului articol. Astfel, coexistă în cadrul acestei reglementări noţiunea de persoană vătămată cu cea de parte vătămată. În timp ce persoana vătămată era, precum în prezent, acel subiect de drept care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, materială sau morală, statutul de parte vătămată presupunea în plus şi participarea în cadrul procesului penal[12], doar în felul acesta victima infracţiunii care nu se constituise parte civilă având posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul procesului penal. Persoana vătămată avea prerogativa, iar nu obligaţia de a participa la litigiul penal[13], deci trecerea de la statutul de persoană vătămată la cel de parte vătămată nu era implicită, automată, ci pur şi simplu facultativă.

Constituirea ca parte vătămată sau parte civilă se realiza în tot cursul urmăririi penale, precum şi în faza judecăţii până la citirea actului de sesizare, astfel cum prevedea şi art. 76 (2) teza II C. proc. pen. 1968. De asemenea, art. 15 alin. (2) din aceiaşi reglementare stipula că statutul de parte civilă nu înlătură dreptul persoanei vătămate de a participa drept parte vătămată în cadrul respectivului proces penal. În plus, acţiunea civilă se exercita din oficiu dacă persoana vătămată era persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă[14], iar instanţa urma în aceste două situaţii să se pronunţe din oficiu asupra reparării daunelor materiale sau morale, chiar dacă persoana vătămată nu se constituise parte civilă în respectiva cauză, astfel cum prevede în acest sens art. 17 alin. (3) C. proc. pen. 1968.

Aproximativ precum în Codul de procedură penală din 1936, persoana vătămată putea fi audiată în calitate de martor dacă nu se constituia parte vătămată sau parte civilă în cauză[15]. În cazul în care se constituia parte vătămată, persoana vătămată avea, conform art. 301alin. (2) C. proc. pen. 1968, dreptul de a formula cereri, invoca excepţii şi pune concluzii în procesul penal, precum orice altă parte din proces, cum ar fi inculpatul, partea civilă sau partea responsabilă civilmente. De asemenea, putea adresa întrebări inculpatului în cursul audierii acestuia, alături de procuror, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se realiza[16]. Nu în ultimul rând, avea posibilitatea să formuleze apel împotriva sentinţei pronunţate în cauză doar în ceea ce priveşte latura penală, conform art. 362 alin. (1) lit. c din C. proc. pen. 1968.

Totuşi, în procedura specială a judecării infracţiunii flagrante, prevăzută de art. 465-479 C. proc. pen. 1968, persoana vătămată, fără a se prevede necesitatea constituirii ca parte vătămată, avea dreptul să fie ascultată dacă era de faţă, cum prevede art. 473 alin. (1) din respectiva reglementare. De asemenea, acţiunea civilă se soluţiona doar dacă persoana vătămata era prezentă şi se constituise parte civilă, iar pretenţiile acesteia puteau fi soluţionate fără amânarea judecăţii[17], cu excepţia cazului când persoana vătămată era una dintre unităţile prevăzute de art. 145 C. pen. anterior (autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public) sau era persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În acest caz, instanţa de judecată examina acţiunea civilă şi în absenţa acestora şi chiar fără să se fi constituit anterior parte civilă, astfel cum prevedea art. 476 alin. (2) C. proc. pen. 1968.

Actualul Cod de procedură penală prevede în mod clar statutul în cadrul procesului penal al victimei infracţiunii care nu s-a constituit parte civilă. Astfel, art. 79 C. proc. pen. actual stipulează că persoana vătămată este subiectul de drept care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală ca urmare a săvârşirii faptei penale. Spre deosebire de vechea reglementare, persoana vătămată nu mai trebuie să se constituie parte vătămată ori să-şi asume o altă calitate pentru a-şi exercita drepturile legate de latura penală a cauzei. Dimpotrivă, persoana vătămată are un statut aparte în cadrul procesului penal prin faptul că reprezintă unul dintre cei doi subiecţi procesuali principali în actuala procedură penală, alături de suspect[18]. Părţile procesului civil sunt doar în număr de trei, respectiv inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente[19], fără partea vătămată din fosta reglementare procesuală penală.

Persoana vătămată ori succesorii acesteia se pot constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti în respectiva cauză, adică până la începerea administrării probatoriului, conform art. 20 alin. (1) C. proc. civ. actual. Dacă nu este respectat acest termen, persoana vătămată va putea solicita repararea prejudiciului material sau moral în faţa instanţei civile, fiind nevoie să formuleze acţiunea civilă în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut în legislaţia civilă actuală[20]. În cazul când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se poate exercita de către procuror din oficiu, fără a fi nevoie de constituire de parte civilă[21]; de asemenea, instanţa de judecată se va pronunţa ori de câte ori este cazul asupra desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris sau asupra restabilirii situaţiei anterioare, chiar dacă persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă în aceea cauză[22].

În principiu, persoana vătămată are aceleiaşi drepturi precum partea civilă, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de legea procesuală penală, astfel cum prevede art. 85 alin. (1) C. proc. pen. Astfel, spre deosebire de partea civilă, persoana vătămată poate formula apel împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă doar în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, în timp ce partea civilă poate formula apel în legătură cu ambele laturi, civilă şi penală, conform art. 409 alin. (1) lit. c şi d.

În plus, în timp ce dreptul de a formula contestaţie în anulare aparţine şi persoanei vătămate, în baza art. 427 alin. (1) C. proc. pen., calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu este deschisă şi persoanei vătămate, astfel cum rezultă din conţinutul art. 436 alin. (1) C. proc. pen. Nu în ultimul rând, spre deosebire de partea civilă, persoana vătămată poate fi ascultată ca martor în cauza penală în situaţia în care nu doreşte să participe la proces şi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu[23].

În concluzie, noţiunea de parte vătămată este absolut improprie terminologiei actuale specifice dreptului procesual penal. Acest fapt se datorează atribuirii calităţii de parte doar persoanelor care exercită sau împotriva căreia se exercită acţiunea penală sau civilă, adică numai inculpatului (împotriva căruia se exercită acţiunea penală şi se poate exercita acţiunea civilă), părţii civile (care exercită de regulă acţiunea civilă în procesul penal) şi părţii responsabile civilmente (împotriva căreia se exercită doar acţiunea civilă). Noţiunea de parte vătămată este specifică doar Codurilor de procedură penală din 1864, 1936 şi 1968, însă numai în Codul de procedură penală din 1968 partea vătămată era o parte autentică din punct de vedere formal a procesului penal.

În Codul de procedură penală din 1864, partea vătămată avea un statut marginal, deţinând doar prerogativa de a declanşa procesul penal prin depunerea plângerii şi de a se constitui parte civilă în cauză. În schimb, Codul de procedură penală din 1936 mai permitea părţii vătămate să participe în cadrul procedurii instructării cauzei şi să exercite acţiunea penală în mod direct în cazul contravenţiilor şi delictelor de competenţa judecătoriei şi, dacă plângerea penală era respinsă de Ministerul Public, şi a delictelor de competenţa tribunalelor, dar, per ansamblu, rolul părţii vătămate rămânea în continuare unul periferic.

Aşadar, distincţia dintre persoana vătămată şi partea vătămată este una ce ţine de evoluţia dreptului procesual penal din 1864 până în prezent, nefiind o simplă problemă de ordin terminologic. Deci, se impune folosirea doar a noţiunii de persoană vătămată pentru a ne demonstra adeziunea la vocabularul juridic specific actualei legi procesuale penale, a cărui folosire optimă se bazează inclusiv pe cunoaşterea temeinică a deosebirii dintre părţile procesului penal şi subiecţii procesuali principali, esenţială pentru interpretarea cu rezultate cel puţin rezonabile a normelor procesuale penale aflate în vigoare în prezent.


[1] Codul de procedură penală al Principatelor Unite Române, publicat în Monitorul Oficial al României din data de 02.12.1864.
[2] Art. 5 din reglementarea menţionată mai sus prevedea: Actiunea cea publică se intenta sau în urma unei denuntiari, sau în urma unei plangeri, sau din propria iniţiativa a functionarului competente a o intenta. Denuntiare se numesce incunosciintarea facuta, către functionarulu insarcinatu cu ministeriulu publicu, de unu altu functionaru competente, sau de ver-care particularu, despre vre-o calcare a legii penali. Plangerea nu poate procede de cat de la persona care, directe sau indirecte, a suferitu o vetemare în urmarea unei infractiuni. Ea poate fi adresata, sau la ministeriulu publicu, sau la judecatoriulu de instructiune.
[3] Art. 2 prevedea din Codul de procedură penală din 1864 prevedea: Actiunea publică are de obiectul pedepsirea fapteloru cari vetema ordinea sociale; ea este a societatii.
[4] De pildă, art. 135 din aceiaşi reglementare statua: Dacă judecătorului de instructiune găseşte ca faptulu e de nautra a fi pedepsitu cu pedepse criminali, şi ca preventiunea în contra inculpatului este indestulu de stabilita, va ordona ca actele instructiunii, procesului verbale care constata corpulu delictului, şi o lista de actele inculpatore fără intardiare să se transmita de procurorulu tribunalului la procurorulu generale alu curtii de apelu, spre a se procede după cum se arata la capulu (r)pentru punerea sub acusatiune. Actele inculpatore voru remane la tribunalu, afara numai de cele ce se dispunu prin articolulu 223.
[5] Astfel, acest drept al victimei infracţiunii exista dacă acuzatul era condamnat sau, după caz, beneficia de o soluţie de absoluţiune, adică se reţinea în sarcina sa săvârşirea unei fapte, dar se statua faptul că aceasta nu era prevăzută de legea penală în vigoare (a se vedea în acest conţinutul art. 10 din Codul de procedură penală din 1864).
[6] Codul de procedură penală din 1936, publicat în Monitorul Oficial din data de 16.03.1936, art. 6 par. 2 teza II.
[7] Ibidem, art. 7 par. 3.
[8] Ibidem, art. 228 par. 1.
[9] Art. 234 C. proc. pen. 1936 prevedea: Instructia are de scop descoperirea şi constatarea probelor şi indiciilor pe baza cărora se poate decide dacă este cazul ca inculpatul să fie trimis în judecata. Instructia se face de judecatorul de instructie, afară de cazurile cînd legea dispune altfel.
[10] Codul de procedură penală din 1936, art. 448 pct. 3.
[11] Ibidem, art. 337 par. 1.
[12] Codul de procedură penală din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 145 din 12.11.1968, art. 24 alin. (2), cu modificările şi completările ulterioare până la ieşirea în vigoare prin intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală.
[13] Astfel, art. 76 alin. (2) teza I C. proc. pen. 1968 prevedea: Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere ca poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o paguba materială, ca se poate constitui parte civilă.
[14] Codul de procedură penală din 1968, art. 17 alin. (1).
[15] Ibidem, art. 82.
[16] Ibidem, art. 323 alin. (2).
[17] Ibidem, art. 476 alin. (1).
[18] Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 486 din 15. 07. 2010, cu modificările şi completările ulterioare, art. 33 alin. (1).
[19] Ibidem, art. 32 alin. (3)
[20] Art. 1.394 C. civ. actual prevede: În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.
[21] Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, art. 19 alin. (3).
[22] Ibidem, art. 19 alin. (5).
[23] Ibidem, art. 81 alin. (2).


Avocat Alexandru-Valentin Petrea

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti