« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

CEDO. Hotărârea în Cauza Tartousi împotriva României – încălcarea dreptului la un proces echitabil
09.05.2022 | JURIDICE.ro

Drept Timisoara
Secţiuni: Anunțuri, CEDO, Drept penal, Drepturile omului, Jurisprudență, Monitorul Oficial al României, Procedură penală | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , ,
JURIDICE - In Law We Trust

În Monitorul Oficial, Partea I nr. 457 din 6 mai 2022 a fost publicată Hotărârea în Cauza Tartousi împotriva României (Cererea nr. 35.366/15) din 2 noiembrie 2021.

În fapt, reclamantul era, la momentul faptelor, administratorul societăţii comerciale A., al cărei obiect de activitate era transportul maritim de mărfuri. Acesta a fost trimis în judecată pentru înlesnirea ieşirii din România a lui O.H., care făcea obiectul unui proces penal pentru acte de terorism, la bordul uneia dintre navele administrate de societatea sa. Căpitanul navei care l-ar fi transportat pe O.H. din România în Egipt şi apoi în Siria era Y.T., vărul reclamantului.

În noiembrie 2007, autorităţile libaneze au informat autorităţile române că Y.T. a fost audiat prin comisie rogatorie. Din documentele pe care acestea le-au transmis autorităţilor române a reieşit că, în cadrul primei depoziţii făcute la 18 octombrie 2007, Y.T. a declarat că nu cunoştea circumstanţele în care O.H. părăsise ţara. Y.T. a semnat această primă depoziţie în calitate de „martor”. Ulterior, a fost arestat de autorităţile libaneze. Acesta ar fi fost informat cu privire la „drepturile” sale, dar nu ar fi intenţionat să se prevaleze de acestea. Când a fost audiat din nou, a precizat că iniţial declarase că nu avea cunoştinţă de împrejurările plecării lui O.H. din România, dar că, ulterior, s-a adresat autorităţilor libaneze din proprie iniţiativă, pentru a „le prezenta adevărul”. În ultima sa relatare, acesta a descris în detaliu relaţiile care, din informaţiile pe care le deţinea, existau între reclamant şi O.H. şi modul în care reclamantul înlesnise, cu ajutorul său, ieşirea lui O.H. din ţară.

La 3 decembrie 2007, Y.T. a făcut o declaraţie în faţa unui notar din Tripoli, în care a afirmat că nu s-a consemnat nicio declaraţie olografă nici în faţa Biroului de Combatere a Terorismului din Liban, nici în faţa altor autorităţi judiciare din Liban. Acesta a explicat că reclamantul nu i-a cerut niciodată să transporte persoane în mod ilegal.

Reclamantul a formulat, în Liban, o plângere împotriva lui Y.T., pe care l-a acuzat de mărturie mincinoasă, iar prin Hotărârea din 19 februarie 2009, Tribunalul penal de primă instanţă Tripoli l-a obligat pe Y.T. la plata unei amenzi „pentru inventarea de probe materiale” împotriva reclamantului. Instanţa a constatat că, în cadrul şedinţei din 18 iunie 2008, Y.T. a mărturisit faptele. Aceasta a menţionat ca probe ale acuzării „plângerea generală, ancheta preliminară, ancheta judiciară, toate actele aflate la dosar”. Instanţa libaneză a considerat că „din faptele şi probele prezentate s-a stabilit cu certitudine că [Y.T.] a procedat la inventarea de probe materiale împotriva [reclamantului]” şi că „aceasta [depoziţia lui] fusese motivul iniţierii unei anchete împotriva reclamantului”. În decizie se preciza că aceasta era „definitivă şi irevocabilă”.

În țară, prin rechizitoriul din 23 noiembrie 2007, Parchetul l-a trimis pe reclamant în judecată în faţa Curţii de Apel Bucureşti pentru înlesnirea ieşirii din ţară a autorului unor acte de terorism, infracţiune pedepsită de art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. Prin acelaşi rechizitoriu au fost trimişi în judecată O.H. şi doi dintre fraţii săi. Reclamantul a fost acuzat de faptul că a înlesnit, între 23 şi 30 iunie 2006, ieşirea ilegală din ţară a lui O.H., la bordul unei nave conduse de Y.T.

Acesta a fost achitat în primă instanță de Curtea de Apel București, însă a fost condamnat în apel de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia din 7 octombrie 2014, Înalta Curte, în complet format din judecătorii R.A.P., preşedinte, şi M.G. şi M.I., asistaţi de magistratul-asistent V.C.,la 7 ani de închisoare cu executare, pentru înlesnirea ieşirii din ţară a autorului unor acte de terorism.

În opinia reclamantului, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, ca urmare a imposibilităţii acestuia de a obţine audierea unui martor al acuzării şi a nesemnării deciziei definitive pronunţate în apel de către unul dintre judecătorii din compunerea completului de judecată, care se pensionase.

Acesta invocă art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […] care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. […]

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

[…]

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.”

Examinând cererea reclamantei, Curtea observă:

A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie din cauza imposibilităţii de a obţine audierea martorului acuzării Y.T.

În primul rând, Curtea evidenţiază contextul foarte special al cauzei, în care declaraţia lui Y.T.,care îl incrimina pe reclamant, a fost dată prin comisie rogatorie atunci când Y.T. era privat de libertate şi fără ca acesta să fie asistat de un avocat. Ulterior, în cursul procedurii iniţiate de reclamant împotriva lui Y.T., acesta din urmă a afirmat că a dat o declaraţie mincinoasă împotriva reclamantului pentru a obţine punerea sa în libertate.Ulterior, în cursul procedurii judiciare, Y.T. nu a mai fost audiat nici în faţa curţii de apel, nici în faţa Înaltei Curţi. Prin urmare, în nicio etapă a procedurii reclamantul nu a fost în măsură să adreseze întrebări acestui martor. Având în vedere această consecinţă a declaraţiilor lui Y.T. şi contextele foarte diferite în care au fost făcute, Înalta Curte ar fi trebuit să abordeze cu prudenţă declaraţia lui Y.T., cu atât mai mult cu cât constituia o probă incriminatoare importantă (a se vedea, mutatis mutandis, Fikret Karahan, citată anterior, pct. 53).

În această privinţă, Curtea reaminteşte că utilizarea declaraţiilor date de martori în schimbul imunităţii sau al altor beneficii poate să pună sub semnul întrebării caracterul echitabil al procesului împotriva inculpatului şi poate ridica probleme delicate, în măsura în care, prin însăşi natura lor, astfel de declaraţii fac obiectul unei manipulări şi pot fi date exclusiv în vederea obţinerii avantajelor oferite în schimb sau cu titlu de răzbunare personală. Aşadar, nu trebuie să fie subestimat riscul ca o persoană să poată fi acuzată şi judecată pe baza unor afirmaţii neverificate, care nu sunt în mod necesar dezinteresate (a se vedea, mutatis mutandis, Adamčo împotriva Slovaciei, nr. 45.084/14, pct. 59, 12 noiembrie 2019, şi Fikret Karahan, citată anterior, pct. 51).

În continuare, Curtea constată că cererile reclamantului de a obţine audierea lui Y.T. nu au fost respinse din motive precum decesul sau teama, absenţa din motive de sănătate sau din cauza faptului că martorul nu a putut fi găsit (Schatschaschwili, citată anterior, pct. 119-121, cu trimiterile citate) şi nici din motive legate de particularităţile procesului penal (a se vedea, de exemplu, S.N. împotriva Suediei, nr. 34.209/96, pct. 47, CEDO 2002-V). În speţă, Înalta Curte a respins cererea reclamantului de a obţine audierea lui Y.T., precizând că o nouă audiere a acestuia nu constituia un element de probă necesar, întrucât fuseseră deja instrumentate alte probe, şi, ulterior, a hotărât că audierea prin comisie rogatorie în cauză era valabilă. Prin urmare, prezenta cauză nu priveşte o procedură în care martorul Y.T. nu a fost în măsură să se prezinte pentru a fi audiat.

Este remarcat faptul că în cursul procesului, reclamantul a avut posibilitatea de a prezenta propria versiune a faptelor şi să nege acuzaţiile aduse împotriva sa. De asemenea, acesta a avut posibilitatea de a pune sub semnul întrebării credibilitatea martorului absent, prin depunerea la dosar a unei copii a probelor din dosar care au condus la condamnarea lui Y.T. în Liban şi a unei copii a declaraţiei date de acesta în faţa notarului. Curtea observă că Înalta Curte a analizat declaraţia lui Y.T. în contextul procesului penal declanşat împotriva acestuia din urmă în Liban şi a furnizat, de asemenea, o analiză comparativă a declaraţiilor date de Y.T. în comisie rogatorie şi a celei făcute în faţa notarului şi a explicat motivele pentru care, în opinia sa, prima declaraţie relata adevărul.

Totuși, Curtea consideră că, în speţă, este important faptul că parchetul şi-a întemeiat acuzaţiile împotriva reclamantului pe declaraţia lui Y.T. şi că Înalta Curte s-a bazat pe declaraţia acestuia pentru a-l condamna pe reclamant. Or, într-o situaţie în care acuzarea se bazează pe o astfel de declaraţie a unui martor şi în care instanţa poate utiliza această declaraţie pentru a-şi susţine verdictul de vinovăţie, interesul apărării de a putea obţine audierea martorului în cauză în prezenţa sa trebuie să fie prezumat şi, ca atare, constituie un motiv suficient pentru a admite cererea apărării de citare a martorului respectiv (Keskin împotriva Ţărilor de Jos, nr. 2.205/16, pct. 45 şi 56, 19 ianuarie 2021). În plus, observă că Înalta Curte nu a avut în vedere, în niciun moment, adoptarea unor măsuri pentru a-i oferi persoanei în cauză posibilitatea de a obţine audierea acestui martor al acuzării, fie solicitând înfăţişarea acestuia la proces, fie prin altă procedură. Având în vedere abordarea strictă adoptată de Înalta Curte în unele cauze anterioare, Curtea nu este convinsă că aceasta a luat în considerare „toate măsurile rezonabile” (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 120) pentru a asigura înfăţişarea lui Y.T. la proces şi pentru a-i permite astfel reclamantului să obţină audierea acestuia (a se vedea, mutatis mutandis, Rastoder împotriva Sloveniei, nr. 50.142/13, pct. 57-58, 28 noiembrie 2017).

B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie din cauza lipsei semnăturii unuia dintre membrii completului de judecată

La 31 iulie 2017, reclamantul s-a plâns că judecătorul M.I., care a făcut parte din completul de judecată care a pronunţat Decizia din 7 octombrie 2014, nu a participat la redactarea deciziei şi nici nu a semnat-o ea însăşi, ceea ce a adus atingere dreptului său la un proces echitabil.

Curtea observă că, în mod similar Cauzei Iancu (Iancu împotriva României, nr. 62.915/17, 23 februarie 2021), judecătorii care au pronunţat decizia în litigiu nu fuseseră înlocuiţi înainte de deliberări şi de pronunţarea hotărârii în cauză, precum şi că redactarea acestei decizii a fost delegată, în conformitate cu legislaţia naţională, unui magistratasistent care a participat la procedură (Iancu, citată anterior, pct. 48). De asemenea, judecătorul M.I. se afla în imposibilitatea de a semna decizia în litigiu şi niciun alt judecător nu a reluat examinarea cauzei în locul său, astfel încât nu a existat nicio modificare în compunerea completului de judecată, cu excepţia semnării deciziei respective de către un alt judecător, în locul judecătorului care se pensionase. Chiar presupunând că principiul nemijlocirii s-ar aplica în speţă, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat niciun fapt sau argument de natură să o convingă să ajungă, în prezenta cauză, la o concluzie diferită de cea la care a ajuns în Cauza Iancu.

Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

Reclamantul nu solicită nici repararea prejudiciului suferit, nici rambursarea cheltuielilor sale de judecată.

Curtea constată că nu trebuie să fie acordată nicio sumă cu acest titlu.

Astfel, cu unanimitate de voturi, Curtea:

– declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat în temeiul art. 6 § 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, cu privire la imposibilitatea de a obţine audierea unui martor al acuzării

– declară cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

nu dispune repararea prejudiciului suferit și nici rambursarea cheltuielilor sale de judecată, deoarece reclamantul nu le-a solicitat

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.