« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

Magistrature epilogus
12.05.2022 | Lucian S. MACAVEI

Drept Timisoara
Secţiuni: Opinii, Selected, Sistemul judiciar | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , ,
JURIDICE - In Law We Trust
Lucian S. Macavei

Lucian S. Macavei

Parcă mai ieri a fost ziua aceea dintr-un decembrie umed și răcoros când, înghețat nu știu dacă din cauza emoțiilor sau a frigului, am intrat pe o poartă, ce mi se părea extrem de înaltă, în incinta unei instanțe judecătorești. Ei! Vorba vine că am intrat… în prag am fost întâmpinat de un ”Înalt Responsabil de la poartă”, mic și sfrijit, ce, în mod iscoditor, încerca să afle cum de am terminat facultatea fiind așa de tânăr, cum de funcția dobândită nu-mi conferă și informația că e impropriu să mă prezint la serviciu anterior orelor 8 întrucât în birourile judecătorilor sobele de teracotă sunt crăpate și nu se poate sta de frig și fum, dar mai ales, cum de se îndrăznește să se facă angajări peste capul său.

Mă rog… Îngreunarea accesului la înfăptuirea actului de justiție se pare că a fost un adevărat laitmotiv al vieții mele profesionale întrucât la instanțele din Cluj am fost opintit în mai multe rânduri tot de către un astfel de responsabil – de data aceasta mult mai închegat fizic – deoarece aveam neobrăzarea să încerc să acced în incinta locașului prin spațiul alocat publicului, pe când eu trebuia să intru pe ușița personalului Tribunalului iar, mai apoi, pe Marea Poartă a Curții de Apel, împrejurare ce atrăgea necesitatea unui ocol, uneori anevoios din cauza vremii, de câteva sute de metri; pentru ca la Înalta Curte, în prima săptămână de muncă, un angajat, ce de altfel nici nu avea vreo treabă cu atribuțiile de ușier, văzându-mă doritor să intru în clădire prin spate, întrucât în acea zonă îmi găsisem și eu un loc de parcare prin București, mi-a adus la cunoștință, de data aceasta ”manierat”, pe un ton extrem de ”civilizat”, dat fiind rangul, ce mai!…: ”Băăăă, accesul publicului se face pe poarta din față!”

Până la urmă, important nu este cum am intrat, ci peste ce am dat: peste un ”munte”… de dosare. E adevărat că culmile acestui lanț muntos difereau de la o instanță la alta dar parcă, ca un făcut, per cap de judecător, niciodată nu scădeau sub cota 1000/an. Iar noi, amploiații, tot ca un făcut, eram sedați de goana aceea nebună după Fata Morgana asemănătoare fugii cobaiului mic și alb plasat într-o roată, care, cu cât își accelerează activitatea locomotorie pentru mai bine, cu atât îi e mai rău – mutatis mutandis – cu cât soluționam mai multe dosare, cu atât făceam loc altora, mai multe și mai grele.

Dar am învățat. E drept… după ce am fost învestit! De la cum se deschid coperțile unui dosar, de la amploarea deosebită pe care avocații o alocă procedurii de citare a părților și până la cele mai complexe, complete, complicate excepții și cereri, acțiuni și rechizitorii.

Și numerele. Și pe astea le-am învățat! Că fiecare dosar are un număr, că până și instanțele au un număr, că și eu ca judecător am un număr și că, până la urmă, orice se transformă într-un număr. Și așa am învățat să și gândesc – numerologic, impersonal. Chiar totul! Nu am realizat întotdeauna explicația acestui fenomen întrucât senzația era că prin fața mea de-a lungul timpului s-au perindat oameni, chiar Oameni, fiecare cu ținuta, atitudinea, comportamentul, emoțiile și angoasele sale, dar mai ales cu destinul mai mult sau mai puțin frânt… de numere.

Și m-am întâlnit cu Marea Dragoste. Daaa! Dragoste – Penalul. A fost un coup de foudre. Totul a pornit, cu mult timp în urmă, de la un conducător de unitate care m-a rugat (sau așa cred eu, că m-a rugat) ”să preiau cauzele penale că nu este altcineva să le vrea”, însă relația a continuat pasional cu seminarii, colocvii, susțineri, articole de specialitate publicate, masterat și doctorat și s-a maturizat prin susținerea examenelor și concursurilor de promovare la instanțele ierarhic superioare – toate în aceeași materie. Ce-i drept, la vârful ierarhiei, la Curtea Supremă, am aflat cu o ușoară surprindere, de la un organism profund abilitat în materie, cum că nu aș fi perfecționat și în judecarea infracțiunilor de corupție. Noroc că totul s-a rezolvat… Da, s-a rezolvat!… S-a luat o foaie de hârtie și am fost trecuți cu toții acolo ca specializați. Și a văzut Dumnezeu că este bine!

Dar colegii? Colegii… DA! Cu mare drag îmi aduc aminte de cei de la primele instanțe (căci ceilalți, deși mai apropiați în timp și poziționați mai bine ierarhic, din cauza ”înălțimii munților”, îmi rămân în minte doar ca tovarăși deosebiți ai zilelor de ședință de judecată și eventual, al scurtului răgaz de după – în măsura în care acestea erau rezonabile și nu se întindeau până târziu în noapte). Ce mai!?… Mă cuprinde și azi nostalgia întâlnirilor noastre spumoase, pline de tâlc și voie bună, înțelepciune și umor. E adevărat că, cu surprindere, am aflat ulterior, după mult timp, că unii dintre ei, întâmplător cei ce-mi erau mai apropiați în acea perioadă de debut profesional, s-ar fi putut afla de fapt, în acele momente, în exercițiul funcțiunii – foști colaboratori ai Securității – și dovediți fiind, au și părăsit magistratura… Dar ce mai contează un astfel de detaliu la cât de bine ne-am simțit împreună?!

Prietenii? Prietenii, DA! Și eu, ca toți din generație, la începutul austerilor ani ’90, m-am bucurat de prietenia deplină și dezinteresată a colegilor de liceu și apoi de facultate. Aceștia sunt adevărații mei prieteni! Dar stai!!!…Se pare că alții nici nu am. Lăsând la o parte acest din urmă lucru, cu mare drag îmi aduc aminte de prietenii mei! Cu unii, avocați (ce să faci? – profilul facultății) m-am și întâlnit uneori pe holurile Înaltei Curți. Cu mare căldură m-am îndreptat spre ei. Dar și ei, la rându-le, îndată ce m-au văzut… nu știu… parcă s-au furișat după stâlpii instituției ca să nu ne întâlnim?!…

Ce mai rămâne? Familia, copiii. Totdeauna! Bine… pentru cei care au. Nu de alta, dar se pare că spiritul ăsta ”montaniard” ar fi profund dăunător închegării unor astfel de relații familiale.

Aaaa… și pensia! Deunăzi am asistat la un talk show TV pe tema ”nesimțitelor pensii speciale”, unde la loc de cinste erau plasate, bineînțeles, pensiile magistraților. Erau de față mai mulți gânditori ce perorau, care mai de care, argumente contrare acestora. Frenezia expunerii raționamentelor și efervescența dialogului m-au prins atât de tare încât, târziu în noapte, într-o profundă amnezie vizavi de toate sacrificiile specifice profesiei, întrebam și eu în chip participativ: ”Ce-o fi, dom‘le, de-s așa dodoloațe???”

Lucian S. Macavei – viitor fost judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.