« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Aspecte privind restituirea prestațiilor de către persoanele cu dizabilități care nu beneficiau de măsuri de ocrotire la încheierea actelor juridice civile ulterior anulate (cu o notă de practică judiciară)
28.04.2022 | Cristian Daniel David SAMOILĂ

Drept Timisoara
Secţiuni: Articole, Drept civil, Lege 9, Proiecte legislative, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , ,
JURIDICE - In Law We Trust
Cristian Daniel David Samoilă

Cristian Daniel David Samoilă

Introducere. Scurt istoric în materia capacității persoanei fizice. S-ar putea spune că, după ce Legea privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale [precum și pentru] modificarea și completarea unor acte normative[1] (în continuare, denumită convențional Legea privind capacitatea persoanelor cu dizabilități)  va intra în vigoare, Codul civil va reglementa capacitatea persoanei fizice într-un mod atât de diferit față de ceea ce a existat în sistemul normativ românesc timp de aproape șapte decenii, încât noua reglementare va constitui o adevărată revoluție în plan legislativ. Din punct de vedere istoric însă, ar fi cu totul nejustificat să restrângem imaginea evoluției legislative la perioada care a urmat adoptării Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice. Dreptul civil (modern) își are rădăcinile în dreptul privat roman, iar Codul civil de la 1864 a reprezentat expresia reînvierii acestuia, a revigorării fundamentelor și instituțiilor de drept roman, în contextul social-politic al Europei sec. XIX. Privind astfel lucrurile, credem că ar putea fi considerată corectă observația conform căreia, după modificarea adusă prin sus-menționata lege, Codul civil actual va deschide un nou drum legislativ valorificând tot ceea ce se regăsește în originile și izvoarele sale și, bineînțeles, integrând concepțiile actuale despre om, personalitatea, demnitatea și aspirațiile acestuia, pentru ca reglementarea să corespundă nivelului actual de dezvoltare a societății umane.

Codul civil de la 1864, în materia ocrotirii minorilor, se depărtase oarecum de la normele dreptului roman[2] conform cărora tutela impuberilor (instituită pentru copiii care, având tatăl și ceilalți ascendenți pe linie paternă decedați, nu se mai aflau sub patria potestas, deci, care nu mai erau alieni iuris, ci sui iuris) se realiza diferit după cum era vorba de (i) infans, copilul care nu poate să vorbească – în ceea ce ne interesează, care nu ar putea înțelege semnificația acțiunilor sale, adică, în termeni actuali, minorul lipsit de capacitatea de exercițiu –, pentru care tutela se realiza prin negotiorum gestio, tutorele reprezentându-l (desigur, cu toate problemele din dreptul roman legate de reprezentare) pe minor la încheierea actelor, sau de (ii) minorul care poate să vorbească (infantia maiores) – copilul care începe să aibă discernământ, adică, în limbajul nostru, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă –, pentru care tutela însemna auctoritatis interpositio, aceasta presupunând că ocrotitorul doar completează capacitatea (redusă a) copilului: într-adevăr, fostul nostru Cod civil, de la adoptarea sa și până la abrogarea Cărții I, stabilea că minorul este cel care nu a împlinit vârsta de 21 de ani[3] (art. 342) și, pentru acesta, tutela se exercita în același mod, chiar dacă se sfârșise copilăria și, astfel, adolescentul și, cu atât mai mult, tânărul care nu atinsese vârsta majoratului aveau, în mod evident, din ce în mai mult, înțelegerea acțiunilor lor în plan juridic, dar, cu toate acestea, erau considerați lipsiți de capacitatea de exercițiu[4]. Codul civil actual, preluând reglementarea Decretului nr. 31/1954, a făcut (și, desigur, va păstra) distincția între minorul lipsit de capacitate de exercițiu (acel infans din dreptul roman) și minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă (pentru care, la romani, tutorele manifesta auctoritas în vederea încheierii actelor juridice de către minorul ieșit din infantia). Pe de altă parte, în ceea ce privește ocrotirea majorului care, din cauza unor afecțiuni cu consecințe asupra puterii de a discerne, are nevoie de sprijin pentru a putea fi și el participant la viața juridică, Codul civil actual – tot la fel, păstrând reglementarea Decretului nr. 31/1954 – a stabilit[5] că, dacă acesta suferă de anumite probleme de natură psihică (alienație/debilitate mintală), trebuie să fie pus sub interdicție judecătorească și i se va da un tutore, fiind, așadar, lipsit de capacitatea de exercițiu, așa cum, în dreptul roman[6], se întâmpla în cazul nebunului incurabil (furiosus) și rispitorului (prodigului) cu privire la care se instituia curatela, această instituție funcționând ca în cazul tutelei copilului infans, ceea ce însemna că, la încheierea de acte juridice, majorul al cărui psihic era afectat avea să fie reprezentat (prin negotiorum gesto) de către curator. În această privință, trebuie spus că, sub imperiul vechiului Cod civil (până la abrogarea, în 1954, a dispozițiilor din materia persoanelor), ocrotirea majorului risipitor se putea realiza – într-o modalitate diferită (cu origini în vechiul drept francez) față de curatela prodigului din dreptul roman – prin instituția consiliilor judiciare (art. 458 – 460) prin care majorul care nu suferea de afecțiunile ce ar fi făcut necesară măsura interdicțiunii, dar care nu putea fi lăsat nici singur pentru a se îngriji de patrimoniul său primea sprijinul permanent al unei persoane care avea sarcina să-i încuviințeze actele patrimoniale de o anumită gravitate[7].

După aproape 70 de ani de la abrogarea instituției consiliului judiciar, în formule legislative corespunzătoare prezentului, legiuitorul, obligat să instituie diferite măsuri de ocrotire a majorului, reglementează (din nou) în Codul civil, modificat de Legea privind capacitatea persoanelor cu dizabilități, și consilierea judiciară, ca una dintre măsurile de ocrotire cu privire la persoana acestuia.

Într-adevăr, potrivit noii reglementări în materia capacității persoanei fizice, nu doar minorul cu vârsta între 14 și 18 ani va avea capacitate de exercițiu restrânsă, ci și, în cazul în care puterea intelectului său este doar într-o anumită măsură afectată, majorul care va beneficia de consiliere judiciară, conform unui nou alineat – alin. (11) – cu care se completează art. 41 C.civ. Dacă ocrotirea presupune însă ca acesta să fie complet lipsit de capacitatea de exercițiu, deoarece nu poate înțelege semnificația acțiunilor sale, majorul se va afla sub tutelă specială, potrivit conținutului reformulat al lit. b) a alin. (1) al art. 43 C.civ. Conform noilor dispoziții ale art. 171 C.civ., majorul care acționează sub consiliere judiciară va fi ocrotit după regulile aplicabile minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă[8], iar majorul pentru care s-a stabilit tutela specială, adică majorul lipsit de capacitatea de exercițiu, va beneficia de reprezentare în condițiile în care este reprezentat minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Dar legea mai stabilește și alte măsuri de ocrotire a majorului, și anume asistența pentru încheierea de acte juridice sau mandatul de ocrotire, fără ca vreuna dintre acestea să restrângă sau să lipsească persoana fizică de capacitatea de exercițiu.

Tema studiului. A fost necesar să facem această introducere, dat fiind faptul că, în analiza noastră, nu ar mai fi fost posibil să comentăm doar dispozițiile art. 1.205 alin. (2) C.civ.[9], de vreme ce acestea au fost abrogate prin Legea privind capacitatea persoanelor cu dizabilități, mai exact, au fost abrogate pentru a fi înlocuite cu dispozițiile alin. (2) din conținutul nou al prevederilor art. 172 C.civ.[10]. De fapt, scopul acestui studiu este tocmai de a demonstra că, inclusiv sau mai ales din modificarea legislativă astfel cum a fost operată, ar trebui desprinsă concluzia că, în ce-l privește pe majorul fără discernământ sau cu putere redusă de a discerne, cu privire la care, ulterior încheierii actului juridic, se va institui măsura consilierii judiciare sau a tutelei speciale/care a fost deja pus sub interdicție judecătorească (anterior declarării neconstituționalității art. 164 alin. (1) C.civ.), nu se poate stabili un regim unic sub aspectul obligației de restituire în urma anulării actului juridic civil încheiat fără discernământ sau cu discernământul afectat. Problema ar trebui, credem, abordată în doctrina care se va rescrie în contextul noii reglementări, căci, luând ca reper cercetarea pe care am întreprins-o consultând anumite lucrări de specialitate (de referință) publicate până în prezent, putem afirma că ea nu a fost analizată și, ni se pare, nici în jurisprudență – cea pe care am identificat-o – nu am întâlnit vreo soluție care să se fi referit la interpretările pe care le vom expune în cele ce urmează.

Lipsa discernământului. (In)capacitatea majorului. După cum se cunoaște, explicația dată dispozițiilor art. 1.205 alin. (2) C.civ. a fost aceea că legiuitorul a instituit o prezumție relativă de discernământ[11], în sensul că, dacă persoana (majorul) a fost pusă, ulterior încheierii actului juridic civil, sub interdicție, cel mai probabil, atunci când și-a exprimat voința juridică prin încheierea actului, aceasta nu a avut discernământ, în condițiile în care cauzele punerii sub interdicție (alienația/debilitatea mintală) existau și la acel moment, iar acestea erau îndeobște cunoscute. Cum am arătat deja, aceste dispoziții au fost abrogate, dar, de fapt, legiuitorul nu a renunțat la norma pe care o conțineau, căci, cu o formulare parțial diferită, a rescris-o în conținutul dispozițiilor art. 172 alin. (2) C.civ., pe care le cităm din nou: „Actele juridice încheiate înaintea instituirii consilierii judiciare sau tutelei speciale pot fi anulate sau prestațiile care decurg din acestea pot fi reduse numai dacă(,) la data când au fost încheiate(,) lipsa discernământului era notorie sau cunoscută de cealaltă parte.”[12]

Mai multe aspecte sunt de evidențiat în legătură cu dispozițiile art. 172 alin. (2) C.civ.

În primul rând, se confirmă faptul că, prin acestea, legiuitorul stabilește sancțiunea anulării (sau, mai nou, a a reducerii prestațiilor) pentru lipsa discernământului, iar nu pentru lipsa/restrângerea capacității de exercițiu, așa cum doctrina arătase comentând sensul dispozițiilor abrogate (înlocuite de noul text)[13]. Într-adevăr, dacă majorul cu privire la care se va dispune consilierea judiciară/tutela specială după încheierea actului juridic a avut, temporar, discernământ, adică și-a exprimat voința juridică în mod conștient, actul va fi păstrat, chiar dacă, în perioada respectivă, suferea deja de afecțiunile care au determinat, mai târziu, luarea unei măsuri de ocrotire, căci prezența discernământului este irelevantă doar în cazul celui cu capacitate de exercițiu restrânsă/lipsit de capacitatea de exercițiu, conform art. 172 alin. (1) – cu noul conținut – C.civ., or, persoana la care ne referim (în general, fără discernământ, dar cu discernământ la încheierea actului) nu beneficia încă de consiliere judiciară/tutelă specială la momentul facerii actului, deci, înseamnă că a încheiat un act valabil (având capacitate de exercițiu deplină și exprimând consimțământul în cunoștință de cauză).

În al doilea rând, că este vorba de o prezumție de lipsă/afectare a discernământului la încheierea actului („lipsa discernământului era notorie”) care se naște în contextul instituirii, ulterior încheierii actului, a consilierii judiciare/tutelei speciale, rezultă din aceea că dispozițiile citate nu mai sunt situate în textele legale care reglementează condiția de validitate a consimțământului la încheierea actului juridic civil (art. 1.204 și urm. C.civ.), ci sunt incluse în art. 172 C.civ., cu denumirea marginală „Actele încheiate de cel care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială”, situat în “Ocrotirea majorului prin consiliere judiciară și tutelă specială” – Capitolul III al Titlului III din Cartea I a Codului civil. Așadar, nu este vorba de reglementarea unei simple incapacități naturale (de fapt), cum impropriu se mai spune atunci când, temporar, din diverse cauze (hipnoză, mânie puternică etc.), este abolit discernământul în cazul unei persoane (majorului) care, în genere, are puterea de a discerne, de a aprecia consecințele exprimării voinței sale juridice[14], ci ne aflăm în situația în care actul a fost încheiat de un „incapabil fără acte”, adică cel căruia nu-i fusese încă restrânsă/ridicată capacitatea de exercițiu, ceea ce înseamnă că, doar în mod izolat, acesta ar fi putut avea discernământ la încheierea actului, la fel ca și „incapabilul cu acte”, însă, cel mai adesea, ca orice incapabil (cu sau fără acte), nu a avut discernământ/a avut un discernământ afectat la facerea actului juridic civil. Oare nu ar trebui să fie protejați în mod identic, incapabilul cu acte și cel fără acte, dacă „lipsa discernământului era notorie sau cunoscută de cealaltă parte”?

În al treilea rând, spre deosebire de dispozițiile (abrogate) ale art. 1.205 alin. (2) C.civ., noile dispoziții – art. 172 alin. (2) C.civ. – stabilesc, legiuitorul utilizând conjuncția „sau”, că fie este posibil ca lipsa discernământului să fi fost o chestiune notorie [la fel cum, în art. 1.205 alin. (2) C.civ., se stabilea că erau îndeobște cunoscute cauzele punerii sub interdicție atunci când cel încă nepus sub interdicție a încheiat actul], fie a fost cunoscută lipsa/afectarea discernământului de cealaltă parte. Credem că această a doua ipoteză, când lipsa discernământului ar putea să nu fie notorie, dar să fie cunoscută cocontractantului (beneficiarului actului unilateral având ca autor pe cel în privința căruia se va dispune o măsură de ocrotire) este de imaginat (mai ales) atunci când, după încheierea actului, se va dispune consilierea judiciară cu privire la partea care a avut discernământul afectat când și-a exprimat consimțământul la facerea actului. O astfel de persoană, care are nevoie și ea de o măsură de ocrotire, dar mai puțin restrictivă decât tutela specială, poate trece cu mai multă ușurință, pentru majoritatea oamenilor (care nu o cunosc), ca fiind perfect conștientă la încheierea actelor juridice, însă cei care îi cunosc problemele de sănătate psihică pot profita de împrejurarea că nu beneficiază încă de o măsură de ocrotire și, în aceste condiții, să o determine să încheie un act, pretinzând că actul este valabil, pentru că, în societate, semnele afecțiunilor sale psihice nu erau vizibile, deci, se comporta și era percepută ca o persoană cu discernământ. Un astfel de cocontractant ar fi chiar mai periculos decât oricare altul care ar accepta, în diverse situații, să intre într-un raport juridic cu o persoană care, doar temporar (de exemplu, din cauza unei intoxicații cu substanțe psihotrope), are discernământul abolit.

Un caz  concret. Soluția instanței. În cele ce urmează, ne vom referi la o situație care a reprezentat obiectul unui litigiu pe care instanța l-a soluționat aplicând dispozițiile art. 1.205 alin. (1) C.civ., adică a constatat lipsa discernământului ca atare, deși, ulterior încheierii actului anulat pe temeiul indicat, a existat o punere sub interdicție a persoanei fizice din raportul contractual.

La data de 6 octombrie 2016, domnul C.I. a încheiat un contract de credit cu banca, în temeiul căruia acestuia i-a fost pus la dispoziție un împrumut în valoare de 45,000 de lei, ce urma să fie restituit în termen de 60 de luni, pe bază de grafic de rambursare. Obligația de restituire nu a fost executată, astfel că a intervenit scadențarea anticipată și, consecutiv, declanșarea executării silite împotriva împrumutatului, la finalul anului 2017.

A fost formulată contestație la executare prin care, în temeiul art. 713 alin. (2) C.proc.civ., s-a invocat nulitatea absolută(!) a contractului de credit, având în vedere că a fost încheiat de către o persoană care nu a avut discernământ la momentul exprimării consimțământului în vederea acordării creditului. La momentul când a fost exercitată contestația, în martie 2018, domnul C.I. încă nu fusese pus sub interdicție judecătorească, măsura de ocrotire fiind dispusă în iulie 2018, când fiica acestuia a fost desemnată în calitate de tutore al tatălui său.  

Conform Sentinței civile nr. 5885/2019 a Judecătoriei Cluj-Napoca, instanța, în temeiul art. 1.204, alin. 1.205 alin. (1) C.civ. și art. 720 alin. (1) C.proc.civ., a admis contestația la executare formulată de către domnul C.I., interzis la data soluționării procesului și, în consecință, reprezentat prin tutorele său. Instanța a constat nulitatea absolută(!) a contractului de credit încheiat la data de 06.10.2016 între părţi şi, în consecinţă, a dispus anularea tuturor actelor de executare silită (adică a popririi), încheierea de încuviinţare a executării silite şi, deci, executarea silită însăşi. Instanța a dispus și întoarcerea executării silite prin restituirea sumelor reţinute contestatorului.

Pentru a pronunța soluția nulității absolute(!) a contractului, instanța a reținut că domnul C.I. nu a avut discernământ la data încheierii contractului de credit. Situația de fapt a fost reținută pe baza raportului de expertiză medico-legală psihiatrică din 16 ianuarie 2019, conform căruia domnul C.I. „prezintă diagnosticul demență mixtă, Alzheimer și vasculară”, comisia de specialitate apreciind că, “în cadrul bolii sale psihice, acesta nu a avut capacitatea psihică de aprecia critic conținutul și consecințele social-juridice ale faptelor sale, fiind incompetent psihic pentru a semna acte de dispoziție la data de 06.10.2016 (data încheierii contractului de credit – n.n.)”. Proba cu expertiza a fost coroborată cu o examinare psihologică efectuată la scurt timp după încheierea contractului de credit, adică în 15 decembrie 2016, și cu declarația unui martor care a locuit cu domnul C.I. chiar în perioada când acesta a contractat creditul (2016) și până în 2018. Martorul a declarat că „şi-a dat seama că, deși domnul C.I. era un om cu studii superioare, acesta necesita supraveghere fiindcă avea probleme de orientare şi exista riscul de a se pierde”. În examinarea psihologică efectuată contestatorului la data de 15.12.2016, psihologul a arătat că domnul C.I. era “total dezorientat temporal şi parţial dezorientat în spaţiu, cu frecvenţă crescută pentru incoerenţă în gândire şi exprimarea ideilor, şi cu episoade şi perioade din viaţa sa, precum decesul şi chiar existenţa soţiei, pe care nu şi le amintea”.

Împotriva acestei hotărâri, la data de 4 decembrie 2019, a declarat apel creditorul. Banca nu a formulat calea de atac cu privire la soluția anulării contractului de credit, pentru că specialiștii concluzionaseră că domnul C.I. nu a avut discernământ la încheierea contractului, probele fiind convingătoare în acest sens. S-a exercitat apel doar în privința soluției de întoarcere a executării silite, pentru că, fiind posibilă invocarea compensației în apel, conform art. 478 alin. (5) C.proc.civ., banca a apreciat că, chiar dacă este debitorul obligației de restituire a sumelor încasate din executarea (poprirea) anulată, ea este și creditor în ce privește obligația de restituire a sumelor pe care le-a transferat domnului C.I. în temeiul contractului de credit anulat, astfel că, dacă a dispărut, cu efect retroactiv, temeiul contractual, înseamnă că devin aplicabile regulile privind restituirea prestațiilor, conform art. 1.635 și urm. C.civ.[15] La data de 11aprilie 2022, s-a constatat de către Tribunalul Specializat Cluj, în mod corect, perimarea apelului băncii[16].

Interpretarea dispozițiilor art. 1.205 alin. (2) C.civ./art. 172 alin. (2) C.civ. și regimul restituirii prestațiilor. Am arătat deja că instanța a anulat contractul de credit pe temeiul art. 1.205 alin. (1) C.civ., fiind administrată (în 2019) o expertiză medico-legală psihiatrică care a avut scopul de a stabili dacă domnul C.I. a avut discernământ la data încheierii contractului de credit. Dar o expertiză medico-legală psihiatrică fusese administrată mai înainte (în 2018),  în dosarul în care s-a pronunțat hotărârea prin care domnul C.I. a fost pus sub interdicție, având în vedere că, potrivit concluziilor comisiei care a întocmit acel raport de expertiză, recomandarea medicilor a fost să se ia această măsură de ocrotire față de bolnav.

Ne putem imagina că, dacă domnul C.I. nu ar fi decedat și judecata în apel ar fi continuat, aceasta ar fi avut interesul să declare un apel incident împotriva considerentelor[17] hotărârii de primă instanță, pentru ca instanța de apel să înlocuiască motivarea soluției de anulare a contractului de credit, reținând că, în cauză, sunt incidente dispozițiile alin. (2) al art. 1.205 C.civ., iar nu prevederile alin. (1) al acestui articol. Într-adevăr, față de faptul că, ulterior încheierii contractului de credit, s-a instituit măsura interdicției cu privire la domnul C.I. și că, potrivit actelor medicale, starea lui de sănătate psihică era la fel de deteriorată și cu 2 ani înainte de a fi pus sub interdicție, adică atunci când a semnat contractul de credit, înseamnă că, în realitate, acesta era deja un „incapabil fără acte” când a contractat creditul.

Nu vom ști niciodată cum ar fi urmat să se soluționeze apelul declarat de bancă – care s-a perimat –, dacă cel fără discernământ la încheierea actului ar fi propus instanței de control judiciar, prin apelul incident, schimbarea motivării hotărârii primei instanțe în sensul arătat, iar aceasta, pentru a putea obține respingerea apelului principal, în măsura în care, desigur, instanța de apel ar fi considerat că, în ce privește restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui act anulat, incidența dispozițiilor art. 1.205 alin. (2) C.civ. atrage, în realitate, aplicarea normelor excepționale de protecție prevăzute la art. 47 și art. 1.647 C.civ.

După cum a arătat fiica și, totodată, tutorele domnul C.I. într-o plângere penală pe care a formulat-o pentru tatăl său, acesta nu a beneficiat deloc de suma împrumutată, cel care a utilizat sumele obținute din credit fiind fiul acestuia care, profitând de boala psihică a tatălui său, l-a folosit pentru a obține un credit bancar pe care, în mod evident, nu a avut în intenție să-l restituie (în sensul de a achita, în locul părintelui său care devenise debitor al Băncii, ratele de credit).

Atunci când se acordă credit unei persoane cu încălcarea regulilor privind încheierea de acte juridice civile de către incapabili – ceea ce atrage sancțiunea nulității relative, conform art. 44 C.civ. –, operațiunea juridică (care, desigur, nu ar putea implica o instituție de credit, ci tot o persoană fizică, în calitate de creditor) se face cu riscul ca persoana incapabilă să risipească valoarea patrimonială ce i-a fost transferată, adică să nu realizeze un folos în patrimoniul ei. De aceea, dispozițiile art. 47 și art. 1.647 C.civ. stabilesc o excepție de la principiul restitutio in integrum care guvernează efectele nulității actului juridic civil[18].

Este, în fond, o chestiune de bun-simț să recunoaștem că nu există nicio diferență între situația contractării cu un major incapabil al cărui statut de persoană ocrotită a fost stabilit de justiție (în trecut, prin punerea sub interdicție; în viitor, prin instituirea consilierii judiciare/tutelei speciale) și aceea a contractării cu un „incapabil fără acte”, adică o persoană care era lipsită de discernământ/avea discernământul afectat cu mult înainte de a fi luată o măsură de ocrotire cu privire la persoana sa. Prin urmare, nici în planul restituirii prestațiilor nu ar trebui făcută o distincție între cele două situații. Acesta este, credem, motivul pentru care se justifică observarea atentă, în beneficiul destinatarilor lor, a dispozițiilor art. 1.205 alin. (2) C.civ., care, în curând, vor fi înlocuite de dispozițiile art. 172 alin. (2) C.civ., în afara de utilitatea lor (practică) constând în aceea că instituie prezumția lipsei de discernământ, întrucât „cauzele punerii sub interdicție existau [la data încheierii actului – n.n.] și erau îndeobște cunoscute” sau, conform noilor dispoziții, „dacă(,) la data când au fost încheiate [actele – n.n.](,) lipsa discernământului era notorie”.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate[19], în ipoteza dispozițiilor art. 1.205 alin. (2) C.civ.(art. 172 alin. (2) C.civ.), ne aflăm în situația în care, în alte cuvinte, legiuitorul ne spune că și cocontractantul persoanei fără discernământ ar fi putut vedea (a văzut sau nu poate pretinde, în mod rezonabil, că nu a văzut) că intră într-un raport juridic cu cel care, după cum sugestiv s-a spus, <are capacitate de exercițiu doar „pe hârtie”>. În aceste condiții, celui care a profitat de starea de sănătate psihică precară a persoanei vulnerabile nu trebuie să i se recunoască posibilitatea de a invoca normele generale privind restituirea prestațiilor în cazul actului desființat pentru nulitate. Dimpotrivă, „incapabilul fără acte”, conform art. 47 și art. 1.647 alin. (1) C.civ., trebuie să fie obligat la restituire doar în cazul în care a realizat un folos cu valoarea patrimonială pe care a primit-o în temeiul actului anulat.

În speța prezentată, nu cunoaștem soluția dispusă de procuror ca urmare a plângerii penale formulate de fiica domnului C.I., pentru că banca nu a avut vreo calitate în procesul penal respectiv. Funcționarului bancar care a gestionat dosarul de credit, acuzat și el de către tutorele domnului C.I. de săvârșirea infracțiunii de înșelăciune împreună cu fiul defunctului, i-a încetat între timp calitatea de angajat, astfel că banca a rămas complet străină de modul în care a evoluat și s-a soluționat acel proces penal.

Credem că, într-o situație precum cea prezentată, ar fi relevantă discuția despre stabilirea calității de parte civilă în procesul penal, mai exact, dacă, după cum infracțiunea de înșelăciune este reținută sau nu și în sarcina funcționarului bancar, parte civilă este banca sau, dimpotrivă, persoana fără discernământ cu care s-a încheiat contractul. Astfel, dacă funcționarul bancar a participat și el la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, știind, deci, că sumele vor fi utilizate de o altă persoană decât cel care încheie (fără discernământ) contractul, instituția de credit este cea prejudiciată (în patrimoniul ei se produce paguba), pentru că banca este cea care a transferat suma unui „incapabil fără acte”, deci, ea va suporta riscul pierderii rezultat din limitele în care poate fi obligat să restituie incapabilul, conform art. 47 și art. 1.647 C.civ., regim aplicabil și celui pus, ulterior încheierii actului, sub consiliere judiciară/tutelă specială. Altfel spus, banca va fi obligată să restituie, în urma anulării contractului de credit, toate sumele pe care le-a încasat în executarea (anulată) împotriva celui fără discernământ[20], iar, în același timp, instituția de credit nu va putea obține restituirea prestațiilor de la persoana cu privire la care, ulterior încheierii actului (anulat), s-a instituit o măsură de ocrotire, pentru că aceasta nu a realizat vreun folos. De aici rezultă, în opinia noastră, că banca este victima infracțiunii de înșelăciune săvârșită prin colaborarea dintre cel care a utilizat efectiv banii și funcționarul bancar. Însă, dacă în sarcina funcționarului bancar nu se va reține o activitate infracțională, ceea ce înseamnă că nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască faptul că împrumutatul este o persoană fără discernământ și că, în realitate, altcineva va beneficia de suma transferată celui vulnerabil, persoana fără discernământ ar trebui să fie considerată parte civilă, ea fiind victima infracțiunii de înșelăciune al cărei (unic) autor a fost cel care a profitat de vulnerabilitatea ei pentru a-și procura un avantaj patrimonial.

Pot exista, într-adevăr, situații când persoana care lucrează fără discernământ sau, mai degrabă, cea a cărei putere de apreciere critică este parțial afectată să nu prezinte (atât de pronunțat) semnele exterioare ale bolii sale. Probabil că aceste persoane sunt cele care vor beneficia de măsura de ocrotire a consilierii judiciare, pentru a nu le fi oprită inițiativa în viața juridică. În legătură cu astfel de persoane, nu credem că s-ar mai putea vorbi – sau nu în toate cazurile – de faptul că lipsa discernământului era o chestiune notorie [tocmai de aceea, am opinat că legiuitorul, în dispozițiile art. 172 alin. (2) C.civ., a ales să se refere și la ipoteza în care lipsa discernământului era cunoscută doar de cealaltă parte, în mod evident, un apropiat al persoanei cu probleme psihice care îi afectează discernământul]. Există argumente destul de solide (modul în care persoana se exprimă, o ținută îngrijită etc.) care pot crea aparența convingătoare că persoana este conștientă de ceea ce face, mai cu seamă că, din umbră, aceasta poate fi controlată psihologic (cu ușurință) de către oameni periculoși care să o manipuleze pentru a-și atinge scopurile imorale și ilegale.

Aparența are, chiar și în drept, rolul ei. Sigur, nu este vorba acum despre vreuna din situațiile prevăzute de art. 17 C.civ. (error communis facit ius), dar credem că, oarecum în mod asemănător, se poate susține că, dacă oricine (evident, un nespecialist) ar fi crezut că tratează cu o persoană conștientă, la fel cum a făcut și cocontractantul celui care, în realitate, nu a avut/a avut discernământul diminuat, legea civilă impune protecția intereselor legitime ale cocontractantului de bună-credință. Până la urmă, în astfel de situații, este vorba despre o culpă colectivă (o neimplicare) a celor care, în temeiul art. 165 și 111 C.civ., astfel cum au fost modificate prin Legea privind capacitatea persoanelor cu dizabilități, ar fi trebuit să solicite instanței de tutelă instituirea unei măsuri de ocrotire cu privire la persoana celui care trebuia protejat, dar nu au făcut-o, fiind incorect ca această culpă să fie transferată în sarcina celui care a acționat cu bună-credință când a contractat cu cel vulnerabil.

Concluzii. În vederea adoptării unei (juste) soluții privind soarta prestațiilor executate în temeiul unui act anulat pentru lipsa/afectarea discernământului celui cu privire la care, ulterior încheierii actului, s-a instituit măsura consilierii judiciare/tutelei speciale, trebuie stabilit dacă cel vulnerabil se manifesta ca un incapabil/persoană căreia i-ar putea fi restrânsă capacitatea de exercițiu sau, dimpotrivă, era perceput ca o persoană conștientă. Normele juridice privind restituirea prestațiilor – normele generale sau, după caz, normele speciale de protecție prevăzute pentru situația persoanelor care nu au capacitate deplină de exercițiu – se vor aplica diferit, în funcție de situația concretă, fie protejându-l, prin limitarea restituirii, pe majorul care nu primise încă un tutore pentru a-i încuviința/a-l reprezenta la încheierea actelor, fie recunoscând cocontractantului care a crezut, în mod rezonabil, că intră într-un raport juridic cu o persoană conștientă de ceea ce face posibilitatea de a solicita restituirea integrală de la cel pus ulterior sub consiliere judiciară/tutelă specială, chiar dacă, în concret, valoarea patrimonială a fost utilizată de un terț care a profitat de starea de sănătate psihică precară a celui vulnerabil.


[1] Legea a fost adoptată, la data de 20 aprilie 2022, de către Camera Deputaților, în calitate de cameră decizională, și se află, în prezent, în termenul în care poate fi atacată prin formularea obiecției de neconstituționalitate. Acest act normativ, care va intra în vigoare la 90 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial, modifică, în primul rând, Codul civil și, desigur, Codul de procedură civilă, dar și alte legi. Legea a fost adoptată ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 601 din 16 iulie 2020 prin care a fost constatată neconstituționalitatea dispozițiilor art. 164 alin. (1) C.civ. referitoare la punerea sub interdicție judecătorească. Forma legii pentru promulgare poate fi consultată aici.
[2] A se vedea C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, Dreptul roman, Ed. Librăriei Socec & Co. S.A., București, 1930, pp. 328 – 335; C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universității din București, 1973, pp. 157 – 158; Vladimir Hanga, Drept privat roman. Tratat, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1987, pp. 224 – 228.
[3] Este adevărat că, și în dreptul roman, odată cu dezvoltarea comerțului (care presupune încheierea de acte juridice), s-a simțit nevoia ca tinerii neexperimentați să fie sprijiniți în viața juridică, așa că, în timp, tânărului de până la 25 de ani i se numea un curator care să-l asiste la încheierea de acte juridice. A se vedea Vladimir Hanga, op.cit., pp. 233 – 234.
[4] A se vedea Dimitrie Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Tomul II, în reeditarea anastatică, Colecția Cultura Juridică, Ed. Universul juridic, București, 2017, pp. 548, 715 – 716.
[5] Art. 164 alin. (1), art. 170 și art. 43 alin. (1) lit. b) C.civ., în varianta anterioară modificărilor aduse prin Legea privind capacitatea persoanelor cu dizabilități.
[6] A se vedea C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, op.cit., pp. 356 – 365; Vladimir Hanga, op.cit., pp. 232 – 233.
[7] A se vedea Dimitrie Alexandresco, op.cit., Tomul III, p. 79 și urm.
[8] Bineînțeles că legiuitorul, chiar dacă, în baza regulii enunțate, asimilează pe majorul sub consiliere judiciară cu minorul cu vârsta între 14 și 18 ani, îi tratează totuși diferit în privința unor aspecte ale vieții juridice, spre exemplu, în cazul capacității de a dispune prin liberalități. Astfel, în situația minorului, chiar și a celui cu capacitate de exercițiu restrânsă, se păstrează incapacitatea de folosință de a dispune prin testament [credem că, doar pentru identitate de rațiune, adică pentru că se impunea aceeași soluție ca în cazul darurilor obișnuite, legiuitorul a recunoscut minorului de la 14 la 18 ani posibilitatea de a lăsa prin legat bunuri de mică valoare, conform modificării aduse art. 146 alin. (3) C.civ.], căci, în fond, este vorba tot despre un copil (mai mare) care, prin definiție, nu are percepția asupra vieții, încât să facă un act de ultimă voință cu motivațiile și înțelegerea pe care le are un adult. În cazul majorului cu capacitate de exercițiu restrânsă, după părerea noastră, nu putem vorbi de o incapacitate de folosință de a face legate, având în vedere că, potrivit alin. (3) din noul conținut al art. 172 C.civ., majorul care beneficiază de consiliere judiciară va putea dispune prin legat – se înțelege, singur, testamentul fiind un act esențialmente personal – însă numai cu autorizarea instanței de tutelă, ceea ce înseamnă că ne aflăm pe tărâmul capacității de exercițiu, iar nu al (îngrădirii) capacității de folosință. În situația minorului, suntem în prezența unei incapacități de folosință de a dispune prin liberalități, conform art. 988 alin. (1) C.civ., motiv pentru care, așa cum se arată în doctrină (a se vedea Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. II. Moștenirea testamentară, Ediția a IV-a, actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 41), minorul nu poate testa cu încuviințarea ocrotitorului legal și chiar dacă s-ar obține autorizația instanței de tutelă. Rezultă că, în ce-l privește pe majorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, incapacitatea de folosință de a dispune prin liberalități stabilită de art. 988 alin. (1) C.civ. se va referi doar la donații, în această privință, aplicându-se regulile stabilite din corelarea art. 146 alin. (3) C.civ. – dispozițiile privitoare numai la donații – cu art. 171 alin. (1) C.civ.
[9] „Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute.”
[10] „Actele juridice încheiate înaintea instituirii consilierii judiciare sau tutelei speciale pot fi anulate sau prestațiile care decurg din acestea pot fi reduse numai dacă(,) la data când au fost încheiate(,) lipsa discernământului era notorie sau cunoscută de cealaltă parte.”
[11] A se vedea Paul Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ediția a 2-a revizuită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 340.; C. Zamșa, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Codul Civil. Comentariu pe articole. Ediția 3, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2021, pp. 1440 – 1442.
[12] Un text similar se regăsește și în reglementarea mandatului de ocrotire. Astfel, conform dispozițiilor art. 2.0977 alin. (1) C.civ.: „Actele juridice încheiate de mandant anterior încuviințării mandatului de ocrotire pot fi anulate sau obligațiile care decurg din acestea pot fi reduse numai dacă(,) la data când au fost încheiate(,) lipsa discernământului era notorie sau cunoscută de cealaltă parte.”
[13] A se vedea Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2021, pp. 154 – 155.
[14] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală. Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, pp. 370 – 372.
[15] Compensația legală operase și, deci, acest mijloc de apărare a putut reprezenta motiv de apel, întrucât ambele creanțe fuseseră lichide și exigibile, astfel că acestea s-au stins până la concurența celei mai mici dintre ele [art. 1.616 și art. 1.617 alin. (1) C.civ.], adică până la nivelul sumelor pe care banca trebuia să le restituie în cadrul întoarcerii executării, acestea fiind inferioare valorii sumei pe care o acordase cu titlu de împrumut. Într-adevăr, creanța domnului C.I. împotriva băncii era compusă din toate reținerile din pensia asupra căreia fusese instituită poprirea, iar creanța băncii împotriva domnului C.I. era reprezentată chiar de suma transferată în contul acestuia, o plată nedatorată efectuată de bancă, față de faptul că s-a dispus nulitatea contractului de credit.
[16] Domnul C.I. a decedat la data de 8 ianuarie 2020, astfel că judecarea apelului nu s-a mai putut face în contradictoriu cu el. Fiica defunctului a renunțat la succesiune și, potrivit informațiilor oferite de aceasta, în același sens a înțeles să-și exercite dreptul de opțiune succesorală și fiul defunctului (defunctul avea doi copii și nu era căsătorit la data decesului). Alți succesibili, dacă au existat, neexercitându-și dreptul de opțiune succesorală în termenul de un an prevăzut de art. 1.103 alin. (1) C.civ., au fost decăzuți din acest drept, astfel că au devenit (și ei) străini de moștenire. Prin urmare, termenul de perimare de 6 luni  a curs de la data de 21 septembrie 2020, când instanța, nefiind introduși în cauză moștenitorii și nefiind desemnat un curator al succesiunii în condițiile art. 1.136 alin. (1) C.civ., a suspendat cauza în temeiul art. 412 alin. (1) C.proc.civ., așa încât termenul de perimare s-a împlinit la data de 21 martie 2021.
Expirând termenul de opțiune succesorală la data de 8 ianuarie 2021 fără să fi fost acceptată moștenirea de vreun succesibil,  apelantul-creditor nu a (mai) avut interesul de a continua judecata căii de atac în scopul de a nu interveni perimarea acesteia. Pe de o parte, nu existau moștenitori ai defunctului în contradictoriu cu care să se lămurească situația creanțelor reciproce, iar, pe de altă parte, față de dispozițiile art. 118 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, după părerea noastră, nici despre eliberarea certificatului de vacanță succesorală nu ar fi putut fi vorba, pentru că defunctul nu a avut bunuri (și singurul dreptul de creanță rezultat din întoarcerea executării s-a stins și el prin compensație, căci, chiar dacă apelul băncii s-a perimat, creditorul și-a manifestat voința de a opune compensația, deci, nu a renunțat la acest mod de stingere a obligațiilor), deci, raporturile juridice au încetat ca urmare a faptului că nimeni nu a mai „continuat” personalitatea defunctului CI.
[17] Apelul incident poate privi doar considerentele hotărârii atacate cu apel principal, conform Deciziei (RIL) ÎCCJ nr. 6/2020, publicată în M.Of., Partea I, nr. 691 din 3 august 2020.
[18] A se vedea Marian Nicolae, op.cit., pp. 577 – 578.
[19] A se vedea Radu Rizoiu, Curs de teoria actului juridic civil, Ed. Hamangiu, București, 2021, p. 286.
[20] Desigur, este posibil ca tutorele celui pus ulterior sub consiliere judiciară/tutelă specială să solicite anularea contractului de credit mai înainte ca creditorul să fi inițiat o măsură de executare silită împotriva celui care a fost vulnerabil la încheierea actului.


Cons. jur. Cristian Daniel David Samoilă

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.