Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Între lege și fărădelege
26.05.2022 | Gianina Vera POROȘNICU, Emil FORST

Secţiuni: Opinii, Război Ucraina, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Gianina Vera Poroșnicu

Gianina Vera Poroșnicu

Emil Forst

Emil Forst

Înfruntarea dintre Rusia și Ucraina, dintre Putin și Zelinski, duce cu gândul la lupta dintre David și Goliat, dintre forțe fizice și mijloace de luptă inegale, dintre omul normal, având ca armă doar un toiag și o praștie și un gigant îmbrăcat în armură și coif de aramă, înarmat cu sabie, scut și suliță. Mitologia a evidențiat însă și vulnerabilități ale celor dotați cu o forță fizică deosebită: călcâiul lui Ahile, ochiul ciclopilor, fruntea descoperită a lui Goliat. Știința pare să confirme aceste vulnerabilități: acromegalia are ca efect dificultăți de mișcare, tulburări de vedere și probleme psihice. Profiler–ii au evidențiat, pe baza manifestărilor publice ale lui Vladimir Putin, tulburări de personalitate disocială care includ tulburarea de personalitate amorală, antisocială, asocială, psihopată și sociopată.

STATURA

Și Putin și Zelenski au cam aceeași înălțime: 1,70 cu câțiva centimetri în minus pentru Putin; în timp ce acest lucru nu îl deranjează pe Zelinski, care se comportă cu dezinvoltură, acești câțiva centimetri par să conteze enorm pentru Putin care, ca și alți dictatori (Stalin, Musolini, Ceaușescu), este complexat de acest fapt și încearcă să-l ascundă: poartă pantofi cu toc, bine ascunşi de un pantalon mai lung, filmările cu interlocutori mai înalţi erau realizate doar de jos în sus sau aşezaţi pe scaune, o statuie cu înălțimea de 2,5m a lui Vladimir Putin a fost ridicată într-o stațiune de ski din Kîrgîzstan. Unele studii evidențiază faptul că persoanele care suferă de așa numitul „complex al lui Napoleon” și în special bărbații, se comportă agresiv și au tendințe dominatoare.

EVOLUȚIE

Zelenski provine dintr-o familie de intelectuali evrei. Tatăl său a fost profesor de cibernetică, iar mama sa era ingineră. Bunicul lui Volodymyr a fost în Armata Roșie și mare parte din familia acestuia s-a prăpădit în timpul Holocaustului. La vârsta de 16 ani a trecut un test de limba engleză și a obținut o bursă de studii pentru a studia în Israel; tatăl sau nu a fost de acord. A absolvit facultatea de drept în Kiev, dar nu a continuat să profeseze în domeniul juridic. Valorificându-și talentul de actor amator dovedit în adolescență, s-a lansat în show business ca actor și producător, fiind co-fondatorul unei companii de producție TV de succes. Până la jumătatea anilor 2010, cariera sa de televiziune și film a fost principala să preocupare. În 2015, el a devenit actorul principal al serialului de televiziune satiric „Slujitorul poporului”, unde a jucat rolul unui profesor de istorie care și-a asumat funcția de președinte al Ucrainei după ce un elev îi publică o tiradă anticorupție care se viralizează. Aventura politică a lui Volodimir Zelenski a început în ajun de Anul Nou, la 31 decembrie 2018, când și-a anunțat candidatura la prezidențiale, spunându-le ucrainenilor că „vor avea un nou slujitor al poporului”.

Campania sa a exploatat povestea din film, înfățișându-l ca un om simplu care îi înfruntă pe politicienii corupți și care va milita pentru a aduce pacea în estul țării. (Când Zelenski a ajuns la putere în 2019, pe un val de furie populară, cea mai mare problemă era conflictul cu vecinul din est, Rusia. Moscova anexase deja Crimeea de cinci ani și de atunci i-a susținut pe separatiști într-un război în care muriseră 15.000 de oameni). Astfel, Zelenski s-a identificat cu năzuințele maselor, care l-au propulsat în fruntea țării, câștigând al doilea tur de scrutin cu un scor covârșitor, 73 la sută din voturi.

Putin provine dintr-o familie modestă: tatăl său a servit ca militar în marina sovietică, iar ulterior a lucrat pentru NKVD. Bunicul patern a fost bucătarul lui Vladimir Lenin și Iosif Stalin. Până în clasa a cincea, era unul din puținii elevi, din clasa sa de 45 de copii, care nu fusese primit încă în organizația de pionieri din cauza comportamentului său indisciplinat. Copilăria lui Putin a fost plină de greutăți, ceea ce l-a făcut pe copilul introvertit să devină un om ambițios, cu o dorință puternică de a se impune în fața celorlalți; din acest motiv s-a apucat de judo. După cursurile primare în care s-a remarcat mai ales pe plan sportiv și cele liceale, a absolvit secția de drept internațional a Facultății de drept a Universității de Stat din Leningrad.

După absolvirea universității, Putin a fost recrutat de KGB ocupând diferite funcții până în anul 1985 când a fost trimis în Republica Democrată Germană, unde a activat până în 1990. Reîntors în Rusia, ocupă diferite funcții politice remarcându-se prin intransigență și autoritate, astfel că în august 1999 este numit de Boris Elțîn în funcția de prim ministru, iar în 31 decembrie 1999, când Boris Elțîn se retrage din funcția de Președinte al Rusiei, Putin devine președinte interimar, fiind ales în 2000 cu o majoritate de 52,50 % din voturile exprimate. Este reales în martie 2004, continuând să guverneze într-un stil autoritar. Deoarece Constituția îi interzicea lui Putin un al treilea mandat prezidențial, în 2008 va face o rocada cu Dmitri Medvedev, devenind prim ministru și menținându-și astfel dominația politică. La următoarele alegeri, în 2012, din nou rocada cu Medvedev și Putin obține al treilea mandat prezidențial cu 63,6 % din voturi, în pofida acuzațiilor larg răspândite de aranjare dinainte a voturilor și a criticilor formulate de observatori internaționali din cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa pentru nereguli procedurale.

VIAȚA DE FAMILIE

La vârsta de 30 de ani, Putin s-a căsătorit cu Ludmila Skrebneva, absolventă de filologie, care a lucrat ca stewardesă și apoi ca profesoară de limbi străine. În 2013, după 30 de ani de căsnicie, a divorțat de femeia cu care are două fiice. Se pare că pentru Putin familia a fost un accesoriu necesar carierei sale politice. Familia Putin nu a apărut niciodată în public, reunită. În cadrul unui interviu, fosta soție a lui Putin declara că viața alături de Vladimir Putin a fost un adevărat infern, având în vedere că pentru ea a fost ca și cum ar fi fost prizonieră. Într-un documentar realizat de televiziunea germană ZDF, care se bazează pe documente provenite de la servicii de spionaj străine, sunt dezvăluite amănunte scandaloase despre viaţa personală a lui Putin, acesta fiind descris în perioada cât a stat în Germania ca un băutor înrăit, care îşi bătea sistematic fosta soţie. Putin „s-a ocupat” și de educația fiicelor sale încredințând această sarcina Ludmilei și dispozițiilor date oficialităților. (la Kremlin există un întreg departament care se ocupă de acest domeniu al vieții sale). Cele două fete nu au mers niciodată la școală, făcând cursuri acasă cu profesori renumiți, ulterior fiind înscrise la Universitate cu nume false, niciuna dintre ele nefiind văzută vreodată în campusul studențesc. Presa i-a atribuit lui Vladimir Putin diverse relații, de la aventuri cu fosta spioană Anna Chapman, sau fosta menajeră Svetlana Krivonogikh (devenită între timp milionară), până la o presupusă căsătorie cu fosta gimnastă Alina Kabaieva, cu care s-a speculat că ar avea şi copii. Dar Vladimir Putin a refuzat constant să vorbească despre viața sa personală, iar Kremlinul a dezmințit categoric asemenea zvonuri. Se pare ca implicarea lui Putin în viața de familie a fost influențată de trasăturile sale de personalitate, dar nu putem să nu observam și multe similitudini cu viața de familie a țarilor ruși.

Volodimir Zelenski este căsătorit cu Olena. Deși se cunoșteau încă de când se aflau în liceu și aveau un cerc de prieteni comuni, cei doi au devenit mai apropiați când au intrat la universitate. Din 2003 ei sunt părinții a doi copii: Oleksandra, născută în 2004 și Kyrylo, născut în 2013. Olena Zelenska este licențiată în inginerie civilă și arhitectură, dar, ca și Zelenski, s-a reprofilat, construindu-și o carieră ca scenaristă și scriitoare, alături de soțul ei. Spre deosebire de familia prezidențială din Rusia, familia Zelinski a fost mereu în atenția publicului, deși Olena, până la izbucnirea războiului, nu s-a implicat în activitatea politică a soțului, cu toate că l-a susținut. Ca prima doamnă a Ucrainei, ea și-a propus să facă o reformă pe partea de nutriție în școlile Ucrainei, dar și să promoveze limba țării la nivel internațional. În 2019 a fost inclusă în top 100 cei mai influenți oameni ai Ucrainei, de către publicația Focus. Volodimir Zelinski este privit ca un familist convins, afirmându-și public acest crez: „Cred că una dintre cele mai curajoase acțiuni pentru orice bărbat este responsabilitatea față de familie”- între convingerile și acțiunile sale în această privință existând o deplină concordanță. După izbucnirea conflictului cu Rusia, acțiunile lor au dovedit aceeași unitate și aceleași convingeri: în timp ce Volodimir nu și-a părăsit postul, îmbărbătându-și poporul, Olena s-a implicat într-o campanie publică pentru a dovedi întregii lumi suferințele poporului ucrainean și atrocitățile comise de militarii ruși.

LIMBAJ ȘI DISCURS, ATITUDINI.

Limbajul și discursul lui Putin este în concordanță cu impresia pe care vrea să o producă, de om hotărât, dur, autoritar, de reprezentant al unei mari puteri și cu mesajul de apărare și promovare a tradițiilor și valorilor naționale în fața încercărilor ideologice și militare ale occidentului de a le perverti, de a-și impune propriile valori asupra unor state din spațiul ex-sovietic și de a izola tot mai mult Rusia. Putin trebuie să-și convingă interlocutorii, inclusiv pe cei care nu sunt de acord cu el, și de aceea limbajul său nu este unul simplu, direct, ci unul eufemistic: atacarea unei țări străine nu este o invazie, nu este un război nejustificat ci doar o „operațiune militară specială”, o „misiune de eliberare a Ucrainei”. Ucraina nu este un stat suveran și independent ci „teritoriul nostru istoric”, oamenii din conducerea Ucrainei care au fost aleși în mod democratic sunt „neonaziști”, iar soldații ruși, care fură din magazine, sparg bancomatele, distrug spitale și omoară civili, sunt „adevărați eroi”.

În limbajul lui Putin apar adeseori expresii din argou, chiar în convorbiri oficiale la nivel înalt, fapt ce îi pune în încurcătură pe traducători, care acoperă exprimările vulgare printr-o traducere literară, specifică limbajului unui demnitar. Folosirea unor asemenea expresii, specifice bandelor de adolescenți și mai ales cercurilor mafiote rusești, denotă un orgoliu excesiv, lipsă de respect față de interlocutor și grave carențe caracteriale manifestate și în atitudini: pe regina Angliei a lăsat-o odată să-l aștepte o jumătate de oră, pe Angela Merkel vreo câteva ore bune, iar pe miniștrii săi îi lăsa să îl aștepte cu orele înaintea unei întâlniri. Este simptomatica în acest sens secvența difuzată în întreaga lume prin intermediul televiziunii, în care Putin îl umilește pe șeful spionajului rus Serghei Nariskin într-o reuniune a Consiliului rus de Securitate în care a anunțat că recunoaște în mod oficial independența regiunilor separatiste proruse Donetk și Lugansk.

Pe măsură ce lucrurile se precipită și nu merg în direcția dorita de el, Putin se afișează crispat, nervos, insolent, necontrolat, într-un discurs tot mai amenințător; limbajul non-verbal întărește această imagine.

Limbajul lui Zelinski se înscrie pe linia misiunii pe care și-a asumat-o de „slujitor al poporului“. Actorul Zelinski nu face teatru, nu e cabotin. El a părăsit scena și s-a instalat în fotoliul de președinte, dar nu vrea să adopte limbajul protocolar și diplomatic; știe că nu are experiență politică, dar acest lucru contează mai puțin; atâta vreme cât va spune adevărul, forma de comunicare în care îl transmite este mai puțin importantă. Într-un interviu din timpul campaniei electorale a spus că oamenii se identifică cu el deoarece este deschis, că poate fi rănit și că nu își ascunde emoțiile în fața camerelor de filmat. Și a recunoscut încă de la început faptul că nu are experiență și a promis că va fi sincer. În timpul campaniei electorale, Zelinski a venit cu un discurs neconvențional, cu probleme simple, care afectează fiecare cetățean, cu o mare deschidere către tineri și către zonele neacoperite de retorica oficială. Acest discurs „a prins” în rândurile electoratului care l-a votat cu o largă majoritate. Zelinski își folosește abilitățile de comunicare într-un mod foarte eficient: postează videoclipuri și poze în care vorbește despre ce se întâmplă în Ucraina. Discursul său, caracterizat prin logică și precizie, uneori cu accente patetice „trece prin sticla” mobilizează, emoționează, stârnind ropote de aplauze în Camera Comunelor sau în Parlamentul European. Atunci când se adresează europenilor, deși are un discurs scris, Zelinski nu-l folosește, privind fix în ecran, accentuând astfel impresia de hotărâre, dârzenie și patriotism.

Actorul Zelinski, despre care Putin afirma că nu are abilitățile necesare pentru a conduce un stat, a dovedit contrariul și s-a transformat într-un adevărat lider de război, care s-a remarcat drept un foarte bun comunicator pe timp de criză. Zilnic a transmis mesaje, zilnic a interacționat şi şi-a mobilizat cetățenii. Războiul din Ucraina este atât unul al armelor, cât şi unul al strategiilor de comunicare și s-a dovedit că autenticitatea şi apropierea de oameni au întotdeauna de câștigat.

Prin discursul său sincer, clar, fără ocolișuri, emoționant și mobilizator, Zelinski a schimbat paradigma comunicării în cadrul leadershipului.

“DENAZIFICARE” ȘI „DEMILITARIZARE”

Nu vom putea să-l înțelegem pe Putin fără să ținem cont de trecutul său, de mediul în care a trăit și s-a format. Un admirabil portret al acestuia îl face Gabriel Liiceanu: un kaghebist resentimentar care se poartă asemenea „nașului” mafiot din romanul lui Mario Puzzo, „un om frustrat crescut în Bronxul Petersburgului, luând bătaie pe maidan de la ceilalți derbedei, pentru că era mic, activând în el un potențial de resentimente și de dorință de răzbunare enorme și care, construit pe modelul raportului de forțe ca fiind totul, în aceste găști. În aceste ganguri nu exista decât cultul puterii: cine dictează, cine-i marele boss, cine-i Nașul, e cel care înjosește și nu se lasă înjosit” Problema lui Putin, un kaghebist asemenea format, e că el e portretul unui „prădător care are toate instinctele și valorile antimoralei obișnuite.”

Specialiștii consideră că Vladimir Putin este afectat de sindromul Hybris. Termenul provine din limba greacă, unde „hybris” înseamnă orgoliu, lipsă de măsură și dorință de răzbunare. Acest sindrom (atribuit și lui Stalin și lui Lenin) este o tulburare narcisistă caracterizată prin hiperîncredere în sine, simț foarte dezvoltat de manipulare și sentiment de putere nelimitată. Acest simptom, propriu dictatorilor, are consecințe la nivel decizional: Putin ignoră cu bună știință regulile, bunul simț, costurile și consecințele. Cei care suferă de Hybris pierd contactul cu realitatea, își pierd uzul rațiunii, se consideră invincibili, infailibili și invulnerabili. Acest lucru a fost observat nu numai de către medici; fostul cancelar german Angela Merkel îi spunea președintelui american Barack Obama în momentul anexării peninsulei Crimeea de către Rusia că Putin „a pierdut orice contact cu realitatea (…) El este într-o altă lume.” Acești oameni vor să impună lumii înconjurătoare (prin orice mijloace) lumea lor, pe care o consideră cea mai bună chiar dacă este anacronică și ilogică. Engramele din creierul acestor oameni sunt atât de profunde încât eludează realitățile și logica. Pentru că își dau seama de această contradicție, își construiesc o logică și o morală proprie, pe care o clamează ca fiind singura adevărată. Ei sunt deținătorii adevărului, ei sunt cei buni, iar toți ceilalți sunt cei răi și iraționali. Cine sunt ceilalți ? Toți cei care nu gândesc ca ei: dușmanii de clasă, imperialiștii, militariștii, neonaziștii. Acțiunea lor manipulatorie este evidenta: în eșafodajul logic pe care și-l construiesc, sensul unor termeni este denaturat în scop justificativ.

Nazismul, conform DEX, este „doctrină politică a fascismului german fondată de Hitler, profund antiumană, care, susținând superioritatea rasei ariene, al cărei reprezentant „pur” ar fi poporul german, încearcă să justifice violența, rasismul, genocidul, războaiele de cotropire”. Deci „neo-naziștii ucraineni” – afirmă Putin – comit un adevărat genocid asupra rușilor din Donbas, Lugansk și din întreaga Ucraina, deși, tot conform spuselor sale, „ucrainenii și rușii sunt același popor”. Dar Putin confundă naționalismul – cu excesele sale, provocate în unele state tot de politica imperialistă a Rusiei – cu fascismul. „Fasciști” ar exista și în Polonia, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Georgia. Nu e de mirare că și românii sunt considerați “fasciști”. Dar în Ucraina, consideră Putin, situația a devenit mai gravă, fascismul a devenit nazism, rușii sunt persecutați rasial. Acuzațiile lui Putin care vizau cu precădere Regimentul sau Batalionul Azov (unitate de extremă dreapta paramilitară fondată în 2014 și integrată ulterior în Garda Națională a Ucrainei, care afișa simboluri și slogane naziste), s-au extins ulterior la întreaga conducere a Ucrainei, calificată ca neo-nazistă. Nu se poate nega existența acestei organizații; dar adepții săi reprezintă o minoritate. Ziarul american USA Today apreciază că extrema dreapta atrage doar 2% din votul electoratului ucrainean și că „în comparație cu alte țări din Europa de Est și chiar din Europa de Vest, problema nazismului în Ucraina este una marginală”. „Prezența marginală a Regimentului Azov nu justifică invazia rusă și pretinsa denazificare”, mai scrie USA Today. În multe state europene există partide de extremă dreaptă cu lideri în a căror discursuri pot fi identificate teme ale ideologiei Germaniei fasciste.

„QUI SE SCUSE, S’ACCUSE” SAU ÎN LIMBAJUL LUI PUTIN „CINE SPUNE ĂLA E”

În Rusia situația e puțin diferită: politica țarilor ruși, continuată apoi de Stalin, a devenit politica guvernamentală; abia aici tendințele fasciste evoluează spre nazism deoarece afirmă deschis superioritatea slavilor, care ar avea o ideologie proprie, cu baze etnice, total opusă liberalismului occidental. Neo-nazismul de care vorbește Putin este un concept mai larg, care depășește granițele ultra-naționalismului. Pe plan teoretic, această doctrină, însușită de Putin, a fost fundamentată de către Alexandr Dughin[1] care reinterpretează, inversează şi adaptează teoriile modelului german la realitățile Rusiei înlocuind „spațiul vital” necesar arienilor cu cel „euroasiatic” necesar slavilor; Uniunea Euroasiatică ar fi echivalentul Uniunii Europene, iar civilizația euroasiatică s-ar opune civilizației atlantiste (specifice liberalismului occidental) care, consideră Dughin, trebuie distrusă. Ca și nazismul, dughenismul pune accentul pe acțiune, ce se înscrie pe linia tradițiilor istorice ruse bazate pe absolutism și militarism. Ideologia lui Hitler din „Mein Kampf”, promovată pe scară largă după 1933, a pregătit agresiunea militară a Germaniei, după cum teoriile lui Dughin din „Destin eurasianist”[2] (și alte lucrări ale sale) i-au servit lui Putin pentru justificarea agresiunilor împotriva Transnistriei (1991-1992), Ceceniei(1994-1996), Georgiei(2008), regiunii Nagorno-Karabah(2021) sau Ucrainei. Dacă deputatul ultra-naționalist Vladimir Jirinovschi a anticipat ocuparea Ucrainei („Ucraina ar trebui să devină parte a Federației Ruse”), Dughin a spus-o fără echivoc în 2008: „Trupele noastre vor ocupa capitala georgiana Tbilisi, întreaga țară și probabil chiar și Ucraina și Peninsula Crimeea, care oricum este parte a Rusiei, istoric vorbind”[3].

Pentru Putin “denazificare” însemna dezoccidentalizarea Ucrainei, curățirea minților „fraților” ucraineni de influențele nocive ale vestului, readucerea acestora la ideologia patriei-mamă. Conceptul de „denazificare” a fost folosit de Stalin: după victoria de la Stalingrad, prizonierii luați de ruși, au fost internați în lagăre și au fost „denazificați”; printre acești prizonieri se aflau și soldați români cărora (printre altele) li s-au predat cursuri de istoria României rescrise de ideologii Armatei Roșii. Procedeul a fost aplicat ulterior în toate țările aflate sub influența Moscovei; să ne amintim că mulți dintre noi am învățat istoria României după manualele lui Roller. Anatol Țăranu, fost ambasador al Republicii Moldova în Rusia, consideră că lupta ucrainenilor de a se debarasa de influența rusească, ce a culminat cu Euromaidanul a fost „o adevărată revoluție democratică”. „Însă Rusia nu a acceptat această revoluție a ucrainenilor și a încercat să o înăbușe. Ce se întâmplă acum în Ucraina putem spune că e o continuare a ceea ce s-a întâmplat la Maidan. Putin încearcă să înăbușe, încă o dată, revoluția de eliberare națională a ucrainenilor, cu puterea forțelor armate”[4].

Putin înţelege însă în prezent, prin termenul de „denazificare“ a Ucrainei, totala schimbare de regim politic în această țară. Luptele nu s-au terminat, dar procesul a început: primarul localității ucrainene Melitopol a fost înlocuit cu un edil prorus, toate colegiile au fost obligate să se redeschidă cu predare în limba rusă, iar noul primar a cerut locuitorilor să nu se opună ocupației ruse pentru ca viața să poată reveni la „normal”. Desigur, este vorba de normalul rusesc, instaurat deja în Crimeea unde se estimează că 30.000 de tătari din Crimeea au fugit din peninsulă începând cu 2014. Unii dintre cei care au rămas s-au confruntat cu o represiune dură din partea autorităților ruse, care au interzis principalul organism reprezentativ al tătarilor ca și unele grupuri religioase. Aproximativ 80 de tătari au fost condamnați și 15 activiști au dispărut”[5].

Din arsenalul metodelor de „denazificare” au făcut parte și transferurile de populații. Să ne amintim de deportarea tătarilor din Crimeea, operațiune amplă coordonată în 1944 de șeful NKVD Lavrent Beria în numele lui Stalin, de deportările moldovenilor și ale etnicilor germani din România în partea asiatică a Uniunii Sovietice sau în Siberia; în locul lor au fost aduși ruși. Procedeul continua și astăzi într-o formă mai rafinată; naturalizarea în masă a populațiilor din teritoriile ocupate. În 2019, printr-un decret prezidențial Putin a oferit cetățenie rusă și pașapoarte rusești (printr-o procedură rapidă) locuitorilor din Osetia de Sud, Transnistriei și regiunilor ocupate din Ucraina.

Întrucât în viziunea regimului și propagandei ruse tot ce vine din Occident înseamnă nazism, iar în zilele noastre democrațiile sunt echivalate cu nazismul, procedeul de „denazificare” trebuie aplicat și altor state foste comuniste; în Duma de Stat a Rusiei a fost depus un proiect privind „denazificarea” Poloniei, Kazahstanului, a Republicii Moldova, Lituaniei, Letoniei și Estoniei.[6] Putin declara că Rusia se simte amenințată de țările vecine (!) ; un asemenea proiect nu reprezintă oare o amenințare la adresa Alianței Nord Atlantice, ținând cont că patru din țările enumerate sunt membre ale NATO și ale Uniunii Europene?

Un alt obiectiv fixat de Putin armatei este „demilitarizarea” Ucrainei. Imediat după declanșarea ofensivei rusești, Veaceslav Volodin președintele Dumei de Stat a Rusiei, declara că Moscova urmărește „demilitarizarea completă” a Ucrainei și a cerut ucrainenilor să depună armele şi să nu participe la niciun fel de mobilizare. Prin urmare, „demilitarizarea” înseamnă dezarmarea și desființarea armatei ucrainene și transformarea Ucrainei într-o gubernie. Încercând să explice ce înseamnă demilitarizarea Ucrainei, Dmitri Pesckov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, spunea că este „neutralizarea potențialului ei militar care a crescut notabil recent”. O Ucraina puternică din punct de vedere militar și condusă de „neo-naziști” ar reprezenta, în viziunea lui Putin, o amenințare la adresa democrației interne, dar și la adresa Rusiei.

„Demilitarizare” și „denazificare”. Alăturarea celor doi termeni nu este întâmplătoare: Putin face aici (voit) o eroare logică; regimurile militare au tendințe dictatoriale (conducătorii Ucrainei sunt numiți „fasciști” și „anti-democrați”. În virtutea acestui raționament, o țară cu o armată puternică este o țară anti-democratică, în care armata este un instrument de promovare a ultra-naționalismului și de asuprire a minorităților și a altor popoare. Pe linia aceluiași raționament, Statele Unite și Rusia ar fi țări anti-democratice? Nu, răspunde Putin, pentru că armata rusă are un înalt nivel ideologic și un scop nobil (de a elibera regiunile Donbas și Lugansk și apoi toată Ucraina de fasciștii care le conduc și care asupresc minoritatea rusă), spre deosebire de armata imperialiștilor americani care a fost trimisă în Vietnam și Irak pentru a subjuga popoarele respective și nu pentru a răsturna regimurile dictatoriale existente și care își asupreau propriul popor. „Fasciștii” ucraineni ignoră axioma rusească potrivit căreia „rușii și ucrainenii sunt același popor” și trebuie pedepsiți pentru aceasta. Două tendințe din societatea ucraineană l-au determinat pe Putin să ordone declanșarea invaziei: democratizarea vieții sociale și dorința de a adera la U.E. și NATO. Raționamentul e simplu: „ordinea” (geopolitică) trebuie restabilită prin înlăturarea „neo-naziștilor” de la conducerea Ucrainei și desființarea armatei naționale (instruită și dotată de către NATO), care amenință Federația Rusă. Dar NATO este o alianță defensivă, iar pseudoargumentul invocat de Putin că „Rusia se simte amenințată de țările vecine” și, prin urmare, are nevoie de „garanții de securitate”, „a fost perfect ridiculizat de secretarul de Stat american Blinken, prin comparația cu vulpea care dă atacul asupra cotețului găinilor spunând că se simțea amenințată de găini”[7].

Dacă pe la jumătatea secolului XIX Imperiul Otoman era considerat “bolnavul Europei”, astăzi această etichetă poate fi pusă Rusiei. După destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia a involuat, neputând ține pasul cu Occidentul, iar după dispariția Tratatului de la Varșovia s-a simțit stingheră și într-o poziție de inferioritate într-o lume unipolară dominată de S.U.A ca for diriguitor al NATO. Propaganda rusă a alimentat din plin acest sentiment de frustrare colectivă; prin urmare, nu e de mirare că pentru viitorul conducător al Rusiei, fostul ofițer KGB, Vladimir Putin, Uniunea Sovietică a fost „Marea Rusie”, iar destrămarea URSS a reprezentat „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”. Odată ajuns la putere, Putin, afișând o aparentă deschidere democratică, și-a propus să reînvie măreția Rusiei de altădată, conlucrând cu statele din vest pe plan comercial (în special prin vânzarea rezervelor naturale), sporindu-și capacitățile militare, căutând să atragă foste republici sovietice în „uniuni statale” inițiind o intensă campanie de ideologizare. Pe acest ultim plan, s-a folosit de mitul Marelui Război pentru Apărarea Patriei și de puternica tradiție ortodoxă, inoculând treptat, treptat, ideea că atacarea URSS de către Germania nazistă reprezintă, de fapt, un atac al Occidentului asupra Rusiei.

Prin urmare, tot ce vine din Occident înseamnă nazism, iar democrațiile occidentale își exportă ideologia nazistă și chiar vor să o impună Rusiei prin intermediul NATO. „Hidra” fascistă amenință „sfânta” Rusie prin intermediul NATO, care se extinde și în “spațiul vital” al Rusiei, urmărind să distrugă civilizația euroasiatică. Prin urmare, „intrusul” trebuie eliminat. Rusiei, lui Putin personal, îi revine misiunea istorică de a apăra – prin orice mijloace – valorile tradiționale ale slavilor. „Marea Rusie “ nu poate accepta o lume cu un singur pol de putere expansionist.

MULTIPOLARITATE ȘI SFERE DE INFLUENȚĂ

 Rolul NATO (condusă de America – „țara răului absolut” – în viziunea lui Dughin – a devenit și mai nociv într-o lume care nu mai este nici măcar bipolară. „NATO este o entitate rudimentară, o continuare a bipolarității. Cred că NATO ar trebui distrusă şi să înceteze să mai existe într-o lume multipolară.” – afirma Alekxandr Dughin[8]. Rusia nu are nimic cu NATO, atâta timp cât această organizație își limitează acțiunile în zona Americilor. Rusia, ca putere regională (aflată în declin), neputând face față concurenței cu Vestul, bazându-se pe realitățile economice mondiale, își căută aliați, propovăduind ideea lumii multipolare. O afirmase însuși Putin în 2007 la Conferința de Securitate de la Munchen „Consider că modelul unipolar este nu numai inacceptabil, ci şi imposibil în lumea de astăzi”. „PIB-ul combinat, măsurat la paritatea puterii de cumpărare, al unor ţări precum India şi China este deja mai mare decât cel al Statelor Unite. Iar un calcul similar cu PIB-ul ţărilor BRIC – Brazilia, Rusia, India şi China – depăşeşte PIB-ul cumulat al UE. Şi, potrivit experților, acest decalaj nu va face decât să crească în viitor. Nu există niciun motiv de îndoială că potențialul economic al noilor centre de creştere economică globală va fi transformat în mod inevitabil în influenţă politică şi va consolida multipolaritatea[9].” După declanșarea invaziei asupra Ucrainei, când Rusia a devenit tot mai izolată pe plan internațional, nevoia de aliați a devenit tot mai stringentă pentru regimul lui Putin; așa se face ca în plin război, ministrul de externe rus Serghei Lavrov se afla la Beijing și New Delhi oferind acestor țări facilități comerciale în schimbul acceptării și aprobării acțiunilor Rusiei.

„DOCTRINA KARAGANOV” și „DEMOCRAȚIA DIRIJATĂ”

 Dar NATO reprezintă doar o amenințare potențială; Rusia avea nevoie de un pretext mai plauzibil pentru a ataca țările ex-sovietice, iar propaganda rusă l-a oferit. Serghei Karaganov, președintele Consiliului pentru Politică Externă și de Apărare din Moscova, a elaborat conceptul teoretic al intervenționismului rusesc. Doctrina care-i poartă numele stipulează că după 1991 politica externă a Rusiei față de vecini trebuie să aibă ca obiectiv protejarea etnicilor ruși din țările respective, fie și cu prețul unor intervenții militare. Doctrina a fost completată de Putin și pusă imediat în aplicare: unitățile teritoriale locuite în majoritate de etnici ruși, chiar dacă se află pe teritoriul altor state, nu au nevoie de aprobarea autorităților centrale pentru a-si exprima opțiunile și autodeterminarea; unitățile militare din Transnistria nu au mai fost retrase, deși Rusia promisese acest lucru. Un alt ideolog, Vladislav Surkov, a elaborat liniile directoare pentru implementarea ideilor lui Karaganov . Ideile sale privind „verticala puterii” sau „democrația dirijata” creionează procedurile de urmat în vederea desfășurării în teritoriile ocupate a unor alegeri regionale, după modelul celor interne, care să asigure, fără probleme, victoria partidelor favorabile puterii.

Pentru unii, o lume unipolară ar fi mai bună pentru că ar înlătura posibile rivalități. Dar și o lume multipolară nu ar exclude reîntoarcerea la „sferele de influență” și la „doctrina Brejnev” a „suveranității limitate” mai ales în cazul Rusiei care are o tradiție și antecedente în acest sens. „Doctrina Brejnev” a fost folosită pentru a justifica invazia Cehoslovaciei care a pus capăt primăverii de la Praga în 1968; „doctrina Karaganov” este astăzi utilizată pentru a justifica invazia Ucrainei. Ambele teorii reflecta modul de gândire al păturilor conducătoare rusești și sunt expresii ale narcisismului slav. Pentru Rusia lui Putin lumea actuala este dominată de câteva centre de putere, care pot stabili orbitele pe care gravitează statele din jurul lor; relația acestor state cu centrul de putere este una de vasalitate. O asemenea relație – vădit anacronică – a fost întreținută și de faptul că în republicile post-sovietice puterea a fost preluată de elite corupte, de oameni îndoctrinați ideologic, punând pe primul plan interesele lor personale, unii dintre ei chiar convinși că „lumina vine de la răsărit” (Dacă ne-am referi la Republica Moldova, e suficient să amintim numele lui Mircea Snegur, Pavel Lucinski, Vladimir Voronin sau Igor Dodon). Politica promovată de acești oameni a intrat în contradicție cu aspirațiile firești ale oamenilor spre libertate, democrație, afirmarea suveranității și identității naționale. Au apărut partide reformiste care, au câștigat electoratul, de partea lor; unii dintre acești lideri au fost înlăturați prin voința populară; alții există și la ora actuală. Liderii ruși au considerat că aceste mișcări reformiste sunt influențate și alimentate din Occident și urmăresc slăbirea influenței Rusiei care, are dreptul istoric și ecleziastic de a orienta direcțiile de evoluție ale acestor state. Această concepție contravine principiilor actuale privind relațiile internaționale între state suverane și egale în drepturi. Rusia nu se poate debarasa de trecut, trecând de la dictatura țaristă la dictatura leninistă și, în prezent, la dictatura putinistă.

După destrămarea Uniunii Sovietice, politica Rusiei s-a orientat pe două planuri: economic (de a obține bani de la țările din vest și de a le face dependente de resursele sale) și militar (prin intervenții iredentiste). Aceste intervenții repetate aveau un dublu scop; de a crea ceea ce numește Putin „Novorossia” și de a arata Occidentului că Rusia nu este dispusă să renunțe la calitatea sa de „suzeran” în raporturile cu fostele republici sovietice. După ce Polonia, Ungaria, Cehia, România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și Bulgaria au aderat la NATO, iar Ucraina și-a manifestat deschis această intenție, Rusia s-a simțit frustrată, de faptul că statele occidentale și America au ignorat „aspirațiile sale legitime” și a decis să intervină. Prin această intervenție, Putin „este hotărât să oblige Europa să revizuiască în viitor formula sferelor de influență, Rusia obținând în acest proces un vot cheie asupra problemelor economice și de securitate ale continentului”[10]. În planul relațiilor interpersonale frustrarea poate genera agresivitate, iar un comportament agresiv încalcă granițele sociale și poate duce la deteriorarea sau chiar ruperea relațiilor cu cei din jur; iată că fenomenul se poate extinde și la nivelul relațiilor dintre state mai ales când populația unui anumit stat este supusă unei intoxicații ideologice masive ! (Să nu ne mirăm că politica lui Putin are destui susținători în Rusia!). În acest caz, pentru cel frustrat nu mai contează cât de legitime sunt „aspirațiile” sale, iar agresivitatea se transformă în „terorism geopolitic”: „Nu doar Ucraina este atacată. Sunt atacate și dreptul internațional, ordinea internațională bazată pe norme, democrația și demnitatea umană. Acesta este terorism geopolitic, pur și simplu”.[11]

DE LA FORȚA DREPTULUI, LA DREPTUL FORȚEI

Dreptul internațional este transformat în drept regional, adică dreptul celui mai tare din regiunea respectivă. Dacă suveranitatea este definită drept „calitate sau stare a unei colectivități, mai ales a unui stat, de a se conduce liber, pe plan intern și extern, fără amestec din afară” (sursa Dicționarul explicativ al limbii române), iată cum concepe Vladimir Putin suveranitatea statului independent ucrainean: „Sunt convins că adevărata suveranitate a Ucrainei este posibilă doar în parteneriat cu Rusia[12]”. Ne întoarcem astfel la dreptul feudal, adică la dreptul suzeranului asupra supușilor și vasalilor săi. De altfel, acest lucru este valabil și în plan economic, prin revenirea la economia naturală închisă: „restricțiile impuse unor firme rusești de a cumpăra bunuri din Vest, din Europa şi din SUA” reprezintă „un impuls pentru a produce aceste bunuri în țara noastră[13]”.

Dreptul internațional este „un set de norme recunoscute de statele lumii ca având un caracter obligatoriu în relațiile lor reciproce, inclusiv cu organizații internaționale. De obicei, dreptul internațional este încorporat în acorduri încheiate între state suverane și/sau derivă din astfel de acorduri”, (Sursa European Justice) Principiile care guvernează relațiile dintre state se regăsesc în documentele constitutive ale unor organizații internaționale: O.N.U, O.S.C.E, Consiliul Europei etc. din care fac parte statele respective. 198 de state sunt în prezent membre ale ONU și 27 de state sunt membre ale Uniunii Europene. Cea mai importantă organizație internațională din lume, O.N.U. a fost constituită după al doilea război mondial pe 24 octombrie 1945 prin semnarea de către membrii fondatori a Cartei O.N.U, document care evidențiază misiunea organizației de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Deși crearea acestor instituții reprezintă un mare progres în reglementarea relațiilor dintre state, modul de organizare și funcționare a acestora, modul de adoptare a deciziilor nu asigura o deplină egalitate între statele membre, fapt ce creează probleme, mai ales în situații de criză. Astfel, deciziile importante precum pacea şi securitatea internaționale, admiterea de noi membri şi bugetul ONU sunt aprobate cu o majoritate de două treimi (deși în ultimii ani s-au depus eforturi spre a se lua decizii mai degrabă prin consens) și există dreptul de veto al celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU (China, Marea Britanie, Franța, Rusia, Statele Unite ale Americii), folosit de multe ori abuziv pentru a influența deciziile în direcția intereselor personale. În pofida regulii care pretinde că un membru al Consiliului de Securitate să se abțină de la vot atunci când trebuie luată o decizie ce îl vizează direct, un asemenea lucru nu se întâmplă. În cazul în care se stabilește că o situație creată ar pune în pericol pacea și securitatea internațională, Consiliul poate face anumite recomandări; aceste recomandări nu sunt obligatorii pentru membrii ONU, dar sunt un indicator al opiniei internaționale generale și reprezintă autoritatea morală a comunității naţiunilor.[14]

Se poate cere Rusiei să respecte niște norme morale în condițiile în care nu și-a respectat nici măcar obligațiile legale privind suveranitatea și independența unor state, obligații asumate prin semnarea unor tratate internaționale ? Să amintim doar de prevederile Tratatului de la Budapesta semnat la 5 decembrie 1994 între Ucraina, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia, prin care țările semnatare se obligau în schimbul renunțării de către Ucraina la armele nucleare sovietice de pe teritoriul său, să respecte suveranitatea, independența și frontierele existente ale Ucrainei. După 20 de ani Rusia ocupa Crimeea, iar acum a pornit împotriva Ucrainei un război devastator ale cărui urmări nu pot fi încă prevăzute. Prin acest război Vladimir Putin a întors lumea de la forța dreptului la dreptul forței”[15].

CONSECINȚELE INVAZIEI; PERSPECTIVE.

 În aceste condiții și mai ale după atrocitățile comise de armata rusă în Ucraina, se pune întrebarea: ce credibilitate mai are Rusia pe plan internațional, cine din liderii din Vest și-l mai dorește ca interlocutor pe Vladimir Putin? Imaginea, pe care Putin s-a străduit să și-o construiască și s-o prezinte lumii (prin postări în care apare jucând hockey, practicând judo, călărind la bustul gol, înotând în apa înghețată sau pilotând avioane pentru stingerea incendiilor), a fost făcuta praf; revista satirică Charlie Hebdo a publicat recent o caricatură cu el, sub înfățișarea unei gorile ce urinează pe butonul roșu, iar președintele american Joe Biden spunea că Vladimir Putin va deveni un paria internațional. Imaginea negativă a lui Putin capătă contururi și mai îngroșate prin comparație cu Volodymir Zelenski „Putin, cel care se poza călare, se ascunde azi în buncărul său secret, în timp ce Zelensky, fostul comediant, își riscă viața în prima linie”, – scria celebrul filosof Nassim Nicholas Taleb[16]. Prin deciziile sale, considerăm că Putin a afectat și imaginea țării sale; astăzi rușii sunt priviți în Occident asemenea arabilor după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001.

Curtea Internațională de Justiție de la Haga, ca principal organ judiciar al Națiunilor Unite, a ordonat Rusiei să suspende invadarea Ucrainei. Deși decizia Curții este obligatorie, instanța nu are nicio modalitate de a o pune în aplicare; Rusia a anunțat că nu va respecta această decizie. De asemenea, Rusia a fost exclusă din Consiliul Europei, iar drapelul Rusiei a fost coborât de pe stâlpul din fața clădirii Consiliului Europei din Strasbourg. Aceste măsuri echivalează cu o ostracizare, Rusia fiind „recunoscută oficial ca parte a lumii barbare” – după cum scrie ziarul The Guardian. Oprobriul comunității internaționale față de Rusia este evident; dezaprobarea prin care societatea condamnă pe cei care nu respecta regulile jocului nu este suficientă; în lipsa unor măsuri coercitive, aceștia pot continua să sfideze opinia majorității. De aceea se impune o regândire a principiilor de funcționare a organismelor internaționale în sensul identificării unor proceduri care să asigure o deplină egalitate între state în procesul decizional și stabilirea unor repercusiuni pentru cei care încalcă în mod voit normele unanim acceptate.

Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei va avea ca efect amplificarea procesului de afirmare a identității naționale a Ucrainei. Un mare merit în acest sens îi revine lui Volodymir Zelinsky. Ucrainenii au început să-și afirme această identitate mai ales după destrămarea URSS, procesul fiind mult mai prezent în rândul generației tinere și în vestul (occidentalizat) față de estul (filo-rus). Invazia rusească, având ca scop declarat rusificarea și „denazificarea” = dezoccidentalizarea Ucrainei, a realizat exact contrariul: afirmarea unei noi identități naționale centrată pe valorile democratice europene și chiar mai mult decât atât, a amplificat ostilitatea față de Rusia.

Totodată, evenimentele din Ucraina au pus în gardă țările vecine Rusiei: „Rusia nu este vecinul pe care îl credeam” – a declarat Sanna Marin, prim-ministrul Finlandei (sursa: Mediafax.ro 11.04.2022). Finlanda și Suedia au renunțat la neutralitate și expectativă, declarându-se acum favorabile aderării la NATO, „Neutra” Elveție s-a alăturat Uniunii Europene adoptând sancțiuni împotriva unor cetățeni ruși implicați în invadarea Ucrainei înghețându-le activele, iar Georgia, Ucraina și Moldova au semnat cereri de aderare la Uniunea Europeana. În plan economic, războiul și sancțiunile împotriva Rusiei au afectat puternic comerțul mondial, iar explozia prețurilor pentru petrol și gaze au determinat scumpiri generale la toate produsele și intensificarea eforturilor statelor europene de a căuta alternative la energia rusă. O posibilă recesiune europeană nu poate să nu se răsfrângă și asupra României, unde se estimează o creștere economică mai mică. Localizarea geografică și potențialele amenințări ale Rusiei face să crească reticența investitorilor străini față de România, iar ocuparea Insulei Șerpilor de către Rusia face aproape imposibilă exploatarea rezervelor de gaze din Marea Neagra.

Sancțiunile aplicate încep să-și facă efectul atât în Rusia cât și în întreaga lume: aceste sancțiuni vizează atât Federația Rusă cât și pe oligarhii ruși; sancțiunile aplicate oligarhilor nu trebuie privite ca fiind aplicate unor persoane fizice pentru că sunt de naționalitate rusă ci se referă la aceștia datorită legăturilor lor cu regimul de la Moscova. La câteva ore după declanșarea invaziei asupra Ucrainei, Vladimir Putin a convocat, la Kremlin, 37 din cei mai importanți oameni de afaceri din Rusia, dintre care și cel puțin 12 miliardari. Potrivit centrului de studii politice din S.U.A. Atlantic Council „rușii ar fi ascuns în străinătate aproximativ un trilion de dolari, adică o mie de miliarde din ceea ce se numește „dark money” iar „acești bani pot fi folosiți și directionați de Kremlin pentru spionaj, terorism, spionaj industrial, mită, manipulare politică, dezinformare și multe alte scopuri militare” [17].

Invazia rusă asupra Ucrainei a determinat statele membre NATO, inclusiv România să-și sporească cheltuielile militare. Germania a anunțat creșterea cheltuielilor militare la peste 2% din PIB și deblocarea a 100 de miliarde de euro pentru a-și moderniza apărarea. Se prefigurează o noua cursă a înarmărilor.

Totodată, datorită politicii agresive a Rusiei, relațiile dintre NATO și Uniunea Europeană, aflate în „moarte cerebrală”, după expresia lui Macron, s-au îmbunătățit foarte mult, cele două organizații coordonându-și eforturile spre un parteneriat bazat pe egalitate și complementaritate.

Atrocitățile comise de soldații ruși au oripilat lumea liberă și ne face să ne punem întrebări privind modul de instruire și educare a recruților în Rusia. Se poate spune că gradul de democratizare a armatei unei țări este un reflex al gradului de democratizare a societății civile. Dacă în societatea rusească există o falie între generații, între pătura intelectuală și restul societății, același lucru se observă și în armata rusă. Putin este înconjurat de generali și ofițeri superiori care au fost formați și au activat în armata sovietică unde, un accent deosebit era pus pe pregătirea ideologică a combatanților, axată pe evidențierea eroismului ostașilor ruși dovedit în „marele război pentru apărarea patriei” și în ura față de dușman, devenit acum societatea occidentală, NATO, precum și toți cei care se raliază ideilor dușmanului. Această ideologie exclude etica: scopul scuză mijloacele. Pentru Putin, invadarea Ucrainei are un scop „nobil”, iar cei care o duc la îndeplinire sunt niște „eroi”. După 1991, multe din statele foste componente ale U.R.S.S, inclusiv România, au inițiat reforme care să rupă definitiv legăturile cu sistemul militar dictatorial comunist[18]. În armata rusă asemenea reforme nu au existat; armata Federației Ruse este continuatoarea armatei sovietice.

Legile războiului, care guvernează comportamentul părților într-un război, atât la nivel național cât și internațional, sunt aplicate de ruși în Ucraina la nivelul dreptului roman care conferea dreptul învingătorului de a jefui bunurile inamicului („praeda bellica”), de a umili supraviețuitorii și de a ucide în caz de nevoie („iure caesus’) [19]. Între soldatul sovietic care venise în România ca „eliberator” în 1944, satirizat de Constantin Tănase în scheciurile sale („davai ceas, davai palton”) și soldatul rus trimis de Putin să elibereze Ucraina de „naziști” care fură tot ce găsește, violează femei, umilește combatantele din armata ucraineana tunzându-le zero, confiscă și distruge cărți despre cultura ucraineană, „execută” cu un glonț în cap monumentul dedicat poetului național ucrainean Taras Șevcenko, răpește copii sau comite asasinate asupra civililor, nu există nicio deosebire.

Republica Moldova privește cu îngrijorare evenimentele din Ucraina. În Republica Moldova circula un banc; Întrebare la radio Erevan: „Cu cine hotărnicește Rusia?” și răspunsul: „Cu cine vrea”. R. Moldova este o țară mică, cu posibilități limitate și nu dispune de capacitatea de rezistență a Ucrainei. Între Odessa și Transnistria separatistă nu sunt decât 60 de km. Dacă Odessa va cădea, rușii vor fi primiți cu brațele deschise în Transnistria și e greu de presupus că se vor opri aici și nu vor ajunge la Prut, perspectivă care-i îngrozește pe mare parte din moldoveni, care au mai trăit experiența ocupației rusești. Aceștia văd în decizia de re-unire cu România singura posibilitate de a se pune la adăpost de agresiunea rusă. „Cum acest scenariu e puțin probabil, ne agățăm de „neutralitatea constituțională”, în speranța că stegulețul alb pe care-l vom flutura în fața agresorului îi va domoli poftele sangvinare.”- afirma scriitorul Vitalie Ciobanu[20].

Deocamdată, Republica Moldova a depus pe 4 martie 2022 cererea de aderare la Uniunea Europeană asemenea Ucrainei și Georgiei. Dar în R. Moldova o parte a populației este pro-rusă. Alexandr Kalinin, liderul Partidului Regiunilor – o formațiune politică pro-rusă – l-a asigurat pe Putin ca cetățenii R. Moldova sprijină „operațiunea specială” de pe teritoriul Ucrainei și l-a invitat să o ducă până la capăt. Propaganda rusă, susținută de asemenea formațiuni politice, creează confuzie în rândurile electoratului moldovean; un sondaj de opinie din martie, arată că formațiunile pro-Est ar acumula împreună circa 30% din sufragii, ceea ce creează temeri în perspectiva viitoarelor alegeri.[21]

Nimeni nu poate rămâne indiferent la ce se întâmplă astăzi în Ucraina, chiar dacă nu îl afectează direct, pentru că fiecare om are o conștiință morală care îi impune o anumită conduită în relațiile cu semenii săi. Conștiința morală este principiul subiectiv al ordinii morale. Regimul instaurat de Lenin în Rusia și ulterior propaganda comunistă au alterat profund conștiința morală. Apelul făcut mereu de Putin la „ortodoxia rusă” și atitudinea patriarhului Kiril (și el fost ofițer KGB), de sprijinire a războiului împotriva Ucrainei, pot fi considerate manifestări de fariseism.

„Atrocităţile, cinismul şi minciuna care însoțesc agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei dovedesc că, departe de a fi dispărut, barbaria comunistă s-a metamorfozat într-o barbarie încă şi mai perversă. Fascismul, inclusiv versiunea sa cea mai virulentă, nazismul, au fost condamnate şi au devenit nefrecventabile şi inactive. Comunismul, inclusiv versiunea sa cea mai virulentă, sovietismul, nu au fost condamnate, sunt încă active, intimidează şi tulbură mințile la sute de milioane de oameni. Ar fi, din partea noastră, a „occidentalilor”, o prostie monumentală şi o eroare de neiertat să ne adăpostim cu laşitate în spatele „prudenţei” politice şi a unui confort egoist (de altfel iluzoriu!) şi să ignorăm strigătele de disperare şi de ajutor care ne vin din Ucraina, Moldova, Gruzia sau Armenia, ţări ai căror cetăţeni nu vor altceva decât să fie ca noi, adică să împărtăşească alături de noi idealurile, felul de a fi, principiile şi valorile europene.[22]


[1] A se vedea excelentul articol „Hoarda de aur reloaded”, al d-lui Florin Cîntic, în Ziarul de Iasi
[2] Volumul cu acest titlu a fost tradus și în limba româna; Editura Mica Valahie, București, 2017
[3] Potrivit revistei germane Spiegel.
[4] Interviu luat de Liliana Nicolae d-lui Anatol Țăranu, în revista „Dilema”
[5] Potrivit Amnesty International
[6] Conform unui text publicat pe Twitter de NEXTA TV, proiectul ar fi fost depus de deputatul Serghei Vladimirovici Savostianov, din partea Partidului Comunist din Federația Rusă
[7] A se vedea articolul „Bătălia lui Putin pentru controlul spațiului sovietic în „Spot” din 08.01.2022
[8] Alekxandr Dughin – Interviu acordat Digi24
[9] A se vedea celebrul discurs al lui Vladimir Putin la Conferința de securitate de la Munchen în Ziarul Financiar din 12.03.2022
[10] Lucia Popa „ Ce urmărește Rusia cu Ucraina: o sfera de influență în Europa de Est. în revista „Capital” – 19.12.2021
[11] Chars Michel – discurs rostit în plenul Parlamentului European,  1 martie 2022
[12] A se vedea Sinteza.org Editorial, articolul „In mintea lui Vladimir Putin” de Daniela Croitman 18.03.2022
[13] Vezi Digi 24 – Interviu cu Vladimir Putin, 20.11.2004
[14] Conform European- Justice Portal
[15] Vezi interviul acordat de profesorul Valentin Naumescu în RFI 24.02.2022
[16] A se vedea articolul „Cum a pierdut Putin cel macho războiul de imagine cu comediantul Zelensky” în Fanatik din 09.03.2022
[17] A se vedea articolul „Oligarhii ascund un trilion de dolari în afara Rusiei..” de Sorin Ozon – Ziare Com 14.04.2022
[18] În februarie 1990, în România, s-a constituit Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei care își propunea: trecerea în rezerva a generalilor și ofițerilor cu vederi retrograde; numirea în fruntea Armatei și a Internelor a unor personalități civile, tehnocrate și apolitice; depolitizarea, excluderea manipulării și interzicerea amplasării Armatei în rezolvarea diferendelor politice; impunerea ca o condiție obligatorie a criteriului competentei și responsabilizării pentru ierarhizarea structurilor militare și civile ale statului etc.
[19] A se vedea Mario Varvaro „Justiția, sabia și solzii în ‘Cercetări de istorie antica”, nr. 9, din 2017, pag. 598
[20] Vezi articolul „Republica Moldova și războiul de lângă noi” în „Bloguri” din 23.03.2022
[21] Vezi articolul ”Un politician din Republica Moldova îi cere lui Putin să continue războiul”, pe https://stirimd din 19.03.2022
[22] Eugen Munteanu „10 ore în Transnistria”(IV) în Ziarul de Iasi din 09.04.2022


Avocat Gianina Vera Poroșnicu
Psiholog Emil Forst

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti