Secţiuni » Arii de practică » Protective » Dreptul muncii
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Excepție de neconstituţionalitate respinsă ref. instituţia renunţării la un drept substanţial în materia dreptului muncii
02.05.2022 | JURIDICE.ro

Secţiuni: CCR, Drept constitutional, Dreptul muncii, Jurisprudență, Monitorul Oficial al României
JURIDICE - In Law We Trust

În Monitorul Oficial, Partea I 405 din 28 aprilie 2022 a fost publicată Decizia nr. 897/2021 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 şi ale art. 168 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Societatea Euroluc Trans – S.R.L. Şcheia, judeţul Suceava, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni de anulare a deciziei privind desfacerea contractului de muncă şi plata de drepturi salariale.

În opinia autorului excepției, legiuitorul ar trebui să reglementeze expres momentul în care operează renunţarea la drepturile legale ale salariaţilor sau limitarea acestora. Astfel, dacă la încheierea contractului salariatul nu poate renunţa la dreptul de a primi salariul, ulterior, dacă angajatul declară că a primit salariul, nu se mai justifică considerarea acestei recunoaşteri ca renunţarea la dreptul respectiv.

Cu referire la art. 168 alin. (1) din Codul muncii, arată că este constituţional doar în măsura în care sintagma „orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit” include şi declaraţii prin care salariaţii recunosc încasarea drepturilor salariale. Sintagma „orice alte documente justificative”, fiind mult prea generală, nu este conformă exigenţelor de calitate a legii.

Mai departe, se susţine că acest text de lege nu se corelează cu art. 1.499 din Codul civil, deoarece textul criticat nu precizează care sunt documentele justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit. Pentru a putea dovedi încasarea salariului, un înscris trebuie să fie semnat de salariat, acesta fiind motivul pentru care legiuitorul se referă la semnarea statelor de plată.

Se încalcă şi dreptul la apărare al angajatorului, câtă vreme, din cauza neclarităţii art. 168 alin. (1) din Codul muncii, deşi angajatul recunoaşte printr-un înscris semnat că a primit salariul, acesta nu va fi luat în considerare de către instanţe, deşi exprimă voinţa nealterată a salariatului cu privire la încasarea salariilor.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispoziţiile art. 38 şi ale art. 168 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, care au următorul cuprins:

– Art. 38: „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.”;

– Art. 168 alin. (1): „Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit”.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reţine că prevederile art. 38 teza întâi din Codul muncii, potrivit cărora „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege”, se referă la instituţia renunţării la un drept substanţial în materia dreptului muncii. În planul dreptului civil material, renunţarea la dreptul substanţial este reglementată de art. 13 din Codul civil, potrivit căruia „Renunţarea la un drept nu se prezumă”, iar în planul dreptului procesual este reglementată de art. 408 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunţe la însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului”. Se observă, deci, că legiuitorul a reglementat în mod diferenţiat, chiar opus, instituţia renunţării la un drept substanţial în dreptul muncii şi, respectiv, în dreptul civil. Astfel, dacă în dreptul civil se poate susţine că, principial, renunţarea la un drept este permisă, art. 13 din Codul civil interzicând exclusiv prezumarea renunţării, în materia dreptului muncii renunţarea este, principal, interzisă.

Raţiunile unei astfel de reglementări diferenţiate pot fi cu uşurinţă relevate. Astfel, dreptul la muncă este recunoscut printr-o reglementare expresă în Constituţie, mai precis în art. 41 alin. (1), care dispune că „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă”. Întrucât munca este un aspect crucial al existenţei individuale şi colective, însăşi Constituţia reglementează dreptul la exercitarea acesteia. Mai mult, având în vedere că, prin natura lor, raporturile de muncă presupun o subordonare principială şi legal consacrată a angajatului faţă de angajator, consacrarea în Constituţie a dreptului fundamental la muncă trebuie să fie înţeleasă şi ca o protecţie oferită celui aflat într-o poziţie vulnerabilă, angajatul, în faţa celui mai puternic, angajatorul. În schimb, sfera mult mai cuprinzătoare a raporturilor de drept civil este, printre altele, guvernată (şi) de principiul egalităţii formale a părţilor acestora.

Criticile formulate prin raportare la dreptul la apărare vădesc confuzia dintre, pe de o parte, chestiunea renunţării la un drept legal, în particular dreptul la salariu, şi, pe de altă parte, chestiunea executării de către angajator a obligaţiei legale de a achita salariul. Aceste problematici sunt distincte: simplul fapt că legiuitorul interzice renunţarea la dreptul de a încasa salariul nu are nicio repercusiune asupra executării contractului de muncă şi, implicit, a dovedirii faptului plăţii salariului. Astfel, prevederile criticate interzic renunţarea la dreptul de a primi salariul, prin act unilateral al angajatului sau pe calea unei tranzacţii încheiate între angajat şi angajator, şi nu au o legătură directă cu faptul plăţii şi primirii acestuia. Cum s-a menţionat, recunoaşterea primirii salariului reprezintă o simplă chestiune de executare a raporturilor de dreptul muncii. Prin urmare, interdicţia impusă salariatului de a renunţa la dreptul de a primi salariul nu îl împiedică pe angajator de a se prevala, în dovedirea executării obligaţiilor contractuale, de eventuala recunoaştere scrisă a angajatului că a primit salariul. În aceste condiţii, şi critica formulată din perspectiva dreptului la apărare este neîntemeiată.

Astfel, cu unanimitate de voturi, Curtea decide:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti