Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
2 comentarii

Viva la prescription!
16.06.2022 | Radu CHIRIȚĂ

Secţiuni: Articole, CCR, Drept penal, Opinii, Procedură penală, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Radu Chiriță

Radu Chiriță

M-am abţinut să scriu despre subiectul la modă pe lumea juridică din zilele astea, ăla cu deciziile şi prescripţia, că am nişte frustrări legate de subiect. M-o ţinut până azi, când nu am mai rezistat şi m-am pus să scriu la oră de seară. Poziţia Ministerului Public care circulă pe net mi-o mutat ceva neuroni din partea stângă a creierului (parcă asta e aia cu raţiunea) în partea dreaptă (aia cu emoţii), unde s-o transformat în nervi. Nervii or învins raţiunea care îmi spunea să nu scriu că oricum nu interesează pe nimeni şi numa pierd timpul, aşa că o ieşit textul de mai jos. Incoerent, că strâng nervi pe subiectul ăsta din 2018 şi nu am timp să îi vărs aici pe toţi. O să îi bag numa’ pe ăia importanţi, într-o manieră incoerentă. Pun ceva subtitluri ca să nu sar de la una la alta chiar aşa brusc, să se deruteze procurorii înainte să mă înjure pe grupurile lor. Scuzaţ greşelile de scris, dar e târziu şi mi-e somn.

Problema.

Pentru cine nu ştie despre ce e vorba, iată povestea pe scurt. Pentru cine nu ştie ce e prescripţia, întreruperea ei sau prescripţia specială, nu e un text pentru ei, chiar dacă lucrează la „justiţie” pe Facebook.

În 2014, în cadrul revoluţiei permanente (mă rog, pe limbaj nou se numeşte reformă) a dreptului român, intră în vigoare un nou cod penal. Între alte modificări, unele bune şi unele tâmpite, se modifică cauzele de întrerupere a prescripţiei. Înainte prescripţia era întreruptă dacă organele făceau vreun act care trebuia comunicat infractorului. În codul nou, asta cu comunicarea o dispărut în ceaţa reformei. Orice act făcut de organele de justiţie întrerupea prescripţia. Termenele de prescripţie se lungesc. Prescripţia specială se lungeşte şi ea. Gen, pentru o spagă pe codul vechi prescripţia specială era de 10 ani jumate (mai mult decât rezonabil, după mine) pe codul nou este de 16 ani. Pentru un abuz în serviciu cât de cât doăjeani. Cam mult, dar statul român s-a angajat să nu scape infractorii şi să îi întrebe pe martori ce au văzut ei acum 14 ani când erau martori la infractori.

În 2018, vine CCR-ul şi spune că nu e bine. Că nu e firesc şi constituţional să întrerupi prescripţia şi să nu îi spui şi la bou asta, să îşi facă şi el calculele. Din motive pe care doar Sauron le ştie, nu declară neconstituţional tot art. 155 alin. 1 C. pen. care stabilea rahatul ăsta, ci doar sintagma „prin orice act de procedură”. Dacă îl rădeau cu totul, probabil că viaţa nu era atât de interesantă, eu mă uitam acuma la un film, judecătorii nu mai cereau acordul ICCJ să nu aplice legea, iar procurorii mergeau în continuare pe filozofia lui „las că-i bine şi mâine, că doar mai avem până la prescripţie”.

No, aşa s-o născut problema. Dintr-o inepţie a legiuitorului şi o decizie corectă, cu un dispozitiv inept al CCR.

La două inepţii s-a adăugat şi faptul că Guvernul a fost prea ocupat să construiască autostrăzi, spitale regionale şi penitenciare şi, firesc, a lăsat asta mai la urmă. Parlamentul tocmai ce transpunea în dreptul intern directiva cu prezumţia de nevinovăţie şi asta cu prescripţia i-o scăpat. CSM-ul apăra procurorii de atacuri, iar la UNBR erau lupte în noroi (la Techirghiol, două echipe de pensionarii se luptau spre deliciul conducerii). Aşa o durat problema 4 ani.

Rezolvarea temporară a problemei.

No, revenind, după ce o apărut decizia CCR, toţi oamenii cât de cât or ajuns rapid la concluzia că până nu intervine legiuitorul nu mai avem caz general de întrerupere a prescripţiei şi că, oricum, şi dacă legiuitorul se trezeşte din somn, noua reglementare nu poate fi retroactivă. O prima decizie definitivă a unui complet de la Curtea de Apel Cluj, căruia îi adresez pe calea astea sincere aprecieri (nu e la mişto, e pe bune) reia ideea.

Eu am scris o frumoasă cerere pe tema asta, pe care o puteţi citi dacă faceţi click aici. O public ca să mă dau mare că am avut dreptate. Peste ani, CCR a scris exact ce am scris eu acolo. Mă simt cumva ca şi Galilei. Nu m-or ars pe rug, dar m-or ars. De aia scriam la început că am câteva frustrări pe subiectul ăsta. Asta e prima.

În prima cauză fezabilă pe care o am, mă duc cu cererea. Din oficiu, instanţa sesizează ICCJ cu o cerere de HP, să îi întrebe pe boşi dacă am dreptate. Boşii de pe Batiştei or zis că li se rupe „faceţi ce vreţi” şi or respins aia ca inadmisibilă. Curtea de Apel Cluj, căreia îi prezentasem atât de frumos cererea aia care conţinea fix argumentele de azi ale CCR, m-o trimis la coşul de gunoi al cererilor bune, dar inoportune, şi mi-o respins-o. În decizia sa din 2018, CCR spune că să mergem înainte, că înainte era mai bine. Adică că sistemul din vechiul cod penal era ok. No, Curtea de Apel Clu şi după aia cam toate instanţele or zis în gând „bă, scapă infractorii”. Pe hârtie or scris că decizia CCR e o decizia interpretativă şi, deci, vor aplica pe viitor codul penal vechi, chiar dacă era abrogat. Patru ani soluţia la problemă o fost să aplicăm codul penal vechi şi faptelor comise pe codul nou. E drept că la şcoală am învăţat că nu se poate asta, dar principiile sunt puternice ca fularul când e să scape infractorii.

După acest prim succes profesional pe care l-am repurtat, am mai formular aceeaşi cerere în vreo 3-4 dosare, dar deja se formase valul. Mergea de la mal spre larg, dar era puternic. Într-un sistem care recrutează pe modelul să nu ieşi în evidenţă şi al cărui punct de sprijin este anonimatul defect, al celui care se ascunde după altul, nu şi-a mai asumat nimeni să iasă din rând, şi mi-or dat jet de fiecare dată.

Never give up, viva la prescription, am schimbat tactica. Am mers pe ideea că dacă CCR or făcut rahatul praf cu dispozitivul ăla, tot ei pot să îl îndrepte. Aşa că am mers la instanţe cu excepţii de neconstituţionalitate ale art. 155 alin. 1 în forma de după decizia 297/2018 a CCR. Ideea o fost simplă, că erau posibile două variante. Sau decizia 297/2018 era decizie de neconstituţionalitate simplă, art. 155 C. pen. dispăruse şi infractorul meu scăpa sau art. 155 C. pen. rămăsese în vigoare fără acea sintagmă care era acum completată din codul vechi, deşi doar legiuitorul poate completa un text legal.

Prim excepţie ridicată la Curtea de Apel Bucureşti mi-e respinsă ca inadmisibilă. Cică nu intră în competenţa CCR să analizeze ce ziceam eu acolo. Fac recurs. La ICCJ mai bag un succes profesional şi spun şi ăia ceva inepţii. Mai bag după aia excepţia în vreo câteva dosare, am succes numa’ pe la instanţe din astea mai de jos care nu sesizează pericolul pentru sistem care se poate petrece dacă problema asta ajunge iar la CCR. Tot ce bag la curţi de apel sau la supremă mi se respinge pe bandă rulantă. Ăia erau suficient de experimentaţi să ştie ce riscă dacă trimit asta la CCR. Asta e a doua mea frustrare. Mi-au respins ăştia peste 10 excepţii identice cu cea admisă acu două săptămâni. Era inadmisibil, ceea ce s-a admis ca fondat. Galileo şi cu mine, confirmaţi în posterioritate.

Câteva din excepţiile ridicate de firma noastră, plus alte câteva ridicate de colegi care or reuşit să convingă cu asta ajung totuşi la CCR în 2019 şi 2020. Stăm şi aşteptăm şi nu se întâmplă nimic, la CCR nu pare să mişte dosarul ăsta. Cei care citesc şi care or prins vremurile în care stăteai la coadă pentru ceva bun, pentru că era zvon „că se bagă” cred că ştiu ce spun acuma. După ore de stat la coadă pentru ceva ce nu părea să mai vină, oricât de bună era perspectiva de a prinde ceva gen portocale sau Bem-Bem, te cărai acasă. No, prin 2021 mă întreabă un coleg dacă în ceva dosar să bage cererea şi excepţia de neconstituţionalitate şi i-am spus că nu are rost, că deja e moartă purceaua în coteţ. Asta e a treia frustrare pe subiectul ăsta. Că deşi eram foarte convins că am dreptate, implacabilul sistemului, privirile şi zâmbetele de superioritate primite de la instanţe când susţineam povestea asta, m-au făcut să o abandonez.

Fiat lux!

Prin primăvară, mi se spune pe surse că se va stabili termen pe excepţiile astea curând. Se stabileşte într-adevăr termen. Ca-n filmele cu proşti, niciuna din excepţii firmei mele nu este pe lista de şedinţe. Nu ştiu de ce nu or băgat toate excepţiile pe acelaşi subiect, cert că măcar câteva or rămas de căruţă, inclusiv toate pe care le aveam. Frustrarea numărul patru. Bun, punem în funcţiune radio şanţ, că reînvie speranţa că cineva ne va spune că avem dreptate, şi întrebăm stânga-dreapta între colegii care aveau excepţii pe acea şedinţă, dacă nu cumva au de gând să nu se prezinte şi sunt dispuşi să ne lase pe noi să susţinem excepţia pro bono. Găsim un coleg care nu vroia să meargă şi ne lasă în locul lui. Merge la cecereu singurul dintre colegii mei de la birou care încă mai credea că este vreo şansă. Pentru că excepţia mai avea un obiect pe lângă asta, nu se reuneşte la dosarul unde sunt conexate celelalte. O susţine magistral, aşa cum face un avocat bun când e convins că are dreptate.

Îi spun colegului că nu are nicio şansă, că nu o să îşi asume nimeni să scape infractorii, chiar dacă juridic problema era clară din 2018. Omu îmi spune că el simte că este o şansă. O pun pe seama tinereţii şi mă uit la el cu superioritatea celui care crede că el şi-o luat-o de mai multe ori, ştie cum merg lucrurile. Îmi văd de treabă şi uit de subiect.

După vreo trei zile, îl întreb dacă ne-or respins excepţie. Îmi spune că s-o amânat pronunţarea. Opaaaa, zice experienţa din mine, chiar avem o şansă. Ăştia de la CCR dacă amână pronunţarea de foarte multe ori le admit. Vine data fatidică şi bomba: s-o admis! De fapt s-or admis cele reunite într-un singur dosar. A noastră, judecată deodată, dar în dosar cu număr mai mare s-o respins ca devenită inadmisibilă, că tocmai se admiseseră celelalte. Mambo no. five.

Încep să mă gândesc cum or să facă instanţele să nu respecte decizia asta. Sincer, nu-mi vine nicio idee cum ar putea. Să spună că nu se aplică faptelor comise anterior mi se pare prea de tot, tocmai ce or spus că aia din 2018 o fost decizia prin care 155 o zburat la coş. Îmi sună telefonul ca nebunul, toţii clienţii cărora le invocasem problema asta mă sună să mă întrebe ce facem. Le spun că facem bine, facem cereri, dar am un feeling că vor găsi o variantă să lase fără efect decizia asta, la fel ca şi pe cea din 2018.

Apar puzderie de articole şi poziţii care explică cu ştiinţă de carte de ce până la ordonanţa de urgenţă de acum câteva zile, pentru toate faptele comise anterior, mai avem doar prescripţie generală şi câteva cazuri speciale de prescripţie specială. Toţi au dreptate şi toţi sunt avocaţi. Niciunul nu este magistrat.

Io, colegii mei, o grămadă de alţi avocaţi facem cereri pe la instanţe. A doua zi, vine salvarea pentru instanţe: Curtea de Apel Craiova sesizează ICCJ şi cere implicit nişte argumente cât de cât să nu respecte principiul retroactivităţii legii mai favorabile. Zâmbetul revine în sălile de judecată: nu va mai trebui să îşi asume nici scăparea infractorilor şi nici violarea flagrantă a legii. Se vor ascunde după ce o să zică în HP, indiferent în ce sens, şi nu vor avea stresul de a-şi asuma ceva. Doamne-s mulţam!

Problema pentru procurori o fost că nu or prea ştiut ce să zică. În ce cauze or fost, nu ştiut să îşi fi asumat vreunul poziţia de a respecta legea. Or spus ceva despre nu se aplică retroactiv, prescripţiile întrerupte deja etc. Pe scurt, nu are niciun efect decizia, dar concluziile nu or fost foarte convingătoare. De aceea, trebuia ceva puternic şi cu asta trec la punctul următor.

Poziţia Ministerului Public.

În seara asta, văd pe net un document al Ministerului Public în care le spune la procurori ce trebuie să susţină. No, aşa cum spuneam, aici mi s-a umplut şi am renunţat la un film în care se bat două familii de vampiri ca să scriu asta.

Scriu cu liniuţă câteva chestii, că deja am scris mult şi mi-e lene să elaborez.

1. Documentul e semnat „colectiv”. Efectiv aşa scrie: semnat colectiv. Fraţilor, cel sau cei care aţi scris chestia asta, asumaţi-vă ce aţi scris. Dacă chiar credeţi că aveţi dreptate, arătaţi-ne public asta.

2. La finalul documentului, ultimele două paragrafe, li se transmite tuturor procurorilor să nu cumva să mişte în front şi să susţină sau facă altceva. Nu intru în discuţia despre faptul că rolul procurorilor este de a proteja drepturile fundamentale – gen, legalitatea pedepsei – şi ordinea publică – gen, respectarea legii şi a deciziilor CCR. Discuţia asta e fumată demult, rolul procurorilor este să bage oameni la puşcărie, că de aia la evaluare li se numără rechizitoriile. Altceva vreau să discut. Voi nu aveţi sentimentul că vi se încălcă independenţa profesională pe care o clamaţi atâta. Scoateţi mâine la imprimanta din dotare o hârtiuţă cu #independenţă şi mergeţi pe scări la instanţe sau nu? Răspunsul îl ştiu, întreb numa’ de nervi. Toţi 2.000 sau câţi procurori sunt în ţară sunteţi de acord să ignoraţi aplicarea retroactivă a legii mai favorabile? Numa, de control, când o dat CCR inepţia aia cu legea penală mai favorabilă aplicată global aţi mai spus că nu se aplică pentru alea din urmă?

3. Domnul/doamna „colectiv” o citit din Dongoroz cum am citit eu Fraţii Jderi, numa pân la pagina 20 că apoi m-am plictisit, am zis că mai citesc mâine din ea, m-am luat cu alte cărţi şi, fără să îmi dau seama or trecut 35 de ani. Că Sf. Dongoroz, măreţ fie pixul lui, după citatul vostru o mai scris vreo două paragrafe. Care spun fix invers decât spuneţi voi.

4. Şi alea de la CJUE şi Taricco şi altele le-aţi citit tot pe sărite, am senzaţia. Că şi ăia spun că sub nicio formă, niciodată nu poţi ocoli principiul legalităţii şi al său corolar cu legea mai favorabilă.

5. Înainte să apară “problema” când se punea problemă de lege mai favorabilă între codul vechi şi codul nou, o susţinut cineva vreodată, domnu/doamna colectiv, că la prescripţie nu funcţionează? Numa’ întreb.

6. De fapt, voi ştiţi că nu aveţi dreptate. Că dacă aveaţi dreptate, nu scriaţi un document pe care să îl impuneţi cu forţa tuturor procurorilor din ţară cu ce să susţină. Dacă aveaţi dreptate, se descurcau ei cum s-or descurcat şi altă dată, fără îndrumări obligatorii. Fără să îi puneţi să mănânce ciocolată cu slănină, avocado şi rucola şi să le daţi şi farfuria şi furculiţa pentru asta.

7. De fapt, până la urmă, cred că problema mare este că dacă scapă infractorii s-ar putea lumea să realizeze că cei 8 ani de prescripţie s-or dus nu pentru că avocatul o tergiversat procesul 3 luni cu 3 cereri de amânare de rahat, ci pentru că v-aţi învârtit voi pe lângă dosar cu anii, aţi trimis la instanţă mii de pagini inutile numa să arătaţi că aţi muncit, nu aţi stat trei ani la 10 declaraţii. Dacă cumva HP-ul ăla iese cum zice legea sau ICCJ se va trage din nou pe cur şi o respinge ca inadmisibilă, iar valul se va forma spre mal de data asta, e posibil să îşi dea lumea seama că infractorii scapă nu pentru că cecere, nu pentru că legiuitor, ci pentru că up egal câţiva ani.

Între altele, problema mea este că fix în acele cauze în care am invocat ceea ce spune azi CCR nu mai am ce face, că un HP inept îmi spune că e inadmisibilă o contestaţie în anulare pe subiectul unei prescripţii care a fost deja discutată. Deci, eu mă duc, cer ceea ce spune azi CCR-ul că e corect, instanţa îmi respinge, CCR vine şi îmi dă dreptate şi nu pot face nimic. În schimb, într-o logică deplină, acolo unde deja mă plictisisem şi deja nu am mai invocat nimic, pot face contestaţie în anulare şi, dacă ICCJ nu va da cu bâta de baseball în cartea de drept penal, o să mi se admită. Frustrarea şase.

Am un feeling că documentul ăsta al lui colectiv o să facă carieră de copy/paste în hotărâri judecătoreşti, dacă HP-ul iese cu soluţie de inadmisibil, aşa cum ar trebui. Frustrarea 7. Scopul procesului penal este condamnarea infractorului, nu verificarea vinovăţiei omului în baza legii şi asigurarea respectării drepturilor lui. Iar infractori sunt toţi cei trimişi în judecată, fără excepţie, care uneori scapă că au noroc de diverse. Scapă, nu sunt achitaţi. Scapă, adică nu au fost acuzaţi pe nedrept. Au scăpat, să zică merci, ciocu mic, că nu merge de multe ori ulciorul.

PS. Aştept cu entuziasm ca secţia de procurori a CSM să îl apere pe domnu „colectiv”, nu să cerceteze dacă e ok ca dl. colectiv să le spună la două mii de oameni ce să spună şi să facă.

Av. conf. univ. dr. Radu Chiriță
CHIRIȚĂ ȘI ASOCIAȚII

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

2 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti