Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Autori și adevăruri necunoscute. Strategia restructurării științei
19.05.2022 | Neculai ZAMFIRESCU, Andreea ZAMFIRESCU SANDU

JURIDICE - In Law We Trust
Neculai Zamfirescu

Neculai Zamfirescu

Andreea Zamfirescu Sandu

Andreea Zamfirescu Sandu

În considerația sferei intenției noastre de abordare a ideii restructurării științei”[1], o să definim mai întâi noțiunile suport ale eseului nostru. Acțiunea criminală: în sens restrâns – acțiune prin care se săvârșește un omor, un viol, o tâlhărie, în oricare dintre variantele acestora; în sens larg – acțiune (delict grav) prin care se săvârșește una din celelalte infracțiuni date în competența de soluționare a poliției de investigații criminale.

Criminal, persoană care a săvârșit un omor. Violator, tâlhar, hoț, escroc persoană care a săvârșit, după caz, un viol, o tâlhărie, un furt, o înșelăciune.

Sistem criminal – sistemul în care infractorul intră ca un actor într-o piesă teatrală, nu este produsul concepției acelui infractor, ci este produsul a generații întregi de infractori dar şi mai mult este în același timp produsul mediului în care s-a născut şi în care s-a putut dezvolta. Concepția sistemelor criminale, face ca activitatea criminala să funcționeze potrivit scopului urmărit. Aceasta are o evoluție lentă, fie ca subiecții practică o criminalitate violentă, fie o criminalitate umanizată, nu au în vedere altceva decât a evita pe cât posibil marile riscuri şi a fi cât mai siguri de reușită[2].

Unei asemenea concepții trebuie să i se opună concepția științifică a descoperirii, de aceea eseul nostru va încerca să desprindă clar, modul în care poliția criminală, ca și poliție însărcinată cu descoperirea autorilor în afacerile criminale tradiționale, trebuie să-și structureze propria concepție. DE CE ? pentru că această activitate are o importanță majoră în filozofia descoperirii, pentru că, acțiunile criminale date spre soluționare poliției criminale se săvârșesc dintotdeauna, și se vor săvârșii în continuare[3].

Din conținutul și experiența codurilor de procedură penală vechi remarcăm[4], că acestea au avut preocupare punctuală față de investigarea crimelor și delictelor grave. Astfel, codul de procedură penală 1936, folosește expresia „când făptuitorii nu sunt cunoscuți”, iar cel din 1968 expresia „efectua acte premergătoare”, expresii pe care nu le mai regăsim în nici unul din celelalte coduri.

În esență cele două expresii formulează sintagma „când făptuitorii nu sunt cunoscuți, se efectuează acte specifice identificării acestora”.

Potrivit procedurii criminale[5] (procedura bunelor practici) etapele descoperirii făptuitorilor necunoscuți, se marchează, în primul rând, prin operațiuni specifice, nedefinite de codul de procedura penală, mă refer la procedura identificării unui câmp criminal, a stabilirii și reducerii cercului de suspecți, a descoperirii după modul caracteristic de acțiune, potrivit procedurii informatorilor, a interpretării urmelor etc. În cel de al doilea rând, concomitent, prin grija procurorului, a serviciilor de criminalistică și medicină legală, sunt marcate operațiuni definite de codul de procedură penală, respectiv: audieri de persoane, efectuarea de percheziții, dispunerea de expertize, măsuri speciale de supraveghere, etc. Deci, descoperirea se realizează pe baza actelor ambelor proceduri, criminală și penală, și sub responsabilitatea de a oferi urmăririi penale in personam, drept făptuitor, o persoana cert identificată.

De aceea, se instituie un moment al punerii în acord a datelor, moment în care se decide, dacă operațiunile menite să conducă la identificarea făptuitorului, justifică declanșarea urmăririi penale in personam. La finele acestui moment se decide dacă dosarul este preluat de poliția judiciară pentru administrarea probatoriului și trimiterea în judecată, sau dosarul rămâne pe masa de lucru a poliției criminale, care va continua investigațiile în vederea identificării făptuitorului, admițând în primul rând faptul că este posibil să nu ne aflăm într-o lume a confirmării adevărurilor ci, una a infirmării erorilor[6], mai precis admițând că operațiunile de până acum (parte dintre acestea) pot fi afectate de necunoscute, erori și atitudini subiective. În al doilea rând va trebui să admitem că operațiunile investigative conțin o serie întreagă de adevăruri pe baza cărora se poate reconstruii, pe principii noi, edificiul investigativ aflat, acum, pe masa de lucru.

Deci erorile, de până acum, și adevărurile deja exprimate suporta ideea “restructurării științei” ce ne sugerează să eliminăm erorile, și să identificăm adevărurile deja exprimate, pentru a găsi și aplica metodele și modelele științifice care asigură trecerea de la ipoteza la teză, adică de la adevăr aparent la adevăr evident.

Nu se pune problema dărâmării edificiului ce face obiectul restructurării, a criticării sau a sancționării constructorilor, se pune în discuție prima regulă a metodei carteziene, față de admiterea adevărului în conștiință: “să privim ca adevărat numai ceea ce, în mod evident, ne apare ca fiind adevărat”[7].

Ideea restructurării științei ține de conceptele și etica cercetării științifice. Dreptul de a desfăşura activităţi de cercetare este recunoscut oricărei persoane fizice sau juridice. Libertatea de organizare şi desfăşurare a activităţilor de cercetare este garantată și se poate desfăşura şi individual[8].

Operațiunile de restructurare a științei mizează pe faptul că fiecare mijloc de probă are memoria sa, întipărește, păstrează în amintire, recunoaște și reproduce situațiile de fapt, sentimente, mișcări, cunoștințe etc. din trecut, memorează și codifică elementele acțiunii criminale, încă necunoscute.

Metodele care asigură eliminarea erorilor și evidența adevărurilor descoperite în chiar edificiul investigativ supus restructurării, le găsim atât în disciplinele ce compun ştiinţa criminală, cum ar fi, criminalistica, criminologia, medicina legală, cât și în științele adevărurilor clare, evidente și distincte, cum ar fi matematica, medicina, antropologia, fizica, chimia, biomecanica, și nu în cele din urmă în științele umaniste, cum ar fi, lingvistica, psihanaliza.

Folosind metodele și modelele acestor științe, aplicând cele mai bune practice, respectând misiunea cercetării, etica şi deontologia profesională, arhitectul restructurării, asimilează și utilizează datele edificiului investigativ aflat pe masa de lucru, generează noi cunoştiinţe desprinse din acest edificiu. Astfel face trecerea de la noțiunea „făptuitor necunoscut” la noțiunea „făptuitor identificabil”.

Întrucât, strategia identificării făptuitorului necunoscut, tinde către formularea „entitățile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar” (entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem)[9] vom restrânge ideea restructurării investigației criminale, la numai două operațiuni, respectiv: reconstrucția scenei unei crime, prin trecerea de la interpretare la interpretare fenomenologică a urmelor materiale, (folosind modelele științelor adevărurilor clare, evidente și distincte exacte),și revalorificarea mijloacelor de probă scrise și înregistrate, pe baza trecerii de la observație la observație exploratorie a urmelor ideale (folosind metodele științelor umaniste, lingvistică și psihanaliza). De aici, desprindem schematizarea operațiunilor privind restructurarea științei, când făptuitorii nu sunt cunoscuți”.

RECONSTRUCȚIA SCENEI UNEI CRIMEI[10]

TRECEREA DE LA INTERPRETARE LA INTERPRETARE FENOMENOLOGICĂ A URMELOR MATERIALE

REVALORIFICAREA MIJLOACELOR DE PROBĂ[11]

TRECEREA DE LA OBSERVAȚIE LA

OBSERVAȚIE EXPLORATORIE ASUPRA URMELOR IDEALE

FAC OBIECTUL DE STUDIU

URMELE FIXATE CU OCAZIA CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI SAU A EFECTUĂRII ACTELOR EXPERTALE

FAC OBIECTUL DE STUDIU

URMELE DIN CONȚINUTUL MIJLOACELOR DE PROBĂ SCRISE SAU ÎNREGISTRATE

Restructurarea științei „printr-un singur arhitect”, ne ajută să găsim metodele și modelele științifice care asigură evidența adevărurilor. Problema se pune cu privire la modul de formare, specializare și perfecționare a “singurului arhitect”, pentru a nu avea posibilitatea de a greși[12] Domeniul științei este destul de vast, însă acest aspect nu împiedică un bun penalist să aplice rezultate definitive dobândite de diferite științe[13].

Mai înainte, investigaţia criminală era partea de căpetenie a Ştiinţi Criminale, cu teoria modului de operare, a organizării identificării judiciare şi criminale, cunoaşterea concepţiei sistemelor criminale. Fără îndoială că o vreme centrul Ştiinţei Criminale a suferit o strămutare, atenţia tuturora a fost cu deosebire îndreptată către problemele procedurii penale, lăsând deoparte beneficiile procedurii ştiinţei descoperirii, care azi în dimensiuni modeste încearcă a redimensiona vechile preocupări. Spre deosebire de procedura penala,care este o procedura efectuată, elaborată procedura investigației criminale este o procedura în redevenire.”

Prezentul eseu încearcă a îndemna la redescoperire a ceea ce cu necesitate trebuie redescoperit, şi anume spiritul elitist al specialistului în investigaţii criminale, care presupune o aplicare de principii, şi nu o stabilire a lor, aşa cum procedura penală o face. Nu mai avem o școala de științe criminale, nici nu trebuie să o reînființăm, în România vocația și învățarea informală conduce la experiență, de care nu ducem grijă.

Cel mai important lucru, este grija de a avea spații organizate pe principiile tehnicii arhivistice, care în cazul nostru, se ocupă cu problemele științifice, juridice și practice ale creării, selecționării, organizării și valorificării documentelor ce consemnează operațiuni de investigație criminală. Acest spațiu, desigur organizat de fiecare serviciu de investigații criminale județean, va asigura pe lângă arhiva dosarelor cu făptuitori necunoscuți, un fond de cercetare specific și o ambianță de studiu necesară restructurării științei.

Dacă în materie de investigații criminale, metoda restructurării științei indică practica necesității, aplicația sa în cauzele penale și civile generale se poate motiva prin schimbarea sintagmei când faptuitorii nu sunt cunoscuți” cu sintagma „când adevărurile nu sunt cunoscute”. Aplicația realizată, fie de organele judiciare, fie de apărători, este desigur dovada perseverenței în aflarea adevărului și a eleganței profesionale.


[1] Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Ed. Științifică București 1957
[2] Constantin Turai, Manual de criminalistica si tehnica criminala, Ed. Politiei prefecturii capitalei 1946
[3] Despre CONCEPŢIA POLIŢIEI CRIMINALE literatura de specialitate a anului 1947 rezuma: concepţia represiunii criminalităţei pe întreg teritoriul ţărei, concepţie bazată pe studiu criminalisticei şi tehnicei criminale, ca o activitate proprie a unor organe special însărcinate cu această problemă. O concepţie având la bază o ştiinţă, ce nu poate fi decât a poliţiei criminale, ca unic element în ordinea de stat al acestei specialităţi şi având ca unic scop descoperirea şi combaterea activităţilor criminale pe întreg teritoriul ţării. Despre METODA POLIŢIEI CRIMINALE, se arata: poliţia criminală va trebui să lucreze metodic. Aceasta înseamnă că cercetările şi investigaţiunile ce tind la descoperirea activităţilor criminale nu se vor face la voia întâmplării. Din tot ce s-a scris în ştiinţa criminalisticei, din studiul lucrărilor de criminologie, şi din observaţiunea de fiecare zi a realităţei faptelor, poliţia criminală va trebui să reţină un adevăr şi anume: infractorul modern este un infractor specializat. Mai putem supne acestui infractor, un poliţist care dintr-un amalgam de cercetări nu reţine fundamental niciuna? Evident nu. Şi atunci in chip metodic, vom organiza Poliţia Criminală începând cu Direcţiunea Centrală, cu Oficiile Conducătoare şi Oficiile Executive pe specialităţi.
[4] Codul penal 1936 Articolul 194 – În caz de crime sau delicte grave, precum şi cînd faptuitorii nu sînt cunoscuti, procurorul poate trimete denunțurile şi plângerile primite deadreptul judecătorului de instrucție spre a face primele cercetări. CPP 1968 Articolul 224 (1) În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
[5] N. Zamfirescu, Știința investigației criminale, Vol I Procedura investigației criminale, Ed. PRO Universitaria 2019
[6] Karl Raimund Popper,Teoria falsificării condiţie fundamentală a cercetării ştiinţifice. „Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită „falsă”). În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc „falsitatea” lor şi, în consecinţă, conduc la formularea de noi ipoteze. Teoria lui Popper poate fi rezumată de fraza: aceasta nu este o lume a confirmării adevărurilor ci, una a infirmării erorilor. Noi înţelegem doar dacă eliminăm eroarea. Popper reactualizează teoria “celei mai bune lumi de pană acum”.
[7] Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Ed. Științifică București 1957
[8] OG 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, LEGE nr. 319 din 8 iulie 2003 – privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare
[9] Briciul lui Occam, sau principiul parcimoniei, este folosit pentru a justifica anumite afirmații științifice. Lui William de Occam i se atribuie principiul conform căruia cea mai simplă explicație pentru un fenomen este de preferat. Acest principiu își găsește formularea deseori în felul următor: „entitățile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar” (entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem).
[10] N.Zamfirescu, Știința investigatiei criminale, Vol II Reconstrucția scenei unei crime, Ed. PRO Universitaria 2019
[11] Idem , Vol. III Semantica si psihanaliza mijloacelor de proba 2021
[12] Legea lui Murphy este maxima care are următorul enunț: „Dacă ceva poate să meargă prost, va merge prost”. Numele legii vine de la inginerul american Edward Murphy, Jr. În 1948, pe când lucra la Institutul de Tehnologie al United States Air Force, a declarat despre asistentul său că „Dacă are vreo posibilitate de a greși, o va face”.
[13] În acest sens – I. Tanoviceanu Tratat de drept și procedură penală Domeniul ştiinţei criminale fiind destul de vast, iar problemele sale implicând multiple specialităţi, e greu ca cineva să posede cunoştinţe complecte şi desăvârşite asupra tuturor disciplinelor ce o alcătuiesc. De aceea nimeni nu va pretinde ca un penalist jurist, sa fie în acelaşi timp şi un perfect antropolog, un desăvârşit sociolog, etc; ceea ce însă i se va cere va fi de a păstra continuu contactul cu toate disciplinele ce compun ştiinţa criminală şi de a folosi rezultatele lor definitive dobândite”.


Conf. univ. dr. Neculai Zamfirescu
C. S. Andreea Zamfirescu Sandu

Secţiuni: Articole, Drept penal, Procedură penală, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO