Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti

Excepție de neconstituţionalitate respinsă ref. efectele Deciziilor Curții Constituționale în materia colaborării organelor de urmărire penală cu Serviciul Român de Informaţii
14.06.2022 | JURIDICE.ro

Secţiuni: CCR, Drept constitutional, Jurisprudență, Monitorul Oficial al României, Procedură penală
JURIDICE - In Law We Trust

În Monitorul Oficial, Partea I nr. 574 din 11 iunie 2022 a fost publicată Decizia nr. 100/2022 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 7.631/2/2018 (disjuns din Dosarul nr. 29.201/3/2012*) al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.711D/2019.

În opinia autorului excepției, dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, şi dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care legalitatea actelor de urmărire penală şi legalitatea administrării probatoriului se raportează nu doar la legea procesual penală în vigoare la momentul efectuării acestora, ci şi la condiţii de valabilitate stabilite ulterior prin lege sau printr-o decizie a Curţii Constituţionale. Arată că, în cauza penală în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, au fost efectuate înregistrări ale comunicărilor de către Serviciul Român de Informaţii. Reţine că, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Curtea Constituţională a interzis ca Serviciul Român de Informaţii să mai pună în executare mandate de supraveghere tehnică pentru infracţiuni de genul celor din cauza penală în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. Susţine însă că o decizie a Curţii Constituţionale nu poate produce efecte superioare legii sau Constituţiei. Consideră că Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi deciziile ulterioare ale instanţei constituţionale, din materia colaborării organelor de urmărire penală cu Serviciul Român de Informaţii, au urmărit să oblige organele de cercetare penală să se specializeze şi în materia supravegherii tehnice. În condiţiile în care nici măcar la nivelul comisiei de specialitate, constituită la nivelul Parlamentului României, nu s-au identificat aspecte problematice privind această cooperare, apreciază că o sancţiune procesuală nu poate interveni decât dacă există suspiciuni rezonabile privind încălcarea competenţei funcţionale a organelor de urmărire penală sau privind producerea unei vătămări concrete unei părţi din dosar. Reţine că, în condiţiile în care atât legiuitorul, cât şi Curtea Constituţională au apreciat că, în materia infracţiunilor contra siguranţei naţionale, Serviciul Român de Informaţii poate pune în executare mandate de supraveghere tehnică, se prezumă absolut că, în calitatea sa de organ de cercetare specială, Serviciul Român de Informaţii garantează drepturile şi libertăţile cetăţenilor afectaţi de aceste măsuri de supraveghere tehnică. Astfel, apreciază că este nevoie de probaţiunea încălcării în concret a competenţei Serviciului Român de Informaţii, nefiind suficientă simpla punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, în condiţiile respectării dispoziţiilor legale aplicabile la acel moment. Susţine că instanţa de control constituţional a lăsat la aprecierea instanţelor judecătoreşti să evalueze în ce măsură, în fiecare dosar în parte, colaborarea cu Serviciul Român de Informaţii a afectat competenţa funcţională a organelor de urmărire penală. Subliniază că nu există un dispozitiv al vreunei decizii a Curţii Constituţionale prin care să se constate nulitatea urmăririi penale ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică. Considerentele deciziilor Curţii Constituţionale trebuie interpretate în ansamblul lor, plecând de la litera şi spiritul dispozitivului, iar autoritatea de lucru judecat a deciziilor Curţii Constituţionale se raportează la dispozitiv şi la considerentele ce fac corp comun cu dispozitivul, iar nu la considerente ce pot reprezenta componente intermediare şi secundare ale raţionamentelor Curţii Constituţionale. Apreciază că neretroactivitatea legii procesual penale reprezintă o garanţie a dreptului la un proces echitabil, garantat atât părţii civile, cât şi persoanei acuzate (în măsura existenţei unor mijloace de probă din care să rezulte nevinovăţia acestora), în cadrul stabilit de către art. 21 şi art. 20 din Legea fundamentală raportat la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, în măsura în care legalitatea actelor de urmărire penală şi legalitatea administrării probatoriului se raportează nu doar la legea procesual penală în vigoare la momentul efectuării acestora, ci şi la condiţii de valabilitate stabilite ulterior prin lege sau printr-o decizie a Curţii Constituţionale. Având în vedere motivele de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 alin. (1) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut:

– Art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală:

„Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind:

a) compunerea completului de judecată;

b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;

c) publicitatea şedinţei de judecată;

d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;

e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;

f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.”;

– Art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală:

„Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.”

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că reţine că, prin deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, şi nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, a constatat că soluţiile legislative care reglementau competenţa altor organe specializate ale statului de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică, respectiv care eliminau din categoria nulităţilor absolute nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală contraveneau dispoziţiilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) în componenta sa privind calitatea legilor, respectiv ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.

Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, Curtea a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională şi a subliniat că organele care pot participa la realizarea procedeelor probatorii sunt numai organele de urmărire penală (paragraful 34). Curtea a reţinut că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, potrivit art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. În acest context, prin art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, a fost modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, stabilindu-se, în mod expres, că „Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală”. Potrivit art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, de asemenea modificat prin art. I pct. 1 din ordonanţa de urgenţă menţionată, „Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului”. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi al infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.

De asemenea, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, Curtea, reţinând că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept, şi că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Curtea a subliniat că administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competenţa materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-a administrat aceasta. De asemenea, aceeaşi sancţiune se impune şi în privinţa actelor prin care s-a administrat o probă de către organele de urmărire penală, fără a se ţine cont de calitatea persoanei (Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, paragraful 208).

Totodată, eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noţiunii de „excluderea probei” – respectiv dimensiunea juridică şi cea a eliminării fizice -, este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie şi previzibilitate. Prin urmare, Curtea reţine că doar în aceste condiţii instituţia excluderii probelor îşi poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât şi părţile de formarea unor raţionamente juridice şi de pronunţarea unor soluţii influenţate, direct sau indirect, de potenţiale informaţii sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, paragraful 27).

Având în vedere art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 281 din Codul de procedură penală, acest din urmă text coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională, instanţa de control constituţional a reţinut, în Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, paragraful 211, că revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţilor subordonate să verifice în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare.

Curtea a reţinut şi că Parlamentul, ca organ de control al activităţii Serviciului Român de Informaţii, avea posibilitatea constituţională şi pârghiile legale de a solicita reintrarea în legalitate. Prin urmare, conduita Parlamentului a fost la rândul ei necorespunzătoare, întrucât, prin modul superficial al controlului parlamentar realizat, nu a dat substanţă atribuţiei sale constituţionale de a controla activitatea serviciului de informaţii. În consecinţă, Curtea reţine că, prin exercitarea superficială a competenţelor sale cu privire la controlul parlamentar şi la examinarea rapoartelor de activitate ale Serviciului Român de Informaţii în raport cu încheierea, conţinutul şi executarea protocolului analizat, Parlamentul a acceptat, în mod implicit, un act ce contravenea ordinii constituţionale, ceea ce determină concluzia că există un conflict juridic de natură constituţională, complex care a fost determinat de încheierea protocolului analizat şi favorizat de controlul parlamentar exercitat în mod necorespunzător (paragraful 186; în mod similar, paragraful 202).

În prezenta cauză, Curtea observă că motivele de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei privesc, mai degrabă, efectele deciziilor instanţei de control constituţional prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, în general, şi, în mod particular, efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017 în cauzele penale pendinte, apreciindu-se, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care legalitatea actelor de urmărire penală şi legalitatea administrării probatoriului se raportează nu doar la legea procesual penală în vigoare la momentul efectuării acestora, ci şi la condiţii de valabilitate stabilite ulterior prin lege sau printr-o decizie a Curţii Constituţionale. Aşadar, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată nu relevă un viciu de neconstituţionalitate intrinsec al normelor criticate, ci se susţine că acestea capătă valenţe neconstituţionale prin publicarea deciziilor instanţei de control constituţional nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017.

În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţională să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut. (a se vedea Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 25). Curtea a reţinut însă că, în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea acesteia au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. Totodată, Curtea a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire. (paragraful 26). Cu acelaşi prilej, Curtea, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, a reţinut că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale (paragraful 30).

Prin urmare, având în vedere jurisprudenţa anterior menţionată, Curtea a precizat şi în considerentele Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, precitată, că aceasta nu aduce niciun element de noutate faţă de cadrul normativ primar existent la data pronunţării ei, întrucât, în baza deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017, decizii care, pe măsura publicării, fac parte din ordinea normativă naţională, în cauzele pendinte, erau/sunt incidente prevederile art. 102 – Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 – Nulităţile absolute din Codul de procedură penală.

Totodată, în aceeaşi decizie, Curtea a reiterat faptul că autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (în acest sens au fost citate şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 52), atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii fiind general obligatorii şi impunându-se cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii (Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009). De asemenea, Curtea a statuat şi că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile instanţei de control constituţional se publică în Monitorul Oficial al României şi, de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept (în acest sens a fost citată Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 51).

Astfel, cu unanimitate de voturi, Curtea decide:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti