Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti

Profesionalizarea și depolitizarea Curții Constituționale din România – (și) depolitizarea magistraturii din România
02.05.2022 | Horatius DUMBRAVĂ

Secţiuni: Articole, CCR, Drept constitutional, Opinii, Selected, Sistemul judiciar
JURIDICE - In Law We Trust
Horatius Dumbrava

Horațius Dumbravă

Audierile din comisiile juridice ale Camerei Deputaților și Senatului din 27 aprilie 2022 au fost orice, mai puțin însă o evaluare adecvată a competențelor tehnice/profesionale și de integritate morală ale candidaților propuși de partide politice pentru a fi numiți în funcțiile de judecător la Curtea Constituțională.

Problema politizării sau depolitizări numirilor judecătorilor la Curtea Constituțională nu a fost sub nici o formă rezolvată prin propunerea unor magistrați în astfel de funcții. Dimpotrivă, se poate afirma că politizarea a fost accentuată prin lipsa unor criterii obiective, neutre, și care nu a fost însoțită de o evaluare independentă a meritelor profesionale și de integritate a tuturor candidaților ce au participat la procedura de numire, așa cum ar fi fost normal să fie.

Pe de altă parte, această problemă a politizării numirii în funcțiile de judecător la CCR nu este de azi, de ieri. Așa s-a întâmplat, spre exemplu, și acum 3 ani, când au fost propuși alți doi magistrați în astfel de funcții.

Există semne de întrebare serioase în spațiul public cu privire la modul în care au fost derulate, în ultimii ani, procedurile de numire la Curtea Constituțională. Mai ales cu privire la politizarea nu numai a Curții Constituționale, dar și a magistraturii prin modul în care unii magistrați au fost „extrași” din rândul corpului magistraților pentru a deveni judecători la instanța de contencios constituțional.

În orice caz, în lumina recentei jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și a CJUE, am serioase rezerve că modul în care sunt numiți judecătorii la Curtea Constituțională de către cele două camere ale Parlamentului și de către executiv (Președintele României) respectă dreptul de acces la justiție, din perspectiva asigurării unui „tribunal independent și imparțial, stabilit de lege …”.

În măsura în care dreptul de acces la justiție este încălcat, problema este una deschisă, nerezolvată: există sau nu posibilitatea unui remediu pe care să-l aibă la îndemână orice persoană privind modul de numire a judecătorilor la Curtea Constituțională? Și, în continuarea acestei probleme, o altă problemă adiacentă constă în efectul pe care jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului și CJUE privind respectarea cerinței dreptului de acces la un „tribunal … stabilit de lege” l-ar putea avea asupra prezentei proceduri, în sensul de a fi invalidată. Și asta tocmai pentru că nu este asigurată cu adevărat o procedură de numire în care să fie limitate interferențele puterii executive, legislative sau din interiorul autorității judecătorești.

Preocuparea de a evita politizarea instanței de contencios constituțional nu este una nouă în România. Reputatul (și regretatul) profesor de drept constituțional, Tudor Drăganu, a exprimat critici cu privire la soluția aleasă de Adunarea Constituantă legat de procedura de numire a judecătorilor la Curtea Constituțională, în sensul că reputatul profesor a subliniat faptul că numirea judecătorilor rămânând la libera apreciere a unor organe prin excelență politice, activitatea acestor organe (inclusiv și mai ales a Curții Constituționale) se desfășoară sub semnul politicianismului, existând pericolul de subordonare unor influențe străine de scopul Curții[1].

Preocupările europene sunt în aceeași direcție: evitarea politizării numirilor judecătorilor la instanțe, inclusiv la curțile/tribunalele constituționale (așa cum se va arăta mai jos). Aș puncta în debutul prezentei teme trei idei importante ce rezultă din aceste preocupări europene:

a. Cele trei valori pe care-și bazează funcționalitatea Uniunea, dar și Consiliul Europei, democrația, statul de drept și drepturile și libertățile cetățenilor ei[2]. Ele, spune Comisia Europeană în documentul citat, provin din tradițiile constituționale ale statelor membre, cu tot ce înseamnă ansamblul acestor tradiții: principii constituționale de bază, drepturi și libertăți, dar și structuri constituționale (parlament, executiv, putere judecătorească, curte constituțională, etc.);

b. Curtea Constituțională este parte a structurilor statale/constituționale, însărcinată în special cu funcția de garantare a supremației tratatelor constitutive ale UE și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, ce au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne (art. 148 paragraf 2 din Constituția României) și a interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor în concordanță cu tratate internaționale la care România este parte (art. 20 din Constituție), precum și, în această cheie, de garantare a supremației Constituției României;

c. Calitatea profesională și morală a judecătorilor constituționali, printre alți actori constituționali sigur că da, asigură fundamentul și aptitudinea funcțională a celor trei valori: democrația, statul de drept și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale. O înaltă calitate profesională și morală a acestor judecători este dată în primul rând de modul de selecție a candidaților pentru astfel de funcții, precum și de necesitatea de a înlătura din procedura de numire orice influențe negative, de distorsionare a procedurii bazate pe meritocrație, influențe ce ar putea veni din partea puterilor legislativă, executivă sau chiar din interiorul autorității judecătorești[3].

În acest context precizat mai sus, procedura actuală – dacă se poate vorbi de o procedură – privind numirea judecătorilor la Curtea Constituțională de către cele două camere ale Parlamentului României și de către executiv (Președintele României) este o imagine perfectă a politizării instanței de contencios constituțional, dar și a superficialității deliberate a autorităților române însărcinate cu numirea judecătorilor la Curtea Constituțională.

Fără îndoială că cerința statului de drept așa cum a fost definită mai sus, ca valoare fundamentală a Uniunii și a României, ca stat membru al Uniunii, nu este respectată și, din această perspectivă, și celelalte două valori, democrația funcțională și drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor nu sunt respectate.

Prin modul în care această procedură laxă, fără criterii clare de apreciere a performanțelor profesionale ale posibililor candidaților la funcția de judecător constituțional, precum și lipsa evaluării candidaților din perspectiva criteriilor de integritate a acestora, nu fac altceva decât să reflecte aproximația și lipsa de consistență în evaluarea candidaților a autorităților constituționale însărcinate cu numirile judecătorilor Curții Constituționale. Prin menținerea unei astfel de proceduri în mod cert nu poate fi înlăturată suspiciunea că în mod deliberat e menținută această stare băltită a procedurilor de numire, tocmai pentru că e în interesul clasei politice, a unor politicieni să aibă o Curte Constituțională obedientă.

De altfel, e greu de înțeles cum de partide politice parlamentare au decis ca, în actuala procedură de numire a judecătorilor la Curtea Constituțională de către Camera Deputaților și de către Senat, să propună doi candidați controversați nu doar în sânul magistraturii, ci și în spațiul public, deși există alți mii de magistrați care ar fi putut fi pe lista partidelor politice parlamentare pentru a fi propuși drept candidați pentru funcția de judecător la Curtea Constituțională. Mă refer, evident, la propunerile făcute de PSD – domnul procuror Licu – și la domnul judecător Dănileț – propunerea făcută de USR.

Dincolo de anecdotica evenimentelor prin care au trecut cei doi magistrați în acești ani și care au generat dezbateri publice deloc măgulitoare nu doar la adresa acestora, ci a întregului corp de magistrați, rămâne un mister privind resorturile intime ale partidelor politice ce au decis să propună pentru a deveni judecători la instanța de contencios constituțional, pe care Constituția o denumește a fi „garantul” ei, pe cei doi magistrați.

Am văzut declarația recentă a unui lider politic parlamentar[4] spunând că a propus un magistrat tocmai pentru că el, liderul politic, susține depolitizarea Curții Constituționale.

Nu cred că există vreun magistrat în România care să fie atât de naiv să creadă afirmația acestui lider politic.

Și sunt (cel puțin) două considerente pentru a nu fi credibilă o astfel de afirmație: există mii de alți magistrați care ar fi putut fi nominalizați, parte din ei judecători de la cea mai înaltă instanță (Înalta Curte de Casație și Justiție) care cu certitudine au o pregătire solidă în materie de drept constituțional, cu atât mai mult cu cât mulți dintre ei au studii solide și lucrări publicate în prestigioase reviste din România și străinătate în domeniul dreptului constituțional și care nu au fost subiect de discuții publice legate de integritatea lor; nu e foarte clar de ce sunt preferați în special magistrați, deși există și avocați cu o pregătire solidă în materie de drept constituțional și, de asemenea, profesori din mediul academic cu strălucit parcurs academic în materie de drept constituțional și care nu sunt membri de partid politic, dacă tot e să vorbim de depolitizarea numirilor la Curtea Constituțională.

Extragerea unor magistrați, fără o argumentare serioasă și fără ca acești candidați pentru funcții de judecători constituționali să aibă un background solid în materie de drept constituțional, în lipsa unor criterii obiective profesionale și de integritate, poate sugera contrariul a ceea ce afirma liderul politic mai sus amintit: anume, politizarea accentuată a procesului de numire și, în egală măsură, politizarea justiției prin faptul că încurajează pe unii magistrați să ajungă la înțelegeri oculte cu oameni politici ce dețin pârghii privind nominalizarea în funcții de înaltă demnitate în stat.

Pericolul pentru magistratură este unul imens: perpetuarea unor astfel de practici, fără să existe un parcurs clar, neutru, obiectiv de evaluare pentru candidații magistrați (dar și a celorlalți candidați care provin din alte medii decât magistratura) și care-și doresc să aibă acces la astfel de funcții, poate însemna o influență și o interferență directă a politicului în justiție, pe principiul „îmi ești loial, îmi dai ce vreau, primești funcții”.

Un alt important dezavantaj, deloc de neglijat, este legat de faptul că judecători, procurori, avocați, academicieni, cu pregătire juridică și care au avut și au preocupări calificate în domeniul constituțional, ușor de detectat (poziții universitare, lucrări publicate, etc.), sunt astfel descurajați să participe la o astfel de quasiprocedură de numire în funcția de judecător la Curtea Constituțională.

Cu alte cuvinte, dacă baza de selecție este viciată, se poate presupune că și rezultatul este unul pe măsură, adică viciat: respectiv, nu sunt selectate și numite persoane care prezintă garanțiile cele mai înalte de profesionalism și integritate, motiv pentru care parcursul Curții Constituționale, reflectat în deciziile și hotărârile pe care le dă, poate să pară a fi unul șchiop, lipsit de consistența provocărilor cu care se confruntă România ca membră a Uniunii Europene și a Consiliului Europei.

Nemaivorbind că e dificil ca actuala Curte Constituțională să purceadă, după cum susține cu emfază în ultima perioadă în anumite decizii date, de construirea unei proprii „identități și tradiții constituționale” în România, din moment ce lipsesc criteriile obiective de selecție a viitorilor judecători la la Curtea Constituțională, inclusiv din perspectiva consistenței ideatice și de integritate necesare pentru a face față unei astfel de provocări.

Interesantă este și procedura pe care o derulează executivul, Președintele României, cu privire la nominalizarea judecătorului la Curtea Constituțională prin faptul că … nu există o procedură. Dacă în cazul „procedurii” derulate de cele două camere ale Parlamentului există – măcar atât – pozitivate câteva condiții de procedură în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (art. 5 alin. 5 prevede că fiecare candidat depune un curriculum vitae și actele doveditoare că îndeplinește condițiile prevăzute de Constituție, urmând ca aceste candidaturi să fie propuse de grupurile parlamentare/de deputați/senatori, iar candidații urmează a fi audiați de comisiile juridice și de plenul fiecărei Camere), în cazul nominalizării de către Președinte a viitorului judecător la Curtea Constituțională nu există nici un criteriu formal sau de fond privind alegerea candidatului și numirea lui în funcția de judecător. Cu alte cuvinte, în această situație, aflăm doar din Monitorul oficial cine a fost numit într-o astfel de funcție, fără să existe o discuție publică asupra unei astfel de nominalizări și care au fost resorturile instituționale (și poate personale …) ce l-au determinat pe Președinte să nominalizeze o anumită persoană.

Intruziunea legislativului și/sau executivului, datorită „procedurii” defectuoase de numire a judecătorilor la Curtea Constituțională sau chiar lipsa unei proceduri (în cazul Președintelui României), nu arată altceva decât arbitrariul politic, dincolo de limitele acceptabile și permise privind competențele constituționale partajate ale autorităților constituționale. O astfel de posibilă concluzie poate pune sub semnul întrebării caracterul Curții Constituționale din România ca fiind o „instanță independentă și imparțială, instituită de lege” nu doar în termeni abstracți, ci chiar în raport de cauzele concrete pe care Curtea Constituțională le-ar avea de soluționat.

Din această perspectivă, trebuie precizat, ca o primă premisă, că în ce privește curțile constituționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acestea pot și trebuie să fie privite ca fiind „instanțe independente și imparțiale, instituite (ca atare) de lege”[5].

În această cauză recentă, citată anterior (Xero Flor w Polsce sp. z o.o. v. contra Poloniei), Curtea Europeană a aplicat testul celor trei pași consacrați în jurisprudența proprie a Curții pentru a determina dacă procedura de numire a unor judecători la Tribunalul Constituțional din Polonia îndeplinește condiția inerentă dreptului de acces la o „instanță … instituită de lege”. Trebuie precizat că acest test a fost consacrat de Curte într-o altă cauză anterioară[6], cauză ce avea în vedere iregularitatea numirii în funcție a unui/unor judecători de la o instanță ordinară (nu de ordin constituțional). Testul celor trei pași în ce privește procedura de numire a judecătorilor a fost reluată de Curte în multe alte cauze ulterioare, inclusiv cu privire la procedura de numire a judecătorilor la instanțele de contencios constituțional, tocmai pentru că Curtea percepe curțile constituționale ca fiind o „instanță … instituită de lege” și/sau stabilită în acord cu legea din perspectiva art. 6 paragraf 1 CEDO în același fel cu instanțele ordinare.

Ca o a doua premisă, asimilarea curților constituționale de către Curtea Europeană unei „instanțe … instituite de lege” are, în acest context, o importanță capitală în ce privește locarea curții constituționale în zona puterii judecătorești, ca putere distinctă în stat, chiar dacă cu atribuții speciale, inclusiv din perspectiva, în cazul discuției de față, standardelor esențiale pe care trebuie să le îndeplinească procedura de numire a judecătorilor la instanțele de contencios constituțional.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, una din cerințele esențiale pentru a fi îndeplinită condiția dreptului la un proces echitabil din perspectiva „tribunalului stabilit de lege” (traducerea românească a Convenției: „instanță … instituită de lege”) este ca judecătorii ce compun un astfel de tribunal, inclusiv judecătorii de la instanțele de contencios constituțional, să fie selectați în baza unor criterii care trebuie să îndeplinească pe deplin cerințele profesionale (competențe „tehnice”) și pe cele de integritate morală. Curtea, de altfel, spune apăsat faptul că cu cât mai înalt în sistemul ierarhic judiciar este plasat un tribunal/instanță, cu atât mai exigente și riguroase ar trebui să fie criteriile de evaluare stabilite pentru selecția candidaților în astfel de funcții de judecător[7].

O a treia premisă este legată de cei trei pași ce ar trebui analizați în ce privește concordanța procedurii de numire la instanțe ordinare/curți sau tribunale constituționale cu exigențele respectării dreptului la un „tribunal … stabilit de lege” prevăzut ca atare de art. 6 paragraf 1 din CEDO. Acești trei pași, descriși pe larg în jurisprudența CEDO (a se vedea cauza Guðmundur Andri Ástráðsson contra Islandei¸ paragrafele 244 – 252, citată anterior) ce ar trebui să facă obiectul analizei se referă la:

i. Dacă există o manifestă, neîndoielnică încălcare a legislației naționale (a se citi „inclusiv constituționale”) în aplicarea procedurii de numire.

Cu alte cuvinte, acest pas presupune cu necesitate să existe o procedură de numire pozitivată în legislația națională. Mai mult, rezultă în mod implicit, din expunerea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza citată (cauza Guðmundur Andri Ástráðsson contra Islandei¸ paragraful 254), că această legislație ce prevede procedura de numire trebuie să fie una transparentă, adică cunoscută publicului – o lege, un regulament, etc.

În al doilea rând, odată pozitivată procedura în legislația națională, aceasta trebuie respectată ca atare de către autoritățile însărcinate cu numirea judecătorilor.

În cazul numirii judecătorilor la Curtea Constituțională, este de observat că această condiție, indicată de primul pas al testului, este îndeplinită în ce privește cele două camere ale Parlamentului, chiar dacă, după cum se va arăta mai jos, această „legislație națională” păcătuiește prin lipsa criteriilor obiective de evaluare a performanței profesionale și de integritate a candidaților.

Astfel, alături de condițiile formale pe care candidații trebuie să le îndeplinească pentru a accede la Curtea Constituțională prevăzute de Constituție (să aibă pregătire juridică, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior), Legea nr. 47/1992 prevede la art. 5 alin. 4 și 5 un „parcurs procedural” în ce privește numirea: candidaturile sunt depuse la cele două camere de grupuri parlamentare/deputați/senatori, candidatul depune curriculum vitae și actele doveditoare prevăzute de art. 143 din Constituție mai sus indicat, după care candidații vor fi audiați de comisiile juridice, urmând a fi întocmit un raport motivat pentru fiecare candidat în parte. La final, candidatul va fi audiat de plenul fiecărei camere și, la propunerea Biroului permanent și pe baza recomandării comisiilor juridice, persoana (candidatul) care a întrunit votul majorității membrilor prezenți va fi numit judecător la Curtea Constituțională.

În condițiile în care o astfel de procedură, imperfectă după cum se va arăta în continuare, există în cazul celor două camere ale Parlamentului, prevăzută ca atare în legea națională, în cazul nominalizării de către executiv (Președintele României) a judecătorului la Curtea Constituțională nu există o astfel de procedură.

Curtea Constituțională, printr-o decizie din 2014[8], translatează ad hoc procedura expres prevăzută de art. 5 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 și în cazul numirii judecătorului de către Președintele României. Cu toate acestea, Curtea Constituțională recunoaște expresis verbis că nu există o procedură legală, prevăzută în mod expres ca în cazul numirilor pe care face Parlamentul, în ce privește procedura derulată de Președinte. Însă, Curtea nu explică în nici un fel care este raționamentul în baza căruia a ajuns la această concluzie. Putem bănui că acest raționament este unul specific analogiei, ca mod de interpretare a unor texte de lege, deși ar fi greu de imaginat aplicarea unui astfel de principiu de interpretare în cazul unor norme imperative care au ca și caracteristică interpretarea strictă și doar la cazul indicat concret de legiuitor, neputând fi extinsă o astfel de interpretare în alte situații neprevăzute de legiuitor.

În fapt, lipsa unei astfel de proceduri conduce la picarea testului încă de la primul pas al acestuia în ce privește numirea judecătorului de către Președintele României: încălcarea unei reguli constă tocmai în lipsa oricărei reguli. Motiv pentru care afirm, bazându-mă pe jurisprudența constantă (implicită) a Curții Europene a Drepturilor Omului, că lipsa unei proceduri pozitivate în legea națională privind numirea judecătorului la Curtea Constituțională de către Președintele României încalcă dreptul fundamental al oricărei persoane de a avea acces la un „tribunal … stabilit de lege”, așa cum este el prevăzut de art. 6 din CEDO.

ii. Cerința privind dreptul de acces la un „tribunal … stabilit de lege” are ca scop ca autoritatea judiciară, puterea judecătorească prin membrii ei să aibă abilitatea de a-și îndeplini atribuțiile specifice liberi de orice influență sau interferență nepermisă, doar astfel putând fi prezervată valoarea fundamentală a statului de drept, inclusiv din perspectiva separațiilor puterilor în stat.

Dacă în cazul numirii judecătorului de către executiv la Curtea Constituțională lucrurile sunt clare, în sensul că nu mai este nevoie de analiza celui de al doilea pas al testului stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o analiză a quasiprocedurii din legislația națională și a modului în care este pusă în practică de către cele două camere ale Parlamentului este necesară pentru a stabili dacă sunt întrunite condițiile de a aprecia că procedura de numire îndeplinește cerința dreptului fundamental de acces la un „tribunal … stabilit de lege”.

Așa cum am precizat anterior, există o pozitivare a unui parcurs procedural în cazul celor două camere ale Parlamentului (art. 5 alin. 4 și 5 din Legea nr. 47/1992). Însă ceea ce lipsește cu desăvârșire din această procedură este evaluarea obiectivă, lipsită de partizanat politic, din punct de vedere profesional și a integrității morale a candidaților pentru funcția de judecător la Curtea Constituțională.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, axiomă pe care o reiau, a precizat că cu cât mai sus tribunalul este plasat în ierarhia sistemului judiciar, cu atât criteriile necesare pentru selecția viitorilor judecători trebuie să fie mai exigente (cauza Reczkowicz contra Poloniei, paragraf 217). Este evident, așadar, faptul că în cazul numirilor judecătorilor la Curtea Constituțională din România trebuie să existe astfel de criterii obiective, ele trebuie să fie transparente (publicate anterior declanșării procedurii), atât cu privire la meritele profesionale ale candidatului, cât și cu privire la integritatea acestuia.

Jurisprudența Curții, în continuarea argumentului de mai sus, prevede că cerința instituită de art. 6 paragraf 1, respectiv „tribunal … stabilit de lege”, are în vedere și cerința ca „tribunalul să fie stabilit în conformitate cu legea”. Or, pentru a aprecia această conformitate cu legea, este necesar ca legea națională să prevadă în termeni neechivoci (criteriile) pentru numirile în funcțiile de judecător în așa fel încât să nu permită interferențe arbitrare în numirea judecătorilor din partea puterilor constituite în stat: legislativă, executivă sau chiar din interiorul puterii judecătorești ((cauza Reczkowicz contra Poloniei, paragrafele combinate 218 și 219; cauza Guðmundur Andri Ástráðsson contra Islandei¸ paragrafele 229 – 230).

În acest context, trebuie menționat că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și CJUE, în jurisprudențele lor, arată că simplul fapt că numirile sunt făcute de executiv (Președinte) sau de legislativ nu este de natură să creeze o dependență a judecătorilor numiți față de executiv sau legislativ și nici să dea naștere unor îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor dacă, odată numite, persoanele în cauză (judecătorii numiți) nu sunt supuse nici unei presiuni și nu primesc instrucțiuni în exercitarea funcțiilor lor[9].

Însă, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și CJUE accentuează importanța procedurilor de numire în astfel de funcții. Astfel, pe de-o parte, se statuează faptul că condițiile de fond și modalitățile procedurale care conduc la adoptarea deciziilor de numire nu trebuie să fie de natură să dea naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în discuție în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea lor în raport cu interesele care se confruntă în așa fel încât să fie excluse inclusiv formele de influență indirectă susceptibile să orienteze deciziile judecătorilor în discuție (a se vedea paragraful 55 din cauza Repubblika versus Malta, anterior citată).

Pe de altă parte, este esențial să fie exclus arbitrariul puterii legislative sau executive care au abilitatea legală sau constituțională în numirea judecătorilor, în cazul de față inclusiv la Curtea Constituțională, în sensul ca puterile legislative sau executive să nu aibă o competență decisivă în procesul de numire a judecătorilor, motiv pentru care este nevoie de o evaluare obiectivă a candidaților, evaluare pe care o poate face, după cum indică CJUE (și pe care CJUE o numește „intervenție în procedura de numire a judecătorilor”), a unui organ însărcinat printre altele cu evaluarea candidaților la un post de judecător și, în final, furnizarea unui aviz legislativului sau executivului (a se vedea cauza Repubblika versus Malta paragraful 58).

De altfel, în cauza mai sus citată, CJUE accentuează rolul unui astfel de organ avizator, care trebuie să fie independent de puterile legislativă și executivă, în ideea de a contribui la obiectivizarea procedurii de numire și de a limita marja de manevră arbitrară a puterilor legislativă și executivă în exercitarea competențelor ce revin în numirea judecătorilor. Pentru aceste motive CJUE consideră că noua procedură instituită de noile modificări aduse Constituției Republicii Malta par să dea satisfacție valorii fundamentale ale statului de drept, inclusiv din perspectiva separației puterilor în stat (cauza Repubblika versus Malta, paragrafele 66 – 67).

Prin urmare, două condiții esențiale lipsesc actualei proceduri de numire a judecătorilor la Curtea Constituțională din România: 1. criterii de selecție obiective, clare, transparente privind meritele tehnice/profesionale ale candidaților (ele ar trebui pozitivate, de altfel, într-un act adoptat de actorii instituționali care participă la procedura de numire, tocmai pentru a da satisfacție principiului transparenței procedurii); 2. un actor instituțional (comisie, comitet, etc.) independent de puterea legislativă sau executivă care să aibă capacitatea funcțională într-o astfel de evaluare obiectivă.

Oricum, este greu de înțeles de ce puterile legislative sau executive (Președintele României) nu au adoptat soluția antamată de CJUE în cauza Repubblika contra Malta, care este deja uzitată de statul român – e drept, ca urmare a standardelor impuse de cele două curți de justiție europene (Curtea Europeană a Drepturilor Omului și CJUE) – în procedurile de numire a judecătorilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și la CJUE.

Astfel, Ordonanța Guvernului nr. 94/2009 detaliază procedura de desemnare de către statul român a candidaților pentru funcția de judecător al Curții Europene a Drepturilor Omului. Art. 5 alin. 1 din acest act normativ prevede o comisie, ai cărei membri își exercită mandatul individual și independent prin exprimarea propriei opinii în urma evaluării, formată din doi membri ai executivului (ministrul justiției, de externe), doi funcționari ai executivului (agentul guvernamental pentru Curte și directorul Direcției afaceri europene și drepturile omului din cadrul Ministerului Justiției), un membru al Consiliului Superior al Magistraturii (desemnat de Plen), un judecător de la ÎCCJ, avocatul poporului, două cadre didactice universitare de la facultățile de drept din cadrul universităților de cercetare avansată și educație.

La fel, în cazul desemnării judecătorului la CJUE, Guvernul României a adoptat un memorandum la data de 7 aprilie 2021, copiat de altfel de la precedentele proceduri, privind procedura de desemnare a candidatului pentru această funcție (aici). Această procedură, instituită prin memorandumul amintit anterior, este cu atât mai interesantă cu cât, dincolo de faptul că evaluarea competențelor de către o comisie mixtă, formată din membri ai executivului, funcționari din executiv și de membri ai puterii judecătorești, precum și cadre didactice universitare, prevede criterii de evaluare, ce cuprind atât componenta profesională/tehnică, cât și cea de integritate (art. 5 alin. 4 din Procedură). Pentru a sublinia argumentele pe care le-am indicat în prezentul articol, enumăr aceste criterii de evaluare pe care comisia trebuie să le aibă în vedere (și care au fost publicate anterior desfășurării examinării candidaților): calificarea juridică a candidatului şi cunoaşterea dreptului şi instituţiilor UE; experienţa profesională, inclusiv notorietatea ştiinţifică, dacă este cazul; capacitatea de a exercita funcţii judiciare; competenţele lingvistice; capacitatea de a lucra într-un mediu multicultural, care reflectă diferite sisteme juridice; lipsa oricărei îndoieli cu privire la independența, imparțialitatea, probitatea și integritatea candidatului.

Pentru a concluziona, cu privire la cel de-al doilea pas al testului statuat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, așa zisa procedură prevăzută de legislația națională (art. 5 alin. 4 și 5 din Legea nr. 47/1992) nu întrunește cerințele esențiale pentru ca procedura de numire a judecătorilor la Curtea Constituțională de către cele două camere ale Parlamentului să fie una care să dea satisfacție dreptului de acces la un „tribunal … stabilit de lege”, în componenta sa subsecventă de drept de acces la un „tribunal … stabilit în acord cu legea” (distincția subtil indicată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza cauza Guðmundur Andri Ástráðsson contra Islandei, reluată în cauzele ulterioare cu privire la procedurile de numire a judecătorilor).

iii. în fine, un al treilea pas ce ar putea și/sau ar trebui analizat este acela legat de faptul dacă astfel de încălcări ale dreptului de acces la un „tribunal … stabilit de lege”, inclusiv în componenta acestuia privind dreptul de acces la un „tribunal … stabilit în acord cu legea”, pot fi remediate și revizuite în mod efectiv de instanțele naționale (aici incluzând și Curtea Constituțională) într-o manieră conformă cu Convenția (paragrafele 248 – 252, cauza Guðmundur Andri Ástráðsson contra Islandei).

Ei bine, acest al treilea pas, în contextul dispozițiilor constituționale și ale jurisprudenței Curții Constituționale și în situația în care avem de-a face cu doi actori constituționali diferiți în nominalizarea judecătorilor la Curtea Constituțional – Parlamentul și Președintele României –, este unul dificil, cu multe obstacole de natură procedurală în raport de legislația națională.

În acest sens, relevantă este chiar decizia Curții Constituționale nr. 495/16 septembrie 2014, citată anterior, care recunoaște în principiu (paragraful 37 din decizie) că decretul Președintelui de numire în funcția de judecător la Curtea Constituțională a unei persoane este un act administrativ căruia îi este aplicabil regimul juridic corespunzător la nivel constituțional (art. 126 alin. 6) și legal (Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ).

În ce privește hotărârile Parlamentului de numire a judecătorilor la Curtea Constituțională, spune Curtea în aceeași decizie (paragraful 37), constituie acte juridice ale forului legislativ, supuse regimului juridic reglementat prin Constituție (art. 67) și de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului și de Legea nr. 47/1992 (art. 27 și 28). Într-o astfel de situație, doar președintele uneia dintre cele două Camere, un grup parlamentar sau un număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori ar putea cere invalidarea numirii unor judecători la Curtea Constituțională de către Camere pentru motiv că nu ar întruni condițiile de convenționalitate (CEDO) sau ale tratatelor instituind UE.

În orice caz, această decizie a Curții Constituționale nu răspunde în nici un fel cu privire la lipsa criteriilor obiective, făcute de un organ neutru politic, referitoare la competența profesională/tehnică și de integritate, așa cum aceste cerințe sunt dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a CJUE, amintită anterior. Iar problema remediilor legislative sau/și jurisdicționale ale unei proceduri de numire a judecătorilor la Curtea Constituțională care nu numai că este imperfectă, dar nu în mod clar nu dă satisfacție dreptului de acces la un „tribunal … stabilit de lege”, rămâne una deschisă.


[1] Tudor Drăganu, Introducere în teoria și practica statului de drept, Editura Dacia, 1992, p. 126 și următoarele.
[2] COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU – A new EU Framework to strengthen the Rule of Law –, Strasbourg, 11.3.2014 COM(2014) 158 final (aici).
[3] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Reczkowicz contra Poloniei din 22 iulie 2021 (cererea nr. 43447/19), paragraf 218;
[4] Declarația poate fi vizualizată aici.
[5] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea în cauza Xero Flor w Polsce sp. z o.o. v. contra Poloniei din 7 mai 2021 (cererea nr. 4907/18), paragraf 194 (aici).
[6] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea dată de Marea Cameră în cauza Guðmundur Andri Ástráðsson contra Islandei (cererea nr. 26374/18), paragrafele 244 – 252 (aici).
[7] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea în cauza Reczkowicz contra Poloniei din 22 iulie 2021 (cererea nr. 43447/19), paragraf 217 (aici); Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea dată de Marea Cameră în cauza Guðmundur Andri Ástráðsson contra Islandei (cererea nr. 26374/18), paragrafele 220 – 222.
[8] Decizia nr. 459/16 septembrie 2014 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul oficial al României nr. 712/30 septembrie 2014 (aici), paragraf 41.
[9] Cauza C-896/19, Repubblika contra Malta, pronunțată de Marea Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ECLI:EU:C:2021:311 (aici), paragraf 56.


Jud. Horațius Dumbravă, Curtea de Apel Târgu Mureș

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti