Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Necesitatea stabilirii corecte de către instanță a obligațiilor impuse persoanei condamnate pe durata termenului de supraveghere
06.06.2022 | Raul Alexandru NESTOR

Secţiuni: Articole, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Abstract

If the supervision measures are expressly and exhaustively provided by law, in the case of the obligations provided by art. 93 para. (2) of the Criminal Code, the court has a right of option, but it is mandatory that one of these obligations be mentioned in the operative part of the conviction solution. In the case of the obligations regulated by art. 93 para. (2) lit. a), c) and d), the expression used by the legislator cannot be characterized by ambiguity, a course of school preparation or professional qualification, control measures or prohibition to leave the territory of Romania, not being notions that would create difficulties when execution, especially since the choice of one or more obligations should be motivated by the court by reporting including the general criteria of individualization provided by art. 74 of the Criminal Code.

In the case of the obligation to attend one or more social reintegration programs carried out by the probation service or organized in collaboration with community institutions, although the expression is equally clear, the legislator does not expressly express the exclusive competence of the court in individualizing this obligation. , however, offering the court the possibility to choose between one or more programs, depending on the nature of the criminal activities brought before the court, the personality of the accused person, but also the concrete possibilities available to the competent probation service.

It should be noted that the law does not allow a conviction to contain alternative obligations on the convicted person, and on the occasion of enforcement, the choice of the obligation to be executed is a matter for the probation officer responsible for the case.

Therefore, we consider that the use in a final judgment condemning an expression such as: „obliges the defendant to attend one or more social reintegration programs carried out by the probation service or organized in collaboration with community institutions” is erroneous, being a takeover of a text of law, the convicted person not knowing how many such programs will have to follow during the supervision period, the probation counselor may consider that he would have the right to determine the number of social reintegration programs carried out in the absence of a concrete clarifications of the number of programs in the very sentence executed.

Rezumat

Dacă măsurile de supraveghere sunt expres și limitativ prevăzute de lege, în cazul obligațiilor prevăzute de art. 93 alin. (2) din Codul penal, instanța are un drept de opțiune, fiind însă obligatoriu ca una dintre aceste obligații să fie menționată în dispozitivul soluției de condamnare. În cazul obligațiilor reglementate de art. 93 alin. (2) lit. a), c) și d), exprimarea folosită de legiuitor nu poate fi caracterizată de echivoc, un curs de pregătire școlară sau de calificarea profesională, măsurile de control sau interdicția de părăsi teritoriul României, nefiind noțiuni care să creeze dificultăți cu ocazia punerii în executare, mai ales că alegerea uneia sau a mai multor obligații ar trebui să fie motivată de instanță prin raportare inclusiv la criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal.

În cazul obligației de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate, deși exprimarea este la fel de clară, legiuitorul nu reglementează expressis verbis competența exclusivă a instanței în individualizarea acestei obligații, oferind însă posibilitatea instanței de a opta între unul sau mai multe programe, în funcție atât de natura activităților infracționale deduse judecății, de personalitatea acuzatului, dar și de posibilitățile concrete aflate la dispoziția serviciului de probațiune competent.

Trebuie să remarcăm că legea nu permite pronunțarea unei hotărâri de condamnare care să conțină obligații alternative în sarcina persoanei condamnate, iar cu ocazia punerii în executare, alegerea obligației ce urmează a fi executată să reprezinte o chestiune de competența consilierului de probațiune responsabil de caz.

Prin urmare, considerăm că folosirea într-o hotărâre definitivă de condamnare a unei exprimări de tipul: ”obligă inculpatul să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate” este eronată, fiind o preluare tale quale a unui text de lege, persoana condamnată definitiv necunoscând câte astfel de programe va trebui să urmeze în perioada termenului de supraveghere, consilierul de probațiune putând considera că ar avea dreptul să stabilească numărul de programe de reintegrare socială derulate în absența unei precizări concrete a numărului de programe în chiar sentința pusă în executare.

I. Necesitatea demersului în actualul cadru normativ

Încercând mai întâi o perspectivă istorică asupra modalităților de individualizare judiciară a pedepsei închisorii în regim neprivativ de libertate, vom observa că în Codul penal din 1969 erau reglementate ca posibilități de individualizare ale unei soluții de condamnare trei modalități, respectiv suspendarea condiționată a executării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei și executarea pedepsei la locul de muncă.

Dacă în Codul penal anterior, toate aceste modalități de individualizare judiciară a executării pedepsei erau posibile doar în condițiile unei soluții de condamnare a persoanei acuzate, Codul penal intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014 marchează o delimitare clară între soluții care exclud condamnarea persoanei acuzate, fiind reglementate renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei și soluții care pot fi dispuse în cazul condamnării.

Desigur că atât în cazul unor soluții de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, prezumția de nevinovăție este înlăturată, fapta dedusă judecății întrunind toate condițiile de tipicitate ale infracțiunii, tratamentul sancționator pentru care legiuitorul a optat excluzând în aceste situații o soluție de condamnare.

În cazul în care instanța optează însă pentru o soluție de condamnare la pedeapsa închisorii, singura modalitate de individualizare judiciară a executării pedepsei în regim neprivativ de libertate este suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Conform art. 91 din Codul penal, ”Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;

d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.”

Deși modalitatea de individualizare judiciară a executării pedepsei are aceeași denumire ca în Codul penal din 1969, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, între legea penală aflată în vigoare până la data de 01 februarie 2014 și Codul penal intrat atunci în vigoare, există mai multe diferențe, o parte a acestora derivând din noua viziune legislativă prin care este pusă în aplicare o diferențiere de tratament sancționator între soluții care exclud pronunțarea unei condamnări și soluții de condamnare. Astfel. ”în NCP pedeapsa maximă stabilită de instanță a cărei executare poate fi suspendată este de trei ani închisoare (aceeași și în caz de concurs de infracțiuni), în vreme ce în C. pen. 1969 pedeapsa stabilită trebuia să fie de cel mult 4 ani, iar în cazul concursului de infracțiuni pedeapsa rezultantă aplicată nu trebuia să fie mai mare de trei ani închisoare. În NCP nu se poate dispune suspendarea sub supraveghere în cazul în care inculpatul este recidivist, în vreme ce în C. pen. 1969 era posibilă dispunerea suspendării sub supraveghere și pentru o infracțiune în stare de recidivă. În NCP termenul de supraveghere este un interval de timp cuprins între doi și patru ani, fără a fi adăugat la acesta pedeapsa a cărei executare se suspendă, însă fără a putea fi mai mic decât durata pedepsei aplicate, în timp ce în C. pen. 1969, termenul de încercare consta în durata pedepsei închisorii aplicate, la care se adăuga un termen variabil intre 2 și 5 ani. NCP stabilește un alt set de măsuri de supraveghere și obligații decât C. pen. 1969. Spre deosebire de C. pen. 1969, în NCP pedepsele complementare stabilite pe lângă pedeapsa închisorii se vor executa pe parcursul termenului de supraveghere. În NCP efectul definitiv al suspendării sub supraveghere este acela că pedeapsa se consideră executată, în vreme ce, potrivit C. pen. 1969, intervenea reabilitarea de drept.[1]

Observăm că, deși denumirea acestei modalități de individualizare judiciară a executării pedepsei, a fost păstrată, conținutul și efectele sunt substanțial modificate, setul de măsuri de supraveghere și obligațiile fiind în măsură să asigure caracterul coercitiv, preventiv dar și educativ al pedepsei închisorii.

În acest sens, conform art. 93 alin. (1) din Codul penal ”Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

(2) Instanța impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații:

a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;

b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;

d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței.

(3) Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile, în condițiile stabilite de instanță, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabilește prin legea de executare a pedepselor.”

Dacă măsurile de supraveghere sunt expres și limitativ prevăzute de lege, în cazul obligațiilor prevăzute de art. 93 alin. (2) din Codul penal, instanța are un drept de opțiune, fiind însă obligatoriu ca una dintre aceste obligații să fie menționată în dispozitivul soluției de condamnare. În cazul obligațiilor reglementate de art. 93 alin. (2) lit. a), c) și d), exprimarea folosită de legiuitor nu poate fi caracterizată de echivoc, un curs de pregătire școlară sau de calificarea profesională, măsurile de control sau interdicția de părăsi teritoriul României, nefiind noțiuni care să creeze dificultăți cu ocazia punerii în executare, mai ales că alegerea uneia sau a mai multor obligații ar trebui să fie motivată de instanță prin raportare inclusiv la criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal.

În cazul obligației de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate, deși exprimarea este la fel de clară, legiuitorul nu reglementează expressis verbis competența exclusivă a instanței în individualizarea acestei obligații, oferind însă posibilitatea instanței de a opta între unul sau mai multe programe, în funcție atât de natura activităților infracționale deduse judecății, de personalitatea inculpatului, dar și de posibilitățile concrete aflate la dispoziția serviciului de probațiune competent.

Trebuie să remarcăm că legea nu permite pronunțarea unei hotărâri de condamnare care să conțină obligații alternative în sarcina persoanei condamnate, iar cu ocazia punerii în executare, alegerea obligației ce urmează a fi executată, să reprezinte o chestiune de competența consilierului de probațiune responsabil de caz.

Prin urmare, considerăm că folosirea într-o hotărâre definitivă de condamnare a unei exprimări de tipul: ”obligă inculpatul să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate” este eronată, fiind o preluare tale quale a unui text de lege, persoana condamnată definitiv necunoscând câte astfel de programe va trebui să urmeze în perioada termenului de supraveghere, consilierul de probațiune putând considera că ar avea dreptul să stabilească numărul de programe de reintegrare socială derulate în absența unei precizări concrete a numărului de programe în chiar sentința pusă în executare.

Dincolo de faptul că nu există niciun argument normativ care ar putea oferi consilierului de probațiune sau persoanei condamnate un drept de opțiune între unul sau mai multe programe de reintegrare socială, credem că primirea de către serviciul de probațiune competent a unei sentințe conținând o asemenea dispoziție, ar impune consilierului de probațiune responsabil dar ar și permite persoanei condamnate să recurgă la exercitarea unei contestații la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, respectiv ”când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare.

Primind o soluție de condamnare la pedeapsa închisorii în regim de suspendare sub supraveghere a executării, conținând obligarea inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate, nici inculpatul și nici consilierul de probațiune nu vor avea cunoștință de numărul exact de programe, neexistând nici criterii normative care să permită individualizarea acestor programe chiar în faza de executare. Chiar dacă din considerentele hotărârii ar putea rezulta că persoana condamnată este o fire violentă cu membrii propriei familii, că obișnuiește să consume alcool sau substanțe stupefiante și apoi se urcă la volan, folosirea în dispozitiv a aceleiași formulări ca cea folosită de legiuitor – unul sau mai multe programe de reintegrare socială – nu ar putea oferi dreptul consilierului de probațiune să impună persoanei condamnate un număr determinat de trei asemenea programe, respectiv unul care să prevină revenirea inculpatului la exercitarea actelor de violență fizică sau psihică în familie, un al doilea care să avertizeze asupra consecințelor consumului de substanțe stupefiante și un al treilea care să combată consumul de alcool înainte de a conduce autoturisme.

Într-o asemenea situație, pentru punerea în executare a obligației prevăzute de art. 93 alin. (2) din Codul penal, credem că este necesar ca judecătorul să menționeze expres un număr de trei programe corespunzătoare și proporționale nevoilor criminogene ale persoanei condamnate.

Desigur că nu se poate impune judecătorului care dispune condamnarea persoanei acuzate în regim de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei să individualizeze detaliat programele de reintegrare socială la care condamnatul va trebui să se supună în perioada termenului de supraveghere, accesul la asemenea informații fiind prezentat lacunar pe portalul Ministerului de Justiție sau al Direcției Naționale de Probațiune, însă precizarea cu exactitate a numărului de programe, ca și motivarea pentru care s-a optat pentru acest număr de programe (la ce nevoi criminogene ale persoanei condamnate ar trebui să răspundă) rămân în competența instanței de judecată. Acoperirea absenței unor asemenea precizări în faza punerii în executare, fie prin acordul persoanei condamnate de a participa la mai multe programe, fie prin decizia consilierului de probațiune, pot fi calificate drept o modalitate de modificare a unei soluții de condamnare cu ocazia punerii în executare. Acesta este un alt motiv pentru care considerăm că în cazul unei soluții cu exprimare alternativă – unul sau mai multe programe – se justifică exercitarea unei contestații la titlu, singurul care poate aprecia dacă sunt necesare mai multe programe și care poate stabili cu certitudine numărul acestora fiind judecătorul care pronunță soluția de condamnare.

Nu se poate aprecia ca fondată nici susținerea conform căreia individualizarea unei asemenea măsuri ar putea opera pe tot parcursul termenului de supraveghere, în funcție de modul în care persoana condamnată se comportă în acest interval, existând posibilitatea multiplicării numărului de programe în funcție de evoluția procesului de reintegrare socială. Chiar dacă ar exista argumente în sensul obligării persoanei condamnate la mai multe programe deoarece primul program nu ar fi atins rezultatele dorite, reglementarea competenței consilierului de probațiune în dispunerea unor noi programe de reintegrare nu ar reprezenta altceva decât tot o modificare a hotărârii de condamnare, deoarece, așa cum am, arătat deja, legea impune exclusiv judecătorului să stabilească în mod concret numărul de programe de reintegrare socială. Deși procesul de supraveghere al persoanei condamnate ar putea fi caracterizat de eșec sau de involuție, în ipoteza în care judecătorul a dispus ca persoana condamnată să urmeze un singur program de reintegrare, consilierul de probațiune responsabil de caz, indiferent de argumentele pe care le poate susține, nu poate suplimenta hotărârea de condamnare cu un nou program.

Sub imperiul legislației penale aflate în vigoare până la data de 01 februarie 2014, au fost elaborate mai multe lucrări de specialitate[2] în care erau menționate și exemple de întocmire a unor acte procedurale, lucrări de un real folos pentru practicieni pentru o bună perioadă de timp.

Chiar dacă asemenea ghiduri extrem de utile în activitatea practică au fost elaborate şi ulterior intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală, nu putem să nu remarcăm că aceste lucrări sunt realizate pe fondul unei legislaţii noi, nu de puţine ori întocmirea corectă şi completă a unui act de procedură impunând cunoaşterea unor dispoziţii din alte acte normative apărute sau modificate ulterior redactării ghidurilor respective.

Simpla reproducere a unei dispoziţii normative într-un act de procedură cum ar fi dispozitivul unei sentinţe, nu numai că poate avea un caracter imprecis, neadaptat situaţiei concrete, dar poate conduce şi la încălcarea unor drepturi esenţiale ale persoanei acuzate în cea ce priveşte stabilirea tratamentului sancţionator. Or, aşa cum vom arăta în continuare, o exprimare de tipul: „obligă inculpatul să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate”, frecvent întâlnită în practică, deşi aparent legală, nu ţine seama de actele normative conexe care se referă exact la posibilitatea şi competenţa de individualizare a unei asemenea obligaţii.

II. Obligația instanţei de apel de a individualiza concret și detaliat obligaţiile stabilite în sarcina persoanei condamnate

Un exemplu elocvent de preluare în conţinutul dispozitivului sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii în regim de suspendare sub supraveghere a dispoziţiei prevăzute de art. 93 alin. (2) lit. b) din Codul penal în regăsim în cazul sentinței penale nr. 891/26 octombrie 2021, pronunțate de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 1004/200/2021[3].

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău nr. 4630/P/2020 din data de 22.01.2020, înregistrat pe rolul Judecătoriei Buzău la data de 29.01.2021, sub nr. 1004/200/2021, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. M. pentru săvârșirea infracțiunii de „conducerea unui vehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere”, prev. de art. 335 alin. (l) din Codul penal. În actul de sesizare a primei instanţe s-a reţinut că inculpatul, în data de 22.11.2020, ora 14.30, a fost depistat de către organele poliţiei judiciare din cadrul Secţiei 1 de Poliţie Rurală M.., pe DJ 203 K, în loc C, com M, jud. Buzău, conducând autovehiculul marca M, fără a deține permis de conducere.

Conform materialului probator administrat în cursul urmăririi penale, la data de 22.11.2020, ora 14.30, lucrătorii de poliţie din cadrul Secţiei nr. 1 de Poliţie Rurală M, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu în loc. C, com. M, jud. Buzău au oprit autoturismul marca MAZDA, cu nr. de înmatriculare (….), care se deplasa pe DJ 203 K din direcția Buzău catre S, la volan aflându-se o persoană de sex masculin, iar pe scaunul din dreapta o altă persoană de sex masculin. Conducătorul autoturismului nu a oprit la semnal, astfel că organele de poliţie au plecat în urmărirea acestuia. În dreptul intersecţiei DJ 203 K cu strada R .G. din satul C, autoturismul a oprit pe partea dreaptă a carosabilului, imediat organele de poliție au oprit autospeciala în spatele acestuia, observând prin lunetă faptul că persoana aflată la volan trece printre scaunele din fată, pe bancheta din spate a autoturismului. Un agent de poliție a coborât din autospecială, iar când a ajuns în dreptul geamului din stanga față a observat că persoana care ocupa locul din dreapta față a trecut la volan.

S-a procedat la identificarea persoanei ce ocupa locul de la volanul autoturismului marca M cu nr, de înmatriculare (….), stabilindu-se că acesta se numește O. R., cu permis de conducere valabil Totodată, pe bancheta din spate au fost identificați B. M., Z. A. M. și G. A., toți fără permis de conducere.

Din discuţiile purtate cu ocupanții autoturismului marca M, a rezultat faptul că numitul B. M. a condus autoturismul, iar la vederea organelor de poliție a oprit autoturismul, a trecut pe bancheta din spate, iar O. R. a ocupat locul șoferului.

Conform adresei nr. 47619/21.12.2020, emise de Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, B. M. nu figurează în evidenţele acestora ca posesor al permisului de conducere.

Prin sentința penală menţionată, Judecătoria Buzău a dispus în primă instanță, următoarele măsuri:

În baza disp. art. 335 alin. 1 din Codul Penal cu aplicarea disp. art. 396 alin. 10 C. pr. pen., instanţa condamnă inculpatul B. M., (…) fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere”.

Aplică inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art 66 alin. (1) lit. a), b), Cod penal de interzicere a exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioada de 2 ani de la rămânerea definitiva a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie prevăzuta de art. 65 alin. 1 C.. pen. raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) Cod penal de interzicere a exercitării drepturilor si de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice si de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În baza disp art. 91 C. pen. rap la art. 92. C. pen dispune suspendarea pedepsei de 1 an şi 3 luni ani închisoare sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

În baza disp. art 93 C. pen. stabileşte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Buzău la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza disp. art 93 alin.2 C. pen. stabileşte următoarele măsuri de supraveghere:

să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. impune inculpatului să execute următoarele obligaţii:

– să presteze 90 de zile de munca in folosul comunităţii  în cadrul Primăriei com. Mărăcineni, jud. Buzău;

În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen. rap la disp. art.91 alin. (4) Cod penal atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal cu privire la conduita sa viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere, situaţie în care se va dispune revocarea suspendării executării pedepsei şi executarea acesteia, în regim de privativ de libertate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de primă jurisdicție a reținut în esență că, în cursul judecăţii, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa, solicitând ca această fază/ etapă procesuală să se desfăşoare conform procedurii simplificate, numai în baza probelor administrate la urmărirea penală, cerere care a fost admisă de preşedintele completului de judecată.

În mod judicios prima instanță a reținut că în cauză nu sunt incidente o cauză justificativă sau o cauză de neimputabilitate, iar gestul inculpatului de a încerca să se sustragă prin schimbarea locului în habitaclul autoturismului în momentul în care a observat autospeciala de poliţie ce venea în urmărirea sa, este extrem de elocvent sub aspectul gradului de potențial criminogen al acestuia.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei principale aplicate inculpatului apelant, prima instanță a făcut o judicioasă analiză a criteriilor de individualizare prevăzute de lege, stabilind că în cauză este deplin justificată aplicarea unei pedepse principale cu închisoarea.

Împotriva acestei soluții pronunțate în primă instanță de Judecătoria Buzău, în termen legal imperativ, inculpatul a exercitat calea de atac a apelului, fără a preciza însă și motivele pentru care a recurs la exercitarea acestei căi de atac.

Prin decizia penală nr. 199/17 februarie 2022[4], pronunțată în dosarul nr. 1004/200/2021, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul formulat de apelantul inculpat B. M. împotriva sentinței penale nr. 891/26 octombrie 2021, pronunțate de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 1004/200/2021, a desființat în parte sentința penală apelată și pronunțând o nouă hotărâre, în temeiul dispozițiilor art 93 alin.2 C. pen, a impus persoanei acuzate să frecventeze un singur program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În opinia instanței de apel, soluția primei instanțe, în sensul condamnării inculpatului apelant, este rezultatul unei analize judicioase a întregului material probator administrat, în cauză nefiind oportună aplicarea unei soluții de amânare a aplicării pedepsei sau de renunțare la aplicarea pedepsei.

Cu referire la tratamentul sancționator aplicabil, dispunând stabilirea unei pedepse de 1 an și 3 luni închisoare, în regim de suspendare a executării sub supraveghere pe un termen de 2 ani, instanța de primă jurisdicție, conform art. 92 alin. (3) C.pen. a impus inculpatului apelant să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, fără a preciza și numărul concret al programelor.

Conform considerentelor deciziei menționate, ”În condițiile dispozițiilor normative cu caracter special, o asemenea precizare se impune în dispozitivul sentinței, fiind necesară pentru punerea efectivă în executare a obligației. Instanța care aplică o asemenea modalitate de individualizare a pedepsei principale are obligația de a preciza concret numărul programelor de reintegrare pe care inculpatul apelant trebuie să frecventeze, o reluare a dispozițiilor legale din art. 92 alin. (3) C.pen. reprezentând o soluție echivocă, neexistând un drept al consilierului de probațiune responsabil de caz de a stabili un anumit număr de programe.

Această poziție a instanței de control judiciar are suport legal în dispozițiile Hotărârii nr. 603/2016[5] privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.079/2013 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune. Conform acestui act normativ, în cazul în care persoana supravegheată este obligată să frecventeze un program de reintegrare socială, consilierul de probaţiune manager de caz ia măsurile necesare în vederea identificării modalităţilor concrete de înscriere a persoanei într-un astfel de program.

În cadrul primei întrevederi, consilierul de probaţiune manager de caz informează persoana supravegheată privind posibilităţile concrete de executare a obligaţiei la nivelul serviciului de probaţiune, în cadrul biroului programe de reintegrare sau, dacă nu este posibil, în cadrul unei instituţii din comunitate dintre cele înscrise în baza de date constituită la nivel naţional şi totodată urmăreşte stabilirea efectivă a programului de reintegrare socială prin raportare la situaţia şi nevoile cu potenţial criminogen ale persoanei supravegheate.

Ulterior evaluării iniţiale, în funcţie de nevoile persoanei supravegheate, consilierul de probaţiune manager de caz stabileşte instituţia, tipul programului de reintegrare socială în care va fi înscrisă persoana supravegheată, perioada desfăşurării programului, precum şi termenul-limită pentru începerea acestuia şi întocmeşte decizia de executare a obligaţiei. Decizia se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul se comunică, atunci când este cazul, instituţiei din comunitate stabilite, unul persoanei supravegheate, iar un exemplar se ataşează la dosarul de probaţiune.

În situaţia în care constată imposibilitatea continuării ori finalizării programului din motive neimputabile persoanei ori instituţiei din comunitate stabilite pentru executarea obligaţiei, consilierul de probaţiune manager de caz reia procedura de întocmire a unei noi decizii în cuprinsul căreia face menţiune despre revocarea deciziei iniţiale. Decizia se comunică persoanei supravegheate, instituţiei din comunitate aflate în imposibilitatea punerii în executare, precum şi noii instituţii desemnate.

III. Concluzii

Exemplul la care am ales să ne referim anterior nu este unic, practica instanțelor de judecată oferind în prezent extrem de multe situații în care dispozitivul sentinței preia întocmai o formulare folosită de legiuitor cu scopul de a permite instanței o individualizare cât mai adecvată unui tratament sancționator care trebuie să răspundă necesității de reintegrare socială a persoanei condamnate în regim neprivativ de libertate.

Deși este recomandabilă folosirea în structura dispozitivului a unor sintagme sau expresii folosite de legea penală, aplicarea legii la o situație concretă presupune totuși o individualizare cât mai detaliată a unor dispoziții legale de maximă generalitate.

Hotărârea judecătorească de condamnare la pedeapsa închisorii în regim de suspendare a executării sub supraveghere va trebui să conțină în mod precis stabilirea numărului de programe de reintegrare socială, judecătorul primei instanțe având obligația de a preciza concret dacă este vorba de un singur program de reintegrare socială sau de mai multe, în acest caz având însă obligația de a preciza expres numărul lor, neputând fi acceptată folosirea formulei din textul de lege: ”unul sau mai multe”, tocmai pentru legea penală nu reglementează decât în sarcina instanței de judecată competența de a stabili exact numărul acestor programe.

În ipoteza în care instanța stabilește doar obligația de a urma mai multe programe, fără a preciza și numărul acestora, în stadiul actual legea nu acordă consilierului de probațiune responsabil de caz posibilitatea sau criteriile orientative în funcție de care ar putea stabili în procesul de executare a sentinței, cu exactitate numărul de programe, o asemenea prerogativă a consilierului de probațiune reprezentând o modificare a sentinței în timpul executării, aspect care poate aduce atingere autorității de lucru judecat.

Înainte de a dispune stabilirea unei astfel de obligații, instanțele au obligația de a motiva o asemenea individualizare a tratamentului sancționator prin raportare la nevoile criminogene ale persoanei acuzate, fiind imperios necesară aprecierea concretă a riscului de recidivă, existând inclusiv posibilitatea de a solicita un punct de vedere avizat al serviciului de probațiune. Lipsa obligativității referatului de evaluare nu exclude posibilitatea instanțelor de a solicita efectuarea unor asemenea lucrări de către un consilier de probațiune, acesta având dreptul de a propune instanței numărul sau natura unor programe de reintegrare, cenzura finală aparținând însă în exclusivitate judecătorului.

Depunerea la dosar a unui referat de evaluare conținând asemenea propuneri ar constitui în egală măsură o formă de garantare de dreptului la apărare și pentru persoana acuzată care în acest fel nu ar mai fi pusă în fața unor obligații ”surpriză” dispuse de prima instanță doar în baza unei analize a textelor legale. Un eventual interviu al persoanei acuzate ar putea permite consilierului de probațiune să formuleze cele mai adecvate propuneri adresate instanței de judecată, reprezentând în același timp și o premisă a succesului în procesul de reintegrare socială a persoanei condamnate în regim neprivativ de libertate.


[1] Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior: prezentare comparativă, observații, ghid de aplicare, legea penală mai favorabilă, Editura Hamangiu, 2014, p. 127;
[2] A se vedea spre exemplu lucrarea “Minuta – act al deliberarii in procesul penal roman, Aspecte metodologică” de Ioana Surdescu și Rodica Aida Popa, Editura All Beck, Bucureşti 2000
[3] Accesabilă la adresa portal just.ro;
[4] Idem;
[5] Monitorul Oficial nr. 695/07 septembrie 2016


Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti