Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Prescripţia răspunderii penale, Decizia nr. 358/2022 pronunțată de Curtea Constituțională și modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile
14.06.2022 | Cătălin ONCESCU

Secţiuni: Articole, C. contravențional, CCR, Drept constitutional, Drept penal, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Cătălin Oncescu

Cătălin Oncescu

I. Efectele Deciziei CCR nr. 358/2022.

În primul rând, trebuie amintit că la data de 25.06.2018 a fost publicată Decizia nr. 297/2018[1] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. Prin această decizie, Curtea Constituţională a stabilit următoarele:

Admite excepția de neconstituționalitate (…) și constată că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea ”oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională.”

Prin urmare, după publicarea deciziei, art. 155 alin. (1) din Codul penal a dobândit următoarea formă care, așa cum se poate observa, nu mai avea niciun sens:

„(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea.”

Cu toate acestea, după publicarea Deciziei nr. 297/2018, organele judiciare au oferit o anumită interpretare și, subsecvent, au aplicat această formă incompletă a art. 155 alin. (1) din Codul penal prin raportare la soluția legislativă prevăzută de art. 123 alin. (1) din Codul penal anterior care cuprindea următoarea formulare: „Cursul termenului prescripţiei (..) se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal”.

Această interpretare s-a bazat pe faptul că, în paragraful 34 al Deciziei nr. 297/2018, Curtea Constituțională a arătat următoarele: „(…) soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din Codul penal din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”.

Referindu-se în mod direct la interpretarea de mai sus, Curtea Constituţională a statuat următoarele prin recenta Decizie nr. 358/2022[2]:

„68. În continuare, Curtea constată că, în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidențiat faptul că soluția legislativă din Codul penal din 1969 îndeplinea exigențele de claritate și previzibilitate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. Curtea observă însă că indicarea soluției legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ și, în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conținută de Codul penal din 1969. (…)

70. (…) Curtea constată că, în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a evidenţiat reperele comportamentului constituţional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligaţia să şi-l însuşească, acesta, în temeiul art. 147 din Constituție, fiind obligat să intervină legislativ și să stabilească clar și previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale.

71. (…) Totodată, Curtea a statuat că a permite celui care interpretează și aplică legea penală, în absența unei norme exprese, să stabilească el însuși regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluție pronunțată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, art.7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevăd și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.

72. Așa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale.

73. În consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.”

Cu această ocazie, precizăm că la data de 30.05.2022 a avut loc „intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma”. Mai precis, în Monitorul Oficial nr. 531 din 30.05.2022 a fost publicată OUG nr. 71/2022[3] prin care s-a stabilit că art. 155 alin. (1) din Codul penal se modifică și va avea următorul cuprins:

„(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.”

Spre deosebire de legi, care intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei (conform art. 78 din Constituție), ordonanțele de urgență intră în vigoare chiar la data publicării în Monitorul Oficial [conform art. 12 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative].

De asemenea, facem trimitere și la normele art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum și la cele ale art. 147 alin. (1) din Constituția României, potrivit cărora dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, însă pe durata acestui termen sunt suspendate de drept. Fiind suspendate de drept, este evident că dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale nu mai produc efecte juridice nici pe durata termenului de 45 de zile. De altfel, chiar Curtea Constituțională a arătat prin recenta Decizie nr. 358/2022 (parag. 73) că perioada în care nu a existat vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale este cuprinsă „între data publicării respectivei decizii” (Decizia nr. 297/2018, n.n.) și „până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma”. Așa cum se poate observa, Curtea Constituțională nu a făcut nicio trimitere la termenul de 45 de zile ori la împlinirea acestui termen, stabilind „data publicării” ca fiind momentul ab initio de la care a început să curgă perioada în care fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.

Amintim totodată că, prin intermediul considerentelor Deciziei nr. 1092/2012[4], Curtea Constituțională a subliniat că prescripția răspunderii penale este „normă de drept penal material”. Relevant este și faptul că, la momentul dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece „prescripţia este o instituţie de drept penal substanţial susceptibilă, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie, de aplicarea legii penale mai favorabile”. De altfel, este incontestabil faptul că „răspunderea penală” reprezintă o instituție fundamentală a dreptului penal material. Prin urmare, pe lângă argumentul de text („prescripţia răspunderii penale”) și pe lângă faptul că este reglementată în Partea generală a Codului penal, apreciem că este de la sine înțeles că prescripția, fiind o cauză care înlătură răspunderea penală, nu poate fi decât o instituție de drept penal material.

Nu în ultimul rând, dorim să subliniem și că, în raport cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale au caracter obligatoriu, iar, potrivit jurisprudenței Curţii Constituţionale[5], puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Din moment ce paragrafele citate anterior fac parte din considerentele Deciziei nr. 358/2022, rezultă că au caracter obligatoriu.

Prin urmare, cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, demonstrează în afara oricărui dubiu că, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) și data publicării în Monitorul Oficial a OUG nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din Codul penal (respectiv, data de 30.05.2022), Codul penal a prezentat o formă care nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, fiind așadar aplicabile termenele generale de prescripție prevăzute de art. 154 alin. (1) din Codul penal. Iar această formă a Codului penal, existentă între 25.06.2018 și 30.05.2022, reprezintă „legea penală mai favorabilă” care se va aplica în cadrul proceselor penale aflate în curs.

Fiind „legea penala mai favorabilă”, forma Codului penal dintre 25.06.2018 și 30.05.2022 va putea fi invocată oricând, până la finalizarea procesului penal (până la judecarea definitivă a cauzei), singura condiție fiind ca fapta cercetată să fi fost săvârșită înainte de 30.05.2022. Așa cum bine se cunoaște, conform art. 5 alin. (1) din Codul penal, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Am ales să folosim sintagma „forma Codului penal” pentru a respecta inclusiv cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 265/2014, în sensul că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Mai exact, legea penală mai favorabilă se determină prin compararea legilor succesive, stabilirea in concreto a legii mai favorabile şi, în final, aplicarea acesteia în ansamblu. Astfel, chiar dacă modificarea, completarea sau abrogarea vizează doar o singură dispoziție dintr-o lege, suntem obligați să ne raportăm la întreaga formă a respectivei legi (Codul penal fiind, la bază, Legea nr. 286/2009). Aceasta înseamnă că, dacă ne raportăm la „abrogarea” dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, survenită prin Decizia nr. 297/2018, dat fiind că inexistența cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale a avut loc în perioada 25.06.2018 30.05.2022, atunci vom fi obligați să alegem Codul penal în integralitatea sa, în forma pe care a prezentat-o între 25.06.2018 și 30.05.2022.

Însă, în anumite dosare penale analiza va trebui să fie și mai profundă decât atât, deoarece alegerea legii penale mai favorabile se face întotdeauna în concret, având în vedere situația particulară a persoanei acuzate. Spre exemplu, în dosarele în care se pune problema dispunerii confiscării extinse, trebuie luate în considerare efectele Legii nr. 228/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene[6]. Printre normele modificate de această lege se regăsesc și dispozițiile art. 1121 alin. (1) din Codul penal. În esență, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 228/2020, dispozițiile art. 1121 alin. (1) din Codul penal arătau că sunt supuse confiscării extinse bunurile dobândite de o persoană, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre infracțiunile enumerate în mod limitativ de acest text, dacă pedeapsa prevăzută de lege era închisoarea de 4 ani sau mai mare. Însă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 228/2020, dispozițiile art. 1121 alin. (1) din Codul penal nu mai cuprind acea enumerare limitativă, ceea ce înseamnă că instanța poate dispune confiscarea extinsă atunci când o persoană este condamnată pentru orice faptă pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare. Astfel, având în vedere confiscarea extinsă, Codul penal a prezentat o anumită formă până la intrarea în vigoare a Legii nr. 228/2020, respectiv o altă formă după data în discuție. În concluzie, pentru că am stabilit mai întâi că forma pe care a prezentat-o Codul penal între 25.06.2018 și 30.05.2022 este lege penală mai favorabilă, în dosarele în care se pune problema dispunerii confiscării extinse, ca urmare a modificărilor aduse codului prin Legea nr. 228/2020, aplicarea în concret a legii penale mai favorabile ne obligă să alegem dintre următoarele forme ale Codului penal: (i) forma integrală a Codului penal dintre 25.06.2018 și intrarea în vigoare a Legii nr. 228/2020 sau (ii) forma integrală a Codului penal dintre intrarea în vigoare a Legii nr. 228/2020 și 30.05.2022.

II. Din perspectiva aplicării legii penale mai favorabile, se poate considera că până la publicarea Deciziei CCR nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) s-a întrerupt termenul de prescripție, între 25.06.2018 și 30.05.2022 termenul nu s-a mai întrerupt, iar începând cu data de 30.05.2022 termenul de prescripție de prescripție se întrerupe din nou?

Răspunsul este categoric „nu”, având în vedere că prescripția aparține dreptului penal material, astfel că – atunci când suntem în prezența unei succesiuni de legi penale – unui raport juridic penal de conflict i se va aplica doar „legea penală mai favorabilă” (care nu poate fi decât o lege unică):

Se poate întâmpla ca legile penale succesive să cuprindă în același timp unele dispozițiuni mai favorabile și altele mai severe (…) Codul penal prevede că, dacă au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, iar nu dispozițiunile cele mai favorabile din legile succesive. Prin urmare, în situația analizată, dintre legile succesive urmează să se aplice numai una dintre ele, cu exclusivitate.”[7]

Așadar, atunci când se succed mai multe legi de drept penal substanțial pe parcursul unui proces, nu se pot aplica toate aceste legi (fiind încălcat principiul legalității incriminării și pedepsei). Organele judiciare sunt obligate să aleagă dintre legile penale succesive doar una singură – legea care îi conferă persoanei cercetate cea mai favorabilă situație – și să aplice această lege cu exclusivitate.

De altfel, dispozițiile obligatorii ale art. 5 alin. (1) din Codul penal sunt destul de clare:

„(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.”

Așa cum lesne se poate observa, legiuitorul nu permite a fi aplicate toate legile penale care s-au succedat în perioada cuprinsă între săvârşirea infracţiunii și judecarea definitivă a cauzei, ci obligă organele judiciare să aplice „legea mai favorabilă”.

Imposibilitatea aplicării tuturor legilor succesive și obligația alegerii doar a uneia dintre acestea, respectiv cea mai favorabilă, rezultă și din anumite dispoziții ale Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal actual. Mai exact, prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 stabilesc următoarele: „(1) În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.”

Apoi, normele art. 15 alin. (2) din Constituția României arată că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Aceasta înseamnă că legea penală mai favorabilă retroactivează și se aplică inclusiv faptelor săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare. În egală măsură, raportat la dispozițiile art. 5 alin. (1) Cod penal, legea penală mai favorabilă va ultraactiva atunci când procesul continuă după ieșirea sa din vigoare.

Această extraactivitate a legii mai favorabile (principiul mitior lex) a fost consacrată în toate legislațiile moderne, astfel că în cazul situațiilor tranzitorii determinate de succesiunea mai multor legi penale, se aplică doar legea mai favorabilă. Prin urmare, în cazul situațiilor tranzitorii, dacă legea mai favorabilă este legea veche, ea ultraactivează, aplicându-se chiar și după ieșirea sa din vigoare; dimpotrivă, dacă legea mai favorabilă este legea nouă, ea retroactivează[8].

Așa cum s-a arătat în doctrină, din momentul intrării în vigoare a legii mai favorabile, persoana cercetată a câștigat dreptul de a beneficia de prevederile acesteia, iar faptul că procesul nu s-a finalizat sub imperiul acestei legi este imputabil statului și nu poate să îi înrăutățească situația. De aceea, dreptul de a beneficia de dispozițiile legii penale mai favorabile – dobândit prin intrarea ei în vigoare după comiterea infracțiunii – nu se poate pierde prin adoptarea ulterioară a unei legi mai severe[9].

Tot doctrina[10] ne spune că, „pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale succesive (cea din momentul săvârșirii faptei, cea din momentul judecării faptei, ca și cele intermediare) în raport cu normele și instituțiile care guvernează răspunderea penală în cauza concretă dedusă judecății. Prin compararea legilor și determinarea celei mai favorabile persoanei cercetate, nu trebuie să se ajungă la combinarea dispozițiilor mai favorabile din legile succesive – la o așa numită lex tertia. Legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată persoanei cercetate, dintre legile penale succesive. Folosirea criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la găsirea acelei legi care oferă soluția cea mai favorabilă pentru persoana cercetată (chiar și în cazul în care s-ar ajunge la nepedepsire), dar nu pentru că fapta nu este infracțiune, ci pentru că nu sunt realizate condițiile, în cazul concret, de incriminare ori de tragere la răspundere penală a făptuitorului”.

În concret, considerăm că avem trei ipoteze pentru procesele penale aflate în curs de desfășurare:

– dacă infracțiunea a fost săvârșită anterior datei de 06.2018, când a fost publicată Decizia CCR nr. 297/2018, atunci forma Codului penal dintre 25.06.2018 și 30.05.2022 constituie „legea penală intermediară mai favorabilă”; pe de-o parte, aceasta retroactivează dat fiind că se aplică faptei săvârșite anterior datei de 25.06.2018; pe de altă parte, aceasta ultraactivează, dat fiind că nu mai este în vigoare începând cu data de 30.05.2022, când a fost publicată OUG nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din Codul penal;

– dacă infracțiunea a fost săvârșită după data de 06.2018, dar înainte de 30.05.2022, atunci forma Codului penal dintre 25.06.2018 și 30.05.2022 constituie „legea în vigoare la momentul săvârșirii faptei”, fiind așadar legea veche mai favorabilă care va ultraactiva;

– dacă fapta a fost săvârșită după publicarea OUG nr. 71/2022 în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022, nu se poate aplica forma Codului penal dintre 25.06.2018 și 30.05.2022, una dintre condițiile legii penale mai favorabile fiind aceea că trebuie să intervină între momentul săvârşirii infracţiunii și judecarea definitivă a cauzei.

În considerentele Deciziei nr. 28/2013[11], Curtea Constituțională a arătat că este evident că numai după publicare se poate vorbi de intrarea în vigoare a unei ordonanțe de urgență, astfel că sintagma „la data publicării” în Monitorul Oficial echivalează cu sintagma „după publicare”. Prin urmare, contează inclusiv ora/minutul la care a fost publicată OUG nr. 71/2022 în ziua de 30 mai 2022.

În concluzie, dacă fapta a fost săvârșită anterior publicării OUG nr. 71/2022 în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022, iar procesul penal nu s-a finalizat încă printr-o hotărâre definitivă, este lipsit de importanță că a intervenit o nouă lege penală (o nouă formă a Codului penal) la data de 30.05.2022, dat fiind că forma Codului penal dintre 25.06.2018 și 30.05.2022 a fost în vigoare, reprezintă „legea penală mai favorabilă” în majoritatea dosarelor și trebuie aplicată de organele judiciare în acord cu dispozițiile art. 5 din Codul penal.

În schimb, pentru dosarele penale în care s-a pronunțat o soluție definitivă, nu pot fi aplicate prevederile art. 5 din Codul penal, dat fiind că una dintre condițiile aplicării legii penale mai favorabile este ca aceasta să intervină până la judecarea definitivă a cauzei. În această situație poate fi formulată contestaţie în anulare; conform prevederilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Așa cum se poate observa din analiza textului, cauza de încetare a procesului penal trebuie să existe pe parcursul procesului, astfel că este obligatoriu ca soluționarea definitivă a cauzei să fi intervenit după data de 25.06.2018, când a fost publicată Decizia CCR nr. 297/2018. Sub aspectul termenului de introducere a contestaţiei în anulare, dispozițiile art. 428 alin. (2) din Codul de procedură penală arată că poate fi introdusă oricând pentru motivul prevăzut la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

III. Ce înseamnă „legi penale succesive”?

Așa cum se cunoaște, art. 5 din Codul penal consacră principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul succesiunii legilor penale în timp (situație tranzitorie).

Într-un mod absolut simplist putem spune că avem de-a face cu o succesiune de legi atunci când o lege este abrogată în integralitate și, în locul acesteia, întră în vigoare o altă lege. Spre exemplu, la data de 1 februarie 2014 a fost abrogată Legea nr. 15/1968 privind Codul penal anterior și, în locul acesteia, a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal actual[12].

Însă, conform art. 173 din Codul penal, prin „lege penală” se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Aceasta înseamnă că nu este necesar ca întreaga lege să fie abrogată și înlocuită pentru a fi în prezența unei noi „legi penale”, fiind suficient a fi modificată doar o singură dispoziție dintr-o lege sau dintr-un act normativ cu putere de lege pentru a constata o succesiune de „legi penale”.

Prin urmare, normele art. 173 din Codul penal ne spun că sunt legi penale succesive inclusiv diferitele forme pe care le dobândește de-a lungul timpului o lege (Codul penal fiind, la bază, tot o lege), o ordonanță de urgență sau un act normativ cu putere de lege, ca urmare a modificărilor dispozițiilor cuprinse de acestea.

Spre exemplu, la momentul „01 februarie 2014”, prin legea de punere în aplicare a Codului penal actual au fost modificate sau completate o serie de legi care cuprind dispoziţii penale, dintre care amintim: Legea nr. 59/1934 asupra cecului, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale etc. Chiar dacă aceste legi au rămas în continuare în vigoare după data de 01 februarie 2014, având în vedere că în cuprinsul lor au survenit anumite modificări sau completări, în foarte multe dosare penale s-a pus problema alegerii uneia dintre cele două forme succesive pentru a fi identificată „legea penală mai favorabilă” în cazul concret dedus judecății.

Apoi, multe dintre aceste legi au fost modificate sau completate și după momentul „1 februarie 2014”, astfel că s-a pus din nou problema alegerii uneia dintre cele trei sau mai multe forme succesive pentru a fi identificată și aplicată „legea penală mai favorabilă”.

Spre exemplu, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale au fost modificate și completate prin Legea nr. 55 din 31 martie 2021[13] stabilindu-se, prin altele, că în cazul săvârşirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, dacă prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, fapta nu se mai pedepseşte. Ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 55/2021, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 au fost din nou modificate prin OUG nr. 130 din 17 decembrie 2021[14], stabilindu-se că intervine cauza de nepedepsire anterior menționată doar atunci când prejudiciul produs prin comiterea faptei de evaziune fiscală nu depăşeşte valoarea de 100.000 euro. Prin urmare, în foarte multe dosare penale – chiar dacă Legea nr. 241/2005 nu a fost abrogată în 2021 și, implicit, nici înlocuită cu o nouă lege – s-a pus problema alegerii uneia dintre cele trei forme ale sale pentru a fi identificată „legea penală mai favorabilă”.

În egală măsură, inclusiv Codul penal actual (Legea nr. 286/2009) – fiind evident că nu a fost abrogat până în prezent și, implicit, nu a intervenit o nouă lege care să-l înlocuiască – a prezentat mai multe forme după ce a intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014. Toate aceste forme succesive ale Codului penal actual, rezultate în urma diferitelor modificări aduse dispozițiilor sale, constituie o succesiune de legi penale, obligația organelor judiciare fiind aceea de a aplica acea formă a Codului penal care, în concret, este „legea penală mai favorabilă”.

Spre exemplu, prin Decizia nr. 368/2017[15], Curtea Constituțională a stabilit că sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv” din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. Astfel, ca urmare a publicării deciziei în Monitorul Oficial  din data de 17 iulie 2017, Codul penal actual a prezentat o anumită formă până la data de 17 iulie 2017 și o nouă formă după această dată. În mod evident, în dosarele în care erau cercetate infracțiuni continuate, forma Codului penal după data de 17 iulie 2017 a fost considerată „lege penală mai favorabilă”, fiind aplicată retroactiv cu privire la faptele săvârșite anterior datei de 17 iulie 2017, dacă nu intervenise o hotărâre definitivă.

De asemenea, un alt exemplu al succesiunii formelor Codului penal este oferit de Legea nr. 207/2021 pentru dispunerea unor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2019/713 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind combaterea fraudelor şi a contrafacerii în legătură cu mijloacele de plată fără numerar, legea modificând și completând în mod substanțial nu mai puțin de 11 articole ale Codului penal. Aceasta înseamnă că, în dosarele penale în care au fost/sunt cercetate fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, dacă aceste fapte au fost săvârșite anterior modificărilor aduse Codului penal prin Legea nr. 207/2021, s-a pus problema alegerii uneia dintre cele două forme ale codului pentru a fi aplicată legea penală mai favorabilă.

Pe lângă exemplele de mai sus, de la intrarea sa în vigoare la data de 01 februarie 2014 și până în prezent, Codul penal a fost modificat de mai multe ori, fiecare modificare conducând la obținerea unei noi forme a codului, fiecare nouă formă reprezentând o nouă lege penală succesivă. Cel mai probabil, vor urma și alte modificări ale dispozițiilor Codului penal, ceea ce înseamnă că acesta va dobândi noi forme.

Cert este că, atunci când pe parcursul unui proces penal a intervenit o modificare a unei dispoziții cuprinse de Codul penal, iar dispoziția modificată viza fapta cercetată ori pedeapsa, s-a pus întotdeauna problema alegerii uneia dintre cele două forme ale codului, pentru a fi aplicată legea penală mai favorabilă. Evident, dacă o dispoziție este modificată de mai multe ori și avem de-a face cu „forme intermediare”, atunci trebuie aleasă acea formă care constituie „legea penală mai favorabilă”. În egală măsură, problema alegerii uneia dintre cele două sau mai multe forme nu s-a întâlnit doar în ceea ce privește Codul penal, ci și în cazul multor legi care cuprind dispoziţii penale și care au fost modificate succesiv.

Așa cum precizam anterior, prin Decizia nr. 265/2014, Curtea Constituțională a stabilit că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. De aceea, dacă modificarea unei dispoziții din Codul penal a intervenit la data de 1 iulie 2016, nu vom putea alege forma dispoziției modificate după 1 iulie 2016 și alte dispoziții dintr-o formă a codului anterioară datei de 1 iulie 2016, fiind obligați să alegem întreaga formă a Codului penal existentă începând cu data de 1 iulie 2016. Mai simplu spus, alegerea unei singure dispoziții ca fiind lege penală mai favorabilă ne obligă să alegem întreaga formă a codului unde se regăsește sau s-a regăsit dispoziția respectivă. Astfel, dacă dispoziția respectivă a fost din nou modificată la data de 15 august 2019, iar noi dorim să alegem forma pe care a avut-o dispoziția între 1 iulie 2016 și 15 august 2019 ca fiind „legea penală mai favorabilă”, atunci vom fi obligați să alegem întreaga formă a Codului penal existentă între 1 iulie 2016 și 15 august 2019 ca fiind „legea penală mai favorabilă”.

IV. Cum se calculează termenul de prescripție atunci când alegem forma Codului penal dintre 25.06.2018 și 30.05.2022 ca fiind „legea penală mai favorabilă”?

Prin prescripția răspunderii penale are loc înlăturarea răspunderii penale pentru o infracțiune, ca urmare a trecerii unei anumite perioade de timp. Regula este că această perioadă de timp (termenul de prescripție) începe să curgă de la „data săvârşirii infracţiunii”. Însă, dacă nu suntem în prezența unei infracțiuni simple instantanee, „data săvârșirii infracțiunii” se stabilește în mod diferit, raportat la forma infracțiunii săvârșite. Spre exemplu, (i) în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, (ii) în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar (iii) în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.

Conform art. 154 alin. (1) din Codul penal, termenele generale de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

Este de precizat că termenele de prescripție a răspunderii penale se determină în concret în funcție de maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. De asemenea, pentru stabilirea termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie să fie avută în vedere doar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, cu ignorarea eventualelor cauze de atenuare sau de agravare. Conform art. 187 din Codul penal, prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Spre exemplu, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, infracţiunile de evaziune fiscală se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani. Prin urmare, chiar dacă o infracțiune de evaziune a fost săvârșită în formă continuată (situație în care maximul special în cazul pedepsei închisorii se poate majora cu cel mult 3 ani), ne vom raporta doar la pedeapsa prevăzută de lege pentru forma consumată (8 ani), fără a lua în considerare cauza de majorare a pedepsei. Rezultă astfel că ne încadrăm în grupa reglementată de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal („legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani”), ceea ce înseamnă că termenul general de prescripție este de 8 ani. Acest termen de 8 ani începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală sau, dacă a fost săvârșită în formă continuată, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

De cele mai multe ori, în cursul termenului general de prescripție, organele judiciare efectuează diverse acte procesuale sau procedurale în vederea stabilirii și tragerii la răspundere penală a persoanei/persoanelor vinovate. Iar potrivit art. 155 alin. (1) din Codul penal (forma anterioară publicării Deciziei CCR nr. 297/2018), îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză conducea la întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale. Totodată, după fiecare întrerupere a cursului prescripției, începea să curgă un nou termen de prescripţie [conform art. 155 alin. (2) din Codul penal]. Însă, mecanismul în care termenul de prescripție se întrerupe și apoi începe să curgă un nou termen nu se repetă la nesfârșit, existând o limită specială a prescripției. Conform art. 155 alin. (4) din Codul penal, dacă termenele generale de prescripție au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni. În exemplul oferit, având în vedere că termenul general de prescripție specific evaziunii fiscale este de 8 ani, prescripția specială ar fi intervenit după 16 ani.

Cu toate acestea, astfel cum se observă din considerentele Deciziei CCR nr. 358/2022 (parag. 73), pe perioada cuprinsă între publicarea Deciziei CCR nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale (respectiv, data de 30.05.2022, când a fost publicată OUG nr. 71/2022), fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.

Altfel spus, forma Codului penal existentă între 25.06.2018 și 30.05.2022 („legea penală mai favorabilă”) nu a conținut vreun caz care să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale și să determine astfel curgerea unui nou termen, ceea ce înseamnă că vor fi aplicabile termenele generale de prescripție reglementate de art. 154 alin. (1) din Codul penal (evident, stabilite în funcție de maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită în concret). Mai simplu spus, termenele generale de prescripție reglementate de art. 154 alin. (1) din Codul penal, odată ce au început să curgă, nu se mai întrerup.

Preluând exemplul de mai sus, dacă infracțiunea de evaziune fiscală a fost săvârșită oricând înainte de modificarea Codului penal survenită în data de 30.05.2022, iar procesul penal nu s-a finalizat încă, avem următoarele coordonate:

– forma Codului penal dintre 06.2018 și 30.05.2022 a fost în vigoare între data săvârșirii faptei și judecarea definitivă a cauzei, fiind respectată astfel condiția impusă de art. 5 alin. (1) din Codul penal;

– forma Codului penal dintre 06.2018 și 30.05.2022 nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, ceea ce înseamnă că este „legea penală mai favorabilă” și doar această lege trebuie aplicată persoanei acuzate, fiind respectată astfel cerința impusă de art. 5 alin. (1) din Codul penal;

– odată aplicată forma Codului penal dintre 06.2018 și 30.05.2022, dat fiind că doar această formă a codului reglementează raportul juridic de conflict (fiind „legea penală mai favorabilă”), chiar dacă au fost îndeplinite acte de procedură în cauză și chiar dacă au fost comunicate, acestea nu au mai condus la întreruperea termenului general de prescripție și, implicit, nu a început să curgă un nou termen de prescripție;

– din moment ce termenul general de prescripție de 8 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu se mai întrerupe, înseamnă că prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea de evaziune fiscală intervine după 8 ani de la data săvârșirii faptei, și nu după 16 ani.

Exemplul de mai sus are în vedere infracțiunea tip de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și termenul general de prescripție pentru această infracțiune (8 ani). În cazul altor infracțiuni, dacă acestea se încadrează în restul grupelor prezentate de art. 154 alin. (1) din Codul penal, termenele de prescripţie a răspunderii penale vor fi diferite. Spre exemplu, pentru infracțiunea de înșelăciune [reglementată de art. 244 alin. (1) din Codul penal] maximul special al pedepsei este închisoarea de 3 ani, ceea ce înseamnă că se încadrează în grupa prevăzută de art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal („legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani”), iar termenul general de prescripție este de 5 ani.

Concluzia este că, în cazul unei infracțiuni săvârșite înainte de modificarea Codului penal din data de 30.05.2022, dacă s-a împlinit termenul general de prescripție prevăzut de art. 154 alin. (1) din Codul penal, devine incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, astfel că procurorul trebuie să dispună clasarea [în acord cu art. 315 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală], iar instanțele de judecată vor dispune încetarea procesului penal [în acord cu art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală].


[1] Decizia CCR nr. 297/2018 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018.
[2] Decizia CCR nr. 358/2022 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09 iunie 2022.
[3] OUG nr. 71/2022 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022
[4] Publicat în Monitorul Oficial nr. 67 din 31 ianuarie 2013.
[5] Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415 din 4 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010 și Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010.
[6] Publicată în Monitorul Oficial nr. 1019 din data de 2 noiembrie 2020.
[7] V. Dongoroz, S. Kahane și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Volum I, ed. Academiei Române – ed. All Beck, București 2003, op.cit., pag. 71.
[8] V. Dongoroz, S. Kahane și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Volum I, ed. Academiei Române – ed. All Beck, București 2003, op.cit., pag. 69.
[9] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Volum 1, ed. Universul Juridic, București 2014, op.cit., pag. 129.
[10] Ctin. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. Universul Juridic, București 2010, op.cit., pag. 97.
[11] Publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 27 martie 2013.
[12] În acest sens, art. 249 – 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
[13] Publicată în Monitorul Oficial nr. 332 din data de 1 aprilie 2021.
[14] Publicată în Monitorul Oficial nr. 1202 din data de 18 decembrie 2021
[15] Decizia CCR nr. 368/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din data de 17 iulie 2017.


Av. dr. Cătălin Oncescu

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti