« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

Libertatea de mișcare și conștiință în balanța Zeiței Themis
13.05.2022 | Nicolae-Alexandru POPA

Drept Timisoara
Secţiuni: Covid 19 Legal React, Dreptul sanatatii, Drepturile omului, Opinii, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , ,
JURIDICE - In Law We Trust

Finalist la concursul ”Restrângerea libertăților individuale în context pandemic”, organizat de societatea de avocați Zamfirescu Racoți Vasile & Partners (ZRVP) în parteneriat cu DILEMA VECHE și JURIDICE.ro

***

Nicolae-Alexandru Popa

Nicolae-Alexandru Popa

Luni, 15 noiembrie 2021, ora 8:00, aglomerație pretutindeni în vederea identificării ordinii de ședință, oameni simpli care-și notează triumfal numărul pe o bucată de hârtie și care părăsesc numaidecât clădirea – bine-cunoscută drept și fostul palat regal -, înțelegând astfel că a lor strigare ar începe de la mijlocul spre finalul listei. Procedez întocmai acestora, îmi verific agenda pentru a identifica numărul fiecărui dosar din acea zi, caut cu atenție ordinea de pe lista afișată la intrarea în sală, notez în dreptul fiecărei cauze numărul pentru care ziua mea începe dis-de-dimineață și mă îndrept spre ieșire, așteptându-mi coordonatorul. Așa începe fiecare zi de luni și în aceeași manieră se și încheie săptămâna, cu bine-meritata zi de vineri și, evident, mult așteptată. Practica reprezintă o oglindă care reflectă întocmai drumul pe care doresc să-l urmez în această viață, pe ale cărui poteci întunecoase, la început, voi fi nevoit să pășesc, datorită arzătoarei dorințe ca odată cu înaintarea pe acest drum, el să devină mai luminat și, pe parcurs, încununat cu succes. Astfel, asteptându-mi coordonatorul de practică și mai răsfoind între timp agenda în care îmi notasem diverse activități cu care eram însărcinat pentru acea zi și pe care trebuia să le îndeplinesc, aud din întâmplare mâhnirea din vocea unei persoane care se declară nemulțumită de faptul că în week-end-ul trecut a dorit să intre într-un centru comercial, iar accesul nu i-a fost permis din cauza faptului ca nu a putut prezenta un certificat. De cealaltă parte, aud pe un ton oarecum resemnat sau împăcat cu această procedură că se declară întru-totul de acord cu privire la obligativitatea prezentării acelui document permisiv pentru accesul în centrul comercial. Inițial, nu acord prea mare interes acelei discuții – care oricum mi se părea familiară și reprezenta, de altfel, subiecte de discuție în mai toate locurile publice sau cercurile restrânse la care luam parte -, încerc să mă distanțez astfel de subiectul cu pricina și îmi zăresc coordonatorul, spre care mă îndrept numaidecât spre a-i comunica ordinea fiecărui dosar, sălile identificate pentru acțiunile din acea zi și îmi încep astfel rutina zilnică. Cum soarele începea să se pronunțe în sensul încheierii zilei, iar activitățile propuse spre îndeplinire la începutul acesteia au fost epuizate, mă îndrept spre casă având în minte o retrospectivă a zilei care tocmai se încheiase, iar un subiect pe care îl considerasem din firescul oricărei zile începe să-mi dea de gândit și motive de analiză. Astfel, încep să mă gândesc la faptul că în viitorul apropiat doresc să îmbrac onoranta robă de avocat, iar umerii mei vor purta nu numai haina profesiei, ci și responsabilitatea de a avea grijă ca drepturile clienților mei să fie respectate, iar în ipoteza în care acestea vor fi afectate sau nu vor fi respectate, voi fi nevoit să depun toată diligența și priceperea spre a nu încălca jurământul care nu trebuie uitat de niciun practician și care, printre altele, impune respectarea și apărarea drepturilor și libertăților omului. Având toate aceste impulsuri în minte, pornesc de la premisa că cel mai coerent, eficient și convingător mod prin care putem să ne impunem punctul de vedere sau să argumentăm un anumit subiect îl reprezintă acela de a face trimitere la situații practice, la exemple concrete și mai ales propriile experiențe sau trăiri. Derulând ceea ce auzisem în dimineața zilei de 15 noiembrie, încep să am mai multe întrebări, precum: cine avea dreptate? Era justificată mâhnirea acelei persoane? Dar opoziția celeilalte? Cum trebuie să fie interpretată acea situație și de ce a fost oprit un om din a-și exercita un drept de acces într-un spațiu destinat publicului? Iar întrebări de aceeași natură sau chiar diferite, dar cu același conținut, au curs necontenit și îmi revine, prin urmare, obligația de a-mi oferi răspunsuri. Aceasta întrucât răspunzând la întrebări putem să găsim soluții în scopul rezolvării problemei care a determinat apariția incertitudinii.

Astfel, care este soluția și încotro ne îndreptăm?

Începând analiza subiectului care mi-a ridicat serioase semne de întrebare și având în vedere faptul că pentru a ne putea înțelege prezentul este necesar să ne cunoaștem trecutul, se impune a se avea în vedere faptul că omul, prin natura sa, este eminamente social, are nevoie să trăiască în colectivitate pentru a se putea dezvolta sănătos, atât din punct de vedere fizic, dar mai ales din perspectivă psihică. De altfel, omul are garanția că din momentul nașterii sale are drepturi și libertăți, iar pentru exercitarea acestora nu este necesar concursul unui alt individ și cu atât mai puțin al statului. Despre îndeplinirea unei anumite condiții în vederea exercitării unui anumit drept sau pentru a se putea prevala de o anumită libertate – spre exemplu libertatea conștiinței -, nici nu încape îndoiala cu privire la inadmisibilitatea unei condiționări. Eventual, putem avea în vedere faptul ca aceasta să fie în ființă, dar chiar și așa este de reținut faptul că sunt drepturi recunoscute încă din momentul concepțiunii, în condițiile legii. În orice caz, drepturile și libertățile individuale sunt inerente ființei umane, ele practic preexistă la nivel legal precum un șablon, un cadru general reglementat și care devine automat aplicabil sau este activat în momentul în care persoana există din punct de vedere material. Practic, putem considera că așa cum o ființă respiră, vede și aude – elemente integrante ale sale -, la fel și drepturile, respectiv libertățile individuale fac parte din ceea ce numim individ. Toate acestea își au resorturile în Declarația Universală a Drepturilor Omului, determinante în adoptarea acesteia fiind evenimentele nefaste prin care ființa umană a trecut și la încercările degradante la care a fost supusă de-a lungul istoriei – amintind astfel de Holocaust, de pierderile suferite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – și mai ales din dorința de a proteja demnitatea umană, cu toate consecințele care decurg din aceasta. Așadar, îndeplinirea condiției de a fi este mai mult decât suficientă pentru ca individul să dobândească drepturile și libertățile individuale pentru care, până la urmă, înaintașii săi au suferit și pentru care există aceste mecanisme juridice reglementate la nivel internațional, regional, dar și local. Cu toate acestea, trebuie să avem în vedere și faptul că uneori, din cauza unor circumstanțe nefavorabile, este posibil ca o parte din drepturile și libertățile individuale ale omului să fie restrânse, dar în niciun caz nu putem discuta despre suprimarea acestora, pentru că, reiterez, aspectele care au stat la baza reglementărilor în materia drepturilor și libertăților fundamentale ale omului sunt reprezentate de restaurarea condiției umane, redarea demnității pe care individul ar fi trebuit să o aibă de la începuturi, dar pentru care istoria a arătat că omul a fost supus unor disprețuiri incompatibile cu ființa umană și pentru care organismele internaționale au intervenit printr-o imperioasă reglementare. Așa fiind, ne aflăm actualmente în fața unor evenimente fără precedent, din cauza anvergurii sale care implică domenii precum cel medical, socio-economic, dar și juridic, cauza fiind reprezentată de infecția cu virusul SARS-CoV2 care a determinat apariția bolii COVID-19. Este evident că în situații excepționale se impun a fi adoptate măsuri extreme, însă nu ne putem prevala de principiul ființat de Machiavelli, scopul scuză mijloacele, în momentul în care este vorba de drepturi și libertăți ale individului. Așa fiind, elementul declanșator al tuturor discuțiilor contradictorii referitoare la legalitatea instituirii unor măsuri de prevenție, modalitatea în care acestea au fost aplicate în practică de către cei chemați să o facă, depășirea sau respectarea limitelor prevăzute la nivel constituțional și multe altele își are practic existența în ceea ce reprezintă astăzi laitmotivul fiecărui post de televiziune, radio, presă și anume, COVID-19. Trebuie însă, cu toate acestea, să avem în vedere și faptul că prin respectarea întocmai a literei și spiritului Constituției și a intenției legiuitorului constituant de la acea vreme, subiectele contradictorii din contextul actual ar fi fost, din punctul meu de vedere, dacă nu inexistente, cel puțin minimale. Și aceasta întrucât respectarea legii incumbă tuturor părților contractului social, fiecărui cetățean în parte, indiferent de calitate, etnie, apartenență politică, origine socială și mai ales pentru că nimeni nu este mai presus de lege[1]. Astfel, printre primele elemente care suportă analiză sunt reprezentate de acțiunile și modalitățile de răspuns ale statului la situația excepțională prin care trece România, în special, și umanitatea, în general, ca urmare a apariției infecției cu SARS-CoV2. Având în vedere contextul epidemiologic de la începutul anului 2020, România s-a aflat în situația de a fi decretată, pe întreg teritoriul său, starea de urgență[2]. O premieră din punct de vedere juridic și constituțional, reținând faptul că de la revizuirea legii fundamentale, Președintele României nu a mai uzitat de dispozițiile prevăzute în cuprinsul art. 93. Cu toate că nu face obiectul studiului de față, dar având în vedere că în drept unele instituții au legături indisolubile și referirea la un subiect necesită automat precizări conexe, se impune a puncta și faptul că la baza decretării stării de urgență din 16.03.2020 s-a aflat un act al Guvernului[3] și nu legea organică, ca act al legiuitorului primar, așa cum prevede legea fundamentală. Este cât se poate de clar faptul că prin instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul țării și adoptarea unor măsuri excepționale[4] prin însuși decretul prezidențial, acesta reprezintă un act cu caracter normativ, având în vedere faptul că a fost restrâns exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale. Este motivul pentru în care în spațiul juridic au fost exprimate opinii[5] conform cărora decretul Președintelui României ar fi trebuit să se rezume doar în a institui starea de urgență, motivul și perioada de timp, iar măsurile să fie stabilite de legiuitor. Este adevărat că Avocatul Poporului, în exercitarea atribuțiilor sale, a sesizat instanța de contencios constituțional în data de 16 aprilie 2020 referitor la excepția de neconstituționalitate a mai multor texte de lege, iar conform unuia dintre considerente s-a reținut că „având forța juridică inferioară legii, decretul Președintelui nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conține norme de reglementare primară[6]”, însă trebuie să avem în vedere și celelalte considerente ale Curții[7], care se rezumă la faptul că prin abilitarea pe care legiuitorul primar o oferă președintelui prin O.U.G. nr. 1/1999, acesta nu substituie legea, el putând, în baza abilitării, să identifice prin însuși decretul prezidențial ce drepturi și libertăți vor fi restrânse. Este evident că decretul respectiv conține norme cu putere de lege, așa cum susține autorul citat, însă acest act al Președintelui României nu contravine cu nimic dispozițiilor constituționale, restrângerea exercițiului unor drepturi nerealizându-se prin decret, acesta reprezentând doar mijlocul de executare și aplicare a legii, în baza abilitării care i-a fost conferită de legiuitorul primar prin O.U.G. nr. 1/1999. Reținem, totodată, și faptul că deși starea de urgență are un regim juridic constituțional și legal profund derogatoriu, excepțional, rămâne în continuare parte componentă a ordinii constituționale și legale a statului român[8]. Nu este totuși de trecut cu vederea și faptul că toate aceste aspecte sunt consecința unei situații excepționale și neprevăzute, însă, așa cum afirmam anterior, este destul de relativ că scopul scuză mijloacele când ne referim la drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Cum practica judiciară reprezintă creuzetul în care se cristalizează procesul legislativ, apreciez că toate aceste evenimente nefaste ori contradictorii vor aduce plus-valoare cadrului legislativ român, prin aceea că pandemia în deplină desfășurare ne determină să observăm deficiențele de la nivelul legislației, regândirea ori adaptarea măsurilor excepționale care ar putea să mai facă obiectul altor situații similare. Legiuitorul constituant de la acea vreme nu ar fi putut acoperi toate situațiile care ar putea apărea în practică (de pildă, în Constituția României nu se fac referiri la starea de alertă) și tocmai de aceea situațiile juridice noi joacă un rol esențial, decisiv și declanșator din punct de vedere legislativ. Având creionat cadrul juridic de început al acestei situații excepționale din România și a cărui neprezentare ar fi golit de conținut și valoare prezenta analiză, se impune să revin la motivul declanșator al intenției mele de a scrise pe acest subiect și anume, divergența de opinii a celor din dimineața zilei de 15 noiembrie. Astfel, analizând cadrul legal, am constatat faptul că printr-o serie de Hotărâri de Guvern a fost instituită obligativitatea prezentării unui document care să ateste faptul că persoana care dorește să aibă acces într-un centru comercial nu este infectată cu virusul SARS-CoV2. Înainte de orice alte precizări, îmi revine sarcina să arăt faptul că, practic, persoana respectivă era obligată să facă dovada îndeplinirii unei condiții negative (de a nu fi infectată) în vederea exercitării unei libertăți individuale și anume, libertatea de mișcare. Această condiționare echivalează, din punctul meu de vedere, cu verificarea unei condiții relative, aceea de a fi sănătos, întrucât în concepția autorităților și din interpretarea logică a acestei restricționări reiese faptul că dacă persoana respectivă nu este infectată, aceasta înseamnă că ea este sănătoasă. Or, un principiu de drept învățat încă din primii ani de studenție statuează faptul că cel care acuză, trebuie să dovedească. Consider inimaginabil, din punct de vedere juridic, să afirmăm faptul că cel care reclamă îndeplinirea unei condiții relative pentru ca celălalt să se prevaleze de o libertate, faptul că nu i-ar reveni celui dintâi sarcina probei. O ipoteză pe care o văd a fi validă în sensul unui raționament juridic corect o reprezintă situația în care persoana să fi fost testată cu mijloacele medicale corespunzătoare în vederea răsturnării prezumției că cel care dorea să intre în centrul comercial nu ar fi sănătos, iar de aici decurgând toate măsurile medicale care se impun. Orice alt raționament, din punctul meu de vedere, care să vină și să impună dovedirea îndeplinirii condiției de a fi sănătos de către persoana care dorește să-și exercite drepturile ori să se prevaleze de o anumită libertate, nu și-ar avea temeiul juridic corespunzător. Mai mult decât atât, este de reținut și faptul că persoana în cauză avea obligația de a prezenta documentul respectiv, care reprezintă, în fapt, una dintre următoarele atestări: în primul rând, dacă persoana este vaccinată, în sensul contrar, dacă a trecut prin boală, iar într-o ultimă ipoteză, certificatul de testare care, evident, să fie negativ. Astfel, statul a pus la dispoziția persoanei care dorea să viziteze centrul comercial trei posibilități prin care aceasta trebuia să dovedească că îndeplinește cel puțin una dintre ele, că nu este infectată cu virusul SARS-CoV2 și, prin urmare, că este sănătoasă, pentru a se putea prevala de libertatea de mișcare. Cu excepția cazului în care persoana ar fi trecut prin boală (care nu necesită prea mari detalieri), trebuie să ne referim la celelalte două modalități prin care aceasta era obligată să-și dovedească sănătatea fizică. Desigur, fără a intra în detalii de natură medicală, întrucât trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu, și fără a combate orice referiri ce țin de latura științelor medicale – pentru care, evident, cei calificați sunt în măsură să o facă -, analiza mea se va raporta, în continuare, la nivel juridic, social și rațional. Astfel, un prim aspect care trebuie reținut este acela că în România vaccinarea obligatorie împotriva infectării cu virusul SARS-CoV2 nu este, momentan, obligatorie. În Parlament sunt actualmente mai multe proiecte de lege pe această temă, însă, în conformitate cu dispozițiile constituționale, „legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei[9]. Așadar, un cadru legal care să impună obligativitatea vaccinării este inexistent în România. Reținând toate acestea și mai ales faptul că, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 29 din Constituția României, persoana are libertatea de a alege dacă dorește să recurgă la procedura vaccinării, act eminamente medical, și pentru care orice imixtiune în puterea decizională a persoanei în acest sens reprezintă, din punctul meu de vedere, o încălcare flagrantă a libertății de conștiință a persoanei. Prin urmare, rămânea la propria apreciere a persoanei dacă dorea să se vaccineze sau nu, în vederea îndeplinirii unei prime condiții pentru a intra în posesia certificatului care să-i permită accesul în centrul comercial. Epuizând acest aspect, reținând și posibilitatea de a fi trecut prin boală, pentru care am arătat anterior că nu sunt necesare detalieri din perspectiva prezentei analize, rămâne să fac referire și la ultima posibilitate pe care o avea și anume, testarea. Așa cum specificam anterior, persoana care dorea să se prevaleze de libertatea de mișcare nu avea nicio obligație în sensul dovedirii unui fapt relativ și anume că este sănătoasă. Dacă ar fi să admitem valid raționamentul greșit pe care îl prezentam anterior, ar trebui totodată să susținem ideea că toate persoanele care doresc să se bucure de libertatea de mișcare, în sensul intrării în centrul comercial, sunt prezumate a fi bolnave. Din punctul meu de vedere, consider că o atare ipoteză este lipsită de orice raționament logic și prin urmare nu poate fi valid. Astfel, analizând și ultima posibilitate pe care persoana o avea la dispoziție, testarea, constat faptul că, și cu referire la acest aspect, există câteva elemente care, din nou, ridică serioase semne de incertitudine. După cum afirmam anterior, raționamentul corect care se impune este ca statul să procedeze la testarea persoanei respective, concretizarea situației în sensul în care ea este infectată sau nu – astfel prezumția este înlăturată sau întărită -, și prin urmare, din punct de vedere juridic, prin acest raționament se respectă principiul cel care acuză, trebuie să dovedească. Sigur, se ridică problema de a ști cum poate statul să realizeze această procedură, astfel încât să fie respectate și celelalte drepturi ale persoanei și mai ales că vorbim de un act medical (testarea) și pentru care orice informație este confidențială, mai ales în contextul în care ea ar fi realizată de către persoane din afara sistemului medical. Neintrând în alte detalii de natură medicală, reținând totodată și beneficiile majore ale vaccinării, în urma studiilor științifice de la nivel internațional, și pentru care, după cum specificam, nu doresc să combat sau să militez împotriva acestui act medical, întrucât, după cum istoria ne-a dovedit, vaccinarea a reprezentat de-a lungul timpului soluția ieșirii din multe crize prin care umanitatea a trecut. Totuși, așa cum afirmam, analiza se raportează din perspectiva juristului și din acest motiv se impun mai multe precizări. Persoana avea posibilitatea de a se vaccina sau de a se testa. Având în vedere faptul că vaccinarea, pe de o parte, am analizat-o și am concluzionat că ea reprezintă un act medical care rămâne la libera apreciere a persoanei, conform libertății de conștiință, și reținând că vaccinarea nu este obligatorie în România prin lege, iar testarea, pe de altă parte, este tot un act medical, în principiu, pentru a uzita de aceasta persoana trebuia să suporte din propriile fonduri acest procedeu, întrucât, după cum arătam, ea nu este finanțată de către stat, ci suportată de cetățean. Punând în antiteză cele două metode și având în vedere nivelul de trai al cetățenilor români, am serioase rețineri cu privire la posiblitățile materiale ale anumitor categorii de persoane (care, conform statisticilor, veniturile unei bune părți a populației sunt undeva la nivelul salariului minim) de a se testa periodic din propriile resurse în vederea îndeplinirii condiției negative de a nu fi infectată cu virusul SARS-CoV2, în momentul în care doresc să se bucure de libertăți, precum libertatea de mișcare. Consider, reținând toate aspectele relevate anterior, că asistăm la o modalitate prin care vaccinarea este obligatorie, în mod indirect, pentru o anumită categorie de persoane[10] (prin aceea că cetățenii ar recurge la vaccinarea gratuită, în defavoarea testării contra-cost – care, probabil, în circumstanțele în care ar fi fost și aceasta gratuită, ar fi fost o soluție viabilă pentru unii oameni). Acestea fiind spuse și având în vedere faptul că am analizat cum se cuvenea și această parte materială a modalității prin care persoana trebuia să facă dovada că nu este bolnavă, sunt de reținut și alte aspecte cu privire la instituirea acestei obligativități și anume, modalitatea prin care ea a devenit aplicabilă. Astfel, ne aflăm în situația în care certificatul verde a fost implementat printr-o Hotărâre de Guvern, care substituie legea organică și prin intermediul căreia ar fi trebuit să se normeze în acest sens. Nu este de neglijat faptul că statul este obligat să adopte măsuri pentru siguranța publică, dreptul la ocrotirea sănătății fiind garantat prin Constituție, însă toate măsurile restrictive trebuie să respecte dispozițiile legii fundamentale, făcând referire aici și la art. 53 care statuează faptul că restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți poate fi realizată numai prin lege, ca act al Parlamentului. De altfel, chiar instanța de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj, printr-o decizie recentă, a statuat, în primă instanță, faptul că Hotărârile de Guvern prin care a fost instituită obligativitatea certificatului verde nu respectă dispozițiile Legii nr. 55/2020, în baza căreia Guvernul este abilitat să emită hotărâri în acest domeniu, întrucât au fost stabilite cu exces de putere alte măsuri decât cele la care legea face referire, au fost stabilite într-un mod discriminatoriu și cu atingerea libertăților cetățenilor activități la care să poată participa doar o anumită categorie de persoane și au fost stabilite măsuri care nu sunt proporționale, întrucât urmăresc substituirea prin hotărârea de guvern a unei legi privind obligativitatea vaccinării[11]. Concluzionând asupra tuturor celor prezentate, laitmotivul lucrării este reprezentat de restrângerea libertății de mișcare și conștiință, cu toate referile conexe care s-au impus și datorită cărora cele două libertăți fundamentale sunt ridicate în vârful ierarhic al piramidei, așa cum Hans Kelsen ne-o descrie. Astfel, prin analiza realizată am dorit să răspund mai multor întrebări, precum: libertățile individuale pot fi restrânse? Fără echivoc răspunsul este unul afirmativ, ținând cont însă de rigorile legii, de proporționalitatea și echilibrul care să definească intervențiile statului, pentru a nu fi golit de existență însuși dreptul. Este astfel justificată mâhnirea persoanei sau ar avea dreptate cealaltă? Cu siguranță nu pot fi în măsură să înclin unul dintre talerele balanței, în favoarea unuia sau în defavoarea altuia, întrucât aș încălca însuși eu spiritul legii. Cel chemat să o facă este însuși judecătorul care are puterea de apreciere asupra tuturor aspectelor prezentate, sarcina mea fiind doar de a le analiza și a-mi prezenta opinia. Scopul justiției este acela de a soluționa diferendele, sunt conștient de faptul că nu poate exista o justiție perfectă, ci una care să poată funcționa, însă tind să cred și am nădejdea că toate inconvenientele își vor găsi soluționarea prin echilibrul și verticalitatea deciziilor judecătorilor români și astfel rănile tuturor se vor vindeca, iar litigiile se vor stinge. În pragul celebrării a 73 de ani de la adoptarea DUDO, sper că toate se vor îndrepta, iar 10 decembrie 2021 să fie un prilej de început spre normalitate.

Luni, 22 noiembrie 2021, aceeași rutină la instanță, dar alte personaje. Mi-aș fi dorit să reîntâlnesc aceeași oameni care m-au determinat să scriu, însă mă gândesc ce le-aș fi spus. Cu siguranță prezenta lucrare ar fi putut să aducă o rază de lumină în imensa lor incertitudine și i-aș fi asigurat de faptul că timpul este cel care oferă cele mai bune rezolvări, iar juriștii sunt cei care joacă un rol esențial în lupta dintre adevărul juridic și realitatea faptică.

Încotro ne îndreptăm, prin urmare? Sunt sigur de faptul că CtEDO[12] și instanțele române vor tranșa orice urmă de incertitudine, iar în final lux facta est.


[1] Art. 16 alin. (2) din Constituția României, publicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003;
[2] Decretul Președintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României;
[3] O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, publicată în M.Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999;
[4] Anexa nr. 1 și anexa nr. 2 din Decretul Președintelui României nr. 195/2020;
[5] Dana Apostol Tofan în probleme și soluții legale privind criza COVID-19, 2020, p. 15;
[6] Pct. 90 din Decizia Curții Constituționale nr. 152/2020;
[7] Pct. 92 și 98 din Decizia Curții Constituționale nr. 152/2020;
[8] Bogdan Dima în Revista Universul Juridic nr. 3/2020.
[9] Art. 78 din Constituția României, publicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
[10] Aspecte reținute, de altfel, și în considerentele Sentinței civile nr. 236/2021, Curtea de Apel Cluj, prin care au fost anulate în întregime, în primă instanță, HG 826/2021, HG 932/2021, HG 990/2021.
[11] Sentința civilă nr. 236/2021, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal;
[12] Cauza Thevenon c. Franței, nr. 46061/21.


Nicolae-Alexandru Popa, Facultatea de Drept a Universității Ovidius din Constanța

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.