Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Instituția căilor de atac – unde și de ce greșește CCR
18.05.2022 | Dorin FITCHEVICI

JURIDICE - In Law We Trust
Dorin Fitchevici

Dorin Fitchevici

Calea de atac reprezintă resortul juridic la care pot apela părțile sau, după caz, participanții la un proces penal, civil sau de sorginte administrativă, și prin intermediul căruia aceștia pot obține reformarea unei hotărâri judecătorești. Motivația exercitării unei căi de atac trebuie căutată, prezumăm, în pretinsa nelegalitate ori netemeinicie a unui act jurisdicțional. În această logică, aspectul dezlegat de judecător trebuie să poată fi supus, la nevoie, unei noi deliberări, pentru ca orice îndoială privitoare la soluția oferită să fie neantizată.

Dacă ne aplecăm asupra deciziilor Curții Constituționale a României (CCR/Curtea în cele ce urmează) constatăm, cu surprindere, că nu orice persoană interesată are dreptul la o nouă deliberare. Într-o jurisprudență cristalizată, afirmând că dreptul de a exercita o cale de atac își are izvorul în art. 21 alin. (1)[1] coroborat cu art. 129[2] din Constituția României, Curtea statuează că: ,,Art. 129 din Constituție nu prevede obligativitatea instituirii căilor de atac în toate cazurile, ci folosirea de către părți și de către Ministerul Public a căilor de atac consacrate de lege.[3]. Mai mult, în optica acesteia, constituantul nu a înțeles să instituie un drept distinct la o cale de atac, ci a lăsat acest aspect în sarcina legiuitorului primar, acesta din urmă având chiar prerogativa de a suprima orice cale de atac în anumite materii[4], ghidat fiind de considerente precum: ,,modicitatea obiectului în litigiu, soluționarea cauzei cu celeritate sau nevoia de a ocroti anumite interese sociale[5]. Doctrina achiesează fără rezerve la argumentele instanței de contencios constituțional[6][7]. Considerăm însă că logica din spatele acestor constatări este greșită.

Silogismul Curții nu vădește rigurozitate, întrucât aceasta nu identifică temeiul principal al instituției căilor de atac. Articolele 21 și 129 din Constituție sunt, într-adevăr, fundamentale în contextul discuției despre sistemul dublului grad de jurisdicție, iar la o interpretare ad literam a textelor în cauză, tentația de a cădea de acord cu raționamentul CCR este justificată, însă, în optica noastră, calea de atac ca instrument de drept constituțional, își are originea în prevederile art. 1 alin. (4)[8].

Articolul antemenționat consacră un principiu definitoriu pentru întreg edificiul constituțional, cel al separației puterilor în stat. Pe cât de important este acest principiu pentru activitatea etatică, pe atât de greu îi înțeleg consecințele juridice unii teoreticieni ai dreptului. Valoarea normativă a separației puterilor nu se oprește la consacrarea a trei sisteme de organe, cantonate în exercițiul unor funcții, și care acționează în mod individual și independent. Principiul presupune instituționalizarea unor mecanisme de control între organele respective, astfel încât orice acțiune abuzivă să fie contracarată în timp util, iar drepturile și libertățile cetățenilor să fie prezervate. Acest mod de a creiona exercițiul puterii publice, cunoscut și sub denumirea de check and balances, își atinge cu adevărat finalitatea numai atunci când nu există niciun organ incontrolabil. Invers, atunci când actele unei autorități publice scapă oricărei forme de cenzură, sistemul eșuează.

Statul român cunoaște, în linii mari, trei forme sub care se exercită prerogativele de putere publică – actul legislativ, actul administrativ și actul jurisdicțional. Actul nu este altceva decât manifestarea de voință a unei entități publice exprimată în vederea nașterii unor drepturi sau a unor obligații în sarcina unor destinatari individualizați expres sau doar determinabili. În acord cu prevederile art. 1 alin. (4), este imperios ca fiecare categorie de acte să poată fi supusă controlului. Actul legislativ poate fi cenzurat prin recurs la Curtea Constituțională și, mai nou, prin controlul de convenționalitate efectuat de judecătorul de drept comun iar cel administrativ printr-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituție. Rămâne de văzut care este procedeul prin care poate fi controlat un act jurisdicțional.

Doctrina de drept constituțional din România[9] conchide că separația orizontală a puterilor, despre care face vorbire art. 1 alin. (4) din Constituție, poate îmbrăca, în egală măsură, forma inter-funcțională sau intra-funcțională. Prima se manifestă prin controlul exercitat de un organ care aparține unei puteri, asupra organelor cantonate în sfera altei puteri, în timp ce a doua presupune că actele unei entități publice sunt cenzurate de organe învestite cu exercițiul aceleași funcții. În primul caz, exemplul clasic este controlul Parlamentului, căruia constituantul îi atribuie funcția legislativă, asupra Guvernului, învestit cu funcția executivă, iar în cel de-al doilea – controlul hotărârilor judecătorești prin sistemul căilor de atac.

Organizarea activității puterii judecătorești sub semnul controlului intra-funcțional este justificată de imperativul asigurării independenței justiției, finalitate care, se prezumă că este atinsă prin minimizarea interacțiunii instanțelor judecătorești cu autoritățile etatice de sorginte politică. Despre separația intra-funcțională vorbește și Curtea, subliniind că: ,,sistemul bicameral este o formă importantă a separaţiei puterilor, care nu funcţionează doar între puterile legislativă, executivă şi judecătorească, ci şi în interiorul celei legislative[10]. Chiar dacă decizia antemenționată avea ca obiect principiul bicameralismului, raționamentul este pe deplin aplicabil și separației din cadrul puterii judecătorești, în virtutea adagiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet. Sistemul căilor de atac ordinare și extraordinare, devine, astfel, un remediu eficient în calea abuzului din partea organelor învestite cu exercițiul funcției jurisdicționale a statului.

Pentru aceste considerente, afirmăm că instituționalizarea căilor de atac nu se datorează numai prevederilor art. 21 și 129 din Constituție, ci are la bază principiul separației puterilor în stat. Din acest punct de vedere, chiar și în lipsa art. 129, instituția căilor de atac ar fi avut temei constituțional. Dispozițiile cuprinse în art. 129 nu reprezintă decât consacrarea expresă a unei consecințe juridice a principiului derivat din art. 1 alin. (4). Interpretarea teleologică a acestui din urmă articol ne face să afirmăm că deciziile Curții, prezentate în prima parte, nu corespund spiritului legii fundamentale. Dacă admitem că legiuitorul primar, odată cu determinarea regimului juridic al căilor de atac, are prerogativa de a exclude unele hotărâri judecătorești de sub semnul controlului intra-funcțional, ajungem la concluzia că cele două articole – 1 alin. (4) și 129 din Constituție – se exclud reciproc. Pe de o parte, avem un articol care obligă statul la consacrarea unor mecanisme de control astfel încât niciun act provenit de la o autoritate publică să nu scape controlului, iar pe de altă parte, un text care, în interpretarea oferită de CCR, autorizează statul să excepteze unele actele jurisdicționale de la orice formă de cenzură.

Sigur că unii s-ar putea întreba dacă nu cumva inserarea articolului 129 este consecința aplicării unui mecanism de tehnică legislativă, fiind consacrată o derogare explicită de la prevederile art. 1 alin. (4), având în vedere argumentul potrivit căruia se poate deroga de la o normă juridică prin dispoziții cuprinse în același act normativ. Argumentul însă, nu are suport în logica funcționării statului modern, or separația puterilor, aflată într-o legătură indisolubilă cu conceptul de stat de drept, este indispensabilă pentru atingerea finalității constituirii statului însăși. Protecția cetățeanului împotriva oricărei forme de abuz provenite din partea autorităților publice este unul dintre dezideratele fundamentale în acest sens. Altfel spus, statul nu poate crea în mod deliberat premisele uzului abuziv al prerogativelor de putere publică, iar renunțarea la controlul unor acte jurisdicționale exact asta face. Situația este identică cu aceea în care unele categorii de legi nu ar fi supuse controlului de constituționalitate, cu argumentul că obiectul acestora prezintă o importanță prea mică pentru a risipi bugetul Curții Constituționale.

În același timp, interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale relevă faptul că acolo unde constituantul a consacrat excepții de la principiul separației puterilor în stat, cum este instituția delegării legislative[11], a reglementat anumite mecanisme de control, urmărind contracararea actelor adoptate cu depășirea atribuțiilor constituționale[12].

Iată de ce, considerăm că interpretarea oferită de Curte și de doctrină prevederilor art. 129 din Constituție nu are un suport solid în actualul cadru constituțional. Ținând cont de argumentele aduse mai sus, opinăm că norma trebuie interpretată în sensul în care legiuitorul are dreptul exclusiv, în virtutea art. 61 alin. (1) din Constituție[13], de a reglementa fizionomia fiecărei căi de atac, cu stabilirea condițiilor cerute pentru promovarea acestora precum și a instanțelor competente să delibereze pe marginea actelor jurisdicționale atacate. Însă legiuitorul nu poate avea prerogativa exorbitantă de a alege dacă părțile unui anumit litigiu trebuie să beneficieze de dreptul fundamental de contesta o hotărâre sau nu. CCR, în deciziile precitate, își întemeiază raționamentul pe interpretarea ad literam a textului, fără a corela textul în cauză cu celelalte norme din legea fundamentală și, cel mai important, fără a se apleca asupra spiritului reglementării.

Este indubitabil faptul că trebuie să ținem cont și de posibilitatea reală a statului de a asigura o cale de atac pentru fiecare hotărâre judecătorească, având în vedere resursele financiare și de personal. Însă carențele sistemului judiciar nu pot întemeia încălcarea unui principiu fundamental. Cetățeanul confruntat cu o hotărâre judecătorească nelegală sau netemeinică și care nu poate fi atacată în niciun fel, nu poate și nu trebuie să cedeze în fața argumentului că trezoreria statului nu este îndestulătoare. Odată ce inserezi o clauză în contractul social[14], așa cum a făcut statul român atunci când, cu ocazia revizuirii constituționale din 2003, a completat art. 1 din Constituție cu alineatul 4, ai obligația de a o respecta întocmai. Dacă apar anumite împrejurări care fac imposibilă respectarea clauzei, trebuie să apelezi la mecanismul adaptării convenției, în cazul Constituției – prin revizuire. Statul român denunță această obligație, invocând dificultăți care nu au nicio înrâurire asupra finalității scontate printr-un text constituțional.

Principalul motiv pentru care oamenii a ales să renunțe la starea naturală, constituind un stat, nu este dorința de a avea entități care edictează și aplică legea, norma cutumiară fiind un argument cât se poate de viabil în acest sens, ci posibilitatea de a apela în orice moment la un terț, a cărui competență și imparțialitate ar fi garantată de stat, și care ar oferi o soluție temeinică situației contencioase în care persoana interesată are calitatea de parte, prezervând astfel pacea socială. Dacă dezlegarea nu este întemeiată, iar partea litigantă nu poate apela la o a doua instanță, justiția nu-și atinge scopul, cel nedreptățit neavând la dispoziție niciun resort prin ar putea supune cenzurii statuările primului magistrat. Legiuitorul primar, cu aprobarea Curții Constituționale a României, îl forțează pe justițiabilul a cărui litigiu are un obiect nesemnificativ, dacă există astfel de litigii, să accepte soluția pronunțată de prima instanță, chiar și atunci când o astfel de soluție este inacceptabilă.


[1] Art. 21 alin. (1) dispune: ,,Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.”
[2] Art. 129: ,,Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministrul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.”
[3] Decizia CCR 23/2004.
[4] Decizia CCR 320/2004.
[5] Decizia CCR 644/2005.
[6] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept Procesual Civil, ediția a 5-a, editura Hamangiu 2020, p. 736.
[7] Constituția României – Comentariu pe articole, ediția a 2-a, editura C.H. BECK, p. 1147.
[8] Potrivit art. 1 alin. (4) ,,Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.”.
[9] Dan Claudiu Dănișor, Drept Constituțional și Instituții Politice, Volumul II, editura Simbol, Craiova 2018, p. 337.
[10] Decizia CCR 799/2011.
[11] În virtutea delegării legislative, prin voința legiuitorului primar sau a celui constituțional, Guvernul este autorizat să adopte acte normative cu putere de lege, surmontând, astfel, monopolul Parlamentului asupra activității de normare primară.
[12] Art. 115 din Constituția României instituie condiția imperativă ca Ordonanțele de Urgență adoptate de Guvern să fie supuse aprobării Parlamentului.
[13] Articolul consacră rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării.
[14] În acord cu teoria contractului social, fundamentată de J. J. Rousseau, Constituția poate fi privită și ca un contract între guvernanți și guvernați.


Dorin Fitchevici
Student – Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara

Secţiuni: CCR, Drept constitutional, Opinii, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO