Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
 1 comentariu

Paralelă între gestiunea de afaceri și contractul de mandat. Partea I – Considerații generale
10.06.2022 | Nicolae-Alexandru POPA

Secţiuni: Articole, Drept civil, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Nicolae-Alexandru Popa

Nicolae-Alexandru Popa

I.1. Gestiunea de afaceri

În dreptul roman, negotiorum gestor a luat naştere în contextul unor figuri juridice învecinate mandatului, pentru ca, într-un final, să îşi facă loc într-un edict pretorian şi apoi, în Epoca Imperială, să îşi găsească o expresie similară celei din zilele noastre.

În analiza clasică, gestiunea de afaceri a fost asociată contractului de mandat cu care, astfel cum vom observa, prezintă numeroase afinităţi, dar de care se deosebeşte fundamental prin aceea că nu este un contract. S-a apreciat că explicaţiile civice, bazate pe ideile de merit şi de just sunt cele care explică funcţionarea acestei instituţii – în dreptul comparat, extrem de împărţit în admisibilitatea gestiunii intereselor altuia, a existat o oscilaţie permanentă între, pe de o parte, individualism şi libertate absolută (în contextul căreia, gestiunea de afaceri reprezenta o imixtiune nepermisă în afacerile altuia – culpa est immiscere se rei ad se non pertinenti), iar pe de altă parte, valori civice ca fides, amicitia, pietas, humanitas, officium, care în dreptul roman au fost apte să justifice naşterea acestei figuri juridice.

Așadar, originea istorică a gestiunii, negotiorum gestio, se situează din punct de vedere temporal în dreptul roman. Gestiunea de afaceri, având în vedere faptul că este un mecanism atipic, presupune acordul a două imperative juridice distincte: din punct de vedere individualist, gestiunea are menirea să apere independența juridică a geratului, evitând orice ingerință a unei alte persoane în interesele sale particulare, iar din perspectiva socială intervenția gerantului îndeplinește necesitatea de mobilizare a solidarității între indivizi prin susținerea intențiilor altruiste specifice unui bun samaritean.

În acest sens, pentru a apăra interesele gerantului care intervenea cu principalul scop de a se îngriji de interesele altuia, ale geratului, au fost modelate două acțiuni[1]: „actio negotiorum gestorum directa”, în beneficiul geratului, și „actio negotiorum gestorum contraria”, în favoarea gerantului, susținându-se că ambele imită acțiunile izvorâte dintr-un contract de mandat. De la această ipoteză s-a pornit spre a se aprecia că ar fi vorba în cazul gestiunii de afaceri despre un cvasi-mandat, însă cu deosebirea că mandatarul are dreptul să-i fie rambursate toate cheltuielile efectuate, pe când gerantul, în perioada dreptului roman, nu putea să pretindă decât acele cheltuieli care erau calificate drept utile pentru gerat. Distincția făcută, menținută de altfel și până în dreptul civil modern, a avut ca principal obiectiv apărarea geratului împotriva imixtiunii și ingerințelor inoportune în afacerile geratului de la unii terți indiscreți.

Jurisconsultul Gaius, în perioada dreptului roman clasic, a inclus mecanismul juridic al gestiunii de afaceri într-o categorie de izvoare ale obligațiilor, intitulată „variae causarum figurae[2], alături de contracte și delicte. Ulterior acestui moment însă, împăratul Iustinian a hotărât că gestiunea de afaceri, alături de instituția plății nedatorate, trebuie inclusă în categoria cvasi-contractelor. De altfel, această decizie a fost preluată și în legislația franceză de la 1804, ca mai apoi să-și facă apariția și în vechea legislație română

Acest tablou din perioada romană a izvoarelor obligațiilor, adoptat de Codul civil francez și de mai toate codificările clasice, printre care și Codul civil român de la 1864, constituie o veritabilă moștenire, însă pe cât de fascinantă, pe atât de contestată de-a lungul timpului. Similar cu instituția administrării bunurilor altuia, o reglementare nouă în actualul Cod civil, gestiunea de afaceri poate avea ca obiect acte juridice, dar și acte materiale, încadrate noțiunii generale de administrare. Ceea ce le aduce un element de diferențiere este că imixtiunea gerantului poate fi îndreptată nu doar spre administrarea bunurilor, ci și către ocrotirea unor valori de ordin moral ale altei persoane, cum ar fi viața, integritatea fizică a omului sau a animalelor care îl acompaniază pe acesta. Elementul definitoriu[3] al gestiunii de afaceri care o separă de instituția administrării bunurilor altuia și de mandat, este acela că gerantul acționează întotdeauna spontan, din propria sa inițiativă, pe când administratorul și mandatarul din cadrul contractului de mandat sunt împuterniciți să acționeze în acel mod.

Gestiunea de afaceri a cunoscut o reglementare în vechiul Cod civil, în cuprinsul art. 987-991, ca fiind, alături de plata nedatorată, cvasi-contracte. Cu toate că a cunoscut o reglementare expresă în vechiul Cod civil, instituția mult analizată încă din perioada romană și probabil mult timp de acum înainte, nu a avut parte de o definiție legală. Această omisiune a legiuitorului a determinat intervenția doctrinarilor, care au oferit mai multe definiri gestiunii de afaceri, pornind de la reglementarea expresă a instituției în textul de lege. Printre primele definiri, succinte de altfel, însă acoperitoare pentru acele vremuri, pot fi amintite cele ale autorului francez Marcel Planiol, care în cuprinsul unei lucrări de referință[4] a afirmat că „gestiunea de afaceri există de câte ori o persoană îndeplinește, fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane”. În urmă cu o jumătate de secol, alți doctrinari au afirmat că „gestiunea de afaceri este faptul juridic prin care o persoană, gerantul, săvârșește din proprie inițiativă acte juridice sau fapte materiale în folosul altei persoane[5].

Analiza acestor definiții au avut la bază, mai mult sau mai puțin, definirile doctrinarilor francezi și aceasta întrucât reglementările vechiului Cod civil au fost o traducere cât se poate de fidelă a dispozițiilor Codului civil francez de la 1804. Având în vedere reforma dreptului obligațiilor care a avut loc în anul 2016 privitor la Codul civil francez, gestiunea de afaceri, alături de plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză fac parte din categoria cvasi-contractelor. Prin urmare, legiuitorul francez a dorit să pună la adăpost și să conserve cvasi-contractul pentru a include în categoria sa aceste fapte juridice licite. Așadar, în cuprinsul art. 1.301 și următoarele din Codul civil francez, gestiunea de afaceri este asimilată unui cvasi-contract de mandat și se diferențiază în mod radical în spațiul common law, în comparație cu dreptul civil continental. În acest sens, în dreptul continental – francez, german, italian, român ș.a. – gestiunea de afaceri (negotiorum gestor) este reglementată într-un mod amplu, dispunând de reguli proprii, pe când în dreptul anglo-saxon, funcțiile și obiectivele gestiunii sunt asigurate printr-o serie de prezumții preluate din cadrul altor instituții și mecanisme și aplicând principii complet diferite. În spațiul common law, este avut în vedere principiul potrivit căruia efectuarea de cheltuieli, acționând în afacerile altei persoane, fără o obligație, nu dă dreptul la despăgubiri[6].

Noul Cod civil român nu a păstrat termenul de cvasi-contract și a inclus gestiunea de afaceri, alături de plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză, în categoria faptelor juridice licite. Incluzând gestiunea de afaceri în categoria faptului juridic licit, actuala reglementare se aliniază orientării codificărilor moderne de a renunța la clasificarea clasică a obligațiilor în contracte, cvasicontracte, delicte, cvasidelicte, inspirându-se în acest sens din Codul civil Quebec din 1994, fiind, de altfel, una dintre cele mai semnificative recodificări.

S-a renunțat la termenul cvasicontract întrucât doctrina a considerat că este „inexactă și inutilă”[7]. Așadar, pe departe un consens legislativ cu privire la această instituție a dreptului civil. Cu siguranță vor mai exista recodificări în această materie, mai ales datorită caracterului preponderent practic și obiectivului propus de Comisia Europeană de a se avea în vedere elaborarea unei terminologii în materie juridică cât se poate de unitară.

În baza vechii reglementări din Codul civil român, gestiunea de afaceri era definită ca „o operație ce constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară și unilaterală, și săvârșește acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă[8].

Actuala reglementare aduce câteva elemente noi, precum oportunitatea gestionării afacerilor geratului, cât și faptul că acest mecanism juridic poate fi săvârșit și de gerantul care, chiar dacă ar cunoaște gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt mod de propriile afaceri.

Având în vedere precizarea acestor aspecte, am considerat necesar să fac câteva referiri la una dintre condițiile în care poate opera gestiunea de afaceri, fiind de altfel, din punctul meu de vedere, o inovație a noului Cod civil.

În acest sens, vechea reglementare considera faptul că dacă geratul ar cunoaște intervenția gerantului, fără a se fi opus, se putea interpreta că a fost de acord cu încheierea actului și nu ne mai aflam pe tărâmul gestiunii de afaceri, ci pe unul contractual, al mandatului. Având la bază dispozițiile art. 987 din vechiul Cod civil, se considera, printre condiții de operare a gestiunii de afaceri, că geratul trebuie să fie complet străin de acțiunile pe care gerantul le săvârșește în interesul său, să nu aibă, prin urmare, cunoștință de ea[9].

Așadar, vechea reglementare excludea din capul locului posibilitatea de a putea opera gestiunea de afaceri în situația în care geratul cunoștea intervenția gerantului. Era necesar ca geratul să fie complet străin de intervenția unei persoane în afacerile sale, în caz contrar se considera că a fost încheiat un mandat tacit.

Prin urmare, vechiul Cod civil impunea o condiție absolută în sarcina geratului, trebuind a fi complet străin de evenimentele care au avut loc pe parcursul gestiunii.

Contrar vechii reglementări, actualul Cod civil impune geratului o condiție relativă în această privință, în sensul în care chiar dacă geratul ar fi cunoscut despre intervenția gerantului în afacerile sale, ne vom afla tot pe tărâmul gestiunii de afaceri, și nu pe cel contractual – al mandatului -, însă cu îndeplinirea a două condiții: dacă geratul nu a fost în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt mod de afacerile sale. De altfel, ceea ce este prevăzut în actuala reglementare cu privire la existența gestiunii de afaceri chiar și în ipoteza în care geratul ar ști despre intervenția gerantului, însă cu îndeplinirea acelor condiții, subzistă și în legislația franceză, prin grija doctrinarilor în materie, dar și în cuprinsul dispozițiilor art. 1.329 vechiului Cod civil francez[10], nuanță care nu a fost avută în vedere în vechea reglementare a Codului civil român de la 1864.

Prin urmare, consider că legiuitorul a avut în vedere „păstrarea” pe tărâmul gestiunii de afaceri a unei intervenții care nu era spontană, dar gerantul nu se putea ocupa personal de afacerile sale, aflându-se într-o oarecare imposibilitate. După cum am mai afirmat, practica reprezintă creuzetul în care se cristalizează procesul legislativ și, din acest motiv, a fost determinant pentru noul legiuitor să considere în acest caz că nu ne aflăm pe tărâmul contractual al mandatului tacit, fiind de altfel o inovație în materia gestiunii, raportat la vechea reglementare de la 1864.

Revenind la actuala reglementare, gestiunea de afaceri este definită în cuprinsul art. 1.330 alin. (1) Cod civil, conform căruia „există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.”

Iată, așadar, că prin prezentarea definiției din legislația română actuală a gestiunii, toate elementele prezentate anterior au sens și prind contur într-o singură frază, dorind să închei această parte de considerații generale din materia gestiunii de afaceri cu textul de lege care înglobează în mod evident toate aspectele relevate mai sus și care conferă cititorului o viziune clară asupra problematicii pe care am dorit să o expun.

I.2. Contractul de mandat civil

În perioada Imperiului Roman, mandatul era un contract consensual prin care o persoană însărcina o altă persoană, care accepta, să-i facă gratuit un serviciu. Caracteristica principală a mandatului o reprezenta inexistența unui echivalent, adică gratuitatea din partea mandatarului. Scopul principal al mandatului nu era interesul personal al părților contractante, ca în cazul serviciilor sau al lucrărilor remunerate, ci datoria (oficium) sau prietenia (amicitia). Se considera nepotrivit ca cineva să solicite plată, salariu sau echivalent de la un prieten pentru a desfășura o activitate.

Ca și în dreptul roman, mandatul s-ar fi practicat și în dreptul grec, căci situațiile care dau naștere acestui tip de contract, printre care boala, lipsa de experiență în diferite domenii, s-au întâlnit la toate popoarele.

De asemenea, din punct de vedere etimologic, termenul „mandat” provine din latinescul „manum dare[11], care semnifica „a pune în mână, a încredința”, pentru  că în trecut „mandatarul obișnuia a-și pune mâna sa în mâna mandantului, ca semn al credinței sale”[12], atunci când mandatarul era însărcinat să încheie un act pe seama mandantului. În acest sens, contractul de mandat are un caracter intuitu personae, având la bază relațiile de încredere dintre părți.

Despre contractul de mandat s-a afirmat că stă la baza tuturor contractelor. Importanța și necesitatea practică a acestui contract trebuie recunoscută și reliefată în mod clar, întrucât prin intermediul lui se încheie alte convenții, cum ar fi cel mai adesea de vânzare, dar și alte contracte, precum locațiune, schimb și multe alte asemenea.

Contractul de mandat este reglementat în conținutul art. 2.009 Cod Civil, care prevede că „mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant”.

Contractul de mandat ocupă un loc aparte în rândul contractelor civile, deoarece, prin intermediul acestuia, participanții la circuitul civil pot încheia, în principiu, orice alt act juridic, cu excepția celor pentru care legea pune expres condiția să fie încheiate personal de către părți.


[1] Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. III, 2020, p. 17
[2] Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. III, 2020, p. 18
[3] Sache Neculaescu, în revista Dreptul nr. 1/2014, p. 35
[4] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, 1997, p. 482
[5] T.R. Popescu, P. Anca în Tratat de drept civil. Obligațiile, Liviu Pop, 2020, p. 19
[6] Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, 2020, p. 20
[7]  Sache Neculaescu, Dreptul nr. 1/2014, p. 36
[8] Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, 1999, p. 103
[9] Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor, 1999, p. 105
[10] Art. 1.329 V.C.Civ.fr.: „Les règles de la gestion d’affaires s’appliquent semblablement lorsque la gestion est entreprise non dans l’intéret exclusif d’autrui mais dans l’intéret commun d’autrui et du gérant; Dans ce dernier cas la charge des engagements des dépenses et des pertes se répartit à proportion des intérets de chacun.”
[11] Fr. Deak, R. Popescu, L.Mihai, Tratat de drept civil. Contracte speciale, 2021, p. 239
[12] Ibidem.


Nicolae-Alexandru Popa
Masterand – Facultatea de Drept a Universității Ovidius din Constanța

* Materialul reprezintă o parte a lucrării de licență

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti