« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Importanța determinării naturii juridice a termenelor reglementate pentru verificarea periodică a măsurilor asiguratorii în procesul penal
04.05.2022 | Raul Alexandru NESTOR

Drept Timisoara
Secţiuni: Articole, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , ,
JURIDICE - In Law We Trust
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Abstract:

By Law no. 6/2021 on the establishment of measures for the implementation of Council Regulation (EU) 2017 / 1.939 of 12 October 2017 implementing a form of enhanced cooperation with regard to the establishment of the European Public Prosecutor’s Office (EPPO), many amendments to the law on criminal procedure, the most important being applicable to the legal regime specific to precautionary measures.

One of these changes concerns the obligation of judicial authority to periodically check the legality and validity of precautionary measures.

According to this legislative amendment: “Throughout the criminal process, the prosecutor, the judge of the preliminary chamber or, as the case may be, the court periodically verifies periodically, but not later than 6 months during the criminal investigation, respectively one year during the trial, if it subsists. the grounds that determined the taking or maintenance of the precautionary measure, ordering, as the case may be, the maintenance, restriction or extension of the ordered measure, respectively the lifting of the ordered measure, the provisions of art. 250 and 2501 shall apply accordingly.”

The legislator opted to establish an obligation to periodically analyze the validity of precautionary measures, but without specifying at least indicative under what conditions and for how long they can be maintained, regulating for the courts a positive obligation to verify ex officio the existence of grounds for measures insurers in criminal proceedings, within the time limits provided by law (6 months in the criminal investigation phase, respectively 1 year during the trial).

In the case of a legislative change in criminal proceedings, a change that has been widely publicized as a consequence of the establishment of an investigative structure with powers at European level, there have been cases in which judicial activity has ignored the obligation imposed by this legislative change. and the newly introduced texts do not contain additional rules governing the incidental sanctions in case of non-fulfillment of the positive procedural obligation of periodic verification of the grounds of the precautionary measures.

In a first orientation, it was decided that the terms of 6 months and 1 year, respectively, established by Law no. 6/2021, are substantial deadlines (reason for which the incidental sanction in case of non-compliance would consist in the legal termination of the precautionary measure), only the procedure for verifying the precautionary measures being regulated by procedural norms. According to this opinion, the verification of precautionary measures is regulated as a mixed procedural institution, respectively of substantive law as regards the material content of the institution and of procedural law as regards the formality and manner of exercising this right.

In a second opinion, it was considered that, as long as the newly introduced legal provisions do not expressly regulate the incidental sanction in case of exceeding the regulated deadlines, the deadlines mentioned by the legislator would have the legal nature of some recommendation deadlines. the forfeiture of the judicial bodies from the right to carry out the verification imposed by law.

Although the role of the High Court of Cassation and Justice was registered, the request for a preliminary ruling for the resolution in principle of the following question of law: – in the interpretation of art. 250 ind. 2 of the Code of Criminal Procedure, respectively: what is the legal nature of the term of 6 months during the criminal investigation, respectively 1 year during the trial, during which it is necessary to periodically verify the existence of grounds that led to taking or maintaining the precautionary measure that all the positive legislator will have to intervene to regulate this aspect, at this moment the text of the law being still susceptible to be the object of some criticisms regarding its very constitutionality.

Even if a preliminary ruling has been requested, it is clear that no solution resulting from an interpretation of the existing regulatory framework is perfect, only the national legislature has the power to determine the sanction applicable in case of failure to verify the legality and validity of the precautionary measure.

Rezumat:

Prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), au fost aduse mai multe modificări legii de procedură penală, cele mai importante fiind aplicabile tocmai regimului juridic specific măsurilor asiguratorii.

Una dintre aceste modificări are în vedere obligația organelor judiciare de a verifica periodic legalitatea și temeinicia măsurilor asiguratorii.

Conform acestei modificări legislative: ”În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250[1] aplicându-se în mod corespunzător.”

Legiuitorul a optat pentru instituirea unei obligații de a analiză periodică a valabilității măsurilor asiguratorii, fără însă a preciza cel puțin orientativ în ce condiții și pentru ce durată pot fi menținute acestea, reglementând pentru organele judiciare o obligație pozitivă de verificare din oficiu a subzistenței temeiurilor măsurilor asiguratorii în procesul penal, în termenele prevăzute de lege (6 luni în faza de urmărire penală, respectiv 1 an în cursul judecății).

În situația unei modificări legislative intervenite în materie procesual penală, modificare intens mediatizată ca și consecință a înființării unei structuri investigative cu atribuții la nivel european, în activitatea organelor judiciare au fost întâlnite totuși și cazuri în care a fost ignorată obligația impusă prin această modificare legislativă, iar textele nou introduse nu cuprind și norme suplimentare care să reglementeze sancțiunile incidente în cazul neîndeplinirii obligației procedural pozitive de verificare periodică a temeiurilor măsurilor asiguratorii.

Într-o primă orientare s-a decis că termenele de 6 luni și respectiv 1 an instituite prin Legea nr. 6/2021, sunt termene substanțiale (motiv pentru care sancțiunea incidentă în cazul nerespectării acestora ar consta în încetarea de drept a măsurii asiguratorii), doar procedura de verificare a măsurilor asiguratorii fiind reglementată prin norme procedurale. Conform acestei opinii, verificarea măsurilor asiguratorii este reglementată ca o instituție procesuală cu caracter mixt, respectiv de drept substanțial în ceea ce privește conținutul material al instituției și de drept procesual în ceea ce privește formalitatea și modalitatea de exercitare a acestui drept.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, atâta vreme cât dispozițiile legale nou introduse nu reglementează în mod expres și sancțiunea incidentă în cazul depășirii termenelor reglementate, termenele menționate de legiuitor ar avea natura juridică a unor termene de recomandare,  nerespectarea acestora neputând conduce la decăderea organelor judiciare din dreptul de a mai efectua verificarea impusă de lege.

Deși pe rolul Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată solicitarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept:în interpretarea art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală, respectiv: care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecății, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii – apreciem că tot legislatorul pozitiv va trebui să intervină pentru a reglementa acest aspect, la acest moment textul de lege fiind în continuare susceptibil să facă obiectul unor critici privind chiar constituționalitatea sa.

Chiar dacă s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile, este evident că nicio soluție rezultată în urma unei interpretări a cadrului normativ existent nu este perfectă, numai legiuitorul național având competența de a stabili sancțiunea aplicabilă în cazul omisiunii de verificare a legalității și temeiniciei măsurii asiguratorii.

I. O privire sumară asupra reglementării termenelor de verificare a măsurilor asiguratorii în procesul penal

Deși așteptată și preconizată și în peisajul legislativ autohton, stabilirea de către legiuitor unor termene rezonabile pentru verificarea măsurilor asiguratorii dispuse în procesul penal, intervine doar ca și consecință a unei reglementări la nivel european, fără a exista însă o corelare a unei asemenea dispoziții cu celelalte norme incidente în aceeași materie și fără a exista vreo preocupare pentru analiza situațiilor tranzitorii, în condițiile în care legea de procedură penală se aplică numai pentru viitor.

Prin Legea nr. 6/20211 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), au fost aduse mai multe modificări legii de procedură penală, cele mai importante fiind aplicabile tocmai regimului juridic specific măsurilor asiguratorii.

Una dintre aceste modificări are în vedere obligația organelor judiciare de a verifica periodic legalitatea și temeinicia măsurilor asiguratorii.

Conform acestei modificări legislative: ”În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 2501 aplicându-se în mod corespunzător.”

Legiuitorul a optat pentru instituirea unei obligații de a analiză periodică a valabilității măsurilor asiguratorii, fără însă a preciza cel puțin orientativ în ce condiții și pentru ce durată pot fi menținute acestea, reglementând pentru organele judiciare o obligație pozitivă de verificare din oficiu a subzistenței temeiurilor măsurilor asiguratorii în procesul penal, în termenele prevăzute de lege (6 luni în faza de urmărire penală, respectiv 1 an în cursul judecății).

Chiar în absența unor precizări completatoare dar extrem de necesare din partea legiuitorului, o asemenea obligație presupune o analiză corespunzătoare a situației măsurilor asiguratorii la fiecare 6 luni, respectiv 1 an, urmând a fi avute în vedere atât temeiurile inițiale cât și potențiala incidență ulterioară a altor temeiuri de natură să justifice menținerea, modificarea sau ridicarea măsurilor asiguratorii.

După cum s-a arătat în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, „Modificarea legislativă introdusă prin art. 250 ind.2 C. proc. pen. instituie o obligaţie procedural pozitivă de verificare periodică a legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii, inclusive în cazurile în care legea prevede caracterul obligatoriu al luării măsurii procesuale.

Având în vedere că legea nu instituie o durată maximă a măsurii asigurătorii, raţiunea acestei modificări evidenţiază, pe de o parte, faptul că măsurile asigurătorii au la bază idea de risc, care se poate modifica odată cu trecerea timpului în cursul procesului penal, iar, pe de altă parte, impune organelor judiciare, prin instituirea acestei obligaţii procesuale compensatoare, să efectueze periodic o analiză concretă a testului proporţionalităţii consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Forminster Enterprises Limited contra Republicii Cehe (hotărârea din 9 ianuarie 2009, paragraph, 76-78) şi Benet Praha SPOL S.R.O. contra Republicii Cehe (hotărârea din 28 septembrie 2010, paragraful 103) în scopul asigurării unei protecţii mai eficiente a dreptului de proprietate.(…)

Caracterul obligatoriu al luării măsurii asigurătorii nu este incompatibil cu posibilitatea luării măsurii asigurătorii cu ocazia verificării periodice a acestei măsuri, dacă organul judiciar apreciază că măsura procesuală nu mai satisfice testul proporţionalităţii

În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit, se constată că judecătorul trebuie să examineze dacă întinderea măsurii asigurătorii care priveşte sume de bani datorate inculpatului este proporţională cu scopul urmării (înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune). Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.” (Decizia ÎCCJ nr. 687/27 iulie 2021[2]).

Fără a mai aduce în discuție alte precizări cu privire la necesitatea și utilitatea unei asemenea reglementări, se impune cu puterea evidenției o radicală schimbare a concepției în materia contestării măsurilor asiguratorii.

Astfel, dacă în perioada de aplicarea a Codului de procedură penală din 1969, s-a decis că formularea „se pot plânge procurorului sau instanței de judecată” nu presupune instituirea unei competențe alternative, la alegerea celui care exercită un atare drept procesual, câtă vreme dispozițiile de ansamblu ale alineatului menționat nu reglementează o astfel de competență, ci doar prevăd posibilitatea pentru persoanele care au acest drept de a uza de el în orice fază a procesului penal, legea actuală de procedură penală reglementează atât obligația organelor de urmărire penală de a verifica periodic legalitatea și temeinicia măsurii asiguratorii, precum și posibilitatea unui control al judecătorului de drepturi și libertăți cu privire la măsurile dispuse în materia acestor măsuri.

Prin Decizia nr. 71/2007[3] privind examinarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că plângerea formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală revine procurorului în cursul urmăririi penale și, respectiv, instanței de judecată în cursul judecății.

Deci de la absența oricărui control al instanței de judecată asupra soluțiilor dispuse de organul de urmărire penală în materia măsurilor asiguratorii în perioada etapei investigative, legea actuală de procedură penală a reglementat atât obligația de verificare a unor asemenea măsuri, termenele în care trebuie efectuată o asemenea verificare, precum și posibilitatea unei contestații formulate în cursul urmăririi penale, contestație aflată în competența judecătorului de drepturi și libertăți.

Obligația organelor judiciare de a verifica periodic aceste măsuri, ca și consecință a introducerii art. 250 ind. 2 în Codul de procedură penală, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, a fost generată de practica CEDO, care a sancţionat lipsa analizării proporţionalităţii menţinerii măsurii pentru durate de timp extrem de lungi, însă nu a impus niciodată termene în care să se efectueze verificarea din oficiu, aprecierea fiind lăsată la latitudinea organelor judiciare, tocmai prin raportare la specificul actelor investigative derulate într-o anumită cauză

În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a reținut, că suspendarea dreptului unei companii de a dispune de acțiunile sale mai mult de 11 ani nu respectă cerința proporționalității între interesele generale ale societății și interesele companiei, sarcina fiind excesivă[4], însă, o durată a măsurii asiguratorii de 5 ani a fost considerată de Curte ca fiind proporțională, dacă, în raport de complexitatea cauzei, organele judiciare nu au rămas în pasivitate în acest interval, procedând la activități specifice constând în administrarea de probe, audieri de martori și efectuând mai multe solicitări de asistență judiciară[5].

În contextul unei jurisprudențe a CEDO care impune autorităților naționale reglementarea unei obligații procedural pozitive de verificare a măsurilor asiguratorii, dar care nu se referă la termene certe, tocmai ca urmare a faptului că nu toate cauzele au aceeași complexitate și deci nu în toate situațiile activitatea investigativă sau procedura de cameră preliminară se pot finaliza în intervale de timp similare, legiuitorul național a optat pentru o soluţie mai puţin permisivă, impunând termene limită printr-o reglementare incompletă, neexistând niciun fel de referire la situația măsurilor asiguratorii dispuse anterior intrării în vigoare a legii sau la situația acelor măsuri asiguratorii dispuse în temeiul legii, nu puține fiind acele situații în care legea instituie caracterul obligatoriu al acestor măsuri (spre exemplu art. 11 al Legii nr. 241/2005)

II. O perspectivă asupra jurisprudenței actuale a instanțelor naționale în materia verificării măsurilor asiguratorii

În situația unei modificări legislative intervenite în materie procesual penală, modificare intens mediatizată ca și consecință a înființării unei structuri investigative cu atribuții la nivel european, în activitatea organelor judiciare au fost întâlnite totuși și cazuri în care a fost ignorată obligația impusă prin această modificare legislativă, iar textele nou introduse nu cuprind și norme suplimentare care să reglementeze sancțiunile incidente în cazul neîndeplinirii obligației procedural pozitive de verificare periodică a temeiurilor măsurilor asiguratorii.

Practica judiciară nu a reușit să ofere un răspuns unitar referitor la sancțiunea incidentă în cazul nerespectării obligației de verificare a măsurii asiguratorii în termenele prevăzute de lege, chestiunea fiind înaintată inclusiv instanței de contencios constituțional pe calea excepției de neconstituționalitate a textului de lege care a generat pronunțarea unor soluții diferite.

Până la o eventuală soluționare a excepțiilor de către Curtea Constituțională, a rămas la nivelul instanțelor de judecată obligația de a clarifica situația măsurilor asiguratorii în ipoteza lipsei verificării sau a verificării legalității și temeiniciei măsurii asiguratorii cu depășirea termenului prevăzut de art. 2502 din Codul de procedură penală.

Pentru stabilirea în mod unitar a sancțiunii procesuale incidente în cazul nerespectării obligației de verificare a legalității și temeiniciei măsurii asiguratorii, este necesară stabilirea naturii juridice a termenului prevăzut de legiuitor, respectiv dacă termenul de 6 luni sau de 1 an, prevăzute de art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală, sunt termene substanțiale sau termene de recomandare.

Într-o primă orientare minoritară, în jurisprudența recentă s-a decis că termenele de 6 luni și respectiv 1 an instituite prin Legea nr. 6/2021, sunt termene substanțiale (motiv pentru care sancțiunea incidentă în cazul nerespectării acestora ar consta în încetarea de drept a măsurii asiguratorii), doar procedura de verificare a măsurilor asiguratorii fiind reglementată prin norme procedurale. Conform acestei opinii, verificarea măsurilor asiguratorii este reglementată ca o instituție procesuală cu caracter mixt, respectiv de drept substanțial în ceea ce privește conținutul material al instituției și de drept procesual în ceea ce privește formalitatea și modalitatea de exercitare a acestui drept.

În sensul acestei orientări, prin Decizia nr. 39/23.04.2021 a Curţii de Apel Braşov[6] s-a concluzionat că „obligaţia verificării din oficiu a măsurilor asigurătorii s-a născut în sarcina organelor judiciare începând cu data de 28,02.2021, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii care să reglementeze termenul în care trebuie verificate aceste măsuri asigurătorii, termenele de 6 luni şi respectiv 1 an prevăzute de art. 250 ind. 2 Cod de procedură penală, vor începe să curgă de la această dată. În acest mod ar putea fi interpretată norma nouă de procedură penală în acord cu principiul aplicării în timp a legii de procedură penală instituit în art. 13 din Codul de procedură penală (…). Termenele de 6 luni şi respectiv 1 an instituite de legea nouă sunt termene substanţiale ( motiv pentru care sancţiunea nerespectării lor este încetarea de drept a măsurii), iar procedura de verificare a măsurilor asigurătorii este reglementată prin norme procedurale. Din acest motiv se poate vorbi în cazul acestei instituţii, reglementate de art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală, de o instituţie cu caracter mixt, respectiv de drept substanţial în ce priveşte conţinutul material al instituţiei (existenţa dreptului) şi de drept procesual în ce priveşte formalitatea şi modalitatea exerciţiului acelui drept. Există astfel obligativitatea verificării şi pentru măsurile asigurătorii instituite anterior datei de 28.02.2021, aplicându-se legea nouă şi pentru măsurile asigurătorii luate ulterior acestei date, însă aplicarea ei are loc în condiţiile şi formele procedurale reglementate de art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală, respectiv termen de 1 an.”

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, atâta vreme cât dispozițiile legale nou introduse nu reglementează în mod expres și sancțiunea incidentă în cazul depășirii termenelor reglementate, termenele menționate de legiuitor ar avea natura juridică a unor termene de recomandare,  nerespectarea acestora neputând conduce la decăderea organelor judiciare din dreptul de a mai efectua verificarea impusă de lege.

În sensul acestei a doua orientări jurisprudențiale, prin Decizia ÎCCJ nr. 524/25 mai 2021[7] s-a susținut că „în ceea ce priveşte chestiunea încetării de drept a măsurii asigurătorii dispuse prin sentinţa penală apelată asupra imobilului proprietatea lui A. situat în str. x, sector 3 Bucureşti, înalta Curte reţine următoarele: dezbaterile întemeiate pe art. 2502 C proc. pen. au vizat generic, într-adevăr, măsurile asigurătorii dispuse în cauză, neexistând nicio menţiune în sensul restrângerii dezbaterilor cu privire la măsurile asigurătorii luate în faza de urmărire penală, instanţa de apel pronunţându-se exclusiv cu privire la acestea din urmă.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a depăşit termenul de I an de zile, în care îi revine obligaţia de a se pronunţa cu privire la măsura asiguratorie luată prin sentinţa penală apelată, care se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, prin care a fost introdus în C proc. pen. art. 2502, şi chiar dacă acest termen ar fi fost depăşit, se constată că legislaţia procesual penală nu prevede o sancţiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. Urmează ca instanţa de apel să analizeze condiţiile aplicării art. 2502 C proc. pen. şi în privinţa măsurii asigurătorii luate prin sentinţa penală.”

În mod similar, prin Decizia ÎCCJ nr. 701/10 august 2021[8] s-a reținut că, în acord cu jurisprudența CEDO ”o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege şi să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. În plus, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopurile urmărite. Cu alte cuvinte, trebuie să se stabilească dacă a fost păstrat un echilibru între cerinţele interesului general şi interesele persoanelor în cauză (cauza Silickiene contra Lituaniei).

În acest context. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că măsurile de confiscare constituie o parte a unei politici de prevenire a infracţiunilor.

Astfel, în contextul factual al cauzei, se constată că la acest moment procesual subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii, din perspectiva caracterului necesar al acestora în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracţiunile presupus a fi comise.

În ceea ce priveşte motivul de critică formulat privind nerezonabilitatea termenului de 4 ani scurs de la data luării măsurilor asigurătorii, înalta Curte arată că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu impune decât existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi obiectivul urmărit (Phillips împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino), astfel că trecerea unei perioade relativ mari de timp nu este de natură să pună în discuţie principiul rezonabilităţii, în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor, complexitatea cauzei şi durata procedurilor în faţa instanţei.

În acest sens, înalta Curte consideră că durata măsurilor instituite prin ordonanţele procurorului menţionate mai sus este justificată la acest moment procesual de complexitatea cauzei şi de natura acuzaţiilor aduse inculpaţilor, iar consecinţele pe care le produc asupra inculpaţilor nu depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu valoarea prejudiciului reţinut în sarcina fiecărui inculpat.

***

Fără a mai cita și alte soluții din jurisprudențe recentă a instanțelor naționale, va trebui să concluzionăm că problema aplicării neunitare a art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală este consecința lipsei reglementării exprese a unei a sancțiuni incidente în cazul nerespectării obligației de verificare a măsurii ori a verificării tardive a acesteia.

Deși o parte a doctrinei și jurisprudenței naționale au considerat că sancțiunea încetării de drept care intervine în cazul măsurilor preventive, ar trebui să fie incidentă și în cazul omisiunii de verificare a legalității și temeiniciei măsurii asiguratorii, credem că dispozițiile art. 241 din Codul de procedură penală nu pot fi aplicabile prin analogie, o asemenea formă de interpretare contravenind flagrant modului de aplicare al legii procesual penale. În absența unui sediu distinct de reglementare, nu se poate aplica o sancțiune specifică măsurilor preventive privative sau restrictive de libertate, unor măsuri asiguratorii instituie uneori în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de siguranță cum ar fi confiscarea extinsă.

Legea de procedură penală reglementează în mod singular încetarea de drept a măsurilor asiguratorii în considerarea expirării unui termen legal imperativ în care persoana interesată rămâne totuși în deplină pasivitate, iar cadrul în care ar putea continua activitatea procesuală nu mai este cel specific procesului penal.

În acest sens, legislatorul național a prevăzut doar în art. 397 alin. (5) din Cod procedură penală dispoziția de menținere a măsurilor asiguratorii pentru o perioadă de timp limitată de 30 de zile, timp în care partea civilă să aibă posibilitatea sesizării unei instanțe civile cu analizarea pretențiilor civile. Dacă partea civilă nu ia măsuri pentru sesizarea instanței civile în termenul dat, același text legal prevede că măsura sechestrului asigurator încetează de drept.

Deși nici acest text de lege nu ar presupune dificultăți de interpretare, în practică au apărut situații în care a fost necesară intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pe calea procedurii de soluționare a conflictului negativ de competență. În fapt, deși în condițiile unei soluții de achitare prin care a fost lăsată nesoluționată a acțiunii civile, partea interesată a solicitat constatarea încetării de drept a măsurii asigurătorii pe calea unei contestații la executare promovate ulterior, instanța penală a declinat competența în favoarea instanței civile, iar instanța civilă a inițiat apoi procedura conflictului negativ de competență.

Într-un asemenea caz, Înalta Curte de Casație și Justiție[9] a hotărât că încetarea de drept a sechestrului asigurător nu duce la radierea de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a mențiunilor din cartea funciară. Astfel că proprietarii bunurilor supuse sechestrului asigurător trebuie să sesizeze instanța de judecată cu o cerere pentru constatarea încetării de drept a măsurii.

În speță, reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere prin care a solicitat constatarea încetării de drept a măsurilor asiguratorii instituite într-un dosar penal în faza de urmărire penală, dispuse prin ordonanță de către procuror, cu scopul recuperării prejudiciului cauzat persoanei vătămate, constituite parte civilă în procesul penal, iar prin hotărârea penală definitivă (decizia penală nr. 197 din 13 februarie 2017 a Curții de Apel Cluj), s-a pronunțat o soluție de achitare pe latură penală a reclamantului A., astfel că potrivit legii penale române, instanța penală nu mai putea soluționa latura civilă, ci a fost obligată a o lăsa nesoluționată.

Conform art. 954 alin. (1) C. proc. civ., cererea de sechestru asigurător se adresează instanței care este competentă să judece procesul în primă instanță. Regula în materie civilă este că instituirea sechestrului asigurator revine instanței competente să analizeze, în primă instanță, cererea prin care se tinde la obținerea titlului executor. De asemenea, art. 956-957 C. proc. civ. prevăd că instanța competentă a dispune instituirea este competentă a constata și desființarea de drept, respectiv a dispune ridicarea sechestrului asigurator.

”Cum în speță, instanța competentă material și teritorial să judece, în primă instanță pricina, a fost Tribunalul Cluj, Secția penală, care a pronunțat soluția de achitare și de lăsare, ca nesoluționată, a acțiunii civile, în aplicarea prevederilor legale mai sus arătate, reiese că Secția civilă a Tribunalului Cluj este competentă material, teritorial și funcțional să soluționeze cauza”.

În concluzie, chiar în situația unei reglementări în care se referă expres la încetarea de drept a măsurilor asiguratorii, pentru ridicarea măsurilor asiguratorii instituite de instanta penală, Codul de procedură penală nu cuprinde o procedură specială de rezolvare a cererilor având un astfel de obiect, sediul materiei fiind Codul de procedură civilă, competența instantei penale fiind stabilită pentru cazurile și situațiile, precum și cu procedura expres reglementate de art. 597 și 598 Codul de procedură penală.

Legislatorul a reglementat expres cazul în care o măsură asiguratorie încetează de drept ca și consecință a pasivității într-un anumit termen legal imperativ a persoanei interesate să introducă o acțiune în fața instanței civile.

O reglementare similară nu este însă regăsită în situația nerespectării termenelor menționate de legea română ca limite la care ar trebui să opereze verificarea măsurilor asiguratorii. Or, așa cum am susținut anterior, în absența unei prevederi exprese în acest sens, aplicarea sancțiunii încetării de drept devine chiar lipsită de suport legal.

După cum s-a reținut în cauza în care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată pentru soluționarea conflictului negativ de competență, pentru anumite categorii de bunuri va fi necesar un act care să constate încetarea de drept, pentru bunurilor imobile, radierea din cartea funciară a măsurii asigurătorii fiind condiționată de existența actelor prevăzute în Regulamentul-anexă la Ordinul ANCPI nr. 700/2014).

Stabilirea pe cale jurisprudențială a incidenței sancțiunii încetării de drept ar fi de natură să conducă la consecințe profund inechitabile în cazul persoanei care are calitatea de titular al unui drept real asupra bunului indisponibilizat prin luarea măsurii asiguratorii. Într-o asemenea situație, dacă proprietarul bunului observă că a expirat termenul indicat de legiuitor pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii, ar putea efectua acte de dispoziție cu privire la acel bun, considerând că măsura asiguratorie a încetat de drept, aducând astfel o gravă atingere posibilității de reparare a prejudiciului provocat și riscând să comită o faptă care ar putea întruni condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de sustragere de sub sechestru.

III. Necesitatea unei intervenții legislative în materie

Deși pe rolul Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată solicitarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept:în interpretarea art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală, respectiv: care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecății, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii – apreciem că tot legislatorul pozitiv va trebui să intervină pentru a reglementa acest aspect, la acest moment textul de lege fiind în continuare susceptibil să facă obiectul unor critici privind chiar constituționalitatea sa.

Chiar dacă s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile, este evident că nicio soluție rezultată în urma unei interpretări a cadrului normativ existent nu este perfectă, numai legiuitorul național având competența de a stabili sancțiunea aplicabilă în cazul omisiunii de verificare a legalității și temeiniciei măsurii asiguratorii.

Prin urmare, calificarea naturii juridice a termenelor de 6 luni sau de 1 an, prevăzute de art. 250 ind. 2 din Codul de procedură penală, chiar în măsura în care solicitarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile ar fi admisibilă, nu credem că ar conduce și la completarea dispozițiilor procesual penale, o asemenea atribuție aparținând exclusiv legiuitorului.

În același timp, o posibilă reglementare mai detaliată a instituției verificării legalității și temeiniciei măsurilor asiguratorii la un anumit interval, respectiv aprecierea oportunității menținerii sau ridicării unei astfel de măsuri, se impune să fie raportată și la natura bunului indisponibilizat, o ipotecă asiguratorie instituită asupra unui bun imobil frugifer nefiind similară cu un sechestru al unui autoturism, cele două categorii de bunuri fiind substanțial diferite, inclusiv din punct de vedere al menținerii unei anumite valori până la emiterea titlului executoriu, respectiv până la pronunțarea unei soluții definitive de admitere a acțiunii civile.

În condițiile în care procesul penal parcurge uneori o durată consistentă de timp, menținerea unei măsuri asiguratorii asupra unui bun degradabil poate aduce atingere în primul rând intereselor creditorului care, văzându-se în posesia unui titlu executoriu, ar putea să se afle în situația de a valorifica un bun atât de degradat încât valoarea acestuia să nu acopere nici măcar cheltuielile necesare executării. Este deci explicabilă chiar solicitarea acestui viitor creditor, (parte civilă în procesul penal nefinalizat) de a se proceda la o verificare a măsurilor asiguratorii și în termene mai mici decât cele stabilite prin modificarea legislativă la care ne-am referit.

Pe de altă parte, termenele de 6 luni, respectiv 1 an, se referă la orice cauze în care au fost dispuse măsuri asiguratorii, inclusiv la acele cauze în care nu au fost identificate bunuri asupra cărora să poată fi dispuse asemenea măsuri.

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19 din 16 octombrie 2017, Completul competent să judece recursul în interesul legii a soluţionat recursul în interesul legii formulat de Curtea de Apel Braşov vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate.

Conform acestei decizii, atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asiguratorie. Referitor la opinia exprimată privind necesitatea întreprinderii unor verificări prealabile ale existenței bunurilor care ar putea face obiectul măsurilor asigurătorii dispuse, înalta Curte a statuat că dispozițiile care reglementează condițiile generale privind măsurile asigurătorii în procesul penal, cuprinse în titlul V capitolul III din Codul de procedură penală, nu includ și necesitatea indicării prealabile a bunurilor aparținând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum nu se prevede nici obligația instanței de judecată sau organului de urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura asiguratorie. Nici nu s-ar putea impune asemenea condiții, câtă vreme, în raport cu scopul pentru care sunt instituite măsurile asigurătorii, precizat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea reprezintă proceduri temporare, care trebuie să aibă în vedere caracterul dinamic al patrimoniului pe care îl vizează.

Or, în măsura dispunerii unor măsuri asiguratorii în cauze în care nu au fost identificate și bunuri aparținând persoanei acuzate sau părții responsabile civilmente, ar fi extrem de greu de justificat sancțiunea încetării de drept a acestor măsuri în ipoteza lipsei unei verificări în termenul de 6 luni sau de 1 an, în absența cel puțin a unor criterii complementare prevăzute de legiuitor.

De asemenea, legiuitorul ar trebui să se refere și la situația acelor măsuri asiguratorii dispuse în cazurile în care legea penală impune caracterul obligatoriu al acestora (în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, de spălare a banilor sau în cazul infracțiunilor în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă), o eventuală sancțiune a încetării de drept fiind greu explicabilă în condițiile în care nu au fost identificate bunuri pe numele persoanei acuzate iar aceasta ar putea avea chiar tendința de menținere a unei stări de oficială insolvabilitate, cunoscând că este urmărită pentru evaziune fiscală iar repararea prejudiciului ar presupune grevarea aproape totală a patrimoniului său.

În condițiile în care măsurile asiguratorii sunt declarate obligatorii de lege, iar în cursul urmăririi penale au trecut cele 6 luni și nu a existat interesul unei verificări a acestora, tocmai ca urmare a faptului că nu au fost identificate bunuri, în absența unor criterii reglementate de lege, sancțiunea încetării de drept ar contraveni chiar caracterului obligatoriu al măsurii instituite inițial. Din moment ce nu au fost identificate bunuri care să poată forma obiectul măsurii asiguratorii dispuse inițial, însă obligația de reparare a prejudiciului poate subzista, menținerea unei măsuri asiguratorii pe o durată rezonabilă, nu poate fi considerată ca aducând prejudicii persoanei vizate de măsura de indisponibilizare, cât timp nici măcar nu a fost identificat un bun care ar putea fi grevat de măsura asiguratorie.

În situația în care măsura asiguratorie are caracter obligatoriu dar nu a fost identificat niciun bun la data instituirii măsurii sau ulterior, în cursul urmăririi penale, credem că verificarea legalității măsurii ar trebui să opereze prin chiar rechizitoriul întocmit sau anterior, însă numai la solicitarea scrisă adresată de persoana interesată. Desigur că situația va fi diferită în cazul în care sunt identificate bunuri în cursul etapei investigative, însă prin raportare la natura bunurilor astfel identificate, chiar termenele stabilite pentru verificare de lege lata pot fi considerate prea mari. Spre exemplu în măsura identificării unor bunuri extrem de perisabile, o verificare la 6 luni a măsurii instituite asupra acestor bunuri, în absența unei solicitări exprese formulate mult mai repede de persoana interesată (care poate fi atât persoana acuzată cât și depozitarul unor astfel de bunuri) ar putea fi considerată o verificare ”decorativă” în condițiile în care bunurile s-au deteriorat în mod ireversibil și nu ar mai putea acoperi nici măcar parțial prejudiciul pentru a cărui reparare a fost dispusă inițial măsura asiguratorie.


[1] Monitorul Oficial, Partea I nr. 167 din 18 februarie 2021;
[2] Accesabilă la adresa scj.ro;
[3] Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 17 iulie 2008.
[4] CEDO, cauza Forminster Entreprises Limited c. Republici Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76-78 (www.hudoc.echr.coe.int);
[5] CEDO, cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103 și urm.)
[6] Nepublicată;
[7] Accesabilă la adresa scj.ro;
[8] Idem;
[9] Decizia nr. 640 din 4 martie 2020, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Buletinul jurisprudenței 2020, Vol. I,pag. 572-577)


Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.