« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Impactul intrării în vigoare a Legii privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale. Consecințe asupra sistemului judiciar. Necesitatea unui control de constituționalitate a priori
29.04.2022 | Ioana-Anamaria FILOTE-IOVU

Drept Timisoara
Secţiuni: Articole, Drept civil, Lege 9, Procedură civilă, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , ,
JURIDICE - In Law We Trust
Ioana-Anamaria Filote-Iovu

Ioana-Anamaria Filote-Iovu

În prezentul studiu ne propunem să analizăm dificultățile pe care le va întâmpina practica judiciară, ca urmare a intrării în vigoare a unor dispoziții tranzitorii ale Legii privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative[1] (în continuare, Lege) adoptate de Parlament şi trimisă spre promulgare Președintelui României.

Reamintim[2] că prin Decizia nr. 601/2020 instanța de contencios constituțional a constatat neconformitatea dispozițiilor art. 164 alin. (l) C. civ.[3] care stabileau că persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, urma a fi pusă sub interdicție judecătorească, cu prevederile constituționale cuprinse în art. l alin. (3), art. 16 alin. (l) și art. 50, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (l) și prin prisma art. 12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități[4].

În acest context a fost adoptată Legea privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative în materia măsurilor de ocrotire de drept civil de care pot beneficia persoanele fizice cu dizabilități intelectuale și psihosociale, al cărei obiectiv este reprezentat de crearea, în legislația de drept comun, dar și specială, a unor instrumente juridice de sprijin și ocrotire adecvate pentru aceste categorii de persoane, care să asigure respectarea demnității, a drepturilor și libertăților dar și a voinței, nevoilor și preferințelor acestora, precum și salvgardarea autonomiei lor, existând necesitatea unei schimbări de paradigmă în materie, în vederea alinierii legislației naționale la exigențele impuse de Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități.

Deși considerăm că adoptarea Legii era esențială, ne exprimăm rezerve cu privire la cuprinsul art. 20 alin. (1), (2) și (6) și art. 21 alin. (2) din acest act normativ.

Astfel, potrivit art. 21 din acest act normativ:

(1) Persoanele aflate la data intrării în vigoare a prezentei legi sub interdicție judecătorească vor fi supuse, în ceea ce privește starea și capacitatea lor și măsurile de ocrotire ce vor trebui luate, dispozițiilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin prezenta lege.

(2) În acest scop, instanțele judecătorești, din oficiu sau la cerere, vor reexamina toate măsurile de punere sub interdicție judecătorească și, după caz, vor dispune:

a) înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile de ocrotire prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege;

b) ridicarea acesteia, dacă nu mai sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege pentru instituirea unei măsuri de ocrotire.

(3) Până la rămânerea definitivă a hotărârilor pronunțate potrivit alin. (2), cei aflați sub interdicție judecătorească se consideră, de plin drept, în ceea ce privește starea și capacitatea lor, ca fiind persoane cu privire la care a fost instituită tutela specială.

(4) În cazul prevăzut la alin. (2) lit. a), persoanele numite în funcția de tutore vor fi menținute de către instanța de tutelă în această calitate, cu excepția cazului în care, potrivit legii, nu mai pot îndeplini această funcție.

(5) Până la reexaminarea măsurii punerii sub interdicție judecătorească în condițiile alin. (2), persoanele care au fost numite tutore anterior intrării în vigoare a prezentei legi își exercită funcția în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin prezenta lege.

(6) Reexaminarea din oficiu a măsurilor de punere sub interdicție judecătorească de către instanțele judecătorești se realizează în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Împlinirea acestui termen nu înlătura îndatorirea instanțelor de a reexamina, în continuare, din oficiu, toate măsurile de punere sub interdicție judecătorească. În scopul reexaminării, președinții de instanță vor lua măsuri pentru realizarea, în termen de 90 de zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, a inventarului dosarelor în care a fost dispusă măsura punerii sub interdicție judecătorească”.

Art. 21 din Lege prevede următoarele:

„(1) Judecarea cererilor având ca obiect punerea sub interdicție judecătorească aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a prezentei legi se reia, indiferent de stadiul procesual în care acestea se află, în condițiile și cu procedura stabilite de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum acestea au fost modificate și completate prin prezenta lege.

(2) În cazul cererilor prevăzute la alin. (1) aflate în apel, hotărârile prin care acestea au fost soluționate în primă instanță se consideră desființate de plin drept, iar dosarele se transmit de îndată, din oficiu, pe cale administrativă, primei instanțe competente”.

În opinia noastră instituirea în sarcina instanței de tutelă care a dispus punerea sub interdicție a unei persoane a obligațiilor de a întocmi un inventar al dosarelor în care a fost dispusă măsura punerii sub interdicție judecătorească și de a le reexamina este excesivă.

Această dispoziție este de natură a conduce la supraaglomerarea judecătoriilor în mod nejustificat, în condițiile în care reexaminarea măsurii poate fi cerută și de cei cărora li se recunoaște legitimitatea procesuală activă.

Luând în considerare faptul că la nivelul unor instanțe există judecători specializaţi în materia minorilor şi a familiei, însuși legiuitorul dorind înfiinţarea instanței de tutelă, în fapt se va realiza o supraîncărcare a acestor magistrați, ce va conduce la o durată mai mare a soluționării dosarelor având alte obiecte, cum ar fi: ordin de protecție, divorţ, situaţie juridică minor, curatelă, lichidare regim matrimonial etc., urmând a fi afectate interesele celorlalți justiţiabili.

În plus, nu a fost realizat niciun studiu de impact şi nicio consultare reală a judecătorilor cu privire la forma actului ce urmează a intra în vigoare.

Conform datelor statistice oficiale furnizate de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 2011-2020, 46.000 de cauze au fost soluționate cu decizii de punere sub interdicție, iar în prezent, pe rolul instanțelor există aproximativ 4.500 cauze cu același obiect[5]. Suplimentar, din datele colectate cu sprijinul Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului pe parcursul anului 2021, aproximativ 3.000 de copii cu certificat de încadrare în grad de handicap grav vor împlini 18 ani, fapt care va conduce probabil la un număr consistent de dosare la instanță, prin intermediul cărora se va solicita o măsură de ocrotire[6].

Sesizăm că se subliniază obligativitatea acestei reexaminări din oficiu, în condițiile în care aceasta este prevăzută în alin. (2) al art. 20 din lege și este reluată în alin. (6) al acestui articol, acordându-se în acest sens un termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, care, odată depășit nu înlătură îndatorirea stipulată.

În plus, apreciem că dispozițiile art. 20 alin. (1), (2) și (6) din Lege ridică și probleme de constituționalitate, contravenind art. 1 alin. (5) din Constituție din perspectiva previzibilității legii și a securității raporturilor juridice.

Cu privire la principiul legalității consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea Constituțională a elaborat o vastă jurisprudență, în acord cu cea în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului. Curtea Constituțională a constatat, de principiu, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca textul normativ să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, astfel ca, în procesul de interpretare și aplicare a legii, să ofere persoanei vizate o protecție adecvată împotriva arbitrarului[7].

Legea trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale, adică prin conținutul enunțat să permită cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita[8].

Tot pe cale jurisprudențială[9] s-a stabilit, cu valoare de principiu, că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea acestora să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă. Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că, deși ar fi de dorit, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută, având în vedere și necesitatea de asigurare a supleței normei juridice, suplețe care însă nu poate să afecteze previzibilitatea legii. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Așadar, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Așa fiind, rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor[10].

Cu privire la principiul securității juridice, instituit, implicit, de art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea[11] a statuat că acesta exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie protejați contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă să o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă și previzibilă[12]. Securitatea juridică a persoanei se definește ca un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și a libertăților fundamentale[13].

Constatăm totodată că obligaţia de previzibilitate a legii în elaborarea actului normativ este prevăzută și în art. 23 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[14], în scopul stabilităţii soluţiilor legislative.

Conceptul de predictibilitate este definit în Dicţionarul Explicativ al limbii române ca fiind ceva ce poate fi prevăzut sau prezis. În doctrină, valoarea vizată este aceea a securităţii raporturilor juridice. Totodată, în filosofia dreptului, previzibilitatea normativă este baza securităţii juridice, definită, la rândul ei, ca principiu şi exigenţă a ordinii juridice, condiţie a stabilităţii economice şi sociale. Soluţiile judiciare pronunţate de instanţe, cât şi administraţia publică efectivă se încadrează conceptual în principiul determinist al previzibilităţii. Prin accepţiune a termenului, predictibilitatea este asociată unei calităţi, aceea de fi predictibil, anticipat[15].

Astfel, din perspectiva noastră prevederile art. 20 alin. (1), (2) și (6) din Lege nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Această concluzie este dată de faptul că, odată luată măsura punerii sub interdicție în condițiile unui act normativ în vigoare, situația unei persoane nu ar trebui reexaminată din oficiu de către judecătorul obligat să dispună măsurile dintr-o lege nouă mai ales că acesta poate solicita ridicarea interdicției ori reexaminarea măsurii dispuse.

Așadar, în optica noastră legea nouă ar trebui să se aplice dosarelor pendinte și a celor care vor fi înregistrate, iar nu situațiilor în care au fost pronunțate hotărâri definitive, cu excepția cazului în care instanta este sesizată cu o cerere de ridicare a măsurii instituite. În măsura în care legiuitorul ar fi urmărit instituirea unei modalități speciale de sesizare a instanțelor judecătorești ar fi trebuit să stabilească o obligație expresă în sarcina unei autorități a statului, (de ex. D.G.A.S.P.C.), iar nu să reglementeze sesizarea din oficiu.

Chiar dacă intenția legiuitorului a fost de a adopta un instrument juridic de sprijin și ocrotire adecvat pentru persoanele fizice cu dizabilități intelectuale și psihosociale, reexaminarea din oficiu a tuturor măsurilor dispuse se va dovedi extrem de dificilă chiar și pentru acestea și pentru tutori din perspectiva procedurii care trebuie parcursă.

Astfel, reexaminarea nu va avea finalitatea scontată, de a corespunde intereselor celor ocrotiți, ci se va dovedi extrem de împovărătoare și în multe situații inutilă, în condițiile în care majoritatea cauzelor de punere sub interdicție presupun luarea măsurilor de protecție față de persoane vârstnice, aflate într-un stadiu avansat și ireversibil de degradare neuronală.

În plus, se mai ridică și problema competenței de soluționare a sesizării din oficiu cu privire la reexaminarea măsurii punerii sub interdicție, în contextul în care, din momentul dispunerii măsurii până la cel al reexaminării vor fi dese situațiile în care analiza competenței de soluționare a cauzelor va genera declinări de competență și chiar conflicte de competență care vor conduce la tergiversarea soluționării dosarelor, încălcându-se așadar principiul celerității judecății.

Observăm că deși art. 8 pct. 26 din Lege prevede că: „Articolul 936 se modifică și va avea următorul cuprins: „Art.936.- Instanța competentă Cererea de instituire a consilierii judiciare sau a tutelei speciale cu privire la o persoană se soluționează de instanța de tutelă în a cărei circumscripție aceasta își are domiciliul”, practica judiciară este deja neunitară în sensul că unele instanțe apreciază că această competență revine judecătoriei în circumscripția căreia se află domiciliul din actul de identitate al celui pus sub interdicție[16], iar altele dau prevalență „locuinței în fapt” a acestuia[17].

Nu suntem de acord nici cu privire la conținutul art. 21 alin. (2) din Lege ce reglementează desființarea de plin drept a hotărârilor primei instanțe prin care au fost soluționate cererile având ca obiect punerea sub interdicție judecătorească aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a legii aflate în apel, cu transmiterea dosarelor de îndată, din oficiu, pe cale administrativă, primei instanțe competente.

Deși această prevedere urmărește asigurarea dublului grad de jurisdicție, fiind edictată în favoarea celor cu privire la care se urmărește instituirea măsurii de ocrotire va conduce tot la o supraaglomerare a judecătoriilor.

Din perspectiva noastră soluția este dificil de concretizat, mai ales că reclamă găsirea unui artificiu de formulare a minutei, iar această rezolvare „gospodărească” ne apare ca nefiind juridică.

În plus şi această prevedere ridică probleme de constituţionalitate prin prisma principiului separaţiei puterilor în stat, existând o imixtiune a puterii legislative în desfăşurarea actului de justiţie, contravenind dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, întrucât, în concret, instanța legal învestită cu judecarea apelului va fi desesizată prin efectul legii, fără posibilitatea de a aprecia asupra legalității și temeiniciei măsurii, fapt care contravine rolului funcțional al instanțelor de judecată și depășește puterile autorității legiuitoare.

Consecinţa trimiterii administrative înseamnă însă reluarea procedurii, având implicit un impact major asupra duratei de soluţionare a cauzelor.

Astfel, raportat la probele care trebuie administrate conform noii legi, durata de soluţionare poate ajunge chiar şi până la 2-3 ani, în condiţiile în care instanţele sunt ţinute a aştepta rapoartele întocmite de alte instituţii.

În aceste condiții, după aprecierea noastră, singurul remediu efectiv pentru viciile de constituționalitate ale legii analizate constă într-o analiză a constituționalității actului normativ a priori, anterior promulgării în conformitate cu art.146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi art.15-18 din Legea nr. 47/1992, altfel, efectele produse de acesta vor fi imediate și, în multe privințe, ireversibile. În acest sens, în eventualitatea în care legea ar intra în vigoare în forma actuală, efectele sale asupra proceselor pendinte nu pot fi înlăturate în cazul constatării neconstituționalității textele anterior criticate pe calea unui control a posteriori, respectiv prin excepția de neconstituționalitate, întrucât reluarea procedurii direct în fața instanței de fond, alături de reexaminarea cauzelor în curs de judecată s-ar demara până la pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate, nefiind susceptibile de repunere în situația anterioară din perspectivă procesuală.

În concluzie, apreciem că dispozițiile tranzitorii reprezentate de art. 20 alin. (1), (2) și (6) şi art. 21 alin. (2) din Legea privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative ridică probleme de constituționalitate, iar examinarea acesteia de către Curtea Constituțională ar trebui făcută de urgență. În plus, în privința efectelor, reținem că legea este de natură a conduce la supraaglomerarea judecătoriilor, precum și la dificultăți de gestionare şi de soluţionare a dosarelor într-un termen optim şi previzibil, instituind obligații ce se vor dovedi a fi împovărătoare inclusiv pentru persoanele a căror ocrotire s-a urmărit prin adoptarea legii.


[1] Forma pentru promulgare este disponibilă Online aici.
[2] Pentru studii privind cererile având ca obiect „punere sub interdicție judecătorească”, a se vedea I.-A. Filote-Iovu, Divergențe jurisprudențiale în cauzele având ca obiect „punere sub interdicție judecătorească”, disponibil [Online] la adresa https://www.juridice.ro/750387/divergente-jurisprudentiale-in-cauzele-avand-ca-obiect-punere-sub-interdictie-judecatoreasca.html; I.-A. Filote-Iovu, Scurte considerații cu privire la Decizia nr. 601 din 16 iulie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil, disponibil [Online] la adresa https://www.juridice.ro/715038/scurte-consideratii-cu-privire-la-decizia-nr-601-din-16-iulie-2020-referitoare-la-exceptia-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-164-alin-1-din-codul-civil.html; I.-A. Filote-Iovu, Impedimente în soluţionarea cu celeritate a cauzelor având ca obiect „punere sub interdicţie judecătorească”, disponibil [Online] la adresa https://www.juridice.ro/703421/impedimente-in-solutionarea-cu-celeritate-a-cauzelor-avand-ca-obiect-punere-sub-interdictie-judecatoreasca.html, consultate la data de 7 aprilie 2022.
[3] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.505 din 15 iulie 2011, cu modificările ulterioare.
[4] Adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006 și ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 26 noiembrie 2010.
[5] Comunicat de Presă- Ședință de Guvern- Reformă în domeniul legislației privind persoanele cu dizabilități din România, disponibil Online aici.
[6] A. Dumitrascu, Noi măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale, disponibilă Online aici.
[7][7] A se vedea în acest sens, spre exemplu, Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, par. 52 și din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, par. 66 sau Deciziile Curții Constituționale nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012.
[8] A se vedea în acest sens Deciziile Curții Constituționale nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, și nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, par. 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, par. 40, sau Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, par. 59.
[9] Decizia Curții Constituționale nr. 688 din 21 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 11 februarie 2022, par. 17.
[10] A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, Decizia nr. 534 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1172 din 3 decembrie 2020.
[11] Decizia Curții Constituționale nr. 688 din 21 octombrie 2021, precit., par. 18.
[12] Deciziile nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, sau nr. 240 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 12 iunie 2020, par. 105.
[13] Deciziile nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, par. 68 și nr. 187 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 7 mai 2021, par. 65.
[14] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2020, cu modificările și completările ulterioare.
[15] G. Radu, Cerinţa previzibilităţii legii – abordări în practica Curţii Constituţionale şi instituţiei Avocatul Poporului, publicată în Revista Universul Juridic Premium nr. 7/2017, disponibilă Online aici.
[16] C. Ap. București, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sent. nr. 164 din 7 decembrie 2021, disponibilă [Online] aici, consultată la data de 7 aprilie 2022.
[17] În acest sens, a se vedea, Î.C.C.J., Secția I civilă, dec. nr. 1141 din 20 mai 2021, disponibilă [Online] aici.


Jud. Ioana-Anamaria Filote-Iovu, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.