Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Recuperare creanţe
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Contestația la executare
19.04.2022 | Mihai VĂCARU SORA

JURIDICE - In Law We Trust
Mihai Văcaru Sora

Mihai Văcaru Sora

I. Descrierea stării de fapt

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei S, la data de 19 ianuarie 2018, contestatorul XY solicită instanței ca prin hotărârea judecătorească pe care urmează să o pronunțe, să dispună admiterea contestației la executare, astfel cum a fost formulată, în contradictoriu cu intimata S.SRL, anularea actelor și formelor de executare efectuate de BEJ M.V, ca fiind nelegale și lovite de nulitate absolută, suspendarea executării silite din dosarul de executare, până la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței civile pronunțată în cauză, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin somația de executare silită comunicată la data de 8.01.2018, întocmită în dosarul de executare silită nr. 2168/2017, contestatorul arată că a fost somat să plătească suma de 11124,41 lei, compusă din suma de 9710,82 lei cu titlu de debit, care se susține că a izvorât din contractul U.L.C  IFN SA, suma de 1413,59 lei cu titlu de cheltuieli de executare silită în favoarea executorului judecătoresc. Acesta susține că executarea silită este nelegală, dar și lovită de nulitate. Se invocă excepția lipsei calității de creditor a S.SRL (adică lipsa calității procesuale active în executarea silită) motivat de faptul că S.SRL a început executarea silită împotriva contestatorului pentru suma de 11124,41 lei, fără să se precizeze în ce calitate aceste două societăți pretind sume de bani, întrucât nu a avut și nici nu are raporturi juridice cu cei doi terți. Se invocă doar faptul că S.SRL ar fi creditoarea contestatorului, însă acesta nu a semnat cu societatea niciodată vreun înscris și cu atât mai puțin vreun contract de împrumut. Indicarea drept titlu de creanță a contractului nr.69226/F-01-001 din 9.11.2019 semnat cu U.L.C IFN SA, nu dă dreptul societății S.SRL să pretindă de la contestator sume de bani fără să dovedească în vreun fel că este îndreptățită să solicite aceste sume- în baza unui titlu executor real și corect pentru acest comerciant, adică o hotărâre judecătorească definitivă care să-l oblige la plata vreunei sume față de S.SRL.

Contestatorul precizează că S.SRL e terț față de contractul sus-menționat și prin urmare, pentru această societate, contractul  invocat este un „res inter alios acta”, acesta neprejudiciindu-l și neprofitându-i în vreun fel. Lipsa unei dovezi că există vreun raport juridic între contestator și terțul S.SRL face ca orice pretenție invocată de acest terț să fie fără temei, iar executarea silită cerută asupra contestatorului să fie lovită de nulitate absolută.

De asemenea, contestatorul arată că a luat la cunoștință prin notificarea cesiunii creanței din 15 decembrie 2017, că S.SRL a cesionat în 7.12.2017, în favoarea I.C. LTD(,,Cesionarul”), persoana juridică din statul M.

Contestatorul învederează că nu există nicio dovadă de comunicare a cesiunii către acesta pe adresa de domiciliu, astfel cum rezultă din cartea de identitate. Acesta susține că S.SRL solicită executarea unor sume de bani, fără să dovedească vreun raport juridic obligațional și, mai mult, în condițiile în care a cesionat anterior creanța(7.12.2017) către terțul I.C LTD. Lipsa unei asemenea dovezi duce la concluzia că această societate nu are calitatea de creditor față de contestator și prin urmare, nu are nici calitate procesuală activă în executarea silită pe care a început-o împotriva sa. Prin prisma acestui aspect, executarea silită este lovită de nulitate pentru că solicitantul executării silite nu își dovedește calitatea de creditor, motiv pentru care solicită instanței să admită contestația la executare pe acest aspect.

Cel ce formulează contestația la executare invocă excepția lipsei calității de reprezentant al SC K.I SRL, arătând că executarea silită se face prin SC K.I SRL, societate care nu prezintă nicio dovadă a calității sale de reprezentant al S.SRL, care solicită executarea silită a contestatorului. De asemenea, prin notificarea cesiunii de creanță din 15.12.2017, contestatorul a luat la cunoștință că titularul creanței este o altă persoană decât creditorul și, prin urmare, K.I SRL, nu o mai reprezenta pe societatea pentru care susține că face executarea în acest dosar, respectiv S.SRL.

SC K.I SRL nu își dovedește calitatea sa de reprezentant al S.SRL și, prin urmare, actele săvârșite în modul acesta, sunt lovite și ele de nulitate absolută. Prin urmare, se solicită admiterea contestației la executare și dispunerea anulării formelor și actelor de executare săvârșite împotriva sa, în dosarul de executare nr.45035/2016 al BEJ M.V.

În egală măsură, contestatorul ridică excepția prescripției executării silite, solicitând să se observe faptul că se invocă un contract din 9.11.2009, la care solicitantul nu a fost parte, iar întrucât termenul de prescripție se împlinește la 9.11.2012, cere instanței a se constata faptul că nu se mai poate solicita executarea silită având în vedere că a intervenit prescripția executării silite, față de intervenirea prescripției executării silite, executarea începând abia la 4.01.2018. Se mai arată că, acest contract de cesiune de creanță sau creanța bancară cedată, nu se regăsește printre înscrisurile enumerate în 632 al.2 C.pr.Civ. drept titluri executorii. Așadar, intimata cesionar al unei creanțe prescrise încă de la momentul cesiunii de creanță(adică la 7.12.2017) nu are titlu de creanță valabil potrivit legii față de contestator, ceea ce face ca executarea silită să fie nulă și pe acest considerent.

Prin întâmpinare, S. SRL, solicită respingerea contestației la executare, întrucât la 9.11.2009, s-a încheiat contractul nr.69226F-1-001- între U.L.C IFN SA ca împrumutător și reclamantul din prezenta cauză în calitate de împrumutat, prin care banca i-a acordat un împrumut. Datorită faptului că debitorul a încetat să mai achite ratele, instituția financiar bancară a declarat scadența anticipată și, ulterior a cesionat întreaga creanța către S SRL. În data de 7.12.2017, a fost încheiat contractul de cesiune între S.SRL și I.C.LTD, cu denumirea schimbată din Capital M. LTD și s-au efectuat formalități de înscriere a contractului de cesiune în AEGRM.

În materia recuperărilor de creanțe se întâlnesc tot mai des situații în care cesionarul creanțelor (entități care au preluat creanțe derivând din contracte de credit, de la unitățile bancare) demarează în contra debitorilor executarea silită a contravalorii întregului credit, prevalându-se de faptul că odată notificată cesiunea de creanță către debitor a fost declarată, concomitent, inclusiv scadența anticipată a creditului.Ca atare, în opinia creditorilor recuperatori de creanță (cesionari ai unităților bancare) la data depunerii cererii de executare silita, dreptul de a solicita demararea procedurii execuționale în contra debitorului nu este prescris, nefiind scurs un interval mai mare de 3 ani, calculat de la data declarării scadenței anticipate, concomitent cu notificarea cesiunii de creanță. Se menționează că în majoritatea contractelor de credit, sunt inserate clauze potrivit cărora unitatea bancara are dreptul de a declara scadența anticipată pentru întreg creditul dacă a trecut un anumit interval de timp (de regula, 30, 60 sau 90 de zile) de la momentul ultimei plăți realizate de către debitor.

În aceste condiții, se ridică întrebarea: „de când începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită: de la data declarării scadenței anticipate a creditului sau de la data de la care creditorul, oricare ar fi acesta, avea/are posibilitatea să uzeze de procedura execuțională întrucât obligația a devenit exigibilă?(…).

Data nașterii dreptului de a obține executarea silită este reprezentată de momentul la care creanța devine exigibilă, momentul exigibilității obligației fiind reprezentat de data la care intervalul de timp menționat drept termen de grație (intervalul convenit prin contract ca fiind ulterior ultimei plăți realizate de către debitor) expiră și, prin urmare, din acel moment, oricând, creditorul își poate valorifica creanța, dar nu mai târziu de 3 ani de zile. Orice demers ulterior acestui moment nu poate produce niciun efect contra debitorului, dreptul de a obține executarea silită fiind prescris, titlul executoriu pierzându-și în acest fel forța executorie.”[1]

Intimata, prin întâmpinare, invocă lipsa calității procesuale pasive a creditorului actual, apreciind că XY(contestatorul) a introdus, în mod eronat contestația la executare împotriva S.SRL.

II. Formularea problemelor de drept în speță

În ceea ce privește acest punct, formularea problemelor de drept constă în : norma de drept material aplicabilă privind cesiunea de creanță, față de faptul că nu s-a precizat în considerentele hotărârii, discuția privind excepția calității procesuale pasive, necesitatea introducerii forțate, din oficiu, a terțului(a noului cesionar) conform art. 78 alin. 2 și 3 C.pr.civilă, lipsa calității de reprezentant, procedura privind contestația la executare și necesitatea sau nu a parcurgerii procedurii de regularizare, modalitatea de casare a sentinței civile și trimiterea spre rejudecare instanței inițial învestită, competența instanței din punct de vedere general material și teritorial, cesiunea de creanță ca instituție de drept civil, precum și discuția nelegalității actelor de executare și soluția de admitere, în mod corect, a contestației la executare(după casare cu trimitere spre rejudecare).

III. Prezentarea soluțiilor instanțelor judecătorești

În primă instanță, soluția pronunțată a fost aceea de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de intimata S.SRL și în consecință, de respingere a contestației la executare formulată de contestatorul XY, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, neacordându-se cheltuieli de judecată.

În apel, Tribunalul S. a admis cererea formulată de contestatorul F.R.C, împotriva sentinței civile pronunțată de Judecătoria S. pe care a anulat-o, trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe învestite, față de faptul că instanța de fond a soluționat litigiul fără a intra în judecata fondului și având în vedere art. 480 alin. 3 C.pr.civ., urmând ca în rejudecare să se pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a noului cesionar. De asemenea, a restituit către apelant suma achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru în apel.

În urma rejudecării, Judecătoria S. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei S.SRL, a admis excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, admițând, pe cale de consecință, contestația formulată de contestatorul XY și anulând actele de executare efectuate în dosarul execuțional al BEJ MV. De asemenea, în baza art. 45 lit. f) OUG 80/2013, după rămânerea definitivă a prezentei contestații, a obligat intimatul la plata către contestator a sumei de 330 reprezentând taxă judiciară de timbru, iar în temeiul art. 18 OUG 51/2008, a obligat intimata la plata către stat a sumei de 661,85 lei cu titlu de taxă de timbru. Nu în ultimul rând, a obligat intimata la plata către contestator a sumei de 238,78 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, luând act de solicitatea contestatorului de a solicita, pe cale separată, onorariul de avocat. În urma prezentei soluții, sentința a rămas definitivă prin neapelare.

IV. Analiza problemelor de drept ale speței

În speța de față, problemele de drept de identificat sunt numeroase și necesită o analiză atentă, prin prisma instituțiilor de drept civil și drept procesual civil.

Contestația la executare este mijlocul procesual specific fazei executării silite, prin care se realizează controlul judecătoresc asupra legalității actelor de executare sau asupra executării silite înseși, precum și asupra încheierilor întocmite de executorul judecătoresc în cadrul executării. Totodată, pe calea contestației la executare se realizează controlul judiciar asupra încheierii prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite. De asemenea, prin contestație la executare, se poate contesta refuzul executorului judecătoresc de a efectua o executare silită sau de a îndeplini un act de executare silită în condițiile legii(…) Cu privire la natura juridică a contestației la executare, în literatura de specialitate s-a arătat că aceasta este un mijloc procedural creat pentru procedura de executare silită, o plângere specifică.”[2]

„Dispozițiile referitoare la executarea silită au drept scop nu numai de a pune la dispoziția celor interesați posibilitatea de realizare a drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau un titlu executoriu, în cazul în care debitorul nu le aduce la îndeplinire de bunăvoie, ci constituie în același timp o garanție procesuală a debitorului pentru prevenirea abuzurilor din partea creditorului urmăritor.”[3]

Din punct de vedere al competenței, Judecătoria S. este instanța competentă din punct de vedere general, material și teritorial, în baza art. 131 Cpc, art. 94 Cpc.

O problemă interesantă a fi dezbătută este aceea dacă contestația la executare necesită parcurgerea procedurii de regularizare, sau, prin prisma naturii urgente, nu se va mai parcurge o astfel de etapă. Practica judiciară la nivelul instanțelor este neunitară, unele completuri apreciind faptul că se impune parcurgerea procedurii, însă cu reducerea termenului față de natura urgentă a acesteia, altele considerând că dispozițiile art. 200 nu sunt aplicabile în acest caz. Astfel, conform 717 alin.1 CPC, „contestația la executare se judecă cu procedura prevăzută de Codul de procedură civilă pentru judecata în primă instanță, care se aplică în mod corespunzător, dispozițiile art. 200 C.pr.civ, nefiind aplicabile în acest caz.”. Apreciez că textul de lege exceptează contestația la executare din cadrul parcurgerii etapei de regularizare a cererii de chemare în judecată, în caz contrar, natura urgentă a acestei cereri de chemare în judecată nu s-ar mai diferenția față de restul cererilor de chemare în judecată, existența acestei proceduri neatingându-și rolul prevăzut, prin raportare la principiul soluționării cauzei într-un termen optim și previzibil. Din punct de vedere al desfășurării cauzei într-un termen optim și previzibil „ este de observat că (…)În orice caz această cerință nu poate fi analizată în abstract, ci trebuie să se raporteze la fiecare caz, ținându-se seamă de durata procedurii, natura pretențiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităților competente, care, în unele cauze(…) trebuie să manifeste o diligență sporită particulară. Ca regulă generală, numai întârzierea imputabilă organelor judiciare sau statului—inclusiv datorită modificărilor legislative produse în timpul unui proces-este considerată o violare a duratei rezonabile.[4] (aceasta, fiind opinia consacrată înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil și de procedură civilă).

Desigur că, trebuie să ne întrebăm, ce înțelegem prin drepturi și obligații cu caracter civil(deoarece contestația la executare, în speță, este un drept al contestatorului). În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza „Lorenius împotriva Suediei”, „Curtea a subliniat că art. 6 par. 1 are în vedere existența unui drept recunoscut de legislația națională, iar contestația asupra dreptului trebuie să fie reală și serioasă. Curtea sau Comisia nu au definit de o manieră generală și abstractă noțiunea de contestație asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, dar s-a decis că, contestația poate purta fie asupra însuși existenței dreptului, fie asupra întinderii sale sau a modalităților sale de exercițiu(Hotărârea Benthem și Hotărârea Skarby).”[5]

În primul rând, cauzei de față i se aplică reglementarea existentă în Noul Cod Civil, întrucât, în baza art. 6 Cod Civil „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.”. De asemenea, din punct de vedere al normei de drept procesual civil, art. 2 4 Cpc prevede că „dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor solicite începute după intrarea în vigoare a acesteia”. Constatând incidente dispozițiile art. 6 C.Civil și art. 24 C.pr.civilă, apreciem că, așa cum în mod corect s-a reținut, sunt incidente noile reglementări. Cu toate acestea, nu putem să nu discutăm despre faptul că, în hotărârea primei instanțe, nu se face referire la faptul că din punct de vedere al normei de drept material aplicabil în cauză, ar trebui reținută aplicabilitatea în timp a normei reglementate de Codul Civil din 1864, deși creanța în discuție a fost transmisă prin cesiune după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, aceasta păstrându-și regimul stabilit de normele în vigoare la data nașterii creanței. Astfel, trebuie să ne raportăm la Vechiul Cod Civil care în art. 1394 prevede că „La strămutarea unei creanțe, a unui drept sau a unei acțiuni, predarea între cedent și cesionar se face prin remiterea titlului”. De asemenea, art. 1392 din Vechiul cod civil„Cel ce vinde o creanță sau orice alt lucru necorporal, este dator să răspundă de existența sa valabilă în folosul său, în momentul vânzării, deși vânzarea n-ar cuprinde această îndatorire de răspundere”. Nu trebuie să ignorăm nici textul art. 1393 Vechiul Cod Civil care atestă că „cesionarul nu poate opune dreptul său la o a treia persoană decât după ce a notificat debitorului cesiunea.”

În al doilea rând, este necesar a lămuri problema în jurul căreia s-a centrat prezenta cauză, respectiv cesiunea de creanță. Așa cum se prevede în doctrină, „Cesiunea de creanță este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de creanță, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane. Creditorul care transmite creanța se numește cedent. Dobânditorul creanței se numește cesionar.”[6]

Întrebarea firească care se adresează este dacă, într-o asemenea speță, ar fi posibilă o astfel de cesiune. Răspunsul nu poate fi decât unul pozitiv, întrucât „existența cesiunii de creanță, care, dincolo de reglementarea legală, e posibilă datorită libertății contractuale, vine să sublinieze caracterul patrimonial al creanței, aspectul acesteia de valoare econimică, care poate fi strămutată dintr-un patrimoniu în altul, aproape ca un drept real.”[7]

Condițiile juridice pe care fiecare cesiune trebuie să le îndeplinească, pentru a-și produce efectele specifice, sunt esențial legate de obiectul cesiunii, conveția cu efect translativ de creanță și voința debitorului inițial, care acum este cedat. După cum spuneam, cesiunea nu este decât un contract cu efect translativ, al cărui efect de strămutare se referă nu la un bun, ci la o creanță. Contractul este consensual, el trebuind să îndeplinească condițiile de validitate generale de care ascultă orice act juridic, la care se adaugă condițiile speciale ale convenției prin care cesiunea concretă ia naștere. Obiectul cesiunii de creanță constituie, în fond, elementul care imprimă caracteristici esențiale actului translativ omonim. Tradițional, sunt cesibile orice creanțe civile prezente ori viitoare, dar privite ut singuli, deoarece cesiunea de creanță este una cu titlu particular. (…) Dacă regula este că orice creanță, inclusiv una litigioasă, poate fi cesionată, există totuși și restricții. Astfel, creanțele declarate prin lege netransmisibile, cele intuitu personae, ori creanțele indisponibilizate convențional nu pot constitui obiectul unei cesiuni.”[8]

După cum se poate observa, creanța despre care se face referire în speța existentă pe rolul Judecătoriei S. nu face parte din categoriile de creanțe declarate prin lege netransmibile, fapt pentru care, se poate analiza, în mod corect și judicios, existența unei cesiuni de creanță.

„Voința debitorului inițial, care este numit în materia cesiunii debitor cedat, strălucește prin lipsa ei de importanță în mecanismul încheierii cesiunii de creanță. (…) Pentru a-și produce efectele specifice, cesiunea va trebui făcută opozabilă debitorului cedat, iar legea prevede că aceasta se poate produce fie prin comunicarea, fie prin acceptarea cesiunii de către cedat. (…) în cazul în care există mai mulți cesionari succesivi ai aceleași creanțe, va fi considerat primul dobânditor, cesionarul care a îndeplinit formalitățile de înscriere a cesiunii la AEGRM.”[9]

Așa cum, în mod corect subliniază instanța de fond inițial învestită, ca efect al cesiunii, creanța cedentului asupra debitorului cedat se transferă către cesionar. Creanța trece în patrimoniul cesionarului, cu toate drepturile pe care i le conferă cedentului. Cesionarul devine creditor în locul cedentului, preluându-i toate drepturile.

Prin notificarea cesiunii de la 15.12.2017, contestatorul a luat cunoștință de faptul că titularul creanței este o altă persoană decât creditorul, lucru confirmat de însuși contestatorul XY prin acțiunea introductivă de instanță. Însă, deși din actele dosarului rezultă clar că la momentul formulării contestației la executare, calitatea de cesionar aparținea I.C.LTD, instanța nu a pus în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a noului cesionar, fiind astfel omisă o introducere forțată în cauză. Astfel, „introducerea forțată din oficiu, a unei terțe persoane în proces este admisibilă exclusiv în fața primei instanțe. Această măsură nu poate fi dispusă pentru prima dată în apel și nici în recurs, deoarece prin introducerea unui terț în proces s-ar schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, ceea ce ar contraveni dispozițiilor de ordine publică ale art. 478 alin.1 C.pr.civ, dispoziții aplicabile și în recurs, conform art. 494 C.pr.civ.”[10]. Conform art. 78 alin. 2 C.p.c „În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.”.

Conform aceluiași articol, alin. 3: „Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe”.

Față de acest considerent, instanța de apel a admis apelul, în mod corect și a trimis cauza spre rejudecare în fața instanței inițial învestite, deoarece doar în cadrul primei instanțe se poate introduce, din oficiu, în mod forțat, în cauză, cesionarul.

Problema lipsei calității procesuale pasive a fost invocată pe cale de excepție, astfel că această calitate procesuală „rezultă din identitatea dintre părțile din proces și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecății. Așadar, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cea care este titularul dreptului afirmat, precum și între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății. Reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată.”[11]

Ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare, instanța de fond, la primul termen de judecată, a pus în discuție, în virtutea principiului contradictorialității, necesitatea introducerii terțului în cauză, prin raportare la 78 alin.2 și 3 C.pc. Astfel, părțile nu s-au opus, fiind de acord cu introducerea forțată, din oficiu, pentru că, în caz contrar, dacă Judecătoria S. ar fi considerat, prin raportare la decizia Secției Civile a Tribunalului S., că această cauză nu poate fi soluționată în absența acestui terț, ar fi respins-o, fără a se pronunța pe fond.

Mă raliez opiniei instanței de fond învestită în urma rejudecării care consideră că sub aspectul excepției prescripției dreptului de a solicita executarea silită invocată de către contestator, intimata S.I. LTD, are calitatea de creditor având în vedere raportul juridic care a dat naștere pretențiilor intimatei, respectiv contractul de credit bancar. Există un raport juridic, în mod evident, căci, conform definiției, un raport juridic civil este „relația socială care rezultă din acele împrejurări cărora normele dreptului le conferă calitatea de fapte juridice civile(izvoare ale raporturilor juridice civile).[12]

În mod corect, Judecătoria S. apreciază că în speță, calitatea de creditor o are I.C.LTD, în timp ce intimata S.SRL își pierde calitatea. Așadar, toate argumentele duc înspre admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei S SRL. Este vorba de un efect al cesiunii de creanță, creanța cedentului asupra debitorului cedat transferându-se către cesionar.

Cu privire la precizarea înscrierii creanței în AEGRM, tot vechea normă civilă reglementează efectul de opozabilitate față de debitor și terți a cesiunii de creanță, și întrucât în speță s-a constatat că realizarea acestei proceduri, instanța competentă a reținut că intimata a devenit creditorul direct al debitorului cedat.

Instanța a reținut că situația din speță ar fi la fel și dacă cesiunea ar fi avut ca obiect un contract de credit bancar, pentru că această cesiune a intervenit înainte de intrarea în vigoare a OUG 52/2016, moment în care cesiunea contractelor de credit bancar nu beneficiau de o reglementare proprie, de unde și concluzia că erau urmate regulile generale, inclusiv că odată cu creanța cedată, cesionarul va beneficia și de caracterul de titlu executoriu al titlului ce o constată.

Față de excepția prescripției dreptului la executarea silită a debitului, aceasta este „dominată” de dispozițiile noii reglementări, astfel că art. 706 prevede că „Dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani.”.

De asemenea „Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită. În cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale, termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii lor definitive”.

„Spre deosebire de reglementarea anterioară cuprinsă în Decretul nr. 167/1958(5) privitor la prescripția extinctivă și în art. 405 și urm. din vechiul C. pr. civ. unde normele privitoare la prescripția extinctivă (atât în plan material, cât și procesual) erau de ordine publică, în prezent legiuitorul a stabilit un caracter de ordine privată în ceea ce privește instituția prescripției extinctive. Astfel, art. 2512 C. civ. impune caracterul de ordine privată a prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, menționând expres în alin. (2) că „organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu”(6), trăsătură menținută și în plan procesual, sens în care art. 707 alin. (1) C. pr. civ. conturează același caracter de ordine privată a prescripției dreptului de a obține executarea silită în condițiile în care se prevede că „prescripția nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate”. Pornind însă de la dispozițiile cuprinse în art. 666 alin. (5) C. pr. civ., în literatura de specialitate(7) s-a ridicat întrebarea dacă problema prescripției dreptului de a obține executarea silită ar putea fi cercetată din oficiu de instanță cu ocazia procedurii de încuviințare a executării silite, eventual în considerarea ideii că, prin împlinirea prescripției, titlul și-ar fi pierdut puterea executorie sau că ar exista alte impedimente prevăzute de lege.”[13]

De asemenea, trebuie avute în vedere, așa cum în mod constat statuează completul care rejudecă cauza, dispozițiile art. 2523 C.Civil potrivit căruia „Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut, sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui”.

Având în vedere aceste considerente, precum și față de necesitatea soluționării excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită, Judecătoria S. apreciază că termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani și s-ar fi calculat începând cu data de la care a intervenit scadența anticipată, în urma manifestării de voință băncii, de declarare a exigibilității anticipate a întregii sume, care se produce de la notificarea adresată de bancă contestatorului. Însă, în speță, nu există o notificare a instituției creditoare de declarare a scadenței anticipate și nici o dată precisă la care s-a declarat scadența anticipată a creditului.

Astfel că, instanța a reținut momentul la care termenul de prescripție a început să curgă, ca fiind luna următoare ultimei activități de debitare exercitată de contestator.

Înțeleg să împărtășesc această opinie și apreciez că neexercitarea dreptului de a solicita o eventuală executare silită de către instanța competentă general, material și teritorial, duce la stingerea dreptului prin efectul exctinctiv al prescripției. Ar fi fost posibilă o întrerupere a prescripției dreptului de a cere executarea numai dacă am ține cont de art. 709 pct. 4 C.P.C. Dar chiar și dacă am dori să avem în vedere acest aspect, trebuie să constatăm că în speța dedusă judecății, notificarea cesiunii de creanță a fost anterioară demarării executării silite, motiv pentru care, art. 709 pct. 4 CPC nu se va aplica.

O soluție pe cât se poate de corectă și legală este aceea de admitere a contestației la executare(ceea ce în speță instanța a și pronunțat ), față de împrejurarea că, la data formulării cererii de executare silită, contractul de credit nu mai avea putere de executorie, executarea silită fiind nelegală și, constatând prescris dreptul intimatei creditoare de a obține executarea silită a debitorului. Singura soluție va fi aceea de anulare a actelor de executare. Astfel, nulitatea lovește din plin în aceste acte de executare, căci, „nulitatea actelor de procedură îndeplinește o funcție preventivă în sensul că ea exercită o acțiune inhibatorie asupra acelora care ar fi înclinați să săvârșească acte procesuale cu încălcarea condițiunilor cerute de lege. Pe de altă parte, prin reglementarea ei, se urmărește remedierea viciilor actelor de procedură civilă. Așa cum s-a subliniat în literatura juridică, sancțiunea nulității este preventivă prin prevederea ei legală și reparatorie prin aplicarea ei în cazuri concrete.”[14]

Cu privire la cheltuielile de judecată, „Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală. Așadar, partea care pierde procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și de partea care a câștigat procesul, deoarece este în culpă procesuală, determinând, prin atitudinea sa în proces, aceste cheltuieli.”[15]

În concluzie, hotărârile judecătorești prezentate reunesc o serie de instituții fundamentale, atât în materia dreptului civil, cât și în materia dreptului procesual civil. Ele pot constitui o sursă de documentare pentru fiecare practician al dreptului, reușind să fie adăugate în jurisprudența instanțelor din România.


[1] V.Bărbulescu- „ Despre prescripția dreptului de a solicita executarea silită în materia declarării scadenței anticipate a contractelor de credit”, publicat la data de 11.10.2019 și poate fi consultat online la adresa: https://www.juridice.ro/657919/despre-prescriptia-dreptului-de-a-solicita-executarea-silita-in-materia-declararii-scadentei-anticipate-a-contractelor-de-credit.html (lucrare consultată la data de 17.04.2022).
[2] G.Boroi- „Drept procesual civil”, ediția a 5a, editura Hamangiu, București, 2020, p. 1253 (lucrare consultată la data de 13.04.2022).
[3] C.Crișu- „Practică și literatură juridică 1996-2002” editura Juris Argessis, Curtea de Argeș, anul 2002, p. 354(în speță fiind vorba despre o decizie pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția Civilă, nr. 301 din 16 decembrie 1999).
[4] V.M.Ciobanu- „Tratat teoretic și practice de procedură civilă”, volumul I, editura Națonal, București, 1996, p. 156 (lucrare consultată la data de 15.04.2022).
[5] Ibidem, p. 150.
[6] L.Pop- „Drept Civil. Teoria general a obligațiilor” volumul II, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1993, p. 490 (lucrare consultată la data de 15.04.2022).
[7] P.Vasilescu- „ Drept Civil.Obligații”, ediția a II-a revizuită, editura Hamangiu, București, 2017, p. 35 (lucrare consultată la data de 17.04.2022).
[8] Ibidem, p. 37.
[9] Ibidem, pp. 38-39.
[10] G.Boroi, op cit, 179-180.
[11] Ibidem, p. 49-50.
[12] I.Reghini, Ș.Diaconescu, P.Vasilescu- „Introducere în dreptul civil”, editura Hamangiu, București, 2013, p. 62 (lucrare consultată la data de 17.04.2022).
[13] C.Lungănașu- „Contestația la executare, scurte considerații în raport de prescripția dreptului de a obține executarea silită”, în Universul Juridic Premium, la data de 6.11.2019, poate fi accesat la adresa: https://lege5.ro/Gratuit/gm2tanjqgm4a/contestatia-la-executare-scurte-consideratii-in-raport-de-prescriptia-dreptului-de-a-obtine-executarea-silita?pid=297745142&expression=#p-297745142 (lucrare consultată la data de 17.04.2022).
[14] O.Ungureanu- „Actele de procedură în procesul civil(la instanța de fond)”, editura Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1994, p. 156 (lucrare consultată la data de 17.04.2022).
[15] G.Boroi, op cit, p. 687.


Mihai Văcaru Sora

Secţiuni: Articole, Drept civil, Procedură civilă, Recuperare creanțe, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO