Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Paralelă între gestiunea de afaceri și contractul de mandat. Partea a II-a. Efecte și concluzii
20.06.2022 | Nicolae-Alexandru POPA

Secţiuni: Articole, Drept civil, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Nicolae-Alexandru Popa

Nicolae-Alexandru Popa

« Paralelă între gestiunea de afaceri și contractul de mandat. Partea I – Considerații generale

II.1. Efectele gestiunii de afaceri între gerant și gerat

Având în vedere faptul că gestiunea de afaceri este un fapt juridic unilateral licit, aceasta dă naștere unui raport obligațional între gerant și gerat. Chiar dacă la momentul său inițial gestiunea este un mecanism juridic unilateral, prin efectele sale pe care le produce conferă un caracter sinalagmatic acestui fapt juridic licit.

În ceea ce privește obligațiile gerantului, vor fi avute în vedere următoarele aspecte:

Prima obligație a gerantului este reprezentată de obligația de înștiințare a geratului cu privire la gestiune. Având în vedere faptul că gestiunea de afaceri constă într-o intervenție voluntară și, de regulă, spontană în afacerile particulare ale geratului, prin dispozițiile art. 1.331 Cod civil gerantul este obligat să-l înștiințeze, de îndată, pe gerat despre intervenția sa. Dispozițiile art. 1.331 Cod civil român sunt preluate din Codul civil Quebec[1].

Cea de-a doua obligație avută în vedere de legislația în vigoare este reprezentată de obligația de perseverență a gerantului, în sensul în care gerantul trebuie să continue gestiunea care a fost începută de acesta până când poate fi abandonată fără riscul vreunei pierderi ori până în situația în care geratul, în persoană sau prin reprezentantul său, ori, după circumstanțe, moștenitorii geratului sunt în măsură să o preia. Denumirea generică de „obligație de perseverență” este preluată din dreptul francez și are în vedere faptul că orice gestiune care a fost începută trebuie să fie dusă la bun sfârșit sau măcar continuată, în scopul evitării pierderilor pe care le-ar putea determina o eventuală abandonare sau întrerupere. De asemenea, dispozițiile art. 1.333 din Codul civil român prevăd că în situația în care gerantul ar înceta din viață, moștenitorii săi trebuie să continue gestiunea care a fost începută. Desigur, numai în situația în care acești moștenitori cunosc gestiunea, iar în caz contrar aceasta va înceta.

Din acest punct de vedere, este necesar să precizez faptul că gerantul este supus unui tratament juridic mai riguros decât mandatarul[2], în sensul în care, potrivit dispozițiilor art. 2.034 din Codul civil, mandatarul poate renunța la mandat, înștiințând despre această decizie pe mandant. Logica pe care legiuitorul a dorit să o transpusă în cadrul acestor texte de lege are la bază ideea că în ipoteza în care o persoană intervine în afacerile alteia, fără a fi obligată și din proprie inițiativă, să ajungă la un moment dat să le abandoneze pur și simplu. O astfel de prezumție este inadmisibilă și trebuie evocată, din nou, teza conform căreia continuarea gestiunii presupune o obligație de perseverență, având în vedere și doctrina franceză.

Obligația de diligență este prevăzută de dispozițiile art. 1.334 alin. (1) Cod civil, conform cărora gerantul trebuie să se îngrijească de afacerile geratului cu diligența unui bun proprietar, pe care ar depune-o în administrarea bunurilor sale. Așadar, diligența este privită in abstracto, raportându-se la comportamentul unei persoane competente și prudente[3]. Analizând dispozițiile art. 2.018 alin. (1) din Codul civil, se poate constata faptul că, spre deosebire de diligența în cazul gestiunii care este apreciată ca în cazul unui bun proprietar, răspunzând gerantul în acest sens și pentru cea mai ușoară culpă, în cazul mandatului se distinge în funcție de felul acestuia. În cazul în care mandatul este cu titlu oneros, atunci mandatarul va răspunde, asemenea gerantului, pentru cea mai ușoară culpă, el fiind obligat să execute mandatul cu diligența unui bun proprietar. În situația în care mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligența pe care o depune în afacerile proprii.

Cu toate acestea, dispozițiile art. 1.334 alin. (2) din Codul civil reprezintă o excepție de la alineatul (1) al aceluiași articol, în sensul în care atunci „când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenție sau din culpă gravă”. Așadar, în situația în care gestiunea a fost necesară și urgentă, gerantul va fi tras la răspundere de gerat doar în cazul în care vinovăția sa îmbracă forma dolului sau ale culpei grave (culpa lata). El nu va răspunde, prin urmare, în baza dispozițiilor acestui alineat pentru culpa ușoară (culpa levis) și foarte ușoară (culpa levissima)[4]. Pe marginea acestui subiect au fost dezbătute dispozițiile alin. (2) al art. 1.334 din Codul  civil, în sensul în care un autor[5] consideră faptul că tratamentul juridic mai blând aplicabil gerantului prin prevederile alin. (2) nu ar trebui limitat doar la cazul în care gestiunea a prevăzut să-l apere pe gerat de o pagubă iminentă, ci, a fortiori, ar trebui extins acest tratament mai blând și atunci când intervenția gerantului a urmărit salvarea persoanei geratului sau chiar un animal al altuia de la un pericol, susținându-și ideea din respect față de valorile morale ori patrimoniale. La polul opus, tot în doctrina de specialitate s-a răspuns acestei teorii prin aceea că ar fi neîntemeiată, deoarece prin formularea „pagubă iminentă”, referindu-se așadar la prejudiciu, se subînțeleg inclusiv acele prejudicii corporale pentru evitarea cărora intervine gerantul[6].

Ultima obligație care-i incumbă gerantului este reprezentată de obligația de a da socoteală geratului și de a remite acestuia toate bunurile obținute cu ocazia gestiunii. Cu privire la această obligație, trebuie avut în vedere faptul că dispozițiile art. 1.335 din Codul civil se referă la două obligații distincte, și anume: obligația de a da socoteală privește exclusiv justificarea pe care gerantul o datorează geratului pentru toate actele inițiate în numele acestuia din urmă, pe când cea de-a doua obligație se referă la remiterea a tot ceea ce a primit gerantul în baza gestiunii și aici putem avea în vedere dispozițiile art. 535 din Codul civil: „lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”. Sigur, restituirea va avea în vedere tot ceea ce a primit gerantul fără a i se cuveni geratului, dar care are legătură cu gestiunea, similar ca în cazul contractului de mandat.

Mai mult decât atât, similar ca în cazul mandatarului, gerantul este obligat să prezinte geratului o situație clară cu privire la acțiunile sale în afacerile geratului, iar în cazul în care gestiunea va fi ratificată de către gerat, aceasta va produce efectele unui mandat, însă numai în ceea ce privește actele juridice, rămânând gestiune în cazul actelor materiale, așa cum am mai arătat.

Referitor la gerat, sunt avute în vedere dispozițiile art. 1.337, care prevede, in terminis, obligațiile care-i incumbă acestuia.

În primul rând, geratul are obligația de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare și, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de acesta în cursul gestiunii, conform dispozițiilor stipulate în cuprinsul art. 1.337 alin. (1) din Codul civil. În acest sens, cheltuielile necesare sunt făcute pentru conservarea bunurilor geratului, dar și pentru interesele acestuia, înțelegând prin interes atât aspectele de ordin patrimonial, cât și nepatrimoniale, cum ar fi viața, sănătatea sau integritatea corporală a altuia. Aceste cheltuieli trebuie să fie rambursate integral către gerant, însă cu o singură excepție[7], și anume în cazul în care gerantul își încalcă obligația de diligență, prevăzută de dispozițiile art. 1.334 Cod civil. Privitor la cheltuielile utile, acestea au în vedere punerea în valoare a unui bun, similare actelor de administrare și din aceste considerente trebuie rambursate geratului doar în limita sporului de valoare pe care l-a obținut gerantul cu ocazia gestiunii.

În situația în care aceste cheltuieli ar fi superioare, diferența aceasta va fi suportată de către gerant, apreciindu-se că acesta din urmă nu a fost suficient de cumpătat când a făcut acele cheltuieli excesive. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că caracterul fie necesar, fie util al acestor cheltuieli se apreciază raportat la momentul la care au fost făcute de către gerant, potrivit dispozițiilor stipulate în conținutul art. 1.337 alin. (3) din Codul civil.

Nu se poate încheia această secțiune fără a face precizări referitoare la ceea ce s-ar putea întâmpla în cazul în care actele și cheltuielile pe care gerantul le-a făcut în intervenția sa nu sunt necesare sau utile. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1.339 din Codul civil, acele cheltuieli care nu au fost necesare sau utile, nu se vor restitui, decât în ipoteza în care i-ar procura geratului un avantaj. În acest sens, avem în vedere cheltuielile voluptorii sau de înfrumusețare. În cazul în care gerantul a cunoscut sau trebuia să cunoască opoziția geratului cu privire la gestiunea începută de gerant, el nu va avea dreptul să solicite decât restituirea cheltuielilor necesare, având în vedere dispozițiile art. 1.338 alin. (1) din Codul civil.

În final, cea de-a doua și ultima obligație care-i incumbă geratului se referă la despăgubirea gerantului pentru prejudiciul pe care acesta, fără culpa sa, l-a suferit din cauza gestiunii oportune în cauză. Ceea ce textul de lege are în vedere se referă la situația în care, pe parcursul gestiunii și interesul geratului, este posibil ca gerantul să sufere un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial. Într-o atare situație, gerantul are dreptul, iar geratul are obligația corelativă acestuia, de a-l despăgubi, însă numai cu îndeplinirea expresă a condiției prevăzută în cuprinsul art. 1.337 alin. (1) teza finală din Codul civil, care se referă la faptul că prejudiciul pe care gerantul l-a suferit să nu fie datorat culpei sale. În caz contrar, gerantul pierdut dreptul la despăgubiri.

Chiar dacă gerantul poate solicita repararea acestui prejudiciu suferit pe parcursul gestiunii, fără culpa sa, el nu are dreptul să solicite o remunerație de la gerat pentru intervenția sau serviciile sale, întrucât, așa cum am precizat, imixtiunea în afacerile geratului este voluntară și, de regulă, spontană, prin urmare gestiunea capătă un caracter dezinteresat[8].

Cu toate acestea, gerantul poate, similar mandatarului, să rețină temporar bunurile pe care le deține în temeiul gestiunii, până când va fi despăgubit de gerat pentru creanța care afectează bunul supus restituirii. De asemenea, în cazul în care gerantul lucrează atât pentru sine, cât și pentru altul, deci într-o afacere comună, sarcina suportării cheltuielilor, precum și a unor eventuale daune-interese se vor aprecia proporțional cu interesele pentru fiecare dintre părțile afacerii comune[9].

II.2. Efectele gestiunii de afaceri în raporturile cu terții

În cadrul acestei secțiuni vor fi analizate obligațiile în raporturile dintre gerat și terți, pe de o parte, și cele în raporturile dintre gerant și terți, pe de altă parte.

În ceea ce privește raporturile dintre gerat și terți, avem în vedere situația în care gestiunea de afaceri este necesară sau utilă ori a fost ratificată de către gerat și acesta este obligat să execute toate obligațiile care s-au născut din actele încheiate în virtutea gestiunii, în numele și în folosul său, de către gerant. În acest sens, temeiul legal este reprezentat de dispozițiile art. 1.337 alin. (2) din Codul civil. Ca o consecință a ratificării gestiunii în privința actelor juridice, aceasta produce efectele unui mandat, în baza principiului „ratihabitio mandato aequiparatur”.

Raporturile dintre gerant și terți privesc doar acele acte juridice care au fost încheiate de gerant în interesul propriu al geratului. Acestea diferă în funcție de modalitatea în care gerantul a contractat cu terții, fie prin angajamentul său personal, fie în numele și pe seama geratului. În acest sens, se mai are în vedere distincția între gestiunea cu sau fără reprezentare[10]. În ipoteza în care gestiunea a fost cu reprezentare, adică gerantul a negociat și contractat cu terții în numele exclusiv al geratului, iar dacă gestiunea a fost utilă, precum și în ipoteza în care a fost ratificată, gerantul nu va mai avea nicio obligație contractuală față de terți. În cazul contrar în care gestiunea nu a fost utila și nici nu a fost ratificată, chiar dacă gerantul a contractat în numele și pe seama geratului, având în vedere aceste considerente, gerantul va rămâne obligat față de terții cu care a contractat pentru obligațiile izvorâte din actele juridice încheiate cu terții în cauză.

Însă, de cele mai multe ori, gestiunea de afaceri este fără reprezentare, întrucât terții sunt de acord să contracteze cu gerantul numai în situația în care au asumat angajamentul personal al acestuia. Motivul pentru care se întâlnește foarte frecvent această situație este reprezentat de faptul că terții vor să fie siguri de executarea obligațiilor pe care cealaltă parte și le asumă și, de asemenea, ei nu pot avea convingerea și nici garanția că gestiunea la care s-a angajat gerantul va fi utilă sau va fi în viitor ratificată de către gerat.

Având în vedere cele expuse anterior privitor la gestiunea cu reprezentare, este cât se poate de evident faptul că aceasta generează raporturi oarecum identice cu cele născute dintr-un contract de mandat. Similar ca în cazul mandatarului, gerantul nu are obligații față de terții cu care a tratat și contractat în numele și pe seama geratului, reținând, totodată, și excepția de rigoare amintită mai sus, când gestiunea nu este utilă și nici nu a fost ratificată de gerat.

II.3. Efectele contractului de mandat

Cu privire la efectele contractului de mandat, similar analizei care a avut loc cu ocazia prezentării efectelor gestiunii de afaceri, vor fi avute în vedere efectele contractului de mandat între mandant și mandatar, pe de o parte, semnificând astfel raportul dintre părți, și efectele contractului de mandat față de terți, pe de altă parte. În ceea ce privește raportul contractual dintre părți, mandatul creează obligații și corelativ drepturi în sarcina și respectiv în favoarea mandatarului și a mandantului. Este de precizat faptul că în ipoteza încheierii actului de către mandatar, se dă naștere unui raport juridic direct între mandant și terțul cu care mandatarul a contractat[11].

În ceea ce privește obligațiile, în dreptul român mandatarul trebuie să îndeplinească mandatul, să dea socoteală și să răspundă pentru substituirea unei alte persoane în ducerea la îndeplinire a mandatului. Pe când mandantul trebuie să pună la dispoziția mandatarului mijloacele necesare executării mandatului, să-l despăgubească pe mandatar de cheltuielile făcute și de a-i plăti remunerația, acolo unde este cazul.

Cu privire la obligațiile mandatarului, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

Prima obligație și de altfel cea mai importantă este reprezentată de executarea mandatului. Conform dispozițiilor art. 2.009 din Codul civil, acesta trebuie să încheie unul sau mai multe acte juridice în numele și pe seama mandantului. Vom reține așadar că neexecutarea sau în cazul în care a avut loc o executare, dar necorespunzătoare, mandatarul se face răspunzător nu numai pentru intenție, ci și pentru culpă, fie gravă sau cea simplă[12]. Cu toate acestea, este necesar să fie precizat faptul că în situația în care, după depunerea tuturor diligențelor de către mandatar, acesta nu poate încheia actul, răspunderea sa nu va fi activată. Din aceste considerente, obligația mandatarului de a duce la bun sfârșit mandatul este o obligație de mijloace, de prudență, și nu una de rezultat, întrucât mandatarul nu se poate obliga de la încheierea contractului, să obțină un rezultat determinat în folosul mandantului. Cu mici excepții însă, obligația poate fi una de rezultat, însă numai în anumite cazuri bine determinate și evidente.

Așa cum am precizat la analiza făcută instituției gestiunii de afaceri, se impune să reiterez faptul că diligența care incumbă mandatarului spre îndeplinirea mandatului va fi apreciată cu mai puțină rigurozitate în situația în care mandatul este cu titlu gratuit. În această situație, mandatarul va fi obligat să își îndeplinească obligațiile cu diligența pe care ar manifesta-o în propriile afaceri (culpa levis in concreto). Însă, în ipoteza în care mandatul este cu titlu oneros, situația se schimbă și mandatarul va fi ținut să-și îndeplinească obligațiile asumate cu diligența unui bun proprietar (culpa levis in abstracto).

Mai mult decât atât, din această obligație derivă și obligația de loialitate a mandatarului în raport cu mandantul, în sensul în care mandatarul este obligat să-l înștiințeze pe mandant despre orice situație care ar putea interveni în timpul derulării mandatului și eventualele modificări care s-ar ivi. Raportat la această precizare, în dreptul francez mandatarul este asimilat debitorului unei obligații de loialitate în virtutea mandatului. Aceasta întrucât misiunea mandatarului este de a depune toate diligențele în interesul mandantului său și în niciun caz al unui terț ori al mandatarului personal. Legislația franceză consideră astfel ilicită încheierea actului între mandatar și el însuși.

De asemenea, dispozițiile din dreptul italian cu privire la obligațiile mandatarului statuează drept obligație principală, similar sistemului român, pe cea a executării mandatului. Așa cum am amintit anterior, obligația de înștiințare se întâlnește și în dreptul italian, obligație în virtutea căreia mandatarul trebuie să-l informeze pe mandant despre orice eveniment apărut pe parcursul executării mandatului.

Ca o distincție față de legislația română, în dreptul ungar, este recunoscut dreptul mandatarului de a denunța unilateral mandatul pentru motivul primirii unor indicații eronate sau inoportune[13].

Cea de-a doua obligație a mandatarului este reprezentată de obligația de a da socoteală. În acest sens, conform legislației în vigoare, mandatarul este obligat să dea socoteală și să remită mandantului tot ceea ce a primit sau obținut, fie de la mandant sau terți. De asemenea, ca obligații subsidiare acesteia avem în vedere obligația mandatarului de a conserva bunurile până la predare, să asigure paza, hrana necesară animalelor, în funcție de circumstanțe. Mandatarul lucrând în interesul mandantului, trebuie să predea acestuia din urma tot ceea ce a primit, întrucât a obținut pentru mandant și nu pentru sine.

În dreptul francez, având în vedere obligația de a da socoteală, nu există elemente majore de diferențiere față de reglementarea română. Cu toate acestea, prin excepție, în dreptul civil francez este recunoscută posibilitatea mandatarului de a fi dispensat de obligația de a da socoteală[14]. Această obligație de care mandatarul poate fi dispensat cunoaște două aspecte: înainte de a da socoteală, mandatarul este obligat să-l informeze pe mandant despre derularea și rezultatul gestiunii sale. Obligația de a da socoteală, mecanism clasic și comun celor care gerează afacerile altei persoane, finalizează obligația mandatarului de a furniza celui care i-a dat ordin o dare de seamă a executării misiunii sale. Așadar, cele două aspecte prevăd faptul că mandatarul trebuie să dea seamă de gestiune, dar și de misiunea sa.

De asemenea, și în dreptul italian se regăsește obligația care-i incumbă mandatarului de a da socoteală în fața mandantului. Mai mult decât legislația noastră prevede, în dreptul italian mandatarul are o obligație de a da socoteală mai complexă. În acest sens, este ținut să prezinte mandantului un bilanț contabil, în urma căruia să rezulte toate încasările și cheltuielile, dar și soldul final, toate însoțite de o sinteză detaliată a gestiunii desfășurate. Jurisprudența, dar și doctrina italiană au reținut faptul că mandatarul trebuie să-și execute obligațiile asumate prin mandat conform criteriilor de bună administrare, considerându-se în legislația italiană că mandatarul își va executa obligațiile asumate prin mandat precum un tată de familie[15].

Ultima obligație a mandatarului este reprezentată de ipoteza în care acesta și-a substituit o persoană pentru îndeplinirea mandatului. În acest sens, mandatarul are obligații care derivă din substituirea făcută de el însuși. Așa cum am precizat și în debutul lucrării, contractul de mandat are la bază ideea de încredere, fiind un contract intuitu personae, și din acest considerent mandatarul, de regulă, trebuie să execute personal mandatul.

Cu toate acestea sunt situații în care mandatul poate fi dus la îndeplinire de o altă persoană, având în vedere autorizarea făcută de mandant în mod expres în acest sens ori, în lipsa unui asemenea acord expres, mandatarul este în drept să-și substituie o altă persoană care să îndeplinească mandatul în ipotezele în care mandatarul, din cauza unor situații neprevăzute, nu-l poate îndeplini, se află, de asemenea, în imposibilitatea de a-l înștiința în prealabil pe mandant și s-ar putea prezuma că mandantul ar fi fost de acord în acest sens.

În toate aceste cazuri prezentate anterior, mandantul are la îndemână o acțiune directă împotriva persoanelor substituite, conform dispozițiilor art. 2.023 alin. (6) din Codul civil, pe când terțul care a fost substituit în locul mandatarului se poate îndrepta împotriva mandantului numai prin intermediul acțiunii oblice, având în vedere lipsa unei prevederi exprese în sensul în care acesta ar fi putut ezita de acțiunea directă.

În ceea ce privește obligațiile mandantului, vom reține următoarele:

În primul rând, conform dispozițiilor art. 2.025 alin. (1) din Codul civil, și în lipsa unor stipulații contrare, mandantul este obligat să pună la dispoziția mandatarului elementele necesare pentru ca acesta să-și poată executa obligațiile asumate prin contractul de mandat. De asemenea, este de reținut faptul că mandatarul nu are nicio obligație în sensul în care să recurgă la propriile avuții pentru a îndeplini mandatul. Aceasta, desigur, afară de cazul în care părțile nu au convenit altfel. Mai mult decât atât, dispozițiile art. 2.025 alin. (2) prevăd faptul că mandatarul are dreptul la restituirea sumelor avansate de acesta pentru executarea mandatului, beneficiind, totodată, de dobânzile legale aferente, luate în calcul de la data la care mandatarul a efectuat cheltuielile respective. De asemenea, în cazul în care mandatul este cu titlu oneros, aceste cheltuieli nu sunt incluse în remunerația care i se cuvine mandatarului, ci se adaugă la aceasta.

A doua obligație care incumbă mandantului este reprezentată de despăgubirea de care beneficiază mandatarul. Potrivit dispozițiilor art. 2.026 din Codul civil, mandantul este obligat să repare prejudiciul suferit de mandatar în executarea mandatului, cu excepția cazului în care prejudiciul este determinat de culpa acestuia. Ceea ce este esențial în acest sens este faptul că prejudiciile suferite trebuie să fie consecința directă a unor evenimente suferite pe parcursul executării mandatului, trebuind să existe o conexiune cu executarea acestuia și nu alte pagube survenite în alte circumstanțe.

În dreptul francez nu sunt distincții majore față de legislația română cu privire la obligația mandantului de a-l despăgubi pe mandatar pentru prejudiciile suferite în cursul îndeplinirii mandatului. Cu toate acestea, legislația franceză[16] recunoaște dreptul părților de a stipula prin voința lor explicită posibilitatea de a înlătura indemnizația pentru pierderile suferite de mandatar.

De asemenea, așa cum am mai arătat în rândurile anterioare, în dreptul italian, obligația de a-l despăgubi pe mandatar subzistă numai în situația în care mandatarul a dat seamă mandantului despre gestiunea sa, prin evidențe contabile, susținute cu documente justificative în acest sens.

În dreptul ungar, având în vedere faptul că mandatarul acționează pentru mandant, acesta din urmă restituie mandatarului toate cheltuielile ocazionate în activitatea sa de ducere la îndeplinire a mandatului.

În final, ultima obligație care intră în sarcina mandantului este reprezentată de plata remunerației către mandatar. Astfel, potrivit dispozițiilor stipulate în cuprinsul art. 2.027 din Codul civil, în situația în care mandatul este cu titlu oneros, mandantul este ținut să plătească mandatarului remunerația, chiar și în ipoteza în care mandatul nu a putut fi dus la îndeplinire. De asemenea, în ipoteza în care mandatul nu poate fi dus la îndeplinire din cauza mandantului, cu intenția de a nu plăti, mandatarul tot are dreptul la remunerația stipulată în contract. În lipsa unei prevederi în contract din care să rezulte determinarea remunerației, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori în raport de valoarea serviciilor care au fost prestate, conform dispozițiilor art. 2.010 alin. (2) din Codul civil.

În ceea ce privește legislația străină, în dreptul francez nu există distincții în acest sens, ci se prevede, în plus față de legislația română, posibilitatea ca remunerația să fie plătită într-un tot unitar ori să reprezinte un procent, iar comisionul depinde de succes.

Ca element de diferențiere față de sistemul român, dreptul ungar prevede posibilitatea ca remunerația de care beneficiază mandatarul unui contract de mandat cu titlu oneros să fie condiționată de atingerea rezultatului scontat[17]. Această posibilitate este însă periculoasă pentru raportul juridic al mandatului, întrucât apropie acest contract mai mult de o obligație de rezultat, decât, în principiu, una de diligență din partea mandatarului.

Privitor la raporturile dintre mandant și terți, ca urmare a actelor pe care mandatarul le-a încheiat, între mandant și terțul contractant se creează raporturi directe, în sensul în care terțul tratează în fapt cu mandatarul, iar în drept contractează cu mandantul. Mandantul, cu toate că nu a fost personal la încheierea actului, însă prin puterea reprezentării oferite mandatarului, se reflectă în favoarea mandantului toate efectele active sau pasive. Având în vedere faptul că mandatarul și-a îndeplinit obligația asumată, acesta nu rămâne legat de nicio obligație ce derivă ulterior din raportul juridic creat între mandant și terțul contractant.

În raporturile dintre mandatar și terț, având în vedere faptul că se contractează în numele și pe seama mandantului, între mandatar și terț nu se creează niciun raport juridic. Față de mandatar, contractul încheiat cu terțul, însă în limitele împuternicirii, nu produce niciun efect (neque nocere, neque prodesse potest)[18].

De asemenea, având în vedere dispozițiile art. 1.302 din Codul civil, terțul contractant îi poate solicita mandatarului să prezinte împuternicirea în virtutea căreia încheie actul și poate remite o copie în acest sens. Mai mult decât atât, în ipoteza în care mandatarul contractează pentru altul, în lipsa unei împuterniciri ori depășind limitele acesteia, se va putea angaja răspunderea acestuia, însă nu o răspundere contractuală, întrucât acesta nu a înțeles să încheie pentru sine un contract valabil, ci se va angaja o răspundere delictuală în persoana sa. Modalitatea prin care mandatarul se înfățișează în fața terțului este una ilicită și cauzatoare de prejudicii, fiind incidente în acest sens dispozițiile art. 1.357 și următoarele din Codul civil.

În dreptul francez se apreciază faptul că mandatarul dispare din scena juridică în momentul în care și-a îndeplinit misiunea asuma contractual prin mandat. Odată convenția încheiată, singurul care rămâne obligat contractual este mandantul.

În legislația italiană, similar celei române, mandatarul este ținut să nu depășească limitele împuternicirii conferite. În acest sens, acțiunile care au fost efectuate cu depășirea limitelor revin mandatarului, cu excepția cazului în care mandantul ar ratifica și acele acțiuni ale mandatarului.

II.4. Scurte concluzii în raport de cele două instituții

Obligația de a da socoteală este întâlnită atât în cazul gestiunii de afaceri, cât și în cazul contractului de mandat. În acest sens, sunt necesare a fi făcute precizările care urmează.

Această obligație prevăzută de art. 1.335 Cod Civil evidențiază apropieri clare între gestiunea de afaceri și instituția mandatului. Dacă articolul mai sus amintit stabilește în sarcina gerantului obligația ca acesta, la încetarea gestiunii să dea socoteală geratului și să-i remită acestuia toate bunurile obținute cu ocazia gestiunii, în cazul mandatului, art. 2.019 Cod Civil reglementează obligații asemănătoare în sarcina mandatarului. Potrivit dispozițiilor stipulate în cuprinsul acestui text de lege, mandatarul este obligat să dea socoteală mandantului despre gestiunea mandatului și să-i remită acestuia toate bunurile obținute pe perioada executării mandatului.

În dreptul francez, cu privire la obligația de a da socoteală, nu există în principiu aspecte deosebite față de dreptul nostru. Codul francez dispune că orice mandatar este obligat să dea socoteală de gestiunea sa și să justifice mandantului în legătură cu tot ce a primit în virtutea procurii sale, chiar dacă ceea ce ar fi primit nu ar fi datorat mandantului.[19]

Obligația gerantului de a da socoteală geratului cu privire la ceea ce a făcut în cursul intervenției în afacerile sale este similară cu obligația pe care o are mandatarul din contractul de mandat. De aceea, gerantul are și obligația de a remite geratului toate bunurile pe care le-a primit, acționând în interesul său.

În literatura de specialitate[20], s-a susținut faptul că există gestiune de afaceri în momentul în care o persoană îndeplinește, fără a fi însărcinată în prealabil, un act în interesul unei alte persoane. În comparație cu mandatul, acesta presupune existența unei însărcinări prealabile, întrucât mandatul este o convenție în baza căreia mandatarul se obligă să îndeplinească anumite acte în numele mandantului. Așadar, gestiunea este o simplă inițiativă care a fost luată de cel care îndeplinește actul, însă fără a avea o înțelegere cu persoana căreia îi profită inițiativa respectivă. Ca drept urmare, în cazul gestiunii rezultatul este reprezentat de nașterea unei obligații în sarcina geratului, adică în sarcina celui căruia în profită actul. Această obligație însă nu își are izvorul într-un contract, Codul Civil de la 1864 clasificând gestiunea de afaceri în categoria cvasi-contractelor.

În ceea ce privește contractul de mandat, chiar și după moartea mandantului, obligația care-i incumbă mandatarului de a da socoteală subzistă și trebuie executată față de moștenitorii mandantului. Astfel cum am arătat anterior, în caz de deces al mandantului ori mandatarului contractul de mandat încetează, însă moștenitorii ori reprezentanții acestora au obligația de a informa de îndată cealaltă parte. În cazul gestiunii de afaceri, aceasta nu încetează prin moartea gerantului, întrucât conform dispozițiilor art. 1.333 din Codul Civil, moștenitorii acestuia trebuie să continue afacerile care au fost începute de către gerant, în condiții similare ca și defunctul. Cu toate acestea, în cazul în care moștenitorii nu au cunoscut despre gestiunea gerantului, aceasta va înceta.

Mai mult decât atât, trebuie avut în vedere faptul că gestiunea de afaceri și contractul de mandat se întâlnesc sau este posibil să existe o confluență între cele două exclusiv în ceea ce privește încheierea de acte juridice de către o persoană în numele sau în contul alteia. După cum am mai văzut, ambele pot fi cu sau fără reprezentare.

Chiar și în acest context în care pot exista confluențe între cele două instituții, există de asemenea și deosebiri clare, precise, fiind până la urmă izvoare distincte de obligații. În acest sens, reținem un prim aspect reprezentat de faptul că gerantul poate încheia acte juridice și să săvârșească acte materiale în interesul geratului, pe când în cazul mandatului, mandatarul încheie exclusiv acte juridice în numele și în contul unei alte persoane și doar în limitele care i-au fost conferite prin mandat.

În ceea ce privește gestiunea de afaceri, aceasta este gratuită. A luat naștere din propria inițiativă a gerantului și nu are dreptul la o remunerație pentru acea intervenție care a avut loc. La polul opus, mandatul poate fi atât cu titlu gratuit, cât și cu titlu oneros. În acest sens, reținem dispozițiile art. 2.027 din Codul Civil, conform cărora mandantul este obligat să îi plătească mandatarului remunerația, chiar și în ipoteza în care, fără culpa sa, mandatul nu a putut să fie executat.

Cu privire la răspundere, atunci când intervenția gerantului a fost necesară, el va fi răspunzător pentru prejudiciile cauzate geratului, însă numai în cazul în care se face vinovat de dol sau culpă gravă – „culpa lata”. Pe de altă parte, mandatarul va răspunde, în lipsa unor stipulații contrare cu mandantul, indiferent de forma de vinovăție și indiferent de gradul culpei mandatarului.[21]

Într-un final, atunci când gestiunea de afaceri nu a fost ratificată, geratul va rămâne obligat față de gerant numai în situația în care gestiunea se va dovedi că a fost necesară sau utilă. Privitor la mandat, mandantul va fi întotdeauna obligat prin actele pe care mandatarul le-a încheiat, însă în limitele împuternicirii acordate.

Având în vedere toate aceste diferențe între gestiunea de afaceri și contractul de mandat, fiind până la urmă două mecanisme juridice importante și uzitate în practică, putem concluziona că cele două se apropie destul de mult, împrumutând unele dintre elementele componente și din efectele lor. În cazul în care gestiunea este necesară sau utilă ori va fi ratificată de către gerat, aceasta se transformă într-un mandat, însă numai în ceea ce privește actele juridice încheiate în timpul gestiunii de către gerant în interesul geratului său. Gestiunea va rămâne tot un fapt juridic licit și nu se va duce pe tărâm contractual în raport de actele materiale care au fost efectuate de gerant în interesul geratului său.

Pe cale de consecință, consider că diferența fundamentală care trebuie avută în vedere când ne referim la aceste două mecanisme juridice, se reduce la o constatare evidentă în sensul în care doar consimțământul mandantului face din mandat un contract, pe când lipsa consimțământului expres al geratului raportat la intervenția pe care a avut-o gerantul în interesul său face din acest mecanism juridic un fapt juridic licit, un izvor de raporturi obligaționale, cu reguli clare și precise prevăzute de lege.


[1] Art. 1.483 C.Civ.Q.: „Le gérant doit dès qu’il lui est possible de le faire informer le géré de la gestion qu’il a entreprise.”
[2] Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, 2020, p. 33
[3] Sache Neculaescu, Dreptul nr. 1/2014, p. 54
[4] Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, 2020, p. 33
[5] Sache Neculaescu, Dreptul nr.1/2014, p. 54
[6] Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, 2020, p. 33
[7] Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, 2020, p. 34
[8] Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, 2020, p. 36
[9] Noua reglementare a gestiunii de afaceri, ca urmare a reformelor din dreptul francez al obligațiilor, stipulează în cuprinsul art. 1.301-4 alin. (2) că în situația unei afaceri comune cu geratul, „(…) la charge des engagements des dépenses et des dommages se répartit à proportion des intérets de chacun dans l’affaire commune.”
[10] Liviu Pop, Curs de drept civil. Obligațiile, 2015, p. 279
[11] M. Mureșan, Contracte civile speciale, vol. II, 1999, p. 88
[12] Fr. Deak, R. Popescu, L. Mihai, Tratat de drept civil. Contracte speciale, 2021, p. 266
[13] Claudia Roșu, Contractele de mandat și efectele lor în dreptul civil, 2003, p. 53
[14] Claudia Roșu, Contractele de mandat și efectele lor în dreptul civil, 2003, p. 57
[15] Claudia Roșu, Contractele de mandat și efectele lor în dreptul civil, 2003, p. 59
[16] Claudia Roșu, Contractele de mandat și efectele lor în dreptul civil, 2003, p. 77
[17] Claudia Roșu, Contractele de mandat și efectele lor în dreptul civil, 2003, p. 84
[18] Fr. Deak, R. Popescu,L. Mihai, Tratat de drept civil. Contracte speciale, 2021, p. 289
[19] Claudia Roșu, Contractele de mandate și efectele lor în dreptul civil, 2003, p. 57
[20] C. Hamangiu, I. Rosetti, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, 1998, p. 482
[21] Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. III, 2020, p. 38


Nicolae-Alexandru Popa
Masterand – Facultatea de Drept a Universității Ovidius din Constanța

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti