Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Recuperare creanţe
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 1 comentariu

Supraviețuirea ipotecii în cazul creanței prescrise (în așteptarea soluționării recursului în intersul legii, dosar nr. 471/1/2022)
18.05.2022 | Cristian Daniel David SAMOILĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Cristian Daniel David Samoilă

Cristian Daniel David Samoilă

Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să se pronunțe, în cadrul dosarului nr. 471/1/2022, pe calea recursului în interesul legii, asupra interpretării art. 120 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, prin raportare la dispozițiile art. 405 alin. (1) C.proc. civ. 1865, respectiv art. 706 alin. (1) C.proc.civ., în sensul în care i se solicită să stabilească care este termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil de la 1864 și al OUG nr. 99/2006, pentru garantarea unei creanțe ce izvorăște dintr-un contract de credit cu privire la care s-a constatat că a intervenit prescripția executării creanței. Inițiatorul recursului în interesul legii arată că, în concret, trebuie să se stabilească dacă executarea ipotecii este supusă termenului (special) de prescripție de 10 ani sau, după caz, termenului (general) de prescripție de 3 ani, astfel cum aceste termene de prescripție sunt prevăzute în normele legale anterior menționate.

Ca o observație adiacentă în cadrul acestui studiu recapitulativ, credem că dezlegarea pe care ÎCCJ o va da în cadrul acestui recurs în interesul legii va fi, prin extindere, valabilă și în ce privește situația altor creditori garantați (creditori instituții financiare nebancare[1] sau chiar simpli particulari cărora, pentru garantarea creanțelor lor, le-au fost constituite/recunoscute ipoteci convenționale sau, după caz, legale, inclusiv cei care sunt titulari ai unor privilegii speciale imobiliare născute sub imperiul Codului civil de la 1864), pentru că, în fond, ceea ce se va tranșa este problema (în sine a) supraviețuirii ipotecii imobiliare în cazul unei creanțe prescrise. Suntem de părere că, chiar dacă este vorba de o ipotecă legală (supusă și ea înscrierii în cartea funciară), de pildă, cea a legatarului cu titlu particular pentru creanța bănească obiect al legatului, ce se instituie asupra imobilelor din moștenire, recunoscută atât în vechea reglementare (art. 902 C.civ. 1864), cât și în actuala legislație (art. 2.386 pct. 7 C.civ.), titularul ipotecii legale, adică legatarul, are același drept real de garanție caracterizat prin prerogativa urmăririi bunului în orice mână ar trece, precum și a preferinței la distribuire, la fel cum aceste atribute îi sunt recunoscute și titularului unei ipoteci convenționale. Aceeași ar trebui, credem, să fie soluția și dacă vorbim despre creanțele creditorilor beneficiari ai unor privilegii speciale imobiliare – desigur, înscrise și ele în cartea funciară – , definite ca drepturi reale accesorii ce conferă, asemenea ipotecilor, prioritatea la distribuire și posibilitatea urmăririi imobilului în patrimoniul terțului dobânditor[2].  De altfel, se observă că fostele privilegii speciale imobiliare prevăzute de art. 1737 sunt recunoscute, în prezent, ca ipoteci legale, în temeiul art. 2.386 pct. 1, 3, 5 și 6 C.civ. Desigur, în cazul creanțelor garantate prin ipoteci legale sau privilegii speciale imobiliare – pentru că, prin ipoteză, nu există un înscris constatator al ipotecii/privilegiului care să reprezinte titlu executoriu (spre deosebire de situația ipotecii convenționale, conform art. 120 din OUG nr. 99/2006 și, după intrarea în vigoare a Codului civil actual, art. 2.341 C.civ.) – ni se pare că trebuie făcută discuția dacă, după prescrierea creanței, ipoteca ar putea fi pusă în executare (în termenul de 10 ani, dacă este aplicabil) mai înainte de a fi fost obținut un titlu executoriu, în temeiul art. 2.504 C.civ. și art. 74 din Legea nr. 76/2012. În alte cuvinte, dacă este vorba despre ipoteci legale sau privilegiile speciale imobiliare care se înscriau în cartea funciară, înainte de 1 octombrie 2011, în temeiul art. 55 alin. (4) din Legea nr. 7/1996 (în varianta legii anterioară intrării în vigoare a Codului civil) și se înscriu, după 1 octombrie 2011, în baza art. 37 alin. (6) din Legea nr. 7/1996, se pune problema dacă valorificarea dreptului de ipotecă presupune doar existența dreptului la acțiunea ipotecară condamnatorie, iar nu și dreptul la acțiunea executorie, spre deosebire de ipoteza (obișnuită) avută în vedere în cererea de recurs în interesul legii, care, desigur, este situația cel mai des întâlnită, căci cei mai mari creditori ipotecari rămân băncile care, atunci când acordă credite de o anumită valoare/în anumite condiții, solicită și constituirea unor garanții, mai ales prin încheierea contractelor de ipotecă imobiliară.

Tema recapitulată. Adaptând analiza temei supraviețuirii ipotecii în cazul creanței prescrise, pe care am realizat-o în cadrul unui studiu mai amplu publicat[3] în anul 2020, vom puncta, în cele ce urmează, chestiunile (pe care le considerăm) esențiale în legătură cu acest subiect, în scopul de a facilita cititorului o înțelegere mai ușoară a aspectelor care au generat practica neunitară, astfel încât a fost necesar ca instanța supremă să fie sesizată pe calea recursului în interesul legii. Desigur, corectitudinea sau « supraviețuirea » concluziilor la care am ajuns se va verifica în funcție de decizia instanței supreme.

I. Premise

I.1. Cauzele jurisprudenței neunitare. În legătură cu posibilitatea executării ipotecii imobiliare după ce creanța garantată s-a prescris, diferența de opinii a fost generată (inclusiv) de faptul că, în practică, nu a fost asimilată, în mod corect, noutatea legislativă a soluției prevăzute de dispozițiile art. 2.504 C.civ.[4], iar confuziile au putut fi alimentate și de o aparentă contradicţie între anumite dispoziţii legale la care vom face referire ceva mai jos.

I.2. Prescripția creanței, prescripția executării ipotecii. Mai întâi, este important de stabilit momentul de început al curgerii prescripției, tocmai pentru a putea stabili când a intervenit prescripția creanței, (moment) dincolo de care se pune problema dacă ipoteca mai poate fi executată separat.

I.3. Natura juridică a contractului de credit. Consecințe în privința prescripției (creanței). Contractul de credit este un contract cu executare uno ictu[5]. Într‑adevăr, chiar dacă creditul, acordat sub forma unui împrumut de consumaţie, se restituie fragmentat, în rate de capital şi accesorii (dobândă, comisioane), obligaţia de restituire a capitalului reprezintă o unică prestaţie, aşa cum a fost şi prestaţia instituţiei de credit la acordarea creditului, când a pus la dispoziţia împrumutatului întreaga sumă de bani. De aceea, deşi fiecare rată de credit este privită distinct, în sensul că, potrivit graficului de rambursare, are propria scadenţă faţă de exigibilitatea celorlalte rate, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că, în ceea ce priveşte prescrip­ţia, întrucât rata este compusă dintr‑o fracţiune de capital şi accesorii, momentul de început al prescripţiei extinctive va fi diferit. Astfel, cât priveşte fracţiunea de capital ca element component al unei rate, prescripţia (pentru întreg capitalul) nu va curge de la scadenţa ratei respective, ci de la exigibilitatea ultimei rate stabilite în cadrul graficului de rambursare, conform dispoziţiilor art. 2.503 alin. (3) şi art. 2.526 teza a II‑a C. civ. Într‑adevăr, deşi capitalul se restituie în rate, fiind vorba de o unică obligaţie de restituire a acestuia, va exista o singură prescripţie. Desigur, dacă a intervenit declararea scadenţei anticipate ca urmare a nerestituirii la termen a ratei/ratelor scadente, înce­putul prescripţiei referitoare la capital nu mai poate fi stabilit în raport cu exigibilitatea ultimei rate ce fusese fixată prin graficul de rambursare, pentru că nu va mai exista acea scadenţă. Astfel, scadenţa întregului capital şi, deci, începutul prescripţiei creanţei constând în capitalul împrumutat se va situa la data declarării scadenţei anticipate [practic, la momentul la care notificarea privind scadenţarea anticipată a creditului a fost comunicată împrumutatului, fiind vorba de un act unilateral supus comunicării, conform art. 1.326 alin. (1) C. civ.]. Dar, în ceea ce priveşte accesoriile (dobânzi şi comi­sioane), având în vedere că acestea sunt datorate şi reprezintă preţul pentru folosinţa sumei de bani împrumutate, respectiv costul serviciilor bancare aferente gestionării creditului şi cum această folosinţă a banilor şi prestare de servicii specifice se desfăşoară pe mai multe unităţi de timp (luni, ani, adică perioada de acordare a creditului), devin aplicabile normele prevăzute de art. 2.503 alin. (2) şi art. 2.526 teza I C. civ. (art. 12 din Decretul nr. 167/1958), astfel că va curge o prescripţie distinctă pentru accesoriile cuprinse în fiecare rată, de la data exigibilităţii fiecărei rate[6]. În cazul creditului acordat sub forma facilităţii de credit, distincţia dintre creanţa constând în accesorii şi creanţa constând în capitalul ce este ţinut la dispoziţia clientului devine şi mai evidentă, pentru că specific acestui contract este faptul că restituirea sumei utilizate trebuie să se facă la data la care se încheie perioada de utilizare a creditului, până la această dată clientul putând utiliza creditul, pentru ca, ulterior utilizării, să‑l ramburseze şi, astfel, să reînnoiască suma disponibilă (art. 2.194 C. civ.). Prin urmare, şi prescripţia extinctivă va curge diferit, după cum este vorba de accesorii (de la exigibilitatea fiecărei rate de dobândă) sau capital (de la scadenţa obligaţiei de restituire a sumei utilizate, la finalul contractului).

II. Legea aplicabilă prescripției. Acțiunea ipotecară

II.1. Codul civil actual versus Decretul nr. 167/1958. Reglementarea aplicabilă prescripției. Potrivit dispozițiilor art. 2.504 C.civ., precitate, legiuitorul a recunoscut posibilitatea creditorului garantat de a urmări bunurile mobile sau imobile ipotecate în favoarea sa, chiar dacă creanţa s‑a prescris, stabilind două limite: creanța se va putea recupera doar în limita sumei obţinute din valorificarea bunului ipotecat, iar dacă suma care se va obţine din vânzarea bunului ar putea acoperi atât capitalul, cât şi accesoriile creanţei garantate, cea de‑a doua limită presupune că creditorul va putea pretinde doar capitalul nerestituit, iar nu şi accesoriile creanţei garantate neachitate. Prin urmare, atunci când discutăm despre executarea ipotecii în cazul creanței prescrise, ceea ce interesează este doar capitalul restant, cu privire la care am arătat, conform celor de mai sus, că ar trebui să fie vorba de o singură prescripție care curge fie de la data exigibilității ultimei rate de credit (a obligației, la finalizarea perioadei de utilizare, de restituire a creditului acordat sub forma facilității/liniei de credit), fie de la scadențarea anticipată a creditului.

Dacă prescripţia principalului (capitalului) a început să curgă anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, aceasta este guvernată, în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011, de prevederile Decretului nr. 167/1958. Potrivit art. 1 alin. 2 din acest act normativ, în aplicarea regulii accesorium sequitur principale, prescripţia creanţei determina şi stingerea dreptului de ipotecă, ca drept real accesoriu constituit pentru garantarea dreptului de creanţă. Prescripţia creanţei reprezenta un temei de stingere, pe cale accesorie[7], a dreptului de ipotecă, potrivit art. 1800 pct. 4 alin. 1 C. civ. 1864[8].

În aplicarea aceluiași art. 201 din Legea nr. 71/2011, este însă posibil ca, dacă contractul de credit şi contractul de ipotecă au fost încheiate sub imperiul vechiului Cod civil, prescripţia capitalului să fie guvernată de noul Cod civil, în măsura în care exibilitatea ultimei rate sau scadența anticipată a creditului au avut loc ulterior datei de 1 octombrie 2011[9].

Între soluţiile legislative novatoare ale Codului civil din 2009 se înscrie şi cea prevăzută de art. 2.504, o noutate… ale cărei origini coboară până în Antichitate[10].

II.2. Corelarea prevederilor Codului civil cu dispozițiile Codului de procedură civilă, respectiv, ale Codului de procedură civilă din 1865. Aplicarea în timp a legii. Caracterul executoriu al contractului de ipotecă a fost recunoscut prin dispoziţiile art. 2.431 C. civ. (desigur, în privinţa contractelor de ipotecă încheiate ulterior datei de 1 octombrie 2011)[11], dar, în ceea ce priveşte domeniul bancar, puterea executorie a contractelor de credit şi a celor prin care s‑au acordat/constituit garanţii personale sau reale era deja recunoscută, în cadrul legislaţiei speciale, potrivit art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului și chiar mai înainte de acest act normativ, prin dispozițiile art. 79 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară.

Odată stabilit faptul că creditorul ipotecar poate executa silit bunul ipotecat, chiar dacă creanţa s‑a prescris, trebuie identificat – față de precizarea din art. 2.504 C.civ.: sub rezerva prescripției dreptului de a obține executarea silită – termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă. Din acest punct de vedere, trebuie să se recurgă, suplimentar (adică după ce s‑a verificat că prescripţia este guvernată de dispoziţiile noului Cod civil), la un al doilea criteriu privind aplicarea în timp a legii, şi anume identificarea Codului de procedură civilă în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că, întrucât noul Cod civil şi noul Cod de procedură civilă nu au intrat în vigoare la aceeaşi dată, este posibil ca prescripţia dreptului de a obţine executarea silită (doar) în temeiul contractului de ipotecă să fie supusă reglementărilor din: (i) noul Cod civil şi Codul de procedură civilă de la 1865, în măsura în care prescripţia a început să curgă după 1 octombrie 2011, dar până la data de 15 februarie 2013, sau (ii) noul Cod civil şi noul Cod de procedură civilă, dacă prescripţia a început să curgă începând cu data de 15 februarie 2013.

Distincţia poate fi importantă, în funcţie de modul în care sunt înţelese prevederile legale din vechiul Cod de procedură civilă care reglementau termenul de prescripţie aplicabil în materia drepturilor reale. Astfel, dacă ne aflăm în ipoteza menţionată la pct. (i), vor fi aplicabile dispoziţiile art. 405 alin. 1 C. proc. civ. 1865, potrivit cărora, „[d]reptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani”. Dreptul de ipotecă este un drept real (accesoriu), aşa încât se pune problema dacă se aplică termenul de 10 ani. Atunci când legiuitorul s‑a referit la titluri emise în materia acţiunilor reale imobiliare, în doctrină[12], s‑a apreciat că nu poate fi vorba decât de hotărâri judecătoreşti obţinute în urma promovării unor acţiuni prin care s‑au valorificat drepturi reale imobiliare (drepturile reale principale). Cum dreptul de ipotecă este constatat printr‑un titlu executoriu nejurisdicţional, rezultă că, în această interpretare, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită (începută după 1 octombrie 2011, dar sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865) în temeiul unui contract de ipotecă este termenul general de prescripţie de 3 ani. Rămâne ca, prin soluționarea recursului în interesul legii, instanța supremă să decidă dacă, în această ipoteză, ar putea fi totuși recunoscut termenul special de prescripție de 10 ani, având în vedere că dispozițiile art. 405 C.proc.civ. 1865 au fost introduse în acest act normativ în anul 2000 (prin OUG nr. 138/2000), mai exact, într-o perioadă în care, în legislația (Decretul nr. 167/1958) vremii, era de neconceput ca dreptul real de ipotecă să supraviețuiască creanței prescrise, astfel că, după părerea noastră, nu ar fi putut exista o justificare pentru ca dispozițiile legale menționate să se refere, în ceea ce privește prescripția executării în cazul drepturilor reale, la altă situație decât cea a hotărârilor judecătorești pronunțate în materia drepturilor reale principale[13]. Altfel spus, față de faptul că, în cazul prescripțiilor care au început să curgă după 1 octombrie 2011, dar înainte de 15 februarie 2013, reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 s-a aplicat fără a se fi realizat o (perfectă) corelare cu dispozițiile Codului civil care au stabilit supraviețuirea ipotecii în situația creanței prescrise și în considerarea caracterului executoriu al contractului de ipotecă imobiliară recunoscut prin dispozițiile art. 120 din OUG nr. 99/2006, credem că, recurgând la o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 405 alin. 1 C.proc.civ., nu ar fi (fundamental) greșit dacă s-ar accepta teza potrivit căreia și ipoteca imobiliară poate fi pusă în executare în termenul de prescripție de 10 ani[14].

În noul Cod de procedură civilă, a cărui aplicare interesează în ipoteza descrisă la pct. (ii), potrivit art. 706 alin. (1) teza a II‑a din acest act normativ, se prevede că, „[î]n cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani”. Într‑adevăr, nu s‑ar putea ignora faptul că redactarea acestui text de lege este diferită de corespondentul său din vechea reglementare, pentru că noţiunea de titluri emise în materia drepturilor reale este, evident, mai largă decât cea a titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare. În mod cert, sub imperiul noului Cod de procedură civilă (care reglementează prescripţiile ce au început să curgă după 15 februarie 2013), termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă este de 10 ani.

În măsura în care se va accepta, în cazul prescripţiilor guvernate de noul Cod civil şi de vechiul Cod de procedură civilă, interpretarea potrivit căreia dreptul de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă se prescrie în 10 ani, ar însemna că, dacă prescripția a început să curgă, spre exemplu, la data de 1 februarie 2013, dreptul de a obţine executarea silită a ipotecii încă nu s-a prescris, deşi creanţa este prescrisă. Într‑adevăr, în exemplul luat, prescripţia executării ipotecii se va împlini la 1 februarie 2023. Dacă însă instanța supremă va considera că, în ipoteza acestor prescripţii, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită în baza ipotecii este de 3 ani, la fel ca şi în cazul drepturilor de creanţă (acest termen putând fi împlinit în prezent), atunci se ridică întrebarea dacă, prin prescripţie, creditorul ipotecar a pierdut (chiar și) dreptul real de ipotecă, iar dacă răspunsul este negativ, se naște o nouă întrebare, și anume aceea de a stabili care sunt demersurile pe care creditorul ipotecar trebuie să le inițieze pentru valorificarea (în continuare a) dreptului său real accesoriu.

II.3. Acțiunea ipotecară executorie versus acțiunea ipotecară condamnatorie. Spre deosebire de dreptul la acţiunea condamnatorie (dreptul de a obţine condam­narea pârâtului), care poate fi şi imprescriptibil [exemplul clasic fiind acţiunea în revendicare – art. 563 alin. (2) C. civ.], dreptul la acţiunea executorie (dreptul de a obţine executarea silită) este întotdeauna prescriptibil, în termenul de 3 ani sau de 10 ani (sau, potrivit unor norme speciale ori în temeiul convenţiei părţilor[15], un alt termen).

În cazul titlurilor executorii jurisdicţionale (hotărârile judecătoreşti şi cele arbitrale), este cunoscut faptul că, dacă intervine prescripţia dreptului de a obţine exe­cu­tarea silită în temeiul hotărârii judecătoreşti (arbitrale), titularul dreptului subiectiv civil are posibilitatea, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului nu s‑a prescris încă sau este imprescriptibil, să obţină un nou titlu jurisdicţional, în cadrul unui nou proces de fond – art. 2.539 alin. (3) C. civ. şi art. 707 alin. (2) teza a II‑a C. proc. civ.

Există însă posibilitatea ca, și în cazul contractului de ipotecă, titlu executoriu nejurisdicţional, creditorul ipotecar să se prevaleze de existenţa unui drept la acţiunea condamnatorie, după intervenirea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, când, potrivit art. 707 alin. (2) teza întâi C. proc. civ., se pierde puterea executorie a titlului (contractului de ipotecă) ce nu a fost pus în executare silită.

Dispoziţiile art. 2.504 alin. (1) C. civ. se referă la posibilitatea de a urmări oricând[16] bunul ipotecat, sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită. Într‑adevăr, legiuitorul a recunoscut, chiar prin acest text de lege, posibilitatea credito­rului garantat de a introduce, ulterior prescrierii dreptului de a obţine executarea silită în temeiul ipotecii (când contractul de ipotecă şi‑a pierdut puterea executorie), acţiunea ipotecară condamnatorie pentru a obţine o hotărâre judecătorească care să recunoască existenţa dreptului de ipotecă[17]. Pentru a nu mai exista îndoieli asupra imprescrip­tibilităţii dreptului la acţiunea ipotecară, prin Legea nr. 138/2014, care a modificat şi textul art. 74 din Legea nr. 76/2012, s‑a prevăzut în mod expres această soluţie[18].

Faţă de cele prezentate mai sus, se observă că situaţia unui drept de ipotecă – drept real accesoriu imprescriptibil – ce îşi are izvorul într‑un contract de ipotecă, titlu execu­toriu nejurisdicţional, este inversă faţă de cea a unui drept real de proprietate – drept real principal imprescriptibil. Astfel, în vreme ce valorificarea dreptului de proprietate presupune, mai întâi, formularea acţiunii în revendicare, adică acţiunea condamnatorie, şi, ulterior obţinerii hotărârii judecătoreşti, posibilitatea punerii acesteia în executare, adică acţiunea executorie, în cazul valorificării unui drept de ipotecă, va exista, pentru început, acţiunea executorie (punerea în executare silită a contractului de ipotecă) şi, în cazul în care contractul de ipotecă şi‑a pierdut puterea executorie prin intervenirea prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, posibilitatea creditorului garantat de a formula acţiunea ipotecară condamnatorie.

Din păcate, în unele soluții din practica judiciară, s-a întâmplat ca, dacă a intervenit prescripţia dreptului de a obţine executarea silită în temeiul ipotecii (deci, şi această prescripţie, iar nu doar prescripţia creanţei), instanţa de executare, învestită cu soluţionarea unei contestaţii la executare de către debitorul/garantul ipotecar care a solicitat anularea executării, să nu stabilească, în considerentele încheierii de anulare a executării, că a intervenit prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a ipotecii (în termenul de 3 ani, dacă se împărtăşeşte această opinie în legătură cu dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza a II‑a C. proc. civ. 1865), ci, pur şi simplu, că a intervenit prescripţia creanţei. Într‑adevăr, pentru că, în motivarea hotărârii judecătoreşti, nu s-a identificat în mod riguros reglementarea aplicabilă prescripţiei (adică noul Cod civil şi vechiul Cod de procedură civilă), confundându‑se chestiunea naşterii raportului juridic de drept material, adică încheierea contractului de ipotecă sub imperiul vechiului Cod civil (care, prin dispoziţiile art. 1800 pct. 4, ridică dificultăţi de interpretare), pe de o parte, cu aspectul privind reglementarea aplicabilă prescripţiei extinctive, care se stabileşte în funcţie de data la care prescripţia a început să curgă (adică după 1 octombrie 2011), pe de altă parte, s-a ajuns la situația în care, din inerţie, să se aplice în continuare şi Decretul nr. 167/1958, pentru simplul motiv că, anterior datei de 1 octombrie 2011, când s‑a încheiat contractul de ipotecă, în vigoare erau Codul civil de la 1864 şi Decretul nr. 167/1958.

Iată de ce ni se pare că ar fi util ca, în motivarea deciziei prin care instanța supremă va soluționa recursul în interesul legii – desigur, dacă va acredita interpretarea pe care o susținem – să sublinieze și faptul că, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte nu doar dispozitivul (care, într‑adevăr, va fi în sensul anulării executării pe motivul operării prescripţiei), ci şi considerentele pe care acesta se sprijină, ceea ce înseamnă că instanţa de executare trebuie să arate, în motivarea hotărârii de anulare a executării, că, deşi s‑a prescris creanţa, motivul anulării executării îl constituie nu împlinirea acestei prescripţii, ci faptul că a operat (şi) prescripţia dreptului de a obţine executarea silită în temeiul contractului de ipotecă, creditorul fiind obligat să se adreseze cu o cerere în justiţie, în temeiul art. 2.504 alin. (1) C. civ. corelat cu art. 74 din Legea nr. 76/2012, pentru a obţine recunoaşterea dreptului de ipotecă printr‑un nou titlu executoriu, respectiv hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii ipotecare.

II.4. Necorelare legislativă sau greșita interpretare a unor norme? Dificultatea (oarecum justificată) de interpretare a unor dispoziţii legale s-a datorat unei aparente contradicții între texte din legi diferite, mai exact, dispozițiile prevăzute în cele două acte normative care s‑au succedat, respectiv Codul civil de la 1864 şi Codul civil actual.

Dispoziţiile art. 1800 pct. 4 C. civ. 1864 stabileau că ipoteca se stinge prin prescripţie. Având în vedere aceste dispoziţii din vechiul Cod civil, care, pe temeiul art. 3 şi art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, rămâne aplicabil actelor încheiate sub imperiul său, se ridică întrebarea dacă nu cumva suntem în prezența unei necorelări între, pe de o parte, dispoziţiile din Codul civil anterior care prevedeau stingerea ipotecii prin prescripţie şi, pe de altă parte, dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care, dacă stabilesc posibilitatea ca prescripţia să fie guvernată de noul Cod civil (în măsura în care a început să curgă după 1 octombrie 2011), chiar dacă data încheierii actului de creanţă/ipotecă este anterioară acestei date, înseamnă că recunosc, în aplicarea dispoziţiilor art. 2.504 C. civ., că prescrip­ţia creanţei nu mai determină stingerea ipotecii.

Aşa cum vom arăta în continuare, există doar o aparentă necorelare între dispo­ziţiile anterior menţionate, deci, nu suntem în situaţia unor norme juridice contradictorii. De fapt, intră, din nou, în discuţie chestiunea aplicării corecte în timp a legii, cu obser­varea atentă a istoricului reglementărilor şi cu identificarea şi delimitarea instituţiilor juridice ce nu trebuie să se confunde în problema analizată.

În primul rând, trebuie spus că art. 1800 pct. 4 C. civ. 1864 se referă nu doar la prescripţia extinctivă (în alin. 1 al pct. 4 al art. 1800), ci şi la prescripţia achizitivă sau uzucapiune (în art. 1800 pct. 4 alin. 2)[19].

De la adoptarea Codului civil din 1864 și până la reglementarea Decretului nr. 1967/1958, prescripţia extinctivă (liberatorie) era un mod de stingere a obligaţiilor (conform art. 1091 C. civ. 1864)[20]. Prin urmare, nici nu ar fi fost necesar ca vechiul Cod civil să se refere, distinct, la stingerea ipotecii prin prescripţia extinctivă a creanţei, pentru că, dacă prescripţia liberatorie stingea însuşi dreptul de creanţă, înseamnă că temeiul de stingere a ipotecii prevăzut de dispoziţiile art. 1800 pct. 1 acoperea şi ipoteza stingerii obligaţiei (garantate) prin prescripţie, ca prin oricare alt mod de stingere a obligaţiilor (plată, remitere de datorie etc.). Aşadar, cum s‑a spus,
art. 1800 pct. 4 alin. 1 C. civ. 1864 repetă dispoziţiile art. 1800 pct. 1 C. civ. 1864[21].

Înainte de a face observaţiile necesare pe marginea dispoziţiilor art. 1800 pct. 4 alin. 2 C. civ. 1864, trebuie menţionat că, odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, când s‑a prevăzut că prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune, iar nu dreptul subiectiv civil (primar) însuşi, dispoziţiile art. 1800 pct. 4 alin. 1 C. civ. 1864 au căpătat un sens diferit, adică nu s‑a mai putut spune că sunt o reluare a dispoziţiilor art. 1800 pct. 1 C. civ. 1864, ci, mai degrabă, că trebuie înţelese prin coroborare cu dispoziţiile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958. Dar ceea ce este de reţinut în legătură cu stingerea ipotecii prin prescripţia extinctivă (atât sub imperiul Codului civil de la 1864 ca reglementare aplicabilă prescripţiei, cât şi ulterior adoptării Decretului nr. 167/1958) este faptul că acesta a fost un caz de stingere a ipotecii pe cale accesorie[22]. Credem că, în ce privește dreptul de ipotecă, este justificat să vorbim despre stingerea a însuși dreptului real accesoriu prin prescripția extinctivă, chiar dacă reglementarea aplicabilă nu a mai fost Codul civil din 1864, ci Decretul nr. 167/1958. Într-adevăr, dacă se admite contestația la executare formulată de către constituitorul ipotecii, acesta obținând soluția de anulare a urmăririi silite imobiliare pe temeiul intervenirii prescripției (creanței), existența unui drept de ipotecă imperfect (dacă s-ar admite că, prin prescripție, se stinge doar dreptul material la acțiune corespunzător dreptului de ipotecă) este mai greu (imposibil) de explicat, atâta vreme cât constituitorul ipotecii nu mai poate fi urmărit, iar, dacă acesta ar înstrăina imobilul care a format obiectul ipotecii, dreptul de urmărire nu ar mai putea fi exercitat împotriva terțului dobânditor[23]. Or, dacă prerogativa urmăririi imobilului (în orice mână ar trece) nu mai există, înseamnă că nu mai există chiar dreptul de ipotecă[24]. Totuși, dacă garantul ipotecar înțelege să plătească de bună voie creditorului ipotecar, plata nu va fi supusă restituirii ca plată nedatorată [în ideea că dreptul de ipotecă s-a stins, deci, nu ar mai exista un temei al plății, spre deosebire de situația (achitării) unei datorii prescrise la care se refereau dispozițiile art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și, în prezent, se referă art. 2.506 alin. (3) C.civ.]. Temeiul pentru care o astfel de plată va rămâne valabilă constă în faptul că, atunci când a efectuat plata (care este un contract), garantul ipotecar s-a aflat într-o eroare de drept (crezând că este și el ținut de o datorie prescrisă), iar o astfel de eroare nu este scuzabilă, conform dispozițiilor art. 1.207 alin. (3) și art. 1.208 alin. (2) C.civ. Cel mai adesea însă, va fi vorba de un act juridic unilateral prin care (fostul) garant ipotecar își asumă o obligație (nouă) față de (fostul) creditor ipotecar, pe care o poate și executa de îndată.

Din cele arătate mai sus reiese cu claritate că, atunci când urmează a fi interpretate în vederea unei aplicări corecte, dispoziţiile art. 1800 pct. 4 C. civ. 1864 trebuie înţelese în sensul că ele privesc doar situaţia unei prescripţii extinctive care a fost reglementată de vechiul Cod civil sau de Decretul nr. 167/1958, respectiv a unei uzucapiuni guvernate de Codul civil de la 1864[25]. Cu alte cuvinte, chiar dacă sunt situate în textul art. 1800 C. civ. 1864, care se referă la stingerea ipotecilor, dispoziţiile referitoare la stingerea ipotecii prin prescripţie (extinctivă sau achizitivă) sunt, în realitate, dispoziţii care aparţin instituţiei juridice a prescripţiei extinctive sau, după caz, a celei achizitive, adică dispoziţiile art. 1800 pct. 4 C. civ. 1864 reglementează efecte ale prescripţiei extinctive sau ale uzucapiunii asupra unei ipoteci. Or, dacă, faţă de dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, legiuitorul a decis ca, în cazul unei prescripţii care a început să curgă ulterior datei de 1 octombrie 2011, aceasta să fie guvernată de noul Cod civil – chiar dacă dreptul de creanţă şi dreptul de ipotecă s‑au născut anterior intrării în vigoare a acestuia –, nu mai poate fi vorba de o prescripţie extinctivă care să aibă ca efect stingerea ipotecii, câtă vreme legea a decis, prin dispoziţiile art. 2.504 C. civ., că ipoteca nu se mai stinge odată cu prescrierea creanţei. Prin urmare, prescripţia extinctivă fiind guvernată de noul Cod civil, iar nu de Decretul nr. 167/1958, nu mai există premisa aplicării dispoziţiilor art. 1800 pct. 4 alin. 1 C. civ. 1864, chiar dacă dreptul de ipotecă s‑a născut în temeiul unui contract de ipotecă încheiat sub imperiul vechiului Cod civil[26].

III. O veche problemă (în curând) soluționată. Acțiunea ipotecară, o nouă provocare

Există, credem, premise sigure pentru a anticipa discuțiile noi ce vor fi generate de situația (particularitățile) acțiunii ipotecare condamnatorie care, în virtutea caracterului ei imprescriptibil, va putea fi formulată după împlinirea termenului de prescripție a executării în temeiul contractului de ipotecă, în scopul de a obține noul titlu executoriu, hotărârea judecătorească care va putea fi pusă în executare pentru recuperarea creanței, în limitele stabilite de art. 2.504 C.civ.

Acțiunea ipotecară este, desigur, o acțiune reală[27] și, în măsura în care obiectul ipotecii îl reprezintă un imobil, va fi o acțiune reală imobiliară, astfel că, pentru determinarea instanței competente teritorială să o soluționeze, reclamantul – creditor ipotecar va fi ținut să urmeze dispozițiile art. 117 C.proc.civ.

Adevărata provocare pe care o va ridica acest tip de acțiune reală imobiliară se naște din împrejurarea că, în realitate, chiar dacă prin intermediul ei se valorifică un drept real (dreptul de ipotecă), reminiscența accesorialității acestui drept  în raport cu dreptul de creanță pe care l-a garantat se va manifesta, în opinia noastră, prin stabilirea limitelor obiectului său, din punct de vedere valoric, aspect care, desigur, se va reflecta în chestiunea competenței materiale, potrivit dispozițiilor art. 104 C.proc.civ., precum și a problemei timbrajului, sens în care vor fi avute în vedere dispozițiile art. 31 alin. (3) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Ni se pare că suntem în prezența unei acțiuni reale imobiliare speciale, pentru că situația este diferită de aceea în care se valorifică un drept real principal – dreptul de proprietate (temeiul formulării acțiunii în revendicare) sau un dezmembrământ al acestuia (fundamentul exercitării unei acțiuni confesorii) –, hotărârea de condamnare urmând să conțină, probabil, dispoziția instanței în sensul obligării constituitorului ipotecii la plata unei sume de bani, adică tot o creanță bănească, spre deosebire de creanța născută din admiterea acțiunii titularului unui drept real principal, căreia îi este corelativă obligația de predare a bunului, și care va fi pusă în executare prin procedura predării silite a bunurilor imobile prevăzută de dispozițiile art. 896 și urm. C.proc.civ.

În ipoteza acțiunii ipotecare (condamnatorie), dat fiind că, în urma admiterii acesteia, creditorul ipotecar va putea declanșa o (nouă) urmărire silită imobiliară, trebuie să existe o creanță constând într-o sumă de bani, iar aceasta va consta în valoarea imobilului (cu privire la care se va putea administra proba cu expertiza), dacă aceasta este inferioară creanței (capitalului nerestituit) sau, dacă creanța (principalul nerambursat) este inferioară valorii imobilului, obligarea s-ar putea face doar în limita nivelului creanței. Chestiunea valorică va putea reprezenta obiect de dispută între părți, în sensul în care, pentru a emite declarația de radiere a ipotecii, creditorul să pretindă constituitorului ipotecii o sumă mai mare decât oferă acesta din urmă pentru eliberarea imobilului de sarcina ipotecii. Credem că, în raport cu concluziile raportului de expertiză privind valoarea imobilului, se va putea stabili și persoana celui care se află în culpă procesuală, adică cel care a determinat declanșarea litigiului și care, astfel, va trebui să suporte cheltuielile de judecată.

În orice caz, dacă hotărârea de admitere a acțiunii ipotecare nu va fi executată voluntar de către pârâtul constituitor al ipotecii (în limita sumei stabilite în dispozitiv), suma obținută din valorificarea silită a imobilului ipotecat va reprezenta suma concretă pe care o va mai putea primi creditorul ipotecar din valorificarea, distinct de creanță, a dreptului său de ipotecă. Credem că o astfel de precizare va putea fi făcută chiar în dispozitivul hotărârii de admitere a acestei acțiuni reale imobiliare… care va veni cu provocările ei!


[1] Potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, contractele de credit încheiate de o astfel de instituție, precum și garanțiile personale sau reale aferente sunt titluri executorii.
[2] A se vedea M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, Vol. II, Noile cărți funciare, Ed. Universul Juridic, București, 2006, pp. 171 – 172; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 9‑a, revizuită şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 471 – 473.
[3] M. Avram, C. Samoilă, Prescripția extinctivă în procedura insolvenței debitorului profesionist, precum și în raporturile cu cei obligați alături sau pentru acesta, în RRDP nr. 2/2020.
[4] „(1) Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat.”
[5] În practica instanţei supreme, natura contractului de credit de contract cu executare dintr‑odată a fost subliniată încă sub imperiul reglementării Codului civil de la 1864 (a se vedea ICCJ, s. a II‑a civ., dec. nr. 760 din 27 februarie 2014, disponibilă pe www.scj.ro).
[6] A se vedea şi Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. III (Depozitul, Împrumutul de folosinţă, Împrumutul de consumaţie, Tranzacţia, Donaţia), ed. a 5‑a, actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018, pp. 135‑136. În sensul că trebuie să se facă distincţie între două obligaţii esenţiale: restituirea capitalului, care este o obligaţie cu executare dintr‑odată, şi plata dobânzii remuneratorii, care presupune prestaţii succesive, pentru că dobânda este „preţul timpului”, a se vedea R. Rizoiu, Paradoxul călătorului în timp a fost evitat… la timp: Condiţiile (constituţionale ale) dării în plată, disponibil la https://www.juridice.ro/ essentials/722/paradoxul‑calatorului‑in‑timp‑a‑fost‑evitat‑la‑timp‑conditiile‑constitutionale‑ale‑darii‑in‑plata
[7] Vom prezenta, detaliat, această chestiune în ultima parte a acestui studiu.
[8] În prezent, tehnica de structurare a unui articol de lege presupune că acesta poate conţine mai multe alineate – numărul alineatului fiind indicat între paranteze rotunde –, în cadrul unui alineat putând fi utilizate, pentru enumerare, literele alfabetului sau numere. În tehnica veche, cea de la epoca adoptării Codului civil de la 1864, regulile de structurare a unui text de lege nu erau identice cu cele de astăzi. În privinţa art. 1800 C. civ. 1864, există programe legislative care structurează acest articol în patru alineate. Noi credem, în acord şi cu alţi autori (a se vedea nota de subsol 55), că este preferabil ca structura articolului în discuţie să fie privită diferit, şi anume să se considere că dispoziţiile care ar fi conţinutul alineatelor 2‑4 reprezintă, mai degrabă, dezvoltări ale pct. 4 al art. 1800 C. civ. 1864 (stingerea ipotecii „prin prescripţie”). Într‑adevăr, prevederile care urmează după indicarea cazului de stingere a ipotecii prin prescripţie au legătură numai cu acest caz de stingere, iar nu cu cele de la pct. 1‑3 ale art. 1800 C. civ. 1864. De aceea, am preferat să utilizăm structura potrivit căreia pct. 4 al art. 1800 C. civ. 1864 conţine trei alineate, ceea ce ar reprezenta, în tehnica actuală de structurare a textelor legale, teze diferite ale unor dispoziţii legale care au un anumit obiect de reglementare.
[9] Dacă scadența se situează după 1 octombrie 2011, aspectele referitoare la supraviețuirea ipotecii poate prezenta interes și pentru creditorii titulari ai unor privilegii speciale imobiliare, de pildă, pentru vânzătorul unui imobil care și-a înscris privilegiul prevăzut de art. 1737 pct. 1 C.civ.1864, în situația în care obligația de plată a prețului devine exigibilă după intrarea în vigoare a Codului civil, astfel încât prescripția creanței constând în plata prețului este guvernată de noua reglementare, desigur, în măsura în care vânzătorul nu va declanșa, în termenul de prescripție a creanței, executarea pentru plata prețului, în temeiul art. 101 alin. (1) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995.
[10] A se vedea R. Rizoiu, O fantomă bântuie Noul Cod civil: Acțiunea ipotecară, disponibil aici: https://www.juridice.ro/essentials/3310/o-fantoma-bantuie-noul-cod-civil-actiunea-ipotecara
[11] S‑a arătat deja că executorialitatea contractului de ipotecă este recunoscută chiar dacă înscrisul constatator al creanţei garantate nu este un titlu executoriu, după cum s‑a stabilit şi prin dec. nr. 60/2017 (publicată în M. Of. nr. 928 din 24 noiembrie 2017) pronunţată de ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
[12] M. Nicolae, Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită în dreptul civil român, în RRDP nr. 2/2015, p. 154 şi urm., lucrare în care se citează şi o decizie de speţă a instanţei supreme care a decis în acest sens.
[13] Anterior OUG nr. 138/2000, fusese în discuție dacă, în ce privește hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea acțiunilor reale imobiliare (acțiuni în revendicare, acțiunii confesorii etc.), termenul de prescripție a executării în temeiul acestor titluri ar fi trebuit să fie în continuare cel stabilit de fostele dispoziții ale art. 404 C.proc.civ. 1865 (în varianta anterioară modificării aduse prin OUG nr. 138/2000), conform cărora termenul de prescripție a executării unei hotărâri era de 30 ani, adică să fie exclus de la aplicare termenul de prescripție a executării de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 6 din Decretul nr. 167/1958, iar aceasta pentru că, potrivit art. 21 din Decretul nr. 167/1958, s-a stabilit că dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privind dreptul de proprietate și dezmembrămitele sale. A se vedea și G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, Ed. All, București, 1994, p. 652 și urm.
[14] Aceeași ar urma să fie soluția, dacă s-ar recunoaște aplicabilitatea termenului de prescripție de 10 ani prevăzut de art. 405 alin. 1 C.proc.civ. 1865, și în situația ipotecilor convenționale constituite după 1 octombrie 2011, în favoarea oricărei persoane (alta decât o instituție de credit sau o instituție financiară nebancară), în considerarea dispozițiilor art. 2.431 C.civ., desigur, păstrând situația premisă în sensul că scadența creanței, adică momentul de la care începe să curgă prescripția se situează înainte de 15 februarie 2013.
[15] Cu privire la aplicabilitatea art. 2.515 C. civ. şi în cazul prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, a se vedea M. Nicolae, Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită în dreptul civil român, cit. supra, p. 132.
[16] Există şi alte situaţii în care, prin adverbul de timp oricând, legiuitorul instituie imprescrip­tibilitatea unei acţiuni, spre exemplu, acţiunea de partaj prevăzută de art. 669 C. civ.
[17] Această hotărâre judecătorească de admitere a acţiunii ipotecare va fi ea însăşi noul titlu executoriu care va putea fi pus în executare silită, în termen de 10 ani.
[18]Imprescriptibilitatea acţiunii ipotecare a fost recunoscută în doctrină (a se vedea
M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 1163) şi anterior stabilirii prin normă expresă (art. 74 din Legea nr. 76/2012) a acestei soluţii. De aceea, dispozițiile art. 74 din Legea nr. 76/2012 au valoarea unei norme interpretative. În acest sens, a se vedea și M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 772, în special nota de subsol nr. 359.
[19] Dispoziţiile art. 1800 pct. 4 alin. 2 C. civ. se referă la un caz de stingere a ipotecii pe cale principală (a se vedea și M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, op.cit., pp. 667‑668, C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, op.cit., p. 449) constând în faptul că, întrucât imobilul ipotecat a ajuns în mâinile unui terţ posesor (cu sau fără titlu) care invocă dobândirea proprietăţii asupra acestuia ca efect al prescripţiei achizitive (uzucapiunii), nu i se mai poate opune ipoteca consti­tuită de către proprietarul care a pierdut posesia bunului. În sistemul personal de publicitate imobiliară, era posibilă chiar și prescrierea (uzucaparea) ipotecii, adică stingerea acestei sarcini în beneficiul celui care a dobândit imobilul de la însuși constituitorul ipotecii, pentru că se admitea că terțul dobânditor a putut ignora ipotecile înscrise în registrul de inscripțiuni, ceea ce era criticabil, așa cum s-a arătat în doctrina veche (a se vedea V. Veniamin, Teoria generală a garanțiilor, Ed. „Bucovina” I. E. Torouțiu, București, 1941, pp. 274 – 275).
[20] A se vedea D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Tomul XI, Prescripția, Atelierele grafice Socec & Co, București, 1915, p. 41 și urm. (reeditare anastatică a Ed. Universul Juridic, în colecția Cultura Juridică).
[21] A se vedea Al. Cerban, Privilegii și ipoteci, Ed. „Universală” Alcalay & Co., București, 1936, pp. 334 – 335.
[22] A se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, op.cit., pp. 666‑667.
[23] Terțul dobânditor, ca succesor cu titlu particular al constituitorului ipotecii stinse prin prescripția creanței, va putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii de anulare a executării pe care a obținut-o autorul său, garantul ipotecar. A se vedea și A. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, Vol. I – art. 1 – 526, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1214.
[24] De altfel, jurisprudența este, după știința noastră, unanimă în sensul că, dacă a intevenit prescripția creanței (sub imperiul Decretului nr. 167/1958), ipoteca, stingându-se, se radiază din cartea funciară.
[25] Trebuie însă menţionat că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, care a instituit regimul de carte funciară, prescripţia achizitivă (uzucapiunea) prin care o altă persoană dobândeşte proprietatea imobilului ipotecat (înscris într‑o carte funciară, în care a fost intabulat şi dreptul de ipotecă) nu mai poate reprezenta un caz de stingere a ipotecii pe cale principală, conform art. 1800 pct. 4 alin. 2 C. civ. 1864. Într‑adevăr, doar în sistemul personal de publicitate imobiliară (cel bazat pe registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni) – al Codului civil de la 1864 – era posibilă stingerea ipotecii prin uzucaparea imobilului grevat cu această sarcină reală, conform art. 1800 pct. 4 alin. 2 C. civ. 1864. Dar, odată ce imobilul este înscris într‑o carte funciară în care a fost intabulat şi dreptul de ipotecă, a cărui existenţă devine, astfel, opozabilă terţelor persoane, deci inclusiv terţului posesor care, prin uzucapiune, devine proprietar al imobilului, pe de o parte, şi cum dreptul de ipotecă nu este un drept real de folosinţă, aşa cum sunt drepturile reale principale (a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, op. cit., p. 83), deci actele materiale de stăpânire, posesie a imobilului, care vor conduce la efectul uzucapiunii, nu pot viza sarcina ipotecii şi, prin urmare, nu pot fi făcute contra creditorului ipotecar (ci doar împotriva proprietarului/titularului unui alt drept real principal care a pierdut posesia imobilului), pe de altă parte, terţului care a devenit proprietar prin uzucapiune îi va fi opozabil dreptul de ipotecă. În acest sens, a se vedea şi M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, op.cit., p. 668. Remarcăm, în aceeaşi ordine de idei, că, având la bază concepţia sistemului real de publicitate imobiliară, Codul civil actual nu ar mai fi putut reglementa stingerea ipotecii ca efect al uzucapiunii, între cazurile de stingere a ipotecii menţionate la art. 2.428 C. civ. nefiind şi cel care se regăsea în prevederile art. 1800 pct. 4 alin. 2 C. civ. 1864.
[26] Din păcate, în practica judiciară neunitară care a condus la necesitatea formulării cererii de recurs în interesul legii, au existat destul de multe soluţii care au ignorat faptul că, în cazul în care prescripţia extinctivă este guvernată de noul Cod civil, ipoteca nu se mai stinge ca efect al prescrierii creanţei, pentru că s-a plecat de la premisa greşită că, dacă contractul de ipotecă a fost încheiat sub imperiul Codului civil de la 1864, sunt aplicabile, în mod automat, dispoziţiile art. 1800 pct. 4 alin. 1 C. civ. 1864. Astfel, spre exemplu, respingând apelul creditorului ipotecar care, în temeiul art. 2.504 C. civ., declanşase urmărirea silită a imobilului ipotecat, Tribunalul Specializat Cluj, prin dec. civ. nr. 1695 din 2 decembrie 2019, a reţinut că – deşi creditorul ipotecar, instituţie de credit, declarase scadenţa anticipată la data de 19 ianuarie 2014 (deci, de la această dată a început să curgă prescripţia, care, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, urmează a fi guvernată de noul Cod civil) – „potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa, deci cauzele încetării contractului de ipotecă (încheiat în 2007 – n.n.) sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 1800 C. civ. 1864. Potrivit art. 1800 pct. 4 C. civ. 1864, privilegiile şi ipotecile se sting (…) prin prescripţiune (…). Raportat la dispoziţiile legii vechi, prescrierea obligaţiei principale atrăgea şi încetarea contractului de ipotecă, iar potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, legea veche (Codul civil de la 1864) guvernează în continuare cauzele de încetare a contractului de ipotecă nr. 6/12.07.2007, autentificat sub nr. …, de notar public … . În concluzie, având în vedere considerentele reţinute anterior, rezultă că regimul juridic aplicabil contractului de credit nr. …/2007 şi implicit garanţiilor aferente (contractul de ipotecă nr. 6/12.07.2007) este cel reglementat de Codul civil de la 1864, neputându‑se reţine în prezenta cauză incidenţa dispoziţiilor art. 2.504 C. civ. actual, legea de punere în aplicare nereglementând situaţii de excepţie cu privire la această dispoziţie din legea nouă”, instanţa de apel continuând raţionamentul astfel: „În ceea ce priveşte titlul executoriu constând în contractul de ipotecă nr. 6/12.07.2007, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011 raportat la dispoziţiile art. 1800 C. civ. 1864, având în vedere că dreptul principal de creanţă a fost constatat ca prescris, acesta (contractul de ipotecă – n.n.) a încetat la momentul împlinirii termenului de prescripţie, or, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor Codului civil de la 1864, contractul de ipotecă are un caracter accesoriu creanţei născute din contractul de credit nr. …/2007 a cărui executare o garantează, creanţă cu privire la care s‑a împlinit termenul de prescripţie, dreptul real de urmărire şi preferinţă, efect al contractului de ipotecă, nu poate supravieţui creanţei pe care o însoţeşte, dispoziţiile art. 2.504 C. civ. actual neexistând în reglementarea anterioară şi nici nu sunt aplicabile contractelor de ipotecă încheiate anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor noului Cod civil, astfel că fiind stins contractul de ipotecă, nu se poate reţine existenţa unui drept al apelantei de a mai proceda la executarea silită în temeiul acestuia, dreptul de urmărire şi preferinţă nemaifiind în fiinţă la data la care aceasta a demarat executarea silită, ca urmare a încetării contractului de ipotecă care l‑a generat”.
[27] A se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, op. cit., p. 789.


Cristian Daniel David Samoilă
Cons. jur. BRD Groupe Société Génerale

Secţiuni: Articole, Drept civil, Procedură civilă, Recuperare creanțe, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO