Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

O clarificare necesară. Dreptul Uniunii Europene nu doar că nu impune, dar nici măcar nu permite înlăturarea de la aplicare a recentelor decizii CCR în materia prescripției
15.06.2022 | Manuela GORNOVICEANU

Secţiuni: Articole, CJUE, Drept penal, Dreptul Uniunii Europene, Procedură penală, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Manuela Gornoviceanu

Manuela Gornoviceanu

Abstract

În contextul pronunțării de către Curtea Constituțională a României („CCR”) a Deciziei nr. 358/2022 prin care a fost declarată neconstituționalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal referitor la întreruperea curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale, au fost efectuate analize juridice privind efectele deciziei menționate, luându-se în considerare și jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”). În unele cazuri s-a concluzionat că ar exista posibilitatea înlăturării de la aplicare a deciziilor instanței de contencios constituțional referitoare la prescripție în cazul îndeplinirii cumulative a unor condiții regăsite în considerentele hotărârii pronunțate de CJUE în 21.12.2021 în cauzele conexate  C-357/19, C-811/19 si C-840/19 respectiv (i) săvârșirea unor infracțiuni în domeniile de reglementare ale U.E. și (ii) existența unui „risc sistemic de impunitate” ca urmare a aplicării deciziilor CCR. Apreciem că raționamentul propus este eronat, deoarece prin hotărârea pronunțată în cauza C-42/17 (cauza „Taricco II”) CJUE a stabilit că instanțele naționale nu ar putea înlătura de la aplicare normele sau deciziile interne în situația în care ar fi încălcat astfel principiul legalității incriminării și pedepsei. În plus, chiar prin hotărârea din 21 decembrie 2021 (pct. 209) CJUE a stabilit că soluția lăsării ca neaplicate a deciziilor CCR nu s-ar impune instanței naționale atunci când s-ar ajunge astfel la încălcarea art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („CDFUE”).

 Ideea că dreptul unional și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene ar putea să schimbe regulile în timpul jocului poate să vulnerabilizeze aplicarea corectă a legii penale de către instanțele naționale.

De aceea, este necesar să fie clarificată chestiunea în discuție, în legătură cu care CJUE s-a pronunțat deja chiar prin hotărârea din 21 decembrie 2021 în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19 la sesizarea instanțelor din România, făcând o distincție necesară între art. 47 și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În substanță, art. 47 din Cartă garantează dreptul la un proces echitabil, similar art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv în componenta privind dreptul la o instanță instituită prin lege, iar art. 49 CDFUE reglementează principiul legalității incriminării și pedepsei, similar art. 7 CEDO.

Ambele seturi de norme au corespondent în Constituția României, astfel că în controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, s-a constatat în mai multe rânduri că fie dreptul la un proces echitabil, fie principiul legalității incriminării și pedepsei au fost încălcate prin edictarea și menținerea în fondul activ al legislației a unor dispoziții contrare legii fundamentale.

Pentru CJUE deciziile curților constituționale se integrează în conceptul autonom drept național, ceea ce face ca instanța Uniunii să se situeze uneori pe poziții aparent antagonice cu instanțele constituționale atunci când dreptul național pune în aplicare dreptul Uniunii Europene.

Cu toate acestea, Uniunea are propria sa „constituție” – Carta – , în interpretarea căreia CJUE intervine ori de câte ori soluțiile sale ar putea determina încălcarea drepturilor fundamentale.

Altfel spus, înainte de a decide că dreptul național trebuie lăsat neaplicat, instanța Uniunii verifică în ce măsură Carta permite o astfel de soluție.

Mecanismul descris mai sus se regăsește și în hotărârea din 21 decembrie 2021, relevant în acea situație fiind riscul încălcării dreptului la o instanță instituită prin lege, garantat de art. 47 din Cartă, în contextul în care CCR stabilise deja că acest drept a fost încălcat în cazul completurilor nelegal constituite.

Cu toate acestea, CJUE a făcut propria analiză a standardului tribunal instituit prin lege, apreciind că acesta nu a fost încălcat (pct. 205-208 din Hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19), ierarhizând astfel dispozițiile Cartei prin nuanțarea forței protecției conferite drepturilor fundamentale.

La pct. 209 al hotărârii Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat, în consecință și explicit că nu aceeași ar fi soluția în cazul în care art. 49 CDFUE ar fi incident:

„De altfel, trebuie să se distingă cauzele C‑357/19, C‑840/19 și C‑811/19 de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B. (C‑42/17, EU:C:2017:936), în care Curtea a statuat că, dacă instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din cartă, ea nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 61). În schimb, cerințele care decurg din articolul 47 al doilea paragraf prima teză din cartă nu împiedică neaplicarea jurisprudenței rezultate din Deciziile nr. 685/2018 și nr. 417/2019 în cauzele C‑357/19, C‑840/19 și C‑811/19.”

În alte cuvinte, înlăturarea de la aplicare a unor norme sau decizii naționale pentru asigurarea efectivității dreptului UE nu este posibilă în cazul încălcării art. 49 din Cartă ce reglementează principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, în nicio situație.

Pentru o mai bună înțelegere a conținutului raționamentului Curții, cităm considerentele relevante din cauza C-42/17, cunoscută drept Taricco II:

„46. La rândul lor, instanțele naționale competente, atunci când trebuie să decidă în proceduri în curs să lase neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal, au obligația să se asigure că drepturile fundamentale ale persoanelor acuzate că au săvârșit o infracțiune sunt respectate (a se vedea în acest sens Hotărârea Taricco, punctul 53).

47. În această privință, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 29 și jurisprudența citată).

48. În special, în ceea ce privește aplicarea unor sancțiuni penale, revine instanțelor naționale competente sarcina de a se asigura că drepturile inculpaților care decurg din principiul legalității infracțiunilor și pedepselor sunt garantate.

49. Or, potrivit instanței de trimitere, aceste drepturi nu ar fi respectate în cazul neaplicării dispozițiilor în cauză ale Codului penal în cadrul procedurilor pendinte în fața acesteia, întrucât, pe de o parte, persoanele în cauză nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronunțarea Hotărârii Taricco, că articolul 325 TFUE ar impune instanței naționale, în condițiile stabilite în această hotărâre, să lase neaplicate respectivele dispoziții.

50. Pe de altă parte, potrivit aceleiași instanțe, instanța națională nu poate defini conținutul concret al condițiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziții, și anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor.

51. În această privință, este necesar să se amintească importanța, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, pe care o prezintă principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă.

52. Acest principiu, astfel cum este consacrat la articolul 49 din cartă, se impune statelor membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, conform articolului 51 alineatul (1) din cartă, ceea ce se întâmplă atunci când acestea prevăd, în cadrul obligațiilor care le sunt impuse de articolul 325 TFUE, aplicarea unor sancțiuni penale pentru infracțiunile din domeniul TVA‑ului. Astfel, obligația de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii nu poate să contravină principiului menționat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 martie 2012, Belvedere Costruzioni, C‑500/10, EU:C:2012:186, punctul 23).

53. În plus, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor face parte din tradițiile constituționale comune statelor membre (a se vedea, în ceea ce privește principiul neretroactivității legii penale, Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Fedesa și alții, C‑331/88, EU:C:1990:391, punctul 42, precum și Hotărârea din 7 ianuarie 2004, X, C‑60/02, EU:C:2004:10, punctul 63) și a fost consacrat prin diferite tratate internaționale, în special la articolul 7 alineatul (1) din CEDO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C‑303/05, EU:C:2007:261, punctul 49).

54. Din Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17) reiese că, potrivit articolului 52 alineatul (3) din cartă, dreptul garantat la articolul 49 din aceasta are același înțeles și același domeniu de aplicare ca și dreptul garantat prin CEDO.

55. În ceea ce privește cerințele care decurg din principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, trebuie să se arate, în primul rând, că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, referitor la articolul 7 alineatul (1) din CEDO, că, potrivit acestui principiu, dispozițiile penale trebuie să respecte anumite cerințe de accesibilitate și de previzibilitate în ceea ce privește atât definiția infracțiunii, cât și stabilirea pedepsei (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 15 noiembrie 1996, Hotărârea Cantoni împotriva Franței, CE:ECHR:1996:1115JUD001786291, § 29, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 7 februarie 2002, Hotărârea E.K. împotriva Turciei, CE:ECHR:2002:0207JUD002849695, § 51, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 29 martie 2006, Hotărârea Achour împotriva Franței, [Marea Cameră] CE:ECHR:2006:0329JUD006733501, § 41, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 20 septembrie 2011, Hotărârea OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos împotriva Rusiei, CE:ECHR:2011:0920JUD001490204, §§ 567-570).

56. În al doilea rând, trebuie subliniat că cerința privind precizia legii aplicabile, care este inerentă principiului menționat, implică faptul ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pe care le reprimă. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, pornind de la textul dispoziției pertinente și, la nevoie, cu ajutorul interpretării care este dată acestuia de instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 162).

57. În al treilea rând, principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Ognyanov, C‑554/14, EU:C:2016:835, punctele 62-64, precum și jurisprudența citată).

58. În această privință, astfel cum s‑a constatat la punctul 45 din prezenta hotărâre, cerințele privind previzibilitatea, precizia și neretroactivitatea, inerente principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, se aplică, în ordinea juridică italiană, și regimului de prescripție pentru infracțiuni în materie de TVA.

59. Rezultă, pe de o parte, că revine instanței naționale obligația de a verifica dacă constatarea impusă de punctul 58 din Hotărârea Taricco, potrivit căreia dispozițiile în cauză ale Codului penal împiedică aplicarea unor sancțiuni penale efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii, conduce, în ordinea juridică italiană, la o situație de incertitudine în ceea ce privește stabilirea regimului de prescripție aplicabil, care ar încălca principiul privind precizia legii aplicabile. Dacă această situație se regăsește în mod efectiv în speță, instanța națională nu are obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal.

60. Pe de altă parte, cerințele menționate la punctul 58 din prezenta hotărâre se opun ca, în proceduri cu privire la inculpați care au săvârșit infracțiuni în materie de TVA înainte de pronunțarea Hotărârii Taricco, instanța națională să lase neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal. În acest sens, Curtea a subliniat deja, la punctul 53 din hotărârea menționată, că acestor persoane li s‑ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le‑ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.

61. Dacă instanța națională ar fi astfel determinată să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C‑213/13, EU:C:2014:2067, punctele 58 și 59). Revine, așadar, legiuitorului național obligația de a lua măsurile necesare, astfel cum s‑a constatat la punctele 41 și 42 din prezenta hotărâre.

62. Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind TVA‑ul, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.” (subl. ns.)

Concluzii

Nu pot fi înlăturate de la aplicare deciziile pronunțate de Curtea Constituțională a României în materia prescripției răspunderii penale, în nicio ipoteză, soluție ce reiese chiar din considerentele hotărârii CJUE din 21 decembrie 2021 coroborate cu cele din Hotărârea Taricco II.

Mai mult, hotărârile, fie ele și ale Curții de Justiție, ce ar contribui sau determina agravarea regimului sancționator al pedepselor, ar putea fi aplicate doar faptelor penale săvârșite după pronunțarea acestora, chestiune valabilă, de altfel și a fortiori, și în privința oricăror decizii interne, cum ar fi deciziile pronunțate în procedurile privind asigurarea unei practici judiciare unitare.

Manuela Gornoviceanu, Managing Associate Țuca Zbârcea și Asociații

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti