Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Recuperare creanţe
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Sinteză de legislație europeană și de jurisprudență CEDO în materia executării silite
07.06.2022 | Adrian STOICA

Secţiuni: Articole, CEDO, Drept civil, Dreptul Uniunii Europene, Drepturile omului, Procedură civilă, Recuperare creanțe, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Adrian Stoica

Adrian Stoica

Abstract:

Importanța procedurii de executare silită a fost relevată pentru prima oară, în urmă cu câțiva ani, în câteva decizii de referință ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997 a reprezentat începutul unei ”revoluții” în acest domeniu întrucât a consacrat pentru prima dată dreptul la executarea hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil, în considerarea art. 6 alin.(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, potrivit dispozițiilor sale, executarea silită a fost recunoscută ca fiind faza a doua a procesului civil și ca atare, i se aplică toate principiile corespunzătoare procesului echitabil.

Această hotărâre a fost urmată în jurisprudența C.E.D.O. de cauza Lunari c. Italia din 11 ianuarie 2001 care la rândul său admite dreptul la executarea unei ”hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri de orice jurisdicție”. Practic, din acest moment s-a realizat o ”resetare” asupra normelor juridice ce compun procedura de executare silită sau a dispozițiilor care reglementează organizarea și funcționarea agenților de executare. Cu alte cuvinte, majoritatea statelor europene au încercat să-și adapteze propriile legislații la noile rigori impuse de jurisprudența C.E.D.O. După această perioadă au fost pronunțate numeroase decizii care, pe de-o parte, au generalizat dreptul la executare și au stabilit limitele admisibile ale acestuia într-un stat de drept, iar pe de alta, răspunderea statului în funcție de anumite împrejurări întâlnite în cadrul procedurilor de executare silită.  De asemenea, au fost elaborate o serie de instrumente europene care reprezintă o sursă deosebit de importantă pentru executarea silită sau pentru statutul executorului judecătoresc pentru toate țările membre U.E.

De aceea, prezentul studiu își propune să evidențieze această nouă abordare a C.E.D.O. în materia executării silite prin gruparea circumstanțială a celor mai relevante decizii, care în esență consacră diferite obligații pozitive ale statului în fața acestei proceduri. În egală măsură nu vor fi uitate cele mai importante acte normative europene care fundamentează executarea silită în momentul de față, în spațiul UE.

1. Importanța unei proceduri de executare silită eficientă și rolul statului în asigurarea unei astfel de garanții părților implicate în cadrul acestei proceduri

Fiind considerată cea de-a doua fază a procesului[1] civil, putem admite încă de la bun început că executarea silită[2] este parte din garanția[3] unei bune justiții pe care orice stat democratic trebuie să o asigure fiecărei persoane. Pentru ca idealitatea unui sistem judiciar să nu fie una iluzorie, într-o democrație trebuie să existe o dinamică legislativă tocmai pentru ca acest sistem să fie adaptat nevoilor persoanelor care îi solicită sprijinul. De aceea, dacă discutăm despre procedura de executare silită, aceasta trebuie să fie considerată una eficientă, tocmai pentru a intra în sfera garanțiilor juridice pe care statul le pune la dispoziția cetățenilor săi.

Corespunzător spațiului[4] de libertate, securitate și justiție al U.E, Liniile Directoare pentru o mai bună aplicare a Recomandării nr. 17/2003, în materia executării silite, adoptate de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, la 17 decembrie 2009, încearcă să contureze modul de desfășurare a activităţii de executare silită și chiar dacă au un caracter de recomandare, pot releva responsabilitatea fiecărui stat membru pentru buna desfășurare a executării silite în interiorul sistemelor naționale. În fapt, aceste Linii au la bază un studiu realizat de un grup de lucru constituit în cadrul Comisiei[5] Europene pentru Eficientizarea Justiției (breviatis causa CEPEJ) din cadrul Consiliului Europei, din care au făcut parte un număr impresionant de specialiști[6]. De aceea, noțiunea de „eficiență a procedurilor de executare silită” poate fi sinonimă cu garantarea unei executări silite într-un termen rezonabil, acesta fiind şi obiectivul major al executării silite.

Executarea silită ar putea fi eficientă atunci când statul asigura la rândul său cetățenilor, o serie de reguli specifice acestei faze a procesului civil și anume:

a) Protecție juridică efectivă oferită părților implicate în procedura execuțională. Această protecție juridică își are izvorul în jurisprudența CEDO, dar și în câteva dispoziții din conținutul Liniilor Directoare. Astfel, părților trebuie să li se asigure respectarea exigențelor consacrate în procesul echitabil, să nu întâmpine niciun obstacol economic pentru accesul la orice demers procedural corespunzător executării silite și nu în ultimul rând să fie cât mai bine informate cu privire la declanșarea sau la efectele executării silite. Totodată, această protecție juridică specifică executării silite trebuie să aibă în vedere și respectarea rigorilor legale referitoare la protecția datelor cu caracter personal. De aceea, pentru o mai bună înțelegere asupra protecției juridice oferite părților implicate în procedura de executare silită, trebuie să avem în vedere următoarele reguli:

– Respectarea exigențelor unui proces echitabil în timpul desfășurării procedurilor de executare silită. Această regulă este una fundamentală într-un stat european şi trebuie să fie interpretată într-o manieră compatibilă cu exigențele procesului echitabil. De aceea, trebuie să prezinte următoarele caracteristici: activitatea de executare silită să fie exercitată de un agent de executare independent, imparțial, motivat şi eficace[7]; părțile să aibă dreptul de acces liber, la actele de executare silită şi când consideră de cuviință la instanţa de judecată; părțile să beneficieze de incidența principiilor dreptului la apărare, al contradictorialității, publicităţii şi celerităţii, atât în cadrul procedurii de executare silită, cât şi în cazul soluționării unor acţiuni de contestație a acestei proceduri; de asemenea, părțile trebuie să beneficieze de respectarea limbii în care se desfășoară procedura de executare silită ori de judecare a unei contestații în faţa instanţei de judecată (dacă una dintre părți nu cunoaşte această limbă, să poată beneficia de ajutorul unui interpret).

– Evitarea obstacolelor economice pentru accesul la procedurile de executare silită. Din punctul de vedere al CEPEJ, procedurile de executare silită ale statelor membre ale Consiliului Europei, trebuie să ofere atât un acces ”intelectual”, cât şi unul financiar. Cu privire la acest ultim aspect, accesul la procedurile de executare silită este nuanțat din punct de vedere al costurilor acestora. statele trebuie să stabilească costuri clare şi previzibile, pentru a le crea o mai bună vizibilitate în sistemul intern de executare silită, din punctul de vedere al CEPEJ acestea ar trebui să stabilească şi un mecanism de ajutor judiciar[8], pentru a le permite un acces efectiv la procedurile de executare silită, tuturor persoanelor interesate. În mod logic, de acest mecanism poate beneficia orice persoană implicată într-o procedură de executare silită, care face dovada unor dificultăți financiare.

– Informarea părților asupra legislaţiei corespunzătoare executării silite în vigoare constituie o regulă deosebit de importantă în înțelegerea derulării procedurii de executare silită. Această procedură nu reprezintă doar o simplă informare a părților interesate asupra conținutului procedurilor aplicabile, ci o prezentare cât mai cuprinzătoare asupra evoluției practice a procedurii de executare inițiate. De aceea, se recomandă statelor să adopte norme în conținutul cărora să fie stabiliți ”indicatori de performanţă în raport cu obiective precise” şi să indice ”durata anticipată a unor diferite proceduri de executare[9]. Prin aceasta, statele vor fi încurajate să ”elaboreze norme de o calitate europeană în privinţa informaţiilor care trebuie comunicate utilizatorilor şi publicului, în materia procedurilor de executare silită[10]. De asemenea, oportunitatea informării părţilor asupra eficienţei legislaţiei aplicabile în materia executării silite nu poate excepta recunoaşterea dreptului părţilor de a fi informate cu privire la derularea procedurii de executare silită, în cadrul dosarelor de executare care le sunt opozabile. Acest tip de informare este prezentată de CEPEJ ca un ”element esenţial al dreptului de executare”, dar şi ca un ”element necesar al unui proces echitabil, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană[11]. Chiar din primele dispoziţii ale Liniilor, se recomandă statelor să ia măsuri de „garantare privind accesul părţilor la informaţiile care privesc procedurile de executare, dar şi asupra transparenţei activităţii instanţelor de judecată şi a agenţilor de executare, în toate fazele procedurii de executare, cu condiţia ca drepturile utilizatorilor să fie protejate[12]. Aceste măsuri sunt necesare pentru obţinerea informaţiilor în „diferite faze ale executării, astfel încât să poată avea posibilitatea promovării unor contestaţii la executare[13]. În ceea ce priveşte persoana debitorului este indicat ca acesta să fie informat şi asupra „limitelor responsabilităţii sale în cadrul acţiunii de executare[14]. Mai precis, CEPEJ pune accent pe importanţa informării debitorului asupra consecinţelor procedurii de executare silită (costuri, comportament etc.).

– Protecția juridică oferită părților în cadrul procedurii de executare silită este sinonimă și cu protecția datelor cu caracter personal ce aparțin acestora. Dreptul la viața privată al oricărui cetățean european se integrează în sfera principiului securității juridice[15] sau al stabilității raporturilor de drept. În actualul context social putem discuta despre o protecție juridică națională, care trebuie să fie oferită cetățeanului de propriul stat sau de una comunitară, care intră în competența instituțiilor europene. Securitatea juridică comunitară are o consacrare jurisprudențială(CJUE și CEDO), mai mult decât atât, este considerată parte din ordinea juridică comunitară. Aceasta din urmă rezultă din cele două tipuri de izvoare tradiționale: dreptul comunitar primar(tratatele care stabilesc cadrul juridic al UE) și dreptul comunitar secundar(regulamente, directive, decizii sau acorduri). Complexitatea actualelor raporturi juridice, libera circulația a mărfurilor și a persoanelor, a obligat statele membre, dar și instituțiile europene să reanalizeze principiul securității juridice. De aceea, Regulamentul[16] 679 din 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, se integrează în viziunea actuală a instituțiilor europene și în același timp oferă o protecție juridică concretă părților procedurii de executare silită. Cu alte cuvinte, acest regulament semnifică expresia evidentă a limitelor legale în care poate fi afectată viața privată a unei persoane în cadrul executării silite.

b) Readucerea rapidă în circuitul civil a sumelor de bani sau a bunurilor care fac obiectul executării silite. Această regulă asigură o stabilitate patrimonială ambelor părți ale procedurii de executare silită și grevează în jurul celerității acestei proceduri. Îndeplinirea cu întârziere a obligației debitorului consacrate în titlul executoriu, ar putea afecta fluiditatea îndeplinirii obligațiilor pe care creditorul le are de îndeplinit în fața creditorilor săi și de multe ori, o asemenea întârziere ar putea conduce chiar spre o stare de insolvabilitate a acestuia. Însă, în momentul de față putem discuta despre existenţa unui drept european de executare într-un termen rezonabil[17] şi previzibil[18]. În spiritul acestui drept consacrat, Liniile analizează posibilitatea ca statele membre să creeze în sistemele naţionale, proceduri de executare silită „fluide şi rapide[19].

De aceea, statele trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte esenţiale: o comunicare rapidă între instanţe, agenţii de executare şi părţile executării silite pe întreaga perioada a derulării procedurii; recunoaşterea unei libertăţi procedurale a agenţilor de executare, pentru a alege, fără o autorizare judiciară prealabilă, procedura de executare silită cea mai adecvată; posibilitatea ca părţile procedurii de executare silită să beneficieze de dreptul de a contesta procedurile de executare silită, sau comportamentul necorespunzător al unui agent de executare; implementarea unor norme procedurale care să creeze o procedură de executare accelerată şi urgentă; promovarea posibilităţii unei executări ”amiabile„ în care acordul părţilor să fie prioritar.

c) Susținere în lupta împotriva spălării de bani. Rolul executării silite și în special al agentului de executare este fundamental în prevenirea și combaterea acestui fenomen. Spre exemplu, în România, dispozițiile art. 5 din Legea[20] 129/2019 privind prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, recunosc executorului judecătoresc un rol deosebit de important. Potrivit acestui text legal, executorul judecătoresc este o entitate raportoare pentru ”întocmirea sau perfectarea de operaţiuni pentru persoanele interesate să cumpere ori să vândă bunuri imobile, acţiuni sau părţi sociale ori elemente ale fondului de comerţ, administrarea instrumentelor financiare, valorilor mobiliare sau a altor bunuri ale părților, operaţiuni sau tranzacţii care implică o sumă de bani sau un transfer de proprietate, constituirea sau administrarea de conturi bancare, de economii ori de instrumente financiare, organizarea procesului de subscriere a aporturilor necesare constituirii, funcţionării sau administrării unei societăţi; constituirea, administrarea ori conducerea unor astfel de societăţi, organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare sau a altor structuri similare, precum şi în cazul în care participă în numele sau pentru părțile implicate în orice operaţiune cu caracter financiar ori vizând bunuri imobile; crearea, funcţionarea sau administrarea de fiducii, societăţi, fundaţii sau structuri similare.

d) Garanții statutare oferite executorului judecătoresc sau agentului de executare pentru a nu răspunde tentațiilor ce intră în sfera faptelor de corupție. Pentru ca executorul judecătoresc să nu intre în sfera faptelor de corupție, acesta trebuie să se bucure de un statut legal clar și de o remunerare pe măsura reponsabilităților profesionale. În acest sens, Liniile Directoare adoptate de CEPEJ conţin o serie de dispoziţii asupra regulilor care reglementează statutul acestora. Potrivit CEPEJ, „statutul agenţilor de executare trebuie să fie definit clar de state pentru a oferi cetăţenilor şi agenţilor economici un profesionist de proximitate independent, calificat, responsabil, disponibil, motivat şi eficace[21]. Dacă, agenţii de executare îşi exercită atribuţiile în statut liberal, se recomandă ca aceştia să aibă în mod obligatoriu deschis un „cont bancar cu afectaţiune specială şi neurmăribil, pentru a depune sumele încasate la dispoziţia creditorilor”, iar totodată, sunt ţinuţi să deţină o asigurare care să garanteze răspunderea lor civilă[22].

Problema sancţiunilor la care se expun agenţii de executare este şi ea destul de bine reglementată de CEPEJ .În acest sens, Comisia insistă asupra faptului că „nerespectarea legii, a regulamentelor sau a regulilor de deontologie de către agenţii de executare, chiar şi în afara activităţilor profesionale, va atrage aplicarea unor sancţiuni disciplinare, civile sau, penale[23]. În continuarea acestei dispoziţii, se consideră că procedura disciplinară trebuie să fie exercitată de către autorităţi independente, recomandând în acest sens statelor, să creeze o procedură de filtru prealabil[24]. Cu privire la sancţiunile aplicate agenţilor de executare, se recomandă ca statele să ţină seama de principiul proporţionalităţii între fapta săvârşită şi sancţiunea dispusă[25].

2. Perspectivele transnaționale specifice executării silite contemporane

În general societățile și în particular indivizii, se schimbă și evoluează în mod constant. Evoluția globală din ultimele decenii a persuadat în mod direct sau indirect și evoluția socială a fiecărei țări. Această evoluție are drept fundament legal toate convențiile și tratatele internaționale încheiate de majoritatea statelor lumii din această ultimă perioadă, documente care au adus noi moduri de viață, de gândire, alte valori și avantaje, dar și unele dificultăți în plan social sau individual. O recunoaștere mutuală a acestor convenții sau tratate a fost realizată în contextul creării unor spații[26] politice sau geo-economice comune, de către anumite țări ale lumii.

De asemenea, statele care compun aceste spații politice sau geo-economice, dar și restul țărilor aflate în curs de afiliere la astfel de structuri, se bucură de susținerea unor organizații internaționale interguvernamentale: Organizația Națiunilor Unite, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord(NATO), Banca Mondială(MB), Fondul Monetar Internațional(FMI), Uniunea Europeană(UE), etc. În același timp, o serie de alte organizații internaționale neguvernamentale la care au aderat diferite țări, stabilesc și recomandă norme cu caracter transnațional: Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial(CNUDCI), Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat(UNIDROIT), Conferința de la Haga în materia Dreptului Internațional Privat(HCCH), etc. Toate aceste manifestări locale sau regionale, au căpătat valențe mondiale și au intrat în sfera unui fenomen consacrat în ultima perioadă denumit generic: globalizare.

Globalizarea reprezintă un proces prin intermediul căruia omenirea caută să funcționeze într-o societate unică, uniformă, în temeiul unor mecanisme politice, juridice, economice sau social-culturale. De aceea putem discuta despre un fenomen de globalizare cu valențe spre activitatea militară, economică sau chiar juridică. Această din urmă formă de globalizare, poate avea în vedere o globalizare a dreptului, dar și a sistemelor judiciare. Pentru spațiul Uniunii Europene, implementarea în dreptul național a normelor cu caracter universal, a recomandărilor sau regulamentelor adoptate de către instituțiile comunitare, dar și recunoașterea hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii emise într-un stat membru, de către celelalte țări membre, reprezintă un efect evident al globalizării. Practic, prin intermediul recunoașterii acestor documente se creează premisele stabilirii unui spațiu juridic comun.

În procesul de recunoaștere reciprocă a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii emise într-un stat membru al UE, rolul executorului judecătoresc sau al agentului de executare european este unul esențial. Cu alte cuvinte, prin activitatea întreprinsă de un executor judecătoresc sau de un agent de executare în contextul punerii în executare a unor astfel de acte, în fapt, vom fi în prezența unei garanții indirecte oferită de statul sesizat, statului emitent. De aceea, pentru spațiul comunitar european, prin politica fiecărui stat membru cu privire la această procedură indirectă de recunoaștere transnațională a unor astfel de acte, i se garantează practic statului emitent a hotărârii judecătorești, eficiența unui proceduri de executare silită echitabilă, iar executorului judecătoresc sau agentului de executare european un statut profesional bine definit de lege, dar și de norme procedurale civile eficiente. După cum vom remarca, această abordare rezidă din conținutul unor decizii relevante ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

3. Câteva tipuri de obligații pozitive specifice statului în cazul procedurii de executare silită

Noțiunea de obligație pozitivă se află în strânsă legătură cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului(CEDO). Acestea servesc în mod implicit drept principal concept în domeniul jurisprudenței acestei instanțe, deoarece pot declanșa responsabilitatea unui stat. De aceea, în jurisprudenţa CEDO, putem identifica două tipuri principale de obligaţii: negative și pozitive. În majoritatea cazurilor de atragerea a responsabilității statale, CEDO utilizează formula bazată pe noțiunea de obligație pozitivă, consacrând sfera obligațiilor statelor membre de a întreprinde acțiuni corespunzătoare adaptării legislației naționale, la cauza sancționată.

În materia executării silite, obligațiile pozitive pot deschide calea a două tipuri de responsabilități statale: responsabilitatea statului pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii și, responsabilitatea statului pentru activitatea desfășurată de către executorii judecătorești.

A) Responsabilitatea statului pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii

Prima consfinţire jurisprudenţială a răspunderii statului pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti în materie civilă a fost evocată de CEDO în conţinutul hotărârii, Hornsby v Grecia din 19 martie 1997. Curtea a arătat printre altele că, neexecutarea hotărârilor judecătoreşti „riscă să creeze situaţii incompatibile cu principiul preeminenţei dreptului, pe care statele semnatare (contractante) s-au angajat să-l respecte ratificând Convenţia europeană”. Ulterior, o consacrare oficială asupra acestui tip de responsabilitate poate fi găsită într-o multitudine de hotărâri ale CEDO, cum ar fi: Nuutinen v Finlanda, 27 iunie 2000; hotărârea Lunari v Italia, 11 ianuarie 2001; Estima Jorge v Portugalia, 21 aprilie 1998; Buj v Croaţia, 1 iunie 2006 (nr. 24661/02); Dumbrăveanu v Moldova, 25 mai 2005; Nicola Silvestri v. Italiei din 9 iunie 2009, etc.

B) Responsabilitatea statului pentru activitatea exercitată de către executorii judecătorești

Dacă responsabilitatea statului pentru neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti sau a altor titluri executorii, apare ca urmare a carenţelor de ordin normativ sau instituţional din interiorul sistemului judiciar intern, responsabilitatea în privinţa activităţii exercitate de către executorii judecătoreşti are un rol aparte, deoarece reflectă gradul de eficienţă al profesiei de executor judecătoresc, într-un domeniu determinat.

a) Responsabilitatea statului în situația în care executorul judecătoresc își exercită atribuțiile conform legii însă, statul este condamnat

Acest tip de responsabilitate a fost evidenţiată de CEDO pentru prima oară în cauza. Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi v. România, din 22 iunie 2004. Curtea a evocat printre altele, două dispoziții deosebit de importante și anume:

– „executorii judecătoreşti acţionează în interesul unei bune administrări a justiţiei, aceasta face ca ei să reprezinte un element esenţial al statului de drept, iar în cadrul punerii în executare a titlurilor executorii, au calitatea de depozitari ai forţei publice în materia executării şi acest lucru nu poate rămâne fără consecinţe pentru cei responsabili”;

– ”statului îi revine obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca ei să poată duce la îndeplinire sarcina cu care au fost învestiţi, în special prin asigurarea concursului efectiv al altor autorităţi care pot impune prin forţă executarea atunci când este cazul, măsuri în lipsa cărora garanţiile de care beneficiază justiţiabilul în faţa instanţelor îşi pierd raţiunea de a fi”.

Aceleaşi constatări pozitive la adresa exercitării atribuţiilor profesionale de către executorului judecătoresc, au fost remarcate de CEDO şi cu ocazia pronunţării altor decizii, cum ar fi: Ciocan şi alţii v România, din 9 decembrie 2008; Constantin Oprea v România, din 8 februarie 2008, etc;

b) Responsabilitatea statului în situația în care executorul judecătoresc nu își exercită atribuțiile conform legii și statul suferă condamnare la CEDO

Tipologia acestei responsabilităţi este aparte şi de regulă apare în jurisprudenţa CEDO având ca state condamnate, acele state în care funcţionează executori judecătoreşti cu un statut de funcţionar public. Acest tip de responsabilitate al statului intervine atunci când executorii judecătoreşti îşi îndeplinesc în mod defectuos atribuţiile sau refuză îndeplinirea lor.

O decizie elocventă în această situaţie o reprezintă hotărârea Ruianu v România din 17 iunie 2003, cu referire la neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect, demolarea unei construcţii. Alte asemenea decizii ar mai fi: Platakou v Grecia, din 11 ianuarie 2001; Tsironis v Grecia, din 6 decembrie 2001; P.M. v Italia, din 11 ianuarie 2001; etc.

C) Responsabilitatea statului în cauze care vizează raporturi de drept administrativ

În materie administrativă, se aplică[27]mutatis mutandis“ majoritatea principiilor stabilite cu privire la executarea în materie civilă, fie că executarea este împotriva unei persoane private sau a unei instituţii publice. Însă, anumite împrejurări speciale pot apărea în cazul executării hotărârilor judecătoreşti împotriva entităţilor publice.

De aceea, în primul rând trebuie admis faptul că într-un stat de drept în care este respectată cu adevărat supremaţia legii, instituţiile publice, mai presus de toate celelalte, sunt obligate să respecte hotărârile judecătoreşti şi să le execute într-o manieră rapidă “ex officio”. Însăşi ideea că un organ public refuză supunerea în faţa unei hotărâri judecătoreşti subminează principiul preeminenţei legii.

În al doilea rând, un mare număr de cauze prezentate în fața CEDO vizează neexecutarea hotărârilor judecătoreşti de către instituţiile publice. Un stat trebuie să respecte hotărârile pronunţate împotriva sa fără întârziere şi fără a fi nevoie ca reclamantul să utilizeze procedurile de executare[28]. Curtea a admis în mod repetat pretenţiile reclamanţilor, care fie nu au folosit aceste proceduri, fie au fost nevoiţi să le folosească.

În al treilea rând, ca şi în cazul în care executarea este îndreptată împotriva entităţilor private, executorii judecătorești trebuie să aibă competenţe şi să aplice aceleaşi principii procedurale. Totodată, judecătorii nu trebuie să aibă restricţii în aplicarea aceloraşi prevederi legale şi în asigurarea compensaţiilor eficiente pentru întârzieri în procedura de executare (actualizare cu indicele de inflație, dobândă de întârziere în cuantum general aplicabil, daune interese, alte penalităţi). O asemenea compensaţie este, de asemenea, o cerinţă directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului(în special, art. 1 din Protocolul nr. 1).

De aceea, Curtea pentru prima dată prin hotărârile, Metaxas v. Grecia, 27 mai 2004, Koltsov v. Russia, 24 februarie 2005, Petrushko v. Rusia, 24 Februarie 2005, a admis în mod repetat pretenţiile reclamanţilor, care fie nu au folosit aceste proceduri, fie au fost nevoiţi să le folosească, exprimând punctul de vedere că: ”unei persoane care a obţinut o hotărâre judecătorească împotriva statului în urma unui proces câştigat, nu trebuie să i se ceară să recurgă la proceduri de executare pentru a o pune în aplicare”. De asemenea, în cauzele Sabin Popescu v. România, 2 martie 2004 și Maria Costin v. România, 26 mai 2005, tot Curtea a apreciat că: ”întreprinderea altor demersuri de către reclamant nu ar avea decât un caracter repetitiv și anume ca o instanță să dispună încă o dată că autoritățile publice să execute o hotărâre judecătorească”, fapt care ar duce la încălcarea art. 35 alin.(1) din Convenție.

Astfel, potrivit Curţii, însuşi faptul că autorităţile au respectat hotărârile, dar au facut-o cu întârziere, nu poate fi înțeles ca o renunţare automată a părții vătămate la calitatea sa în cadrul convenţiei, dacă nu au fost oferite și compensaţii corespunzătoare pentru întârzierea procedurilor(Petrushko v. Russia, din 24 februarie 2005). Chiar și compensaţiile corespunzătoare plătite până la urmă cu întârziere, trebuie să ia în considerare diferitele situaţii, pentru a acoperi diferenţa între suma datorată şi cea plătită în final către creditor, şi să compenseze pierderile ( Akkus v. Turcia, din 9 iulie 1997, Angelov v. Bulgaria, din 22 Aprilie 2004, Eko-Elda Avee v. Grecia, 9 martie 2006). Aceste compensaţii pot fi cerute şi pentru prejudicii nepatrimoniale (Sandor v. România, din 24 martie 2005).

4. În loc de concluzii finale

Dinamica legislativă comunitară, dar și cea națională din ultimii ani, ne determină să credem că sistemele judiciare ale statelor membre europene vor suferi reforme continue și cu certitudine acestea vor viza aspecte de natură organizatorică sau după caz, de logistică, cu precădere în sfera digitalizării. În tot acest parcurs prezent și viitor, autonomia profesională va reprezenta factorul esențial în asigurarea unui act de justiție independent și eficient, motiv pentru care, responsabilitatea statului trebuie să se îmbine cu responsabilitatea reprezentanților sistemului judiciar și a partenerilor acestuia din urmă.

De asemenea, revalorizarea dreptului în actualul context temporal, presupune o implicare adecvată atât a practicienilor, dar mai ales a teoreticienilor pentru armonizarea dreptului național cu cel comunitar, dar și cu cele mai importante hotărâri ale CEDO sau ale CJUE.

Păstrând limitele subiectului abordat, executarea silită se înfățișează ca o procedură fundamentală pentru eficientizarea sistemului judiciar național, dar și pentru garanția unei economii funcționale. Această importanță poate fi păstrată, dezvoltată sau pierdută, cu condiția ca interesul politic să aibă în vedere rolul acestei proceduri pentru echilibrul economic al unei piețe libere, dar și pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale părților implicate în executarea silită.

Nu în ultimul rând, cei ce compun corpul profesional al executorilor judecătorești sau al agenților de executare, ar trebui să își dorească să evolueze în mod continuu. Această evolutie profesională ține nu numai de adaptarea legislației naționale la cele mai actuale prevederi europene corespunzătoare statutului profesional al acestora sau a procedurilor de executare silită. Evoluția se află în acord și cu pregătirea profesională continuă, cu inițiativele de îmbunătățire a legislației în materie sau cu atragerea responsabilității celor vinovați în cazul producerii unor încălcări de drepturi sau interese legitime în cazul îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor profesionale.


[1] N. Fricero, Principiile fundamentale ale unui proces civil echitabil în Europa. La nivelul Consiliului Europei şi al U.E., Volumul Conferinţei internaţionale, Procedura civilă – Procedura execuţională civilă. Fundamente ale procesului civil în U.E., Constanţa 5-9 septembrie 2012, Ed. Universul Juridic, 2012, pp. 63-71
[2] Pentru mai multe amănunte privind executarea silită a se vedea: S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Drept civil. Executarea silită, vol. I, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Lumina Lex, București, 1998; S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, I. Băcanu, Drept procesual civil. Executarea silită, vol. II, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Lumina Lex, București, 1998; Gr. Porumb, Teoria generală a executării silite și unele proceduri speciale, Ed. Științifică, București, 1964; I. Stoenescu, A. Hilsenrad, S. Zilberstein, Tratat teoretic și practic de procedură a executării silite, Ed. Academiei, București, 1966; V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972.; I. Stoenescu, Gr. Porumb, Drept procesual civil român, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Executarea silită în procesul civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983; I. Leș, Principii și instituții de drept procesual civil, Ed. Lumina Lex, București, 1999; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All, București, 1994; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. III, Ed. Servo-Sat, Arad, 2000; I. Leș, Legislația executării silite. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2007; F. Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a 10-a, Ed. Universul Juridic, București, 2008; G.C. Frențiu, D.-L. Băldean, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2008; O. Puie, Executarea hotărârilor judecătorești în contenciosul administrativ, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008; D.A.P. Florescu, P. Coman, T. Mrejeru, M. Safta, G. Bălașa, Executarea silită. Reglementare, doctrină, jurisprudență, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009; G. Răducan, Dreptul executării silite. Titlul executoriu european, Ed. Hamangiu, București, 2009; I. Gârbuleț, A. Stoica, Ghid practic de executare silită. Explicații, cereri, formulare, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2010; I. Leș, Tratat de drept procesual civil, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010; A. Tabacu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2010; E. Oprina, Executarea silită în procesul civil, ed. a 4-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011; A. Tabacu, Drept procesual civil aprofundat. Arbitraj și executare silită, Ed. Universul Juridic, București, 2012; S. Guinchard, T. Moussa, Droit et pratique des voies d’exécution, 5e éd., Dalloz, Paris, 2007; S. Guinchard, F. Ferrand, C. Delicostopoulos, Droit processuel. Droit commun et droit comparé du procès équitable, 4e éd., Dalloz, Paris, 2007; M. Donnier, J.B. Donnier, Voies d’exécution et procédures de distribution, 7e éd., Litec, Paris, 2003; M. Voicu, Procedura executării silite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – CEDO, în RRDJ nr. 5/2012, pp. 17-36
[3] S. Guinchard, F. Ferrand, C. Delicostopoulos, op.cit., p. 918
[4] Realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în cadrul Uniunii Europene are ca temei programele prezentate cu ocazia organizării Consiliilor Europene de la Tampere (1999-2004), Haga (2004-2009) şi Stockholm (2010-2014). Prezentul concept rezidă din conținutul art. 67-89 din Tratatul pentru funcționarea Uniunii Europene(TFUE).
Crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie al Uniunii Europene a fost fundamentat pe ideea garantării unei libere circulaţii a persoanelor, dar şi pentru a asigura un nivel de protecție tuturor cetăţenilor. Pentru realizarea acestui scop comun al țărilor UE, sunt reunite diverse domenii de politici, cum ar fi: gestionarea frontierelor externe ale Uniunii Europene, cooperarea judiciară în materie civilă şi penală, cooperarea poliţienească, politicile în domeniul azilului, imigraţiei şi luptei împotriva infracţionalității
[5] A fost înfiinţată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în luna septembrie 2002, şi are ca principală sarcină propunerea de soluţii concrete, utilizabile de către statele membre ale Consiliului Europei în vederea:
– promovării şi punerii eficiente în aplicare a instrumentelor Consiliului Europei existente în domeniul organizării judiciare;
– asigurării faptului că politicile publice în materie judiciară ţin cont de nevoile utilizatorilor sistemului judiciar;
– degrevării CEDO, prin faptul că oferă statelor soluţii eficiente înainte de depunerea cererii la Curte, şi previne încălcările art. 6 din Convenţia europeană .
Astăzi, CEPEJ este un organ unic pentru toate ţările europene, compus din experţi calificaţi din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei, care evaluează eficienţa sistemelor judiciare şi propune măsuri şi instrumente concrete pentru eficientizarea continuă a serviciului oferit cetăţenilor.
[6] Din cadrul acestui grup de lucru, au făcut parte şi reprezentanţii Uniunii Internaţionale a Executorilor Judecătoreşti: dl. Leo Netten – fost Președinte UIHJ şi dl. Mathieu Chardon – Prim-secretar la aceea vreme al UIHJ..
[7] Punctul nr. 31 din Liniile directoare. Pentru mai multe amănunte doctrinare, a se vedea: F. Andrieux, Vers un statut de l’huissier de justice libéral, indépendantet uniforme, în Liber Amicorum Jacques Isnard, Ed. E.J.T., Paris, 2009, p. 1; N. Fricero, Principiile fundamentale ale unui proces civil echitabil în Europa (La nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene), în Volumul Conferinţei Procedura civilă – Procedura execuţională civilă. Fundamente ale procesului echitabil în U.E. din 5-9 septembrie 2012, Constanţa, Ed. Universul Juridic, 2012, p. 65.
[8] În acest sens Liniile insistă asupra faptului că: dispoziţii de ajutor judiciar sau alte dispoziţii de ajutor alternativ, trebuie să fie propuse solicitanţilor care nu pot suporta plata cheltuielilor de executare silită (prin finanţarea publică sau o diminuare a cheltuielilor). Pentru mai multe amănunte, a se vedea pct. nr. 62 din Liniile directoare.
După cum se poate observa, cu privire la noţiunea de ajutor judiciar în materia cheltuielilor de executare, Liniile stabilesc in lato sensu, că aceste cheltuieli pot fi propuse de state, solicitanţilor. Mai precis, se recomandă existenţa unor reglementări interne, care să stabilească modul în care aceste persoane pot beneficia de privilegiile acestei măsuri. Tot în această ordine de idei, de ajutorul judiciar poate beneficia, creditorul, în privinţa costurilor de executare, precum şi în cadrul eventualelor contestaţii la executare, dar şi debitorul, dacă solicită să fie reprezentat sau asistat de un avocat pe parcursul derulării procedurilor de executare ori cu ocazia soluţionării unor contestaţii la executare, de către instanţa de judecată. acordarea de asistenţă judiciară şi are izvorul legal în conţinutul unui număr de patru alineate, corespunzătoare art. 90 NCPC. Alineatul (1) al acestui text de lege, stabileşte în conţinutul tezei de debut o singură condiţie în sarcina parţii interesate de obţinerea ajutorului public judiciar şi anume: acesta să facă dovada că nu poate să facă faţă cheltuielilor pe care le presupune declanşarea şi susţinerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale. De asemenea, teza finală a alineatului amintit prevede că asistenţa judiciară va fi acordată în condiţiile legii speciale. Legea specială la care face trimitere norma de drept, vizează prevederile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar
În legislaţia internă din România: „Ajutorul public judiciar reprezintă acea formă de asistenţă acordată de stat care are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil şi garantarea accesului egal la actul de justiţie, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii”(art. 1 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008,cu modificările şi completările ulterioare.
[9] Punctul nr. 11 din Liniile directoare.
[10] Punctul nr. 74 din Liniile directoare.
[11] Punctul nr. 17 din Liniile directoare.
[12] Punctul nr. 9 din Liniile directoare.
[13] Punctul nr. 18 din Liniile directoare.
[14] Punctul nr. 72 din Liniile directoare.
[15] Acest principiu a fost consacrat pentru prima dată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu ocazia pronunțării deciziei Marckx c. Belgia, din 13 iunie1979.
[16] Acest regulament a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 4 mai 2016. Pentru mai multe amănunte doctrinare privitoare la protecția datelor cu caracter personal din România, a se vedea: I. Alexe, N.-D. Ploeșteanu, D.M. Șandru, Protecția datelor cu caracter personal, Ed. Universitară, București, 2017.
[17] Liniile directoare au preluat acest principiu în dispoziţiile pct. nr. 63, care menţionează faptul că statele nu trebuie să stabilească ”termene de protecţie arbitrare” pentru desfăşurarea executării.
[18] Acest principiu poate fi regăsit în conţinutul mai multor puncte ale Liniilor şi anume: pct. nr. 64 care recomandă statelor să „fixeze criterii clare şi precise privind natura rezonabilă a duratei acţíunii de executare alese”; pct. nr. 65 recomandă statelor să dispună de „sisteme statistice care să permită calculul duratei diferitelor măsuri de executare silită prevăzute de legislaţia internă (poprire, sechestre şi vânzări de vehicule, indisponibilizări şi vânzări ale imobilelor etc.)„ etc.
[19] A se vedea în acest sens, Cap. III din Liniile directoare.
[20] A fost publicată în M. Of. al României nr. 240 din 29 decembrie 2019
[21] Punctul nr. 31 din Liniile directoare.
[22] Punctul nr. 36 din Liniile directoare.
[23] Punctul nr. 80 din Liniile directoare.
[24] Punctul nr. 81 din Liniile directoare.
[25] Punctul nr. 82 din Liniile directoare.
[26] Spre exemplu, Spațiul Economic European(SEE), spațiul Organizației pentru Armonizarea Dreptului Afacerilor în Africa (OHADA), Uniunea Națiunilor Sud-Americane(USN), Asociația Națiunilor Sud Asiatice(ASEAN).
[27] A se vedea punctul 29 al Opiniei nr. 13 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, www.coe.eu.
[28] Ibidem, punctul nr 32.


Prof. univ. dr. Adrian Stoica – Decan
Facultatea de Drept și Științe Administrative, Universitatea ”Ovidius” din Constanța

* Prezentul studiu a fost publicat în volumul conferinței: MECANISMUL STATULUI DE DREPT-2020, AL UE. RAPORTUL DINTRE DREPTUL UE ȘI DREPTUL NAȚIONAL AL STATELOR MEMBRE, CU REFERIRE SPECIALĂ LA ROMÂNIA- SUPREMAȚIE VS. SUVERANITATE, Ed. Universul Juridic, București, 2022, pp. 218-227.

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti