Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Procedură civilă
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Recuzarea, un remediu iluzoriu în cazul lipsei de imparțialitate a instanței civile
22.06.2022 | Georgian TOADER

Secţiuni: Articole, Procedură civilă, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Georgian Toader

Georgian Toader

Dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă privind imparțialitatea magistratului este cel mai uzual motiv de recuzare al instanțelor civile din România. Conform acestor dispoziții „Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații: atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.”

Am întâlnit, în practică, nenumărate situații în care invocarea dispozițiilor legale anterior menționate a fost făcută pur formal, părțile încercând să forțeze amânarea cauzei, dar și situații în care deși magistrații au dat dovadă evidentă de imparțialitate, părțile nu au „îndrăznit” să formuleze o cerere de recuzare a completului.

Motivul pentru care analiza articolului 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă prezintă un interes deosebit în practică este tocmai gradul acestuia de abstractizare, prin folosirea unor expresii precum „alte elemente”, „mod întemeiat” și noțiunea de „imparțialitate” care are o interpretare mult prea largă.

Astfel, ne-am propus prin prezentul articol să definim standardele privind „imparțialitatea judecătorului”, să arătăm care este conduita considerată „imparțială” și prin ce mijloace aceasta este încălcată de instanțele din România.

Așadar, în prima parte a articolului vom analiza la nivel teoretic care sunt standardele de aplicabilitate ale art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă, iar în cea de-a doua parte vom puncta situații concrete în care a fost (sau nu) considerată ca fiind afectată imparțialitatea judecătorului.

I. Idealul de imparțialitate în viziunea CEDO

Imparțialitatea la care se face referire prin dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă nu este definită în legislația românească, astfel, pentru înțelegerea acestei noțiuni este necesar să apelăm la viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului și a tratatelor internaționale.

Conform definiției din DEX, imparțialitatea reprezintă capacitatea unei persoane de a face o apreciere justă, obiectivă, nepărtinitoare și justă.

Prin dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1-12 din Codul de procedură civilă s-au instituit o serie de prezumții obiective, raportat la situația subiectivă a magistratului, care ar atrage asupra acestuia suspiciunea că va judeca speța lipsit de imparțialitate însă, în prezentul articol, am ales să nu insistăm asupra lor, apreciind că sunt redactate cu claritatea necesară încât să nu comporte interpretări.

Dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă naște, în schimb, o multitudine de discuții, legiuitorul lăsând deschisă posibilitatea existenței unui număr nelimitat de cazuri care, raportat la situația de fapt concretă, ar putea naște suspiciuni privind imparțialitatea judecătorului.

Imparțialitatea judecătorului este privită ca un drept fundamental, garant al dreptului la un proces echitabil, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății.”

În interpretarea aplicării acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea” sau „CEDO”) a pronunțat de-a lungul timpului o serie de decizii ce oferă repere concrete privind modalitatea de interpretare a cauzelor ce pot conduce la concluzia unei lipse de imparțialitate a unui magistrat.

Trebuie să precizăm încă de la început faptul că „imparțialitatea unui judecător se prezumă până la proba contrară” (cauza Hauschildt c. Danemarca, paragraful 47)[1], aspect la care achiesăm, nefiind de acord cu opinia populară în rândul justițiabililor privind coruptibilitatea în rândul magistraților sau a avocaților.

Imparțialitatea justiției este un element principal al statului de drept, un garant al separației puterilor în stat și pilonul de bază al înfăptuirii justiției, căci cetățeanul nu își poate găsi dreptatea în sânul unei justiții părtinitoare.

În acest sens, Curtea reamintește în cauza Padovani c. Italiei[2] faptul că este „fundamental ca într-o societate democratică tribunalele să inspire încredere justițiabililor, art. 6 par. 1 din Convenție impunând ca fiecare instanță să fie imparțială”.

În viziunea Curții „Imparțialitatea poate fi apreciată sub diverse aspecte, distingându-se un demers subiectiv, ce tinde a determina ceea ce judecătorul gândește în forul său interior într-o cauză anume, și un demers obiectiv, cu scopul de a cerceta dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa”.[3]

Distincția între cele două dimensiuni de apreciere ale imparțialității sunt definite în soluția pronunțată de către Curte în cauza Micallef c. Maltei, paragrafele 93-101[4], care afirmă, în principiu, faptul că demersul subiectiv vizează convingerea intimă a judecătorului, raportat la comportamentul său, dacă acesta este părtinitor sau este ghidat de anumite prejudecăți personale, în timp ce demersul obiectiv, vizează garanțiile oferite de judecător, în modul în care acesta este perceput de către un observator obiectiv, privind imparțialitatea sa.

Totuși, în ciuda acestei delimitări, Curtea reține[5] faptul că limitarea dintre cele două noțiuni nu este un absolută, din moment ce nu numai conduita unui judecător ar putea, din punctul de vedere al unui observator obiectiv, să atragă îndoieli justificate cu privire la imparțialitatea sa, ci poate fi vorba și de convingerea sa personală.

Totodată, în acord cu legislația românească (art. 43 din Codul de procedură civilă) obligația de abținere a unui judecător în condițiile în care apreciază că nu poate judeca imparțial o cauză este impusă și de jurisprudența Curții[6] „într-o societate democratică, instanțele trebuie să inspire încredere justițiabililor. Orice judecător despre care poate exista o temere legitimă privind lipsa de imparțialitate trebuie așadar să se abțină”.

Pe de altă parte, cu privire la recuzarea unui judecător, Curtea stabilește faptul că „În ceea ce privește o cerere de recuzare, instanța trebuie să răspundă argumentelor avansate în susținerea cererii”[7], impunând astfel instanței naționale un standard ridicat de minuțiozitate în analizarea cererilor de recuzare, pentru a determina gradul de imparțialitate al unui magistrat.

Cu toate acestea în practica instanțelor de judecată cererile de recuzare sunt tratate superficial existând o umbră nejustificată de reticență în admiterea acestora, fiind echivalate în mod total greșit cu o abatere disciplinară a judecătorului în sensul că în condițiile în care există aparența unei imparțialități, judecătorul ar fi procedat în mod greșit, instanțele fiind înclinate să apere prestigiul magistratului în detrimentul asigurării unei justiții imparțiale și efective.

Dovedirea lipsei de imparțialitate sub forul subiectiv al judecătorului poate rezulta din comportamentul acestuia ostil, bazat pe prejudecăți sau pe convingeri anterior formate cu privire la cauza dedusă judecății.

Dovedirea lipsei de imparțialitate în viziunea testului obiectiv se raportează la fapte concrete prin care judecătorul creează în mod nejustificat o situație favorabilă uneia dintre părți.

Astfel, dacă în cazul analizei imparțialității sub aspect subiectiv este necesară o privire atentă asupra conduitei umane a judecătorului, reacțiile și replicile acestuia, ostilitatea față de o parte, reproșurile sau afirmațiile acestuia pe parcursul procedurii judiciare, sub aspectul analizei obiective a imparțialității este necesar a se analiza conduita procesuală a judecătorului, respectiv deciziile pe care le ia cu privire la rezolvarea unor incidente de natură procedurală sau limitarea posibilității unei părți în a își susține cauza, raportat la cenzurarea nejustificată a probelor propuse, apărărilor sau concluziilor acesteia.

Imparțialitatea personală a judecătorului este reprodusă și în enunțarea Principiilor de la Bangalore[8] privind conduita judiciară, prin care se statuează faptul că „Judecătorul își va exercita îndatoririle judiciare fără favoruri, subiectivism și prejudecăți”. În același act se prevede faptul că „judecătorul se va strădui să adopte o conduită, atât în instanță, cât și în afara acesteia, care să mențină și să întărească încrederea publicului, a juriștilor și a justițiabililor în imparțialitatea judecătorului și a corpului judiciar”.

Totodată, se impune în sarcina judecătorului prin dispozițiile art. 2.4 din Principiile de la Bangalore obligația de a se abține de la orice comentariu în legătură cu o cauză aflată în curs de judecare sau care i-ar putea fi dedusă spre judecare, despre care s-ar putea crede în mod rezonabil că ar afecta soluția sau ar putea dăuna aparenței de echitate a procesului. De asemenea, judecătorul se va abține să facă comentarii în public sau în alt mod, care ar putea afecta caracterul echitabil al procesului fată de orice persoană sau chestiune.”

Concluzionând, imparțialitatea unui judecător nu ține nici pe departe de capacitatea acestuia profesională de a judeca o cauză în mod optim sau moralitatea judecătorului, ci este un cumul de factori referitori la conduita umană și procedurală a judecătorului, în sala de judecată cu precădere, din care ar putea rezulta suspiciunea în ochii unui observator obiectiv că soluția judecătorului este încărcată de subiectivism, raportat la prejudecățile și convingerile acestuia.

II. Definirea sintagmei „nasc în mod întemeiat îndoieli” cu privire la imparțialitatea judecătorului.

Din nefericire, legiuitorul național a ales o exprimare cel puțin ambiguă pentru a delimita actele care ar putea conduce la concluzia că un judecător este imparțial, folosind exprimarea ofertantă, însă în același timp foarte păguboasă „în mod întemeiat îndoieli”.

O primă problemă a acestei sintagme este aceea a standardului necesar pentru a aprecia când o îndoială este „întemeiată” și când este „neîntemeiată”. O parte din dezbaterea acestui subiect am acoperit-o în capitolul precedent, însă se impun câteva precizări suplimentare.

În jurisprudența Curții nu este analizată niciunde „temeinicia” îndoielii cu privire la imparțialitatea unui judecător, însă, în opinia noastră pot fi avute în vedere mutatis mutandis considerentele privind „bănuiala rezonabilă” sau „suspiciunea rezonabilă” din materie penală.

Această opinie este susținută de similitudinea evidentă între exprimarea „îndoială întemeiată” și „suspiciune rezonabilă”, câtă vreme ambele înseamnă din punct de vedere lingvistic, în principiu același lucru.

Astfel, în opinia Curții[9] bănuiala rezonabilă „presupune existența faptelor sau a informațiilor care ar convinge un observator obiectiv […]. Totodată, ceea ce poate fi considerat rezonabil va depinde de toate circumstanțele unei anumite cauze”.

Putem defini astfel mai multe repere importante pentru a determina cât de întemeiată este îndoiala părții care formulează o cerere de recuzare privind imparțialitatea judecătorului.

Un prim reper este acela al existenței unor fapte sau informații exterioare, perceptibile, manifestate de judecător, prin atitudinea sa în sala de judecată, opiniile exprimate public cu privire la subiectul dedus judecății sau deciziile procedurale pe care le adoptă pe parcursul procesului judiciar, cu precădere în faza cercetării judecătorești.

Un al doilea reper este legat de subiectivismul părții care formulează cererea de recuzare, fiind necesară perspectiva unui observator obiectiv. Cu privire la acest aspect, de multe ori în sălile de judecată observăm în cadrul unor cauze susținute de alți colegi avocați, manifestări ale unor judecători ce în opinia noastră le afectează imparțialitatea. Or, tocmai această opinie, a unui profesionist al dreptului fără vreo implicare sau interes față de cauza ce se susține în sală, ar putea fi considerată ca fiind o perspectivă obiectivă asupra imparțialității judecătorului.

Un al treilea și ultim reper este cel al raportării la specificul cauzei deduse judecății, respectiv dacă atitudinea judecătorului este potrivită față de situația concretă ce se desfășoară în speță (sau în sala de judecată).

III. Identificarea „elementelor” care nasc în mod întemeiat îndoieli privind imparțialitatea judecătorului.

Cu privire la „elementele” care nasc îndoieli privind imparțialitatea judecătorului, opinia noastră este distinctă de practica judiciară majoritară, fără a afirma că aceasta este în mod necesar una infailibilă.

Astfel, vom prezenta mai degrabă elementele pe care le-am identificat în practică care pot crea unui observator obiectiv impresia că judecătorul se manifestă lipsit de imparțialitate.

1. Atitudinea ostilă a judecătorului

În cauza Buschemi c. Italiei[10], apreciind asupra imparțialității judecătorului, Curtea a arătat faptul că „în privința tipului de probe necesar, este de exemplu necesar să se verifice dacă un judecător a demonstrat ostilitate”, fără a defini însă ce reprezintă această ostilitate a judecătorului.

În opinia noastră, ostilitatea judecătorului vizează atitudinea acestuia în sala de judecată față de părți, ci nu soluționarea unor cereri preparatorii sau incidentale pe parcursul procesului civil.

Astfel, atitudinea ostilă a judecătorului se referă mai degrabă la remarcile pe care acesta le face cu privire la una dintre părți sau, astfel cum în practică se întâlnește frecvent, cu privire la apărătorul acesteia.

Este cunoscut faptul că procedura civilă este guvernată, printre altele, de principiul contradictorialității, care presupune printre altele, conform art. 14 alin. (4) din Codul de procedură civilă faptul că „părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.”

Cu toate acestea, în unele cazuri, contradictorialitatea se manifestă între instanța de judecată și una dintre părți, judecătorul dând (uneori pe bună dreptate, alteori în mod eronat, dintr-o grandomanie excesivă) sfaturi și lecții de drept părților sau avocaților acestora cu privire la aspecte ce sunt deduse judecății.

Într-o astfel de situație, apreciem că atitudinea judecătorului poate fi considerată lipsită de imparțialitate în sensul analizat în prezentul articol.

O altă situație ce se poate încadra în conceptul de atitudine ostilă a judecătorului este aceea a unei atitudini agresive verbal, ridicând tonul în mod nejustificat la părțile din proces, aplicarea unor amenzi judiciare nejustificate părților sau apărătorilor părților sau cenzurarea dreptului de a dezbate în mod contradictoriu chestiuni de drept, antepronunțându-se asupra unor chestiuni incidentale fără a analiza în mod concret poziția părților.

2. Prejudecățile judecătorului

Uneori judecătorii se manifestă mai uman decât le permite statutul  afișând în sala de judecată opinii personale cu privire la situația părților, opinii ce izvorăsc nu din probele de la dosar, ci din convingerile interioare ale judecătorului despre oameni și despre lume, iar uneori ca o reflexie personală a judecătorului.

Exemplificativă cu privire la această situație este o întâmplare despre care presa a scris în urmă cu câțiva ani, petrecută la Judecătoria Sectorului 6 București.[11] În cadrul înregistrărilor de ședință se observă că judecătorul face mai multe afirmații cel puțin inoportune față de statutul acestuia, expunându-și propriile convingeri în sala de judecată.

Fără a reda articolul citat, observăm că în cazul unui dosar ce avea ca obiect obținerea unui ordin de protecție pentru o victimă a violenței în familie, judecătorul face afirmații precum „mă deranjează orice zâmbet al victimei violenței în familie. Orice zâmbet îmi afișați și oricât de distractivă vi s-ar putea părea procedura și starea în care vă aflați, acest zâmbet face cât 50 de probe”.

O astfel de atitudine este în mod evident contradictorie cu idealul de imparțialitate dezbătut în capitolele anterioare, judecătorul manifestând în sala de judecată opinii de natură personală despre statutul victimelor violenței în familie. Pentru detaliile complete și o mai bună înțelegere a exemplului vă invit să citiți articolul în integralitate.

Distinct de exemplul anterior pe care l-am ales datorită gradului de publicitate media pe care l-a avut la acea vreme, în mod constant în sălile de judecată, cu precădere în dosarele de dreptul familiei, judecătorii își expun mai degrabă trăirile personale decât să analizeze situația părților.

Spre exemplu, într-un dosar la care am asistat având ca obiect majorarea pensiei de întreținere, fiind în apel, magistratul a afirmat că „de ce îmi depuneți atâtea probe când situația este evidentă. E vorba de banii copilului”.

Într-un alt dosar personal, având ca obiect partajul judiciar în urma divorțului, judecătorul interpelând partea pe care o reprezentam cu privire la „munca pârâtului în gospodăriea afirmat că „de ce ați cerut să vă atribui bunul exclusiv dacă și pârâtul a muncit alături de dvs. Este dovadă de rea-credință”. Or, raportat la situația de fapt, reclamanta a solicitat atribuirea integrală a bunului deoarece acesta era un bun exclusiv, banii provenind din vânzarea unui apartament bun exclusiv dobândit prin intermediul moștenirii, astfel că opinia judecătorului despre munca pârâtului, cum că ar dobândi o cotă din bunul supus partajului nu doar că a fost exprimarea unei prejudecăți personale (insinuând că reclamanta ar fi lacomă) dar era și greșită din punct de vedere juridic.

3. Cenzurarea probatoriului în mod nejustificat

Un fenomen de-a dreptul exasperant în practica judiciară este acela al respingerii cererilor privind administrarea probatoriului într-o cauză raportat la considerentul că „proba nu este utilă soluționării cauzei”.

Utilitatea unei probe este apreciată raportat la susținerile părții care solicită administrarea acesteia. Altfel spus o probă este solicitată pentru a dovedi situația de fapt pe care partea o exprimă prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare.

Așadar, utilitatea unei probe trebuie să fie apreciată în funcție dacă aceasta este de natură să dovedească situația expusă de către parte prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare și dacă situația de fapt expusă prezintă relevanță juridică.

Cu toate acestea, prin respingerea probelor ca „nefiind utile soluționării cauzei” de multe ori instanțele exprima în fapt „nu îmi este utilă în motivarea soluției pe care deja m-am decis să o adopt, anterior cercetării judecătorești”.

Pentru a înțelege în mod concret opinia noastră față de respingerea probelor ca nefiind utile cauzei drept element ce evidențiază lipsa de imparțialitate a judecătorului vom expune două cauze.

În prima cauză, într-un dosar având ca obiect „grănițuire” a fost respinsă solicitarea administrării probei cu interogatoriul pârâtului, însă a fost admisă proba cu expertiza tehnică de specialitate pentru a determina limitele terenurilor învecinate în fapt, raportat la documentația cadastrală și restabilirea limitelor de hotar. În această situația instanța, pe bună dreptate, a apreciat faptul că nu se impune interogatoriul pârâtului câtă vreme toate susținerile reclamantului pot fi dovedite prin administrarea probei cu expertiza tehnică.

În cea de-a doua cauză, într-un dosar având ca obiect pretenții solicitate în temeiul răspunderii civile delictuale prin fapta proprie a administratorului unei Asociații de proprietari care a prejudiciat asociația prin multiple operațiuni contabile eronate, instanța a respins cererea reclamantului de administrare a unei expertize judiciare contabile ca nefiind utilă cauzei. Ulterior, instanța a respins cererea de chemare în judecată reținând faptul că reclamantul nu a „dovedit prejudiciul. Or, în cazul concret dedus judecății singura modalitate de a dovedi prejudiciul era chiar administrarea expertizei contabile pe care instanța a respins-o, astfel că, prin respingerea administrării probei cu expertiza contabilă instanța s-a antepronunțat asupra fondului cauzei. La acest moment dosarul este în faza apelului unde se administrează proba cu expertiza contabilă.

Deși în ambele situații expuse anterior instanțele au respins probele ca „nefiind utile cauzei”, în prima situație imparțialitatea judecătorului nu a fost afectată, dat fiind faptul că reclamantul își poate dovedi pretențiile prin administrarea celorlalte mijloace de probă, în timp ce în cel de-al doilea caz, prin respingerea singurului mijloc de probă pertinent în dovedirea pretențiilor, instanța s-a antepronunțat asupra cauzei, astfel dovedind o atitudine părtinitoare și punând reclamantul în imposibilitate de a își dovedi pretențiile, ca ulterior să îi respingă cererea ca nedovedită.

4. Estimarea duratei procesului, indiciu al lipsei de imparțialitate

Un fenomen ce ar putea duce la recuzarea judecătorului încă de la primul termen de judecată este cel privind aplicarea dispozițiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură civilă conform cărora „la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluționat într-un termen optim și previzibil. Durata astfel estimată va fi consemnată în încheiere.”

Astfel, stabilirea termenului estimativ de către judecător pentru soluționarea procesului se efectuează înainte de punerea în discuție a excepțiilor invocate și a probelor solicitate de către părți.

Ne regăsim astfel în situația în care judecătorul estimează termenul de soluționare al procesului la un singur termen de judecată, context în care în mod evident acesta intenționează fie să admită o excepție peremptorie și astfel să soluționeze procesul la primul termen, fie să respingă toate probele solicitate de părți și să rămână în pronunțare la primul termen.

O astfel de situație duce la concluzia evidentă că încă de la primul termen de judecată, judecătorul și-a format opinia asupra situației deduse judecății și a stabilit soluția pe care urmează să o pronunțe, cunoscând înainte ca părțile să discute în contradictoriu, dacă urmează sau nu să admită cererea de administrare a probatoriului.

Apreciem că o astfel de conduită poate reprezenta un element care să nască îndoieli întemeiate cu privire la lipsa de parțialitate a judecătorului.

5. Necunoașterea legii sau adăugare la lege, element de imparțialitate

Una dintre întrebările la care ne-am propus să răspundem în urma studiului a fost aceea dacă o soluție evident nelegală asupra unui incident procesual ar putea conduce la concluzia că judecătorul manifestă o atitudine lipsită de imparțialitate.

Mai exact, poate un judecător care nu prezintă garanțiile de competență profesionale necesare să judece o cauză în mod imparțial?

Din punct de vedere al unei conduite voluntare, în mod evident răspunsul este „Da, un judecător care ia o decizie nelegală nu își pierde prezumția de imparțialitate”. Cu toate acestea, din punct de vedere obiectiv, doar o justiție competentă poate fi considerată imparțială deoarece deciziile eronate ale judecătorului pot înclina balanța în favoarea unei părți.

Desigur, atunci când vorbim de lipsa unei competențe profesionale ne referim la erori absolut evidente sau încălcări flagrante ale regulilor de procedură, ci nu de drept substanțial, căci cele din urma sunt ca efect al raționamentului judecătorului (ce este supus, desigur, unor erori firești).

Un prim exemplu este într-o cauză de divorț cu element de extraneitate în care am depus la dosar o adeverință eliberată de locul de muncă al reclamantei, în original și tradusă de un traducător autorizat, judecătorul a solicitat să depunem același document, în conformitate cu dispozițiile art. 1092 din Codul de procedură civilă, supralegalizat.

Desigur, conform art. 1092 din Codul de procedură civilă „actele publice întocmite sau legalizate de o autoritate străină sau de un agent public străin pot fi produse în față instanțelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhică în statul de origine și apoi de misiunea diplomatică sau oficiul consular român, pentru certificarea autenticității semnăturilor și sigiliului aplicate pe acestea”.

Rezultă așadar nu doar că nu este necesară supralegalizarea unor acte ce emană de la o societate comercială privată, dar acestea nici nu pot fi supralegalizate, câtă vreme supralegalizarea poate fi făcută doar față de un act public sau de un act legalizat.

Într-o atare situație, instanța prin încălcarea dispozițiilor de drept procedural creează un dezechilibru semnificativ între părți, punând una dintre acestea într-o imposibilitate obiectivă de a propune administrarea unui înscris în susținerea pretențiilor sale, din cauza nerespectării unei norme procedurale inexistente.

Într-un alt exemplu, instanța de judecată a admis în cadrul probei testimoniale, audierea unui martor ce era afin de gradul doi cu reclamantul, în ciuda opoziției pârâtului, ignorând astfel dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, astfel aceasta încălcând obligația de imparțialitate.

Concluzii

Prin ambiguitatea textului legislativ, recuzarea judecătorilor în condițiile în care există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea acestora, este un proces dificil de înțeles chiar și pentru instanțele de judecată competente să judece astfel de cereri.

 Practica judiciară tinde să pună pe un piedestal greu de zdruncinat conduita profesională a colegilor magistrați, rareori fiind admise cererile de recuzare, preferând a da prioritate protejării magistratului împotriva suspiciunilor de lipsă de imparțialitate, proces în care sacrifică dreptul justițiabilului la un proces echitabil.

 Elementele care nasc în mod rezonabil (obiectiv) îndoieli privind imparțialitatea judecătorului pot fi de natură subiectivă, ce țin de conduita judecătorului în sala de judecată (gestică, atitudine verbală, comportament, convingeri exprimate ș.a.) și de natură obiectivă, ce rezultă din conduita procesuală a judecătorului (admiterea sau respingerea unor cereri incidentale, antepronunțare ș.a.).

Instanța investită cu judecarea unei cereri de recuzare ar trebui să adopte viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată anterior în prezentul articol, în vederea stabilirii lipsei de imparțialitate sub forul obiectiv sau subiectiv al judecătorilor, motivând în mod concret soluțiile de admitere sau respingere, raportat la criticile formulate de părți, din perspectiva dreptului European.

Implementarea efectivă a unui remediu privind sancționarea lipsei de imparțialitate a judecătorilor, sub for subiectiv va duce la încurajarea unei conduite optime a magistraților în sălile de judecată iar, sub for obiectiv va duce la un interes sporit și o pregătire superioară a cauzelor pe care le au deduse judecății.


[1] cauza Hauschildt c. Danemarca, disponibilă aici
[2] Cauza Padovani c. Italiei, paragrafele 27, 35 și 38, disponibil în limba engleză aici
[3] Cauza Piersack c. Belgiei, paragraful 30 , disponibil în limba engleză aici
[4] Cauza Micallef c. Maltei, Paragrafele 93-101, disponibilă în limba franceză aici
[5] Cauza Kyprianou c. Ciprului, paragraful 119, disponibil în limba română aici
[6] Cauza Micallef c. Maltei, paragraful 98, citat anterior.
[8] Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară, disponibil aici
[9] Cauza Fox, Campbell și Hartley c. Regatului Unit, paragraful 32, disponibil în limba engleză aici
[10] Buschemi c. Italiei, paragraful 67-68, disponibilă în limba franceză aici
[11] Disponibil aici


Avocat Georgian Toader, GT LAW

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti