Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Anularea deciziilor de impunere fiscală, în cadrul unei acțiuni civile, poate conduce la dispunerea unei soluții de achitare în cazul cercetării infracțiunii de evaziune fiscală
23.06.2022 | Daniel MANOLACHE

Secţiuni: Articole, Drept penal, Fiscalitate, Procedură penală, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Daniel Manolache

Daniel Manolache

În desfășurarea activității economice, nu puține sunt cazurile în care contribuabilul, societate comercială sau persoană fizică, este supus unor controale financiar fiscale în urma cărora sunt emise rapoarte de constatare, urmate de decizii de impunere. De multe ori, practica de verificare a organelor fiscale este dublată de sesizarea, în paralel, a autorităților penale apreciindu-se că faptele imputate celui care a fost supus controlului nu îmbracă o simplă răspundere contravențională ci, mai mult, conturează săvârșirea unor infracțiuni economice, de regulă: evaziune fiscală și spălare de bani.

Cele două categorii de măsuri sunt apte sa sancționeze din dublă perspectivă: una este de natură fiscală și culminează prin emiterea unei decizii (de regulă, anulată în instanța civilă) și cealaltă este de natură penală (fiind sesizat parchetul cu privire la aceeași situație de fapt, dar și pentru aceeași sumă reprezentând prejudiciul anterior anulat de către instanța civilă).

Cei implicați contestă actele fiscale în procedura de drept obișnuit și, după administrarea unui probatoriu complex, își demonstrează nevinovăția și arată că aspectele imputate în deciziile fiscale nu au corespondent faptic. Cu toate acestea, nu reușesc să-și susțină nevinovăția în procedura penală, motiv pentru care sunt condamnați.

Prin Decizia penală nr. 758/2022, Curtea de Apel Ploiești a hotărât, în mod definitiv, că soluția de achitare dispusă de către Tribunalul Dâmbovița într-o cauză având drept obiect cercetarea infracțiunii de evaziune fiscală este legală și temeinică. Ambele instanțe de judecată, prin soluțiile adoptate, au considerat că anularea deciziilor de impunere fiscală, în cadrul unei acțiuni civile, poate conduce la dispunerea unei soluții de achitare.

Însă, nu orice soluție favorabilă în cadrul procedurii civile determină, automat, pronunțarea unei decizii de achitare!

Situațiile sunt diverse, iar în cazul de față, instanța penală apreciază că urmează a se dispune achitarea inculpatului întrucât nu s-a demonstrat existența unui prejudiciu iar, în raport de decizia Curții Constituționale nr. 102/17.02.2021, trebuie să se acorde aplicabilitate normelor de drept naționale și europene care fac trimitere la: respectarea principiului securității raportului juridic, la efectul puterii de lucru judecat din perspectiva chestiunilor prealabile invocate în apărare ca o formă de exercitare a principiului non bis in idem, dar și la cauzele CEDO Lungu și alții vs. România, Brumărescu vs. România, Mihalache vs. România, la Deciziile CCR nr. 102/2021, 673/2016 si 365/2014  sau la hotărârea RIL nr. 17/05.10.2015.

Propriu-zis, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală-forma agravată prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c și alin. 2 din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 35 Cod penal. În cuprinsul Rechizitoriului se reține faptul că, în perioada 01.01.2012-31.10.2014, în calitate de administrator al SC NP SRL, cu intenție și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în complicitate cu numitul VI, decedat între timp, acesta a înregistrat pe cheltuieli operațiuni fictive, respectiv achiziții de carne și subproduse din carne de la SC C SRL si SC P SRL (368 acte materiale), societăți administrate în fapt de VI, prejudiciind bugetul de stat cu suma totală de 1.627.729 lei și accesorii aferente, în sumă  totală de 473.198 lei.

Însă, aceeași situație factuală a făcut obiectul unui control financiar fiscal demarat de către ANAF-DGAF la finalul anului 2014. În baza controlului fiscal au fost întocmite două procese verbale din conținutul cărora a rezultat că, în perioada 01.01.2012-31.10.2014, SC NP SRL, prin persoana inculpatului, în calitate de administrator, a înregistrat în contabilitate achiziții de carne și subproduse din carne de vită în valoare totală de 8.409.936,48 lei, din care 1.627.729, 64 lei TVA. Relațiile economice s-au purtat cu SC C SRL (172 facturi) și SC P SRL (153 facturi), societăți administrate în fapt de VI. În concret, s-a apreciat că interpunerea pe lanțul economic a celor două societăți a avut drept scop crearea de TVA deductibil pentru societatea beneficiară SC NP SRL, TVA de care această entitate nu ar fi beneficiat dacă ar fi înregistrat în mod direct achizițiile de bovine de la persoane fizice. Organele de control au considerat că achizițiile de animale vii s-au realizat doar scriptic, prin intermediul celor două societăți interpuse, în realitate aceste achiziții fiind efectuate de la persoane fizice.

În urma controlului fiscal este emisă o decizie de impunere. Împotriva celor două acte se formulează contestație fiscală, iar în cadrul procedurii judiciare se dispune efectuarea unei expertize financiar contabile ample, care a analizat fictivitatea relațiilor economice. După verificarea contabilității celor 3 societăti, expertul a concluzionat că, în fapt și legal, reclamanta (sn. SC NP SRL, prin persoana inculpatului) „are drept de deducere a TVA întrucât reclamanta a livrat, în mod real, la diverși clienți marfa cumpărată de la  SC C SRL și SC P SRL, operațiuni reflectate în contabilitate”.

Sentința instanței civile rămâne definitivă în data de 22.05.2017, când se respinge ca nefondat recursul promovat de către unitatea fiscală competentă. În decizie, instanța de recurs reține că cele statuate în raportul de inspecție fiscală „nu reprezintă elemente obiective care să determine aplicarea art. 11 alin. 1 din Codul fiscal, faptul că între cele trei societăți s-au desfășurat și alte relații comerciale si că cele două societăți au același administrator nu pot conduce la concluzia ca achiziția de marfă de către reclamantă de la cele două societăți s-a realizat doar la nivel scriptic, fiind mai degrabă speculații ale organului fiscal, neînsoțite de elemente obiective rezultate din controale încrucișate, analiza contabilităților celor trei societăți etc., care să demonstreze intenția reclamantei de a se sustrage de la plata impozitului pe profit și a TVA-ului. Astfel, instanța de fond a apreciat în mod corect că organul fiscal nu a făcut dovada unor elemente obiective din care să rezulte fictivitatea operațiunilor, bazându-se atât pe înscrisuri cât și pe concluziile raportului de expertiză. La acestea se adaugă și faptul că organul fiscal s-a înscris la masa credală a celor două societăți SC C SRL (cu suma de 1.497.136 lei) si SC P SRL (cu suma de 1.136.179 lei), nefiind posibil ca aceleași tranzacții să fie considerate reale cu ocazia formulării acestor cereri de înscriere la masa credală și fictive cu ocazia controlului asupra reclamantei.”

Cu toate acestea, acuzația parchetului este fermă și se fundamentează pe ideea ca tranzacțiile economice au fost fictive. Pentru acest motiv se solicită tragerea la răspundere penală a celor implicați. În plus, acuzatorul aduce în discuție următoarele aspecte care, din perspectiva sa, ar fi în măsură să susțină incriminarea:

– în dosarul civil a fost analizată răspunderea fiscală, iar în cauza pendinte cea penală, creanța bugetară fiind diferită de prejudiciul adus bugetului consolidat al statului;

– diferă subiecții procesuali cercetați în cele două cauze, în cea fiscală fiind firma, iar în cea actuală fiind acuzat inculpatul;

– în cauza penală, în plus față de cea fiscală, au fost audiați martori și au fost administrate înscrisuri care sunt în măsură să probeze acuzația;

– operațiunile economice au fost fictive, astfel cum le cataloghează Legea nr. 82 /1991;

– preeminența acțiunii penale asupra celei civile rezultă din dispozițiile art. 28 alin. 1 si 2 Cod proc. civ., fiind necesară suspendarea judecării contestației pe cale administrativă până la soluționarea cauzei penale;

– decizia CCR nr. 102/17.02.2021 nu are aplicabilitate în cauză;

– infracțiunea de evaziune fiscală poate exista independent de producerea sau nu a unui prejudiciu.

Însă, contrar opiniei exprimate anterior, instanțele penale se fundamentează pe ideea necesității prezervării principiului securității raportului juridic, iar motivarea magistraților pleacă de la observarea elementelor comune de fapt care au constituit acuzația reală pe care o impută organele fiscale, inițial, prin emiterea deciziei de impunere și, ulterior, prin formularea plângerii penale. Or, ambele demersuri, atât cel fiscal, cât și cel penal, au același izvor, iar motivele pentru care acestea au fost inițiate sunt identice.

În hotărârea de achitare s-a apreciat că subiecții presupus vinovați de săvârșirea infracțiunilor au fost identici cu cei care au făcut obiectul cercetărilor fiscale, respectiv că perioada presupus infracțională este comună ambelor cauze, precum și că relația economică dintre cele 3 societăți este fundamentată pe aceleași criterii de acuzare: fictivitate economică și relații comerciale nereale. Corelativ, s-a sancționat inclusiv faptul că anchetatorii, deși au avut cunoștință că instanța fiscală a anulat decizia de impunere emisă de același organ fiscal ce a formulat plângerea penală în cauză, nu au ținut cont în niciun moment de realitatea juridică.

Înțelegem să ne raliem punctului de vedere exprimat în hotărârea de achitare și să evidențiem câteva chestiuni de drept care pot comporta discuții.

În primul rând, trebuie să se aibă în vedere problematica respectării principiului autorității de lucru judecat în raport de considerentele Deciziei CCR nr. 102/17.02.2021 ce statuează că hotărârile nepenale care tranșează definitiv elemente de fapt sau de drept cu relevanță în stabilirea caracterului infracțional al unei fapte, indiferent că vorbim de cele referitoare la conținutul constitutiv al infracțiunii, la existența unor cauze justificative sau de neimputabilitate, la cauze care înlătură caracterul penal al faptei, la stabilirea încadrării juridice etc., au autoritate de lucru judecat în procesul penal.

Așadar, observăm că norma instituită prin art. 52 din Codul de procedură penală creează o legătură între deciziile pronunțate de instanțele civile (în sens larg) și cele pronunțate de instanțele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanță pentru soluționarea cauzelor penale.

În situația de față, nu numai că argumentele de fapt și de drept care au însoțit acuzațiile de natură fiscală și penală au fost identice, dar elementul principal comun constă în aceea că, în dosarul civil s-a stabilit inexistența prejudiciului. Inexistența prejudiciului conturează lipsa unui element constitutiv al infracțiunii în tărâmul răspunderii penale, iar acest aspect, în considerarea faptului că infracțiunea de evaziune fiscala este una de prejudiciu, este în măsură să conducă la o soluție de achitare. Practic, prin demersul penal, organul fiscal a dorit să se readucă spre dezbatere o chestiune litigioasă care a fost stabilită în mod definitiv de instanța civilă, fapt interzis de către principiul respectării securității raportului juridic.

Mai departe, trebuie analizate, în paralel, cele două acuzații, inclusiv sub aspectul operațiunilor economice desfășurate între societățile comerciale care, din perspectiva dreptului material, se suprapun cu ideea de acte materiale ale infracțiunii. Astfel, s-a constatat că aceste operațiuni economice respectă normele aplicabile în materie și nu pot fi subscrise noțiunii de comportament fiscal inadecvat sau de fictivitate economică. În concret, în urma materialului probatoriu amplu administrat de către instanța civilă, s-a statuat definitiv că relațiile comerciale au fost reale.

Aprecierile de natură comparativă au avut în vedere și valoarea probatorie superioară a mijloacelor de probă administrate în cadrul procedurii civile și faptul că mijloacele de probă obținute în urma anchetei nu sunt în măsură să invalideze concluziile instanțelor civile fiindcă nu s-a adus niciun element nou apt să răstoarne prezumția de legalitate și temeinicie a hotărârilor pronunțate anterior. În această situație devin aplicabile normele de drept care garantează respectarea securității raporturilor juridice și autoritatea de lucru judecat, toate ca forme de exercitare a unui proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție. Această apreciere comparativă a avut în vedere inclusiv cerințele de calitate pe care le impune hotărârea nepenală pentru ca aceasta să poată să justifice incidența autorității de lucru judecat. Sub aspectul cerințelor de calitate s-a analizat pertinența argumentelor celor două hotărâri pronunțate în cadrul dosarului civil și valoarea probatorie a mijloacelor de probă administrate în acea speță.

În consecință, este imperativ ca săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală să dea naștere unui singur prejudiciu ce se cauzează bugetului general consolidat și în funcție de care se vor genera toate consecințele răspunderii penale, atât pe latură penală, cât și pe latură civilă. A raționa altfel înseamnă a crea ambiguități legislative prin definirea duală a unei singure instituții.

Între prejudiciul stabilit în cursul urmăririi penale și cel stabilit prin soluționarea acțiunii civile accesorii acțiunii penale există o corelație de tipul parte-întreg. Existența și întinderea prejudiciului rezultat în urma săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală este „catalizatorul” ce creează o legătură indisolubilă între acțiunea penală și acțiunea civilă a procesului penal.

Practic, dacă se reține inexistența prejudiciului, automat se stabilește faptul că inculpatul a avut un comportament fiscal adecvat și că activitatea economică desfășurată a fost una reală și nu fără scop economic, din categoria „tranzacțiilor artificiale”, așa cum le cataloghează acuzatorul. În atare condiții, probele administrate în cadrul procedurii civile dezleagă definitiv elemente de fapt sau de drept care au relevanță în stabilirea caracterului infracțional al faptei de evaziune fiscală.

În al doilea rând, trebuie observat faptul că soluțiile instanțelor penale nu sunt întemeiate exclusiv pe principiul non bis in idem. Deși critica parchetului culminează cu afirmația că decizia CCR nr. 102/17.02.2021 nu are aplicabilitate în cauză întrucât preeminența acțiunii penale asupra celei civile rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 28 alin. 1 și 2 Cod de procedură penală, instanța de fond face o apreciere globală a instituțiilor de drept incidente, plecând de la considerentele pe care le reține Curtea Europeană în cauza Lungu vs România, ajungând până în punctul în care motivează aplicabilitatea Deciziei CCR nr. 102/2021.

De asemenea, trebuie observat că dispozițiile art. 28 alin. 1 si 2 Cod de procedură penală nu sunt în contradicție cu elementele de drept pe care le analizează Curtea Constituțională întrucât primele norme vizează o cu totul altă situație juridică derivată din maniera în care se va soluționa acțiunea civilă în raport de cea penală. Or, prin Decizia CCR se constată că sintagma „cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii“ din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală este neconstituțională.

Propriu-zis, instanța de fond nu dispune soluția de achitare în raport de considerentul că fapta a mai fost judecată într-un alt dosar (teorie specifica principiului non bis in idem), ci analizează situația dintr-o altă perspectivă, ajungând la concluzia ca aspectele de fapt și de drept care au fost dezlegate în cadrul dosarului fiscal tranșează definitiv elemente de fapt sau de drept ce au relevanță în stabilirea caracterului infracțional al faptei. În atare condiții, hotărârile nepenale au autoritate de lucru judecat în procesul penal sub aspectul chestiunii de fapt sau de drept dezlegate.

Nici nu are relevanță procesuală că diferă subiecții cercetați în cele două cauze, în condițiile în care autoritatea de lucru judecat pe care o imprimă hotărârea civilă (potrivit considerentelor Deciziei CCR) vizează dezlegarea anumitor elemente de fapt și de drept și nu dezlegarea întregului litigiu. În esență vorbim de efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin art. 431 (2) NCPC, potrivit căruia se poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, nefiind necesară tripla identitate, ci doar ca în judecata ulterioară sa fie adusă în discuție o problemă litigioasă precum cea care s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent de calitatea soluției anterioare (decizia civilă nr. 4100/2018 – www.scj.ro, a Secției 1-a civila, decizia civila nr. 2787/12.06.2014 a Secției CAF si nr. 995/2009 – Secția I civila). În plus, contează faptele care sunt imputate inculpatului fiindcă și în cazul răspunderii fiscale se solicită plata unor sume care au drept izvor activitatea economică pe care acesta a derulat-o în calitate de administrator al societății SC NP SRL. Nicăieri nu se aduce în discuție o răspundere fiscală sau penală personală care ar deriva din alt gen de relaționare economică sau care ar avea un alt statut de contribuție.

De altfel, la pct. 21 din decizie, Curtea constată că, prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiții de fapt sau de drept a căror existență este necesar a fi verificată pentru justa soluționare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală ce trebuie soluționate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale și de a căror rezolvare prealabilă depinde soluția în cauza respectivă. S-a apreciat în acest sens că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internațional public, de drept constituțional, de drept administrativ etc., arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală; existența împrejurării că fapta privește atribuțiile de serviciu ale inculpatului, în ipoteza comiterii infracțiunii de abuz în serviciu; stabilirea calității de cetățean sau de persoană fără cetățenie, în cazul infracțiunilor comise în străinătate; constatarea raportului juridic patrimonial în baza căruia o persoană deținea cu orice titlu un bun mobil al altuia, pe care și l-a însușit, de care a dispus pe nedrept sau pe care a refuzat să îl restituie, în cazul infracțiunii de abuz de încredere etc. Totodată, în accepțiunea instanței de contencios constituțional, chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, ce trebuie rezolvate anterior soluționării problemelor care privesc fondul cauzei penale și privesc existența unei cerințe esențiale din structura infracțiunii, cum ar fi situația premisă a unei infracțiuni ori un element esențial al conținutului infracțiunii.

Pe de altă parte, cu privire la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 28 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională face distincție între dispozițiile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală și cele ale art. 28 alin. (2) din același cod, care prevăd că hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Astfel, se arată că, în timp ce dispozițiile legale criticate au în vedere aspecte prealabile soluționării cauzei penale, a căror stabilire de către instanța civilă poate produce efecte asupra soluționării de către instanța penală a raportului juridic penal de conflict, prevederile art. 28 alin. (2) din Codul de procedură penală se referă la hotărârea judecătorească prin care este soluționată acțiunea civilă derivată în cadrul aceluiași proces penal în care se soluționează acțiunea penală vizată. Acest aspect rezultă, în mod evident, din faptul că art. 28 face parte din capitolul II – Acțiunea civilă al titlului II – Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal al părții generale a Codului de procedură penală, alături de normele procesual penale referitoare la obiectul și exercitarea acțiunii civile (art. 19), constituirea ca parte civilă (art. 20), introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente (art. 21), renunțarea la pretențiile civile (art. 22), tranzacția, medierea și recunoașterea pretențiilor civile (art. 23), exercitarea acțiunii civile de către sau față de succesori (art. 24), rezolvarea acțiunii civile în procesul penal (art. 25), disjungerea acțiunii civile (art. 26) și la cazurile de soluționare a acțiunii civile la instanța civilă (art. 27). În ipoteza în care, până la data soluționării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluționate de către o altă instanță, regula aplicabilă este că instanța penală este ținută de soluția respectivei instanțe.

Înainte de declararea ca neconstituțională a normei, dispozițiile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală prevedeau că hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, regulă de la care aceleași dispoziții legale instituiau excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii. Or, multitudinea aspectelor ce pot constitui chestiuni prealabile impune stabilirea unor criterii teoretice (chiar legale), general valabile, pentru a se putea determina care dintre aspectele privitoare la cauza penală, în ansamblul său, constituie „împrejurări care privesc existența infracțiunii“. În acest sens, se constată că înțelesul sintagmei „cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii“ din cuprinsul textului criticat nu poate fi unul foarte larg, care să vizeze orice aspect al cauzei penale – aceasta întrucât toate chestiunile prealabile au legătură cu soluționarea cauzei penale, condiții în care o astfel de interpretare ar face ca o hotărâre civilă definitivă să nu aibă niciodată autoritate de lucru judecat în fața instanței penale in privința chestiunilor prealabile și, prin urmare, norma procesual penală de la art. 52 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală să fie redundantă si sa releve o tensiune infralegală. Situația premisă a infracțiunii constă în existența unor realități anterioare săvârșirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfășoară acțiunea ilicită (cum sunt existența stării de graviditate a victimei, în cazul infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii, existența unei nașteri recente, în cazul infracțiunii de pruncucidere, existența unui domiciliu, în cazul infracțiunii de violare a domiciliului, existența unei corespondențe, convorbiri sau comunicări, în cazul infracțiunii de violare a secretului corespondenței). La rândul său, conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează, astfel cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 4 mai 2017, totalitatea condițiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv și subiectiv) pe care trebuie sa îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală și a da naștere raportului penal de conflict. Însă, în aceste condiții în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, instanța penală este îndreptățită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existența aspectelor care condiționează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema unei potențiale încălcări a principiului autorității de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanța penală și, drept urmare, problema încălcării principiului securității raporturilor juridice.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată ca art. 52 din Codul de procedură penală creează o legătură între deciziile pronunțate de instanțele civile (în sens larg) și cele pronunțate de instanțele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanță pentru soluționarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești în materie penală și cele pronunțat în materie civilă (lato senso) au fost reglementate atât competența instanței penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare, cât și regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale. De la această din urmă regula a fost prevazută excepția lipsei autorității de lucru judecat a hotărârilor altor instanțe în fața instanței penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existența infracțiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepții a fost acela de a conferi instanței penale plenitudinea jurisdicției asupra aspectelor care privesc existența infracțiunii și, totodată, de a garanta și prin această dispoziție legală celeritatea soluționării cauzelor penale.

Cu toate acestea, legea nu cuprinde o definiție a noțiunii de „împrejurări care privesc existența infracțiunii“ și nici criterii care sa permită distincția între împrejurările care privesc existența infracțiunii și restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înțelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziției procesual penale analizate. Astfel, în funcție de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală, expresia anterior menționată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi un alt sens, de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracțiunii. Pentru aceste motive, norma procesual penală analizată determină prezența în practica instanțelor penale a mai multor variante de soluții, substanțial diferite, în privința recunoașterii autorității de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în fața organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluții variază, de la aplicarea directă de către instanțele penale a principiului autorității de lucru judecat a hotărârilor altor instanțe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituție – rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudența instanțelor internaționale – până la soluția procesual penală clasică din dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanța penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.

Hotărârea Curții Constituționale reprezintă aderarea la normalitatea juridică pe care CEDO a reclamat-o înainte ca decizia nr. 102/2021 sa fie adoptată. Practic, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014 din Cauza Lungu și alţii împotriva României (Cererea nr. 25129/06), CEDO sancționează forma normativă din Codul de procedură penală pe care o impune justițiabililor art. 52 alin. (3). Or, odată cu declararea neconstituționalității acestei norme se stabilește posibilitatea instanței de judecată națională să aplice în concret autoritatea de lucru judecat a unor chestiuni de fapt și de drept care au relevanță în atragerea răspunderii penale.

Avocat Daniel Manolache

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti