« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Suspendarea executării silite în situația notificărilor de dare în plată nelegale: efectul culpei grave (sau a intenției?)… legiuitorului
04.05.2022 | Cristian Daniel David SAMOILĂ

Drept Timisoara
Secţiuni: Articole, Banking, Drept civil, Procedură civilă, Recuperare creanțe, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , ,
JURIDICE - In Law We Trust
Cristian Daniel David Samoilă

Cristian Daniel David Samoilă

Ar părea că tensiunea generată de apariția Legii nr. 77/2016 s-a atenuat sau chiar a dispărut, pentru că, după ce au fost atinse punctul culminant (până la urmă, în ce constă impreviziunea?) și deznodământul (Decizia Curții Constituționale nr. 432/2021), problema a fost, în sfârșit, soluționată, așa încât aplicarea acestei legi ar trebui să nu mai ridice dificultăți.

Într-adevăr, acest act normativ a ajuns să aibă o identitate construită mai ales prin controlul de constituționalitate la care a fost îndelung supusă, astfel că a o aduce din nou în atenția judecătorilor constituționali – desigur, pentru o critică serioasă – pare a fi un demers aproape de neimaginat. Și totuși, chiar să fie, adică să fi devenit perfectă („perfect constituțională”) Legea nr. 77/2016, mai ales că a format obiectul unei modificări legislative, supusă, la rândul ei, testului de constituționalitate?

Încă de când a intrat în vigoare și până în prezent, Legea dării în plată, în ciuda tuturor deciziilor Curții Constituționale care au vizat-o, nu a fost niciodată analizată de instanța de contencios constituțional din punctul de vedere al modului în care este accesată, în sensul de a fi avute în vedere exigențele pe care această lege le presupune pentru a fi aplicabilă și privind la diferitele situații concrete în care aceasta este invocată, adică analizând comportamentul acelor persoane care au ajuns, pentru că însăși legea le-a permis, să formuleze notificări de dare în plată, deși ele știu că actul normativ în discuție nu li se aplică.

Iată de ce a fost necesar ca Legea dării în plată să fie din nou înscrisă pe lista legilor a căror constituționalitate este contestată, anumite dispoziții legale fiind, de această dată, criticate doar într-o ipoteză de aplicare a lor. Mai exact, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie acele dispoziții ale Legii nr. 77/2016 [art. 5 alin. (3), art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (4)[1]] care, dintr-o gravă eroare a legiuitorului săvârșită în conceperea acestui act normativ, a recunoscut efectul suspensiv de executare silită și în cazul notificărilor de dare în plată nelegale.

I. Efectul suspensiv de executare al unei notificări de dare în plată, în jurisprudența Curții Constituționale

După cum se cunoaște, Curtea Constituțională a analizat inclusiv criticile de neconstituționalitate ce au fost formulate în legătură cu efectul suspendării pe care îl produce transmiterea unei notificări de dare în plată. Astfel, sunt relevante Decizia nr. 623/2016, Decizia nr. 92/2017, Decizia nr. 93/2017, Decizia nr. 95/2017 și Decizia nr. 432/2021. Cu toate acestea, prin niciuna din deciziile menționate, Curtea nu a analizat, pentru că nu a fost învestită cu vreo obiecție sau excepție în acest sens, problema neconstituționalității textelor de lege care recunosc efectul suspensiv de executare în situația specifică a notificărilor de dare în plată vădit inadmisibile, adică în ipoteza notificărilor transmise fără a fi îndeplinite condițiile preliminare pentru a recurge la procedura specială a dării în plată, respectiv condițiile stabilite de art. 4 alin. (1) lit. a) – d) din Legea nr. 77/2016, astfel cum acestea au fost reglementate încă din 2016, în varianta inițială a Legii. În conținutul Deciziilor nr. 623/2016, nr. 92/2017, nr. 93/2017 și nr. 95/2017, Curtea Constituțională a analizat, așa cum era firesc, în ce măsură poate fi recunoscut efectul suspensiv asupra executării (voluntare sau silite) a contractului de credit, în situația în care s-a transmis o notificare de dare în plată care, până la modificarea Legii nr. 77/2016 prin Legea nr. 52/2020, punea în discuție posibilitatea intervenirii unei situații de impreviziune (impreviziunea fiind, illo tempore, exclusiv judicară). O astfel de situație prezumată de impreviziune, ce urma să fie analizată de către instanța de judecată, presupunea însă, prin definiție, că sunt îndeplinite condițiile preliminare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) – d) din Legea nr. 77/2016, fiind evident că discuția despre impreviziune nu se mai justifică dacă nu era îndeplinită vreuna din condițiile legale menționate. Astfel, în deciziile sale, Curtea Constituțională a arătat că nu este incompatibilă instituția impreviziunii, chiar judiciară fiind, cu măsura suspendării executării contractului de credit, legiuitorul, în marja sa de apreciere, având posibilitatea de a stabili și această măsura de protecție a consumatorului. În toate aceste decizii, așa cum rezultă din paragrafele pe care le vom reda în cele ce urmează, premisa subînțeleasă este aceea că debitorul îndeplinește condițiile preliminare menționate și, până când instanța va decide dacă există sau nu impreviziune (deci doar acest aspect este în discuție), consumatorul trebuie să beneficieze de efectul suspensiv de executare, tocmai pentru că este posibil să intervină măsura adaptării sau încetării contractului de credit. De aici rezultă că, în jurisprudența sa referitoare la Legea nr. 77/2016, Curtea Constituțională nu a recunoscut niciodată valabilitatea efectelor juridice în cazul unor notificări de plată vădit inadmisibile, adică în ipoteza acelor debitori care, ab initio, nu ar putea beneficia de vreo măsură (i.e., adaptarea/încetarea contractului de credit) prevăzută de Legea dării în plată.

Odată cu stabilirea cazurilor de impreviziune pe cale legală, conform Legii nr. 52/2020, validată sub aspect constituțional prin Decizia Curții nr. 432/2021, impreviziunea se înscrie și ea între condițiile ce nu mai presupun aprecierea din partea judecătorului de drept comun, astfel că se impune ca efectul suspensiv de executare să fie recunoscut doar în situația acelor notificări de dare în plată care îndeplinesc toate condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, adică cerințele enumerate la lit. a) – e) din acest text de lege.

Există mai multe argumente de ordin constituțional pentru a nu recunoaște efecte în cazul notificărilor de dare în plată nelegale. După modificările aduse prin Legea nr. 52/2020, considerăm că sintagma notificare de dare în plată nelegală trebuie utilizată pentru a face referire la orice notificare transmisă fără a fi îndeplinită una (sau mai multe) din condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) – e) [sau art. 1 alin. (4)] din Legea nr. 77/2016 , spre deosebire de situația de până la modificarea legislativă din 2020, când, sub imperiul Legii dării în plată în varianta inițială (care nu stabilea cazurile de impreviziune), trebuia făcută o distincție între, pe de o parte, ipoteza unei notificări vădit inadmisibile (nelegale), adică atunci când nu era îndeplinită una din condițiile stabilite la art. 4 alin. (1) lit. a) – d) [sau art. 1 alin. (4) din Lege] și, pe de altă parte, ipoteza în care, deși erau îndeplinite condițiile formale de admisibilitate, notificarea se dovedea, în cele din urmă, a fi fost tot nelegală, pentru că nu era îndeplinită condiția impreviziunii judiciare, însă, până la admiterea prin hotărâre definitivă a contestației creditorului împotriva notificării de dare în plată, notificarea se bucura de prezumția de legalitate și, astfel, efectul suspensiv de executare era justificat.

Pentru motive care vizează (i) exigențele legii într-un stat de drept, dar, mai ales, (ii) protecția dreptului de proprietate privată și condițiile pentru restrângerea, în cazuri bine justificate, a exercițiului unor drepturi, sunt neconstituționale dispozițiile Legii dării în plată care au stabilit efectul suspensiv de executare în cazul notificărilor vădit inadmisbile, iar, după modificarea adusă prin Legea nr. 52/2020, dispoziții legale menționate sunt afectate de viciul neconstituționalității indiferent de motivul de nelegalitate al unei notificări de dare în plată.

II. Critici de neconstituționalite. Necesitatea unei decizii de admitere a excepției

A. Neconstituționalitatea în raport cu art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României

În exigențele privind calitatea legii pe care o adoptă, autoritatea legislativă trebuie să respecte dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Potrivit art. 6 alin. (1) din acest act normativ, o lege trebuie să fie temeinic fundamentată, adică să existe o justificare dată de interesul social ce constituie motivul adoptării ei, după cum este necesar să se aibă în vedere toate reglementările interne și de drept internațional cu care trebuie să se armonizeze. Tot astfel, pentru o corectă fundamentare a actului normativ, trebuie să se țină cont, potrivit art. 21 din Legea nr. 24/2000, de practica Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la situațiile a căror legiferare se urmărește.

În mod evident, atunci când a conceput proiectul de actul normativ devenit Legea nr. 77/2016, inițiatorul acestei legi a ignorat cu desăvârșire faptul că, într-un stat de drept așa cum este România, o lege nu îl poate ocroti pe cel care ar urma să acționeze împotriva altor legi aplicabile în România. Or, dând efecte juridice unor demersuri [i.e., notificări de dare în plată (vădit) nelegale] care, în aparență, se întemeiază pe Legea nr. 77/2016, în sensul că ar putea fi atins scopul acestei legi prin inițierea unor asemenea demersuri, când, în realitatea concretă, niciodată nu s-ar putea obține acest rezultat, legiuitorul a reglementat împotriva rațiunii de a fi a unei legi, adică de a ocroti numai drepturi și interese legitime.

B. Neconstituționalitatea în raport cu art. 44 și art. 53 din Constituția României

Potrivit jurisprudenței CEDO care, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituția României, se reflectă și în jurisprudența Curții Constituționale, prin noțiunea de bun, ca obiect al proprietății, se înțelege și dreptul de creanță născut din orice izvor de obligații civile. Astfel, se bucură de această protecție și dreptul de creanță al băncii izvorât din contractul de credit încheiat cu consumatorul.

Este imposibil să se vorbească despre protecția reală, efectivă a creanței instituției de credit în cazul în care se recunosc efecte unei notificări de dare în plată care, doar formal, este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 77/2016. Nicio lege nu îl poate obliga pe un creditor să aștepte, fără o justificare legitimă, ceea ce înseamnă să fie cel puțin rezonabilă, un timp – indiferent cât de scurt sau de lung – în vederea recuperării creanței sale. Suspendarea executării silite în cazul unei notificări de dare în plată nelegale înseamnă tocmai aceasta, ca un creditor să fie obligat să declanșeze mecanismul de contestare a notificării de dare în plată, adică formularea contestației în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, pentru ca o instanță de judecată, fără a exercita propriu-zis rolul justiției, să spună ceea ce era de domeniul evidenței, și anume că debitorul nu poate beneficia de procedura dării în plată.

În toate deciziile menționate, Curtea Constituțională a subînțeles sau chiar a arătat în mod expres că, în realitate, premisa recunoașterii efectelor în cazul notificărilor de dare în plată constă în aceea că un debitor de bună-credință pretinde că se află într-un caz de impreviziune și, pentru că impreviziunea era judiciară, trebuia ca un judecător să se pronunțe cu privire la dezechilibrul contractual invocat, până la pronunțarea hotărârii judecătorești cu privire la impreviziune trebuind ca acest debitor de bună-credință să fie protejat prin efectul suspensiv de executare a contractului.

Astfel, din perspectiva acum analizată, adică a protecției dreptului de proprietate de care trebuie să beneficieze creditorul bancar în ceea ce privește dreptul său de creanță, în Decizia nr. 93/2017, Curtea arată, la paragrafele 44 – 46, următoarele:

„44. În continuare, Curtea urmează să analizeze dacă măsura criticată (suspendarea executării contractului – n.n.) este adecvată, necesară și dacă respectă un just raport de proporționalitate între interesele generale și cele individuale. În acest sens, Curtea reține că, în mod abstract, suspendarea executării plăților este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanța acesteia și finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată și finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvență logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat.

45. De asemenea, Curtea constată că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competență constituțională în temeiul art. 15 alin. (1), art. 44 alin. (1) și art. 61 alin. (1) din Constituție de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetățenilor săi atunci când în paradigma executării contractului – de credit în cazul de față – intervine un aspect care ține de impreviziune. Curtea observă că, din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, a apelat la suspendarea temporară a plăților rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură vremelnică/cu caracter provizoriu, cât și din posibilitatea creditorului de a-și vedea executată creanța întru totul în măsura în care instanța judecătorească admite contestația formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opțiune a legiuitorului nu este cea mai puțin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanței judecătorești competența de a decide ea însăși, eventual, prin procedura ordonanței președințiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plății sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuși, Curtea constată că această orientare legislativă a ținut seama de realitățile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum și de particularitățile și specificul circumstanțelor referitoare la iminența începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, precum și la relația profesionist-consumator în care acesta din urmă se află într-o situație de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părți există o neînțelegere apărută cu privire la existența impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract până la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive în cauză care tranșează problema litigioasă dintre părți.

46. În continuare, Curtea reține că măsura criticată configurează un just raport de proporționalitate între interesele generale și cele particulare, în sensul că pune în balanță, pe de o parte, protecția imediată și nemijlocită a consumatorilor, așadar, a unui largi sfere de persoane care, deși se află într-un raport de egalitate juridică cu profesioniștii, sub aspectul puterii lor economice, apreciată în mod individual, se află într-o evidentă relație de inferioritate, și, pe de altă parte, interesul profesioniștilor de a-și vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, a reglementat această măsură într-un domeniu limitat [contract de credit] și în condiții restrictive [condiții de admisibilitate în marja impreviziunii], protejând, cu efect imediat și provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituțională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăși noțiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată ar fi fost depusă, debitorul de bună-credință al obligației, întrucât Curtea în analiza sa pleacă de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituție, să fie ținut să plătească, în continuare, sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuție impreviziunea. În aceste condiții, nu este de admis ca o realitate juridică formală, rezultată din contractul de credit, să prevaleze asupra regulilor de echitate și bună-credință care guvernează materia contractelor civile.”[2]

Este adevărat că, în paragraful următor, adică în par. 47 al Deciziei nr. 93/2017, Curtea a arătată că „în condițiile în care instanța judecătorească admite contestația formulată de profesionist, prestațiile bănești datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligației, în acest caz, având dreptul și la repararea prejudiciului în măsura în care instanța judecătorească a constatat reaua-credință a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016. Din aceste aprecieri, nu rezultă însă că, în vreun fel, Curtea s-ar fi pronunțat cu privire la ceea ce formează obiectul criticii de neconstituționalitate la care ne referim acum, pentru că, în trecut, ea a fost învestită doar cu privire la faptul dacă instituția impreviziunii este sau nu compatibilă cu o suspendare de drept a executării contractului, întrucât creditorii apreciaseră că, impreviziunea fiind (inițial) judiciară, suspendarea executării contractului putea fi decisă doar de către judecător, iar nu stabilită ope legis. Aprecierea Curții Constituționale în sensul că, dacă debitorul a fost de rea-credință (în mod evident, Curtea se referea la cel care a transmis o notificare vădit inadmisibilă), atunci creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului (se înțelege că era vorba de daunele moratorii pentru toată perioada dintre transmiterea notificării și admiterea definitivă a contestației creditorului împotriva notificării), a fost făcută în limitele în care au fost invocate și soluționate acele excepții de neconstituționalitate. În prezent, când obiectul noului control de constituționalitate îl reprezintă însăși decizia legiuitorului de a recunoaște efectul suspensiv de executare în cazul notificărilor nelegale, Curtea, după părerea noastră, nu ar putea valida această opțiune a legiuitorului cu motivarea că creditorul poate totuși percepe penalități de întârziere, pentru că răspunderea civilă contractuală/delictuală reprezintă un remediu pentru fapta omului, înzestrat cu liberul arbitru (care, deci, afară de unele situații, nu poate fi împiedicat să acționeze contra legii, astfel că se impune sancționarea lui), iar nu un remediu pentru „fapta legiuitorului” care are libertatea de a legifera doar în limitele constituționale. Prin urmare, nu ar trebui să se pună problema inadmisibilității excepției de neconstituționalitate în ce privește efectul suspensiv de executare în cazul notificărilor de dare în plată nelegale, în raport cu deciziile anterioare ale Curții și, în același timp, mai trebuie spus că instanța de contencios constituțional nu putea, în trecut, să extindă din oficiu controlul de constituționalitate pentru motivele analizate aici, pentru că nu s-a aflat niciodată în situația de excepție prevăzută de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Din considerentele deciziei sus-menționate, rezultă cu claritate că cel protejat prin măsura suspendării a fost întotdeauna (și nu putea fi altul decât) debitorul de bună-credință, adică cel care, la momentul examenului de constituționalitate realizat de Curte, îndeplinea condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) – d) din Legea nr. 77/2016, mai exact acele condiții restrictive [condiții de admisibilitate în marja impreviziunii] la care se referă Curtea, în par. 46 al Deciziei nr. 93/2017. În lumina Legii nr. 52/2020, evident că și impreviziunea, astfel cum a fost stabilită prin dispozițiile art. 4 alin. (11) din Legea nr. 77/2016, care reprezintă o simplă chestiune de calcul matematic, a devenit o condiție ce se verifică exact în același fel în care sunt verificate și celelate condiții de admisibilitate, toate, de la lit. a) până la lit. e) ale alin. (1) al art. 4, fiind enumerate în același loc.

C. Neconstituționalitatea măsurii suspendării executării în cazul notificărilor de dare în plată nelegale, ca ultimă soluție

În practica judiciară, sunt nenumărate hotărâri judecătorești prin care instanțele, în mod mecanic, sub imperiul reglementării Legii nr. 77/2016 de până la modificarea adusă prin Legea nr. 52/2020, pronunțau soluții de admitere a contestațiilor creditorilor pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) – d) din Legea nr. 77/2016. A fost și este în continuare revoltător ca procedurile execuționale, adică urmăririle silite având ca obiect imobilele ipotecate (dar și popriri etc.), pe care instituțiile de credit le-au declanșat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 să fie suspendate de drept ani la rând[3], pentru ca, într-un final, să se constate prin hotărârea definitivă de admitere a contestației creditorului că, de exemplu, nu este îndeplinită condiția privind valoarea creditului prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. b) din Lege, întrucât notificarea de dare în plată a fost transmisă de un debitor care a contractat un credit în valoare de peste 250,000 EURO. Tot astfel, cu încălcarea cerinței stabilite de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 77/2016, au fost transmise notificări de dare în plată de către garanți ipotecari ai unor persoane juridice, fiind evident că niciodată nu se putea ajunge la soluția dării în plată pentru a stinge obligația unui profesionist, adică a împrumutatului[4].

De la intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, în cazul notificărilor de dare în plată vădit inadmisibile, demersurile în instanță au însemnat inclusiv formularea, în temeiul art. 657 alin. (1) și (3) C.proc.civ., a unei contestații la executare împotriva încheierii prin care executorul lua act de intervenirea suspendării de drept a executării pe temeiul transmiterii notificării de dare în plată vădit inadmisibile. În majoritatea cazurilor, instanțele de executare au motivat respingerea contestațiilor la executare prin aceea că, în legătură cu verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate arătate la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, legiuitorul a stabilit procedura specială a contestării notificării de dare în plată, conform art. 7 din acest act normativ, ceea ce înseamnă că efectul suspensiv de executare nu poate fi invalidat prin hotărârea de soluționare a contestației la executare. În alte cuvinte, deși era cunoscut de la bun început că debitorul nu poate obține stingerea/reechilibrarea obligațiilor în temeiul Legii nr. 77/2016, suspendarea executării contractului nu putea fi desființată, fiind stabilită de lege[5].

Încălcarea dreptului de creanță al creditorului a fost cu atât mai evidentă în ipoteza notificărilor de dare în plată nelegale ce s-au transmis și încă se transmit, în mod repetat, de către același debitor. Deși au mai transmis notificări de dare în plată nelegale – fie vădit inadmisibile, fie în legătură cu care instanțele au decis prin hotărâri definitive că nu s-a făcut dovada impreviziunii, în reglementarea inițială a Legii nr. 77/2016, când impreviziunea era judiciară –, unii debitori, pentru a bloca în continuare executarea silită, transmit o nouă notificare de dare în plată (tot) nelegală (în prezent, dovedindu-se că nu se află într-un caz de impreviziune legală, conform modificărilor aduse prin Legea nr. 52/2020) după soluționarea definitivă a litigiului în care s-a pronunțat hotărârea în legătură cu notificarea anterioară și, nu în puține cazuri, nu se opresc nici după transmiterea celei de-a două notificări, recurgând la comunicarea celei de-a treia notificări șamd. Instanțele au fost învestite de creditori cu contestații la executare împotriva încheierilor de suspendare a executării, emise în urma transmiterii notificărilor ulterioare, în care, pe temeiul art. 431 alin. (2) C.proc.civ., s-a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în legătură cu notificarea anterioară, scopul fiind acela de a obține declararea de către instanță a ineficacității (lipsei de efecte juridice a) celei de-a doua/subsecvente notificări, adică a nu-i mai recunoaște efectul suspensiv de executare[6]. Soluțiile pronunțate au fost diferite[7], dar chiar și atunci când instanța a admis construcția juridică care valorifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat[8], s-a dovedit că nici măcar o hotărâre judecătorească nu îi poate împiedica pe debitorii de rea-credință să continue în același fel. Spre exemplu, deși, prin Decizia civilă nr. 3419A din 17 decembrie 2021 a Tribunalului București, pronunțată în legătură cu a doua notificare de dare în plată, instanța de apel a reținut că este „întemeiată susținerea apelantei [băncii – n.n.] în sensul că efectul suspensiv nu poate opera sine die, legiuitorul neavând în intenție să deschidă debitorilor calea formulării notificărilor ori de câte ori apreciează aceștia” și, astfel, a considerat că „refuzul executorului judecătoresc de a continua executarea silită este nelegal”, subliniind că „atrage atenția atât debitorilor, cât și organului de executare asupra efectului obligatoriu al hotărârii judecătorești, respectiv al sentinței civile nr. 10961/18.10.2017 [prin care a fost admisă contestația creditorului împotriva primei notificări – n.n.] pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. …”, debitorii au formulat cea de-a treia notificare de dare în plată, iar executorul a emis o nouă încheiere de suspendare a executării silite!

Față de toate cele de mai sus, rezultă fără doar și poate că singura cale pentru a putea opri demersurile nelegale, vădit ilicite ale debitorilor care, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, transmit așa-zise notificări de dare în plată, deși ei nu pot beneficia de prevederile acestei legi, rămâne declararea neconstituționalității textelor de lege care stabilesc efectul suspensiv de executare și în cazul notificărilor de dare în plată nelegale.

III. Legea nr. 77/2016, obiect al unei noi modificări legislative

Dacă excepția de neconstituționalitate va fi admisă, în mod evident, Legea nr. 77/2016 va trebui regândită de către legiuitor. În acest sens, verificarea întrunirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) – e) din lege (așadar, inclusiv impreviziunea, care presupune doar un calcul matematic) ar trebui dată în competența executorului judecătoresc. Dacă acesta, cu ocazia verificării îndeplinirii condițiilor menționate, ar pronunța o încheiere nelegală de suspendare a executării, creditorul o va putea ataca în fața instanței de executare, în temeiul art. 657 C.proc.civ. În acest cadru procesual, ar urma să se judece ceea ce, în prezent, reprezintă obiectul procesului declanșat în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Într-adevăr, nu ar mai exista o rațiune pentru ca legiuitorul să mențină și demersul de contestare a notificării de dare în plată, dacă verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a legii ar fi trecută în atribuțiile executorului, iar obiectul contestației la executare va fi încheierea emisă de executor cu privire la întrunirea acestor condiții. În noua logică a Legii nr. 77/2016, contestația prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 nu ar mai fi necesară chiar dacă notificarea de dare în plată se transmite înainte de a fi declanșată executarea silită, inclusiv atunci când nu se pune problema inițierii executării silite, pentru că creditul este curent. Într-adevăr, creditorul, constatând că a fost transmisă o notificare de dare în plată nelegală, o va ignora și, întrucât instituția de credit nu se va prezenta la notarul public pentru încheierea actului de dare în plată, consumatorul va formula acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 8 din lege, în acest cadru procesual urmând ca instanța să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile pentru ca debitorul să poată obține adaptarea contractului de credit sau stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat.


[1] Art. 5 alin. (3)
Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere şi nici mai lung de 90 de zile, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de un creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia. Neprezentarea debitorului la termenele indicate în notificare echivalează cu renunţarea la notificarea de dare în plată şi părţile vor fi repuse de drept în situaţia anterioară.
Art. 6 alin. (1)
De la data primirii notificării prevăzute la art. 5 se suspendă dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor, precum şi împotriva garanţilor personali sau ipotecari.
Art. 7 alin. (4)
Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat.
[2] Aceleași argumente se regăsesc sub forma considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 95/2017, în paragraful 39 arătându-se că „măsura legală [a suspendării de drept a executării contractului – n.n.] criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională, în temeiul art. 15 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului – de credit în cazul de faţă – intervine un aspect care ţine de impreviziune. Curtea observă că, din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât şi din posibilitatea creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul, în măsura în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este cea mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plăţii sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuşi, Curtea constată că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia profesionist-consumator în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză, care tranşează problema litigioasă dintre părţi”.
[3] Dacă nu fuseseră declanșate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, procedurile execuționale nu au mai putut fi inițiate în cazul în care debitorii de rea-credință au transmis notificări (vădit) nelegale, pentru că încuviințarea executării silite ar fi fost nelegală, conform art. 666 alin. (5) pct. 7 C.proc.civ.
[4] A se vedea și Marieta Avram, Elena-Adina Popescu, O coadă de cometă: notificarea de dare în plată formulată de garantul ipotecar pentru stingerea datoriei debitorului persoană juridică, disponibil pe juridice.ro
[5] Și, pentru că suspendarea executării operează de drept, chiar dacă notificarea este nelegală (sic!), s-au pronunțat și hotărâri de anulare a adjudecării care a avut loc după transmiterea notificării nelegale (pe care creditorul a considerat că o poate ignora, fiind vorba de o vădită inadmisibilitate), în condițiile în care, evident, a fost admisă și contestația băncii împotriva notificării de dare în plată. Spre exemplu, conform Sentinței civile nr. 1969 din 2 mai 2019 a Judecătoriei Suceava, pronunțată într-un proces în care contestația creditorului împotriva notificării de dare în plată (debitorul contractase un credit în valoare de peste 250,000 EURO, dar, cu toate acestea, a transmis notificare de dare în plată) conexată cu contestația la executare formulată de debitorul urmărit împotriva adjudecării ulterioare transmiterii notificării, soluția instanței a fost în sensul că: „Admite contestația formulată de BRD GSG S.A. în contradictoriu cu initimații … . Anulează notificarea de dare în plată transmisă de initimați și înregistrată de contestatoare sub nr. 39802/17.05.2016, pentru stingerea datoriilor izvorâte din Contractul de credit nr. 250/14.11.2007. Dispune repunerea părților în situația anterioară îndeplinirii de către initimați a demersurilor prevăzute de Legea nr. 77/2016. (…) Admite contestația la executare formulată și modificată de contestatorii (intimații din contestația împotriva notificării de dare în plată – n.n.) … în contradictoriu cu intimații BRD și adjudecatarul imobilului … . Dispune anularea Procesului-verbal nr. 1324MI al licitației publice din data de 26.05.2016 încheiat în dosarul de executare nr. 1324MI/2015 al BEJ Ionescu Marian Daniel din circumscripția Curții de Apel București. Dispune anularea Actului de adjudecare nr. 1324MI din data de 27.06.2016 întocmit în dosarul de executare nr. 1324MI/2015 al BEJ Ionescu Marian Daniel, precum și a actelor de executare subsecvente acestuia. (…). Soluția primei instanțe, menținută în calea de atac, a fost… corectă. Într-adevăr, repunerea părților în situația anterioară ca efect al anulării notificării de dare în plată nu înseamnă dispariția efectului suspensiv de executare pe care l-a generat transmiterea notificării. Dacă efectul suspensiv ar fi considerat că nu a existat niciodată, ar însemna că dispare, tot cu efect retroactiv, și cauza de suspendare a cursului prescripției întemeiată pe dispozițiile art. 708 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. S-ar ajunge la cea mai absurdă situație, și anume aceea în care creditorul să piardă efectul suspendării prescripției care a operat pe perioada de soluționare a contestației împotriva notificării de dare în plată, deși el a fost în imposibilitate (juridică) de a mai solicita executorului să efectueze acte de executare cât timp executarea a fost suspendată.
[6] Bineînțeles că, dacă la data transmiterii ultimei notificări de dare în plată, se dovedește (cum arătam, printr-un simplu calcul aritmetic) că debitorul se află într-unul din cazurile de impreviziune stabilite de art. 4 alin. (11) din Legea nr. 77/2016 și, prin ipoteză, sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) – d) din lege, executarea silită se suspendă de drept în mod legitim, iar creditorul nu contestă încheierea de suspendare a executării silite. În mod evident, în această situație, nu s-ar mai putea vorbi despre efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii (de admitere a contestației creditorului) pronunțate în legătură cu prima notificare, iar aceasta, chiar dacă prima notificare a fost transmisă sub imperiul Legii nr. 77/2016 în varianta inițială, când impreviziunea era judiciară și, deci, când judecătorul a putut aprecia că debitorul nu se află într-un caz de impreviziune, deși, dacă Legea nr. 52/2020 ar fi fost în vigoare la data transmiterii notificării inițiale (și soluționării contestației împotriva acesteia), consumatorului i-ar fi fost recunoscută (prin lege) situația de impreviziune. Este vorba despre cauza pretenției deduse în justiție, fiind lipsit de relevanță că pretenția este formulată printr-un act extrajudiciar – notificarea de dare în plată – supus contestației de către creditor, așa încât rolurile se inversează (creditorul devine reclamant și debitorul devine pârât) față de situația în care cererea de adaptare/încetare a oricărui alt contract, pe temeiul art. 1.271 C.civ., are ca reclamant pe debitor, pârâtul fiind creditorul. Într-adevăr, se poate considera că, la data transmiterii primei notificări de dare în plată, procesul s-a judecat pe tărâmul impreviziunii judiciare, în vreme ce, la momentul emiterii celei de-a doua notificări, analiza vizează impreviziunea legală, deci, calificarea juridică este diferită, chiar dacă situația de fapt ar rămâne aceeași (spre ex., devalorizarea monedei naționale în raport cu valuta creditului depășea pragul de 52,6% și când a fost comunicată prima notificare, iar instanța, analizând dezechilibrul contractual pe fundamentul impreviziunii judiciare, a decis că fluctuația valutară era previzibilă, astfel că a admis contestația creditorului) – a se vedea și par. 39 al Deciziei Curții Constituționale nr. 432/2021. Ar fi inechitabil ca acestui debitor să-i fie refuzat accesul la procedura prevăzută de Legea nr. 77/2016 doar pentru că a mai transmis o notificare (care a și fost analizată de instanță) anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 52/2020, iar un alt debitor care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 52/2020, formulează pentru prima dată o notificare de dare în plată, aflându-se în aceeași situație de impreviziune în care se află și primul debitor, să beneficieze de dispozițiile acestei legi. Revenind la subiectul analizei noastre, situațiile pe care le avem în vedere sunt, din păcate, cele în care debitorul nu îndeplinește una din condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) – d) [sau art. 1 alin. (4)] din lege, iar o astfel de situație nu se poate modifica de la o notificare la alta sau, deși sunt întrunite condițiile menționate, nu îndeplinește cerința impreviziunii în sensul că, nici chiar după ce impreviziunea a devenit legală, nu se află într-unul din cazurile prevăzute de art. 4 alin. (11) din Legea nr. 77/2016.
[7] Problema nu a primit o dezlegare de principiu, instanța supremă respingând, ca inadmisibilă, cererea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. În acest sens, a se vedea Decizia ÎCCJ nr. 54/2021 publicată în M.Of., Partea I, nr. 969 din 11 octombrie 2021.
[8] În legătură cu obligativitatea și autoritatea de lucru judecat a hotărârii referitoare la notificarea de dare în plată anterioară (inițială), a se vedea și C.D.D. Samoilă, Suspendarea executării silite în temeiul Legii nr. 77/2016: când măsura este nejustificată, există oare remedii legale pentru înlăturarea ei?, (studiu realizat sub imperiul Legii dării în plată în varianta inițială), disponibil de juridice.ro.


Cristian Daniel David Samoilă
Cons. jur. BRD Groupe Société Génerale

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.